Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Libertate

Ai vrea ca profa asta să îi predea copilului tău? ● Publicat în DoR #12 (Vară 2012). ● Abonează-te ca să nu ratezi nicio poveste.

Text de Lavinia Gliga
Fotografii de Tudor Vintiloiu

Roxana Marin (DoR #12)

Roxana Marin şi-a început ora în acea luni aşa cum le începe cam pe toate. A luat un marker şi a scris pe whiteboardul din clasă agenda zilei:

  1. Scandalul
  2. Ancient Mariner
  3. Monoloage coaching

A pus „scandalul” în capul listei pentru că ştia că la asta se gândeau toţi – şi să-ncerce cineva să predea poemul Rime of the Ancient Mariner unei grupe de 14 puşti de-a X-a care se gândesc la scandal. Văzuseră toţi ştirea difuzată de TVR, cu patru zile în urmă, pe 7 februarie, în care profesoara de engleză Roxana Marin, de la Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc” din Bucureşti, era acuzată că a organizat o paradă gay în liceu.

Mai întâi, i-a întrebat ce au auzit ei că s-ar fi întâmplat. Din băncile albastre îngrămădite-n semicerc în dreptul tablei, băieţii şi fetele au început să arunce bucăţi de informaţii: că nişte părinţi ar fi dat în judecată şcoala, că tatăl protestatar din ştire ar fi membru Noua Dreaptă – „what’s Noua Dreaptă?”, a întrebat o fată –, că în şcoală ar fi avut loc activităţi legate de minoritatea LGBT neautorizate de minister, că ar fi dăunător pentru copii să afle despre homosexualitate, că există o petiţie pentru susţinerea Roxanei şi a liceului – pe care o semnaseră toţi.

Pe măsură ce turuiau, Roxana a încolonat pe tablă, pe mijlocul căreia spânzura zâmbitor Goebbels, scheletul de plastic lung de-un cot rămas de la o petrecere de Halloween, ideile principale. Apoi le-a luat la rând şi le-a povestit ce ştia ea că s-ar fi întâmplat. Că tatăl unui elev de-a VIII-a ar fi scris la TVR, care a transformat pontul într-un scandal prin ştirea şi apoi prin discuţia cu tatăl şi un psiholog din emisiunea Prim Plan. În ştirea intitulată „Gay Pride în şcoală – Un dascăl promovează LGBT”, tatăl declara că sunt câteva profesoare de engleză activiste în mişcarea gay şi chiar în ziua precedentă una dintre ele a propus, la clasa în care e şi fiul lui, să participe la o paradă şi la un workshop de scris eseuri. Apoi, Roxana le-a spus că, din ce ştia ea, „părinţii” invocaţi în ştire erau doar acel tată şi că acesta nu se plânsese şcolii de nemulţumirea lui. Nici şcoala, nici ea nu fuseseră date în judecată.

Le-a spus că crede că „scandalul” era o non-problemă. Dar ce credea că ar fi o problemă era felul în care a operat TVR, „în stil OTV”, fără să dea contextul: n-au menţionat orele de drepturile omului de la clasa a X-a, nici celelalte activităţi din şcoală, şi n-au spus nimic de programa ministerului care recomandă ca metodologie campanii de promovare a egalităţii; au făcut să sune totul ca un incident singular.

Apoi a trecut la Noua Dreaptă. Apăruse imediat după ştire un „apel la boicotarea” Coşbucului, semnat de peste 30 de organizaţii creştine şi naţionaliste.

– Has anybody read it?, i-a întrebat.

– Nope.

– Ah, I think you should check it out!

Le-a spus că pot citi filozofia Noua Dreaptă pe site-ul lor, unde e foarte bine argumentată, ceea ce nu o miră pentru că unul dintre lideri, care a fost la Coşbuc, era un tip foarte deştept.

– But do you agree with this philosophy?, a întrebat-o Claudiu, unul dintre cei trei băieţi din grupă, înalt, ciolănos şi avântat.

Roxana i-a retezat-o cu-n mişto:

– I’m a gipsy, Claudiu. What the fuck am I gonna do with neo-nazism?

Se-ncinseseră toţi în discuţie, în afară de două-trei fete dintr-un capăt al semicercului de bănci. „The quiet girls”, le-a zgândărit Roxana, „what do you think?”. „Blonda” (majoritatea au porecle, multe date de Roxana), o puştoaică şoricioasă, a spus că ea crede că s-a făcut publicitate proastă liceului cu lucruri neadevărate şi că părinţii ei cred acelaşi lucru. Următoarea a spus că a făcut ore de drepturile omului şi a înţeles că oamenii sunt diferiţi şi nu e nimic rău în asta.

Roxana a folosit momentul ca să-i pregătească pentru ce putea urma: dacă îi va întreba cineva care-i treaba cu „propaganda gay” de care e acuzat liceul, să nu uite să spună de orele de drepturile omului şi de activităţile în care au învăţat printre altele şi despre feminism, romi, autism.

Majoritatea acelor activităţi au avut loc aici, în sala 17, o clasă de la parterul Coşbucului, o şcoală cu circa 1.100 de elevi, în clasele V-VIII şi liceu. E unul dintre „liceele bune” din Capitală: se intră cu medii peste 9,30-9,40; promovabilitatea la BAC e 100%; are tradiţie în pregătirea pentru lotul olimpic naţional la engleză şi e centru de pregătire pentru examenul de certificare Cambridge.

Dar e altfel decât alte „licee bune”. E mic – i se mai spune „cutie de chibrituri” –, o clădire cu un etaj cu tencuiala peticită pe ici-colo, într-o curte mică cu zidurile pline de graffitiuri – parte importantă din cultura liceului, la fel ca punkul şi hip hopul. Acest mesaj al unei eleve de-a X-a către viitorii liceeni, inclus în campania de promovare pentru anul 2013-2014, îi surprinde trăsăturile principale: „Este locul unde poţi să-ţi pui în aplicare ideile nebuneşti şi unde eşti ajutat să le faci să devină realitate, unde eşti o persoană în adevăratul sens al cuvântului şi nu eşti tratat ca un copil care nu ştie nimic. Aici poţi fi tu. Aici nu te judecă nimeni pentru felul în care eşti, eşti cine vrei şi cum vrei şi eşti liber să gândeşti.”

Sala 17 e şi mai altfel. Podeaua e târşâită, băncile refuză să se-alinieze, ca nişte piese de puzzle tăiate prost, prin colţuri sunt scaune stivuite şi cutii cu conţinut neidentificabil şi uneori bizar (îşi face constant apariţia un picior de manechin). Pereţii sunt tapetaţi cu desene, poezii şi lucrări ale elevilor, de pe bibliotecă se revarsă cărţi şi reviste. Pe uşă, interior şi exterior, sunt mereu lipite afişe şi anunţuri, tipărite, mâzgălite cu markerul sau ambele. „Welcome to the House of God!”, spune unul scris de mână lipit pe din-afară. „Can you feel IT …?”

Aici îşi ţine majoritatea orelor Roxana, care, în tradiţia catedrei de engleză, combină textele şi exerciţiile de gramatică cu tot felul de jocuri, discuţii şi eseuri; dar mai altfel. În primul rând că nu e întruchiparea unei profesoare obişnuite de 45 de ani, cu stilul ei „punk de babe”, cu pantaloni scurţi negri purtaţi peste colanţi negri, cămăşi de in, bocanci negri cu trandafiri, curea cu ţinte colorate şi gablonţuri orientale, cu mersul şi gesturile dezlânat-zurlii, cu prosteala din moace şi din voce. Orele ei curg altfel pentru că în sala 17 nu există catedră şi ea stă ori în picioare la whiteboard, ori în bancă lângă copii, pentru că se vorbeşte mult şi uneori tare şi uneori alandala, dar întotdeauna liber.

În sala 17 e şi sediul CARE – Centrul pentru Acţiune şi Responsabilitate în Educaţie, un „grup informal” cum îl numeşte Roxana, în care elevi, foşti elevi – „alumni”, în coşbucheză –, profesori şi părinţi participă la activităţi pe varii teme sociale, fac public speaking şi debate şi tot felul de extracurriculare. De aici a pornit în februarie anul trecut un gay pride, adică vreo 20 de puşti din clasa a XII-a, plus cine s-a mai alăturat pe parcurs, s-au încolonat sub un steag colorat în curcubeu şi au zburdat pe holurile liceului. Atât a fost: „dragonul-curcubeu” şi un mesaj lipit pe uşă: „7-12% of us are Lesbians or Gays or Bisexual or Trans RESPECT US – teachers, students, friends & family”.

De aici urma să pornească şi anul acesta pe 15 februarie un gay pride, parte din programul extracurricular opţional LGBT History Month & African American History Month, gândit de Roxana împreună cu o colegă americancă, profesoară de engleză şi drepturile omului şi cu o profesoară de română. Programul mai conţinea un atelier de scriere creativă cu titlul „What If?” la care erau invitaţi elevii de generală, o bibliotecă vie, un performance şi o proiecţie de film la care era invitată toată lumea, discuţii despre gen şi rasă în literatură la care erau invitaţi liceenii şi părinţii. De la acest program a pornit „scandalul”.

Liceul a intrat într-o stare de asediu. Afişele au fost date jos din şcoală, de pe pagina de Facebook „CARE Coşbuc” şi de pe paginile personale ale profesoarelor, la cererea inspectoarelor trimise chiar joi de inspectorat în anchetă. Direcţiunea a refuzat să facă orice declaraţie până nu se pronunţau Ministerul şi Inspectoratul.

În lipsa poziţiei liceului, câteva ziare au preluat ştirea TVR colajând aproximativ aceleaşi informaţii şi vorbind cu diferite grade de alarmă despre „promovarea homosexualităţii” în liceu. Mai vehemente au fost blogurile şi site-urile organizaţiilor anti-homosexualitate, care acuzau Coşbucul şi pe Roxana de „propagandă homosexuală” şi pervertire a copiilor. În replică, elevi, alumni, părinţi, prieteni activişti au răspuns cu articole, memorii şi petiţii de susţinere a iniţiativelor de „promovare a anti-discriminării”.

Era prima oară când se puneau public sub semnul întrebării – şi nu oriunde, ci la televiziunea naţională – iniţiative pe care Roxana le desfăşura în şcoală de mai bine de 10 ani. Ăsta credea că e rolul ei, ca pe lângă norma de profesor să-i întrebe pe copii ce cred, să-i asculte, să le construiască un context în care ei să-şi ia informaţii cât mai variate, să-şi dezvolte propriile păreri, să crească nişte adulţi deschişi la minte şi toleranţi. Spera că „scandalul” îşi va găsi repede rezolvarea pentru că nu credea că ar fi greşit cu ceva şi era important să poată continua.

Roxana şi-a dat seama că e mişto să fii profesor într-o oră, prima pe care a predat-o vreodată.

Era în 1992 şi Roxana avea 24 de ani şi o fiică de doi ani, dintr-o relaţie care n-a fost să fie. Crescuse cu bunica din partea mamei în Budeşti, Călăraşi, o comunitate ţigănească sedentarizată în care familia trăia de câteva generaţii, şi a venit în Bucureşti la opt ani, când mama, o femeie cochetă care muncea la Mecanică Fină, a cumpărat o casă în zona Foişorului de Foc, unde locuiesc şi acum. Era studentă în ultimul an la Litere Engleză la fără frecvenţă, şi funcţiona după axioma „orice doar profesor nu”. Experienţa o învăţase că profesorii sunt acei oameni care vin în faţa copiilor să-şi etaleze cunoştinţele şi să-i facă să se simtă inutili dacă nu le au şi ei. Dar din lipsă de multe opţiuni, a urmat sfatul unui vecin, maistru la liceul IOR, şi şi-a luat nişte ore acolo ca profesor de engleză suplinitor.

Prima oră a fost cu o clasă de a XII-a, la care trebuia să predea Shakespeare, Julius Caesar, discursul lui Marc Antoniu. A fost ca-n filmele cu profesori începători care nimeresc în şcoli de periferie. Roxana, o tipă punk cu bocanci, fustă mini mulată şi mult negru la ochi, a intrat într-o hărmălaie de vreo 30 de puşti de cartier, a parcurs drumul lung pe lângă rândurile de bănci până la catedră şi a rămas neobservată. S-a prezentat, a-nceput să zică de Shakespeare, a scris ceva mare cu creta pe tablă. Nimic. N-o băga nimeni în seamă.

I-a venit o idee: s-a dus la o fată care părea mai retrasă şi a-nceput să şuşotească cu ea. Ei aşa sunt tot timpul? Şi care sunt mai deştepţi? Şi care e mai deştept dar are note proaste? Tot şuşotind şi arătând când spre unul când spre altul, puştoaica a lămurit-o cam care e profilul clasei şi l-a şi făcut pe-unul dintre băieţi să sară: se mai face ora asta, sau ce?

Pentru că nu-i plăcea Shakespeare, deşi ştia şi ştie pe de rost versurile – Friends, Romans, countrymen, lend me your ears; I come to bury Caesar, not to praise him –, a-nceput o discuţie despre ce înseamnă să fii un tovarăş bun, ce se întâmplă când tovarăşii se trădează. Până la urmă, despre asta vorbea şi Marc Antoniu la înmormântarea lui Cezar. Ora a fost o victorie: unde la început a fost invizibilă, la final puştii erau cu ochii la ea şi au şi salutat-o.

A predat un an engleza ca suplinitor la IOR şi s-a îndrăgostit de meserie. Copiii o adorau pentru că nu mai avuseseră parte de profesori care să-i asculte. Şi ea, la rându-i, era fascinată de tot ce spuneau şi ţinea să-l asculte pe fiecare. În acel an a avut o epifanie. „A big E”, cum îi spune ea. „Am descoperit cât de frumoasă e meseria asta – şi cât e de liberă.”

În 1993 a terminat facultatea şi a dat examen de titularizare. Degeaba l-a luat cu 10 fiindcă la IOR nu erau posturi libere, aşa că a căutat un liceu care să fie aproape de casă, să nu fie liceul ei, Iulia Hasdeu, unde i se urâse de profesori, şi să fie cât de cât OK. A ales Coşbucul. Imediat după sesiunea de repartiţie, directoarea de atunci a oprit-o şi i-a explicat (sau a prevenit-o) că liceul Coşbuc nu este un liceu oarecare, ci un bilingv în care nu se vorbeşte niciodată în română cu elevii şi standardele sunt sus. Ca să fie încercarea încercare, i-a pus în braţe şi cursul de literatură universală.

Roxana a învăţat de la profesoarele veterane cum se face un plan de lecţie, a stat nopţile să-şi pregătească orele, a făcut diaree de emoţie seara când a doua zi trebuia să predea subjonctivul, a citit Ghilgameş şi tragedie greacă, Goethe, Schiller şi James Joyce şi a făcut zeci de conspecte. Conform avertismentului, o lună nu a vorbit deloc în română cu elevii, de s-au plâns părinţii la şedinţă că nu e corect ca o grupă să facă engleză cu o profesoară româncă şi altă grupă cu profesoara de la Washington.

În anii ce-au urmat, a continuat să înveţe. A făcut cursuri şi traininguri prin ţară şi pe-afară, a învăţat din cei 13 ani de predat limba şi cultura română voluntarilor americani Peace Corps, şi-a luat certificatul de profesor de engleză ca limbă străină Cambridge, iar în anul 2010-2011 a predat în Spania în Santiago de Compostela. Şi-a format un stil care combină tot soiul de tehnici formale şi informale, menite să ajute copiii să reţină informaţia, să relaţioneze cu ea şi, ideal, să mai aibă câte-un „big E”.

Hamletul predat de ea nu-l uită nimeni; e ora ei preferată din Shakespeare.

– Today I’m gonna teach you to draw a castle, le-a spus în primăvara asta copiilor de-a IX-a.

A început să deseneze pe tablă, dându-le şi lor indicaţii să deseneze în caiete: o linie verticală, de vreo 10 linii de caiet, o orizontală dublă, încă o verticală în dreapta, apoi două turnuri.

– What else?, i-a întrebat.

– A gate?

– Very good, Blonda! I like you. What else?

Au mai adăugat un canal în jurul castelului, un pod rabatabil, apoi personajele, omuleţi din beţe: doi gardieni pe acoperiş, care într-o noapte văd o fantomă, tatăl lui Hamlet, apoi prietenul lui Hamlet, care îi trimite o scrisoare: „Yo, ma’ man, you should come”. Urmează mama lui Hamlet („she’s behaving like a ho”) şi Claudius, pe care Hamlet îi suspectează că i-au omorât tatăl. Apoi, pe măsură ce tragedia se desfăşoară, omoară personajele unul câte unul, tăindu-le cu câte-un X roşu.

La câteva săptămâni după „scandal”, a ajuns cu cei de-a X-a la realismul magic al lui Marquez. A Very Old Man with Enormous Wings. „One of my favorite pieces of literature – and I’m not abusing shit”, le-a spus. Povestea lui Marquez e despre un înger bătrân şi distrus care cade pe pământ şi e închis de săteni într-un coteţ de găini, unde oamenii vin să se uite la el ca la o ciudăţenie de circ.

„The world had been sad since Tuesday.” I-a oprit la propoziţia asta, ca să discute ce citiseră până atunci.

– We have to understand it. You can picture shit in your mind, it’s realistic plus it’s got elements of magic – how often do you see fallen angels with bad teeth?

I-a provocat să-şi dea cu părerea despre ce s-ar putea întâmpla în continuare şi, când au ajuns la scena cu femeia-tarantulă, i-a oprit din nou. Stând cu ei în bancă, le-a spus să-şi imagineze că nuvela se desfăşoară în faţa lor: acolo e îngerul închis în coteţ, hai să ne uităm la el ca nişte găini curioase; acolo e femeia-tarantulă căreia sătenii îi aruncau chiftele printre gratii, hai să-i aruncăm chiftele printre gratii.

Roxana explică intervenţiile astea ca pe-un soi de psihodramă, care să-i ajute pe copii să se pună în pielea personajelor. „Îl faci pe om să nu se simtă alien cu bucata studiată – interacţionează cu ea, se implică”, mi-a spus după oră. „Nu e despre învăţat textul, e despre învăţat ceva despre tine.”

„Think for yourselves!”, îi mână într-una. E ca o babă care-i înghionteşte, dar nu cu bastonul, ci cu semne de întrebare. Ce crezi? Ce înseamnă? Ce ţi-a plăcut? Ce nu ţi-a plăcut? De ce e important? Îi încurajează şi îi aşteaptă pe cei mai timizi. „Trebuie să-i gâdili, să-i zgudui, să-i ciupeşti. Dacă nu te exprimi şi nu-ţi manifeşti ideile, cum o să creşti?”

Nu toţi elevii intră uşor în ritmul ăsta, întotdeauna are câte-o ceartă cu cei de-a IX-a. În primăvara asta, când trebuia să scrie un eseu, o elevă a întrebat-o nedumerită: ce trebuie să scrie până la urmă? Părerea ei, sau ce trebuie învăţat? Roxana i-a răspuns dându-i cheia tuturor cursurilor ei: „You will learn whatever you want to learn”.

Roxana Marin (DoR #12)

În primele zile după izbucnirea „scandalului”, Roxana a încercat să rămână în modul „business as usual”. Cele două inspectoare trimise în anchetă în joia cu ştirea au cerut îndepărtarea afişelor şi anularea pride-ului şi a vizionării de film, dar i-au părut binevoitoare Roxanei. Apoi, luni, a fost împreună cu directoarea la Minister în audienţă la doi consilieri, cărora le-au arătat manualul şi programa cursului opţional de drepturile omului pentru liceu.

Manualul, elaborat de British Council şi aprobat de minister, promovează, cum spune introducerea, valori împărtăşite de miliarde de oameni de peste tot din lume: respect pentru diversitate, adevăr, dreptate, demnitate, libertate a expresiei. Programa ministerului spune că acel curriculum corespunde legii învăţământului şi recomandărilor internaţionale referitor la educaţia pentru cetăţenie democratică, modalităţile propuse pentru lucrul cu elevii incluzând: „discuţiile libere în clasă în interpretarea unor cazuri; argumentarea pro şi contra unei idei; investigaţii ale unor cazuri de încălcare a drepturilor omului şi identificarea abuzurilor comise; campanii de promovare în şcoală a drepturilor şi responsabilităţilor elevilor, a egalităţii de gen etc.; colaborarea cu organizaţii neguvernamentale.”

Iniţiativele Roxanei se încadrau în norme, doar că ea depune cu ele mai multă energie decât majoritatea profesorilor. Consilierii le-au spus doar s-o lase mai moale o vreme cu LGBT-ul, Roxanei părându-i drăguţi şi înţelegători: şi-a dat seama că tot ce voiau ministerul, inspectoratul şi directoarea era să nu fie şcoala în vizor. „Ei sunt şefii mei”, mi-a spus după întâlnire. „Dacă ei zic că nu facem pride, nu facem pride. Dacă ei zic să nu facem vizionare de film, ne gândim bine dacă să dăm film. Nu e rolul meu să protestez – sunt alţii care protestează deja.”

Rolul Roxanei nu e să protesteze, dar ea e ce s-ar putea numi o edu-activistă.

Totul a început la sfârşitul anilor ’90, când a citit Bury Me Standing – The Gypsies and their Journey, o carte scrisă de Isabel Fonseca, o americancă care a petrecut patru ani în comunităţi de romi din Europa de Est. Astăzi Roxana consideră cartea condescendentă, dar atunci a dat-o pe spate. A contactat organizaţia Romani Criss, care abia închega activismul rom în România, şi s-a oferit să ajute cu orice ştia ea să facă şi ar fi avut ei nevoie.

Pe-atunci, Roxana avea o relaţie complicată cu propria etnie. În Budeşti, a copilărit într-o comunitate de romi gospodari, fără nevoi deosebite de cele obişnuite în comunism. Acolo spune că a învăţat să fie mândră că e ţigancă, dar cu lecţia: „Fă, să n-ai încredere în români, că românii e parşivi”. În clasa a II-a, când a venit la Bucureşti, i s-a demonstrat că aşa era. Învăţătoarea a pus-o în ultima bancă, cu ceilalţi câţiva copii romi, n-o asculta şi-o ţinea doar în 5 şi 6, maxim 7. Roxana mai şi avea obiceiul să-i bată pe băieţii care fugăreau fetele şi nici asta nu-i aducea puncte-n plus.

Nici acasă nu era bine. Mama ei trecuse prin ce Roxana numeşte un „proces de gagiizare”: la fabrică nu spunea că e ţigancă şi avea un iubit român pe care Roxana l-a iubit mult şi despre care spune că a civilizat-o, a învăţat-o să mănânce cu furculiţa şi să nu plescăie la masă. Mama o certa şi o bătea când Roxana se ducea desculţă la pâine, când sunau de la şcoală că iar a mai bătut pe cineva, sau când lua note proaste. Nu voia s-o facă de ruşine. Nu voia să zică lumea că sunt ţigani. Roxana a-nvăţat să fie precaută, le spunea oamenilor că e ţigancă doar când simţea că sunt destul de prieteni ca să n-o respingă. „Am învăţat să vorbesc limba sistemului. Să tac, ca să nu mai iau bătaie.”

A ajutat-o că s-a lipit de Romani Criss. Lucrând cu Nicolae Gheorghe, liderul organizaţiei, ca traducător şi sfătuitor la scrierea de proiecte, a ajuns să dezbată tema rom-ţigan şi felul în care se poziţionează în societate. Din lecţiile de engleză şi mentorat cu tineri romi şi-a dat seama că oameni cu acelaşi bagaj cultural au vieţi complet diferite de-a ei. Participând la acţiuni anti-rasism cum a fost cea din vremea scandalului cu lebedele mâncate din Viena, când au dansat pe Lacul Lebedelor în faţa Ambasadei Austriei şi le-au împărţit trecătorilor aripioare prăjite şi ouă fierte, cu mesajul: „Serviţi, sunt din Viena”, s-a prins că ridicolul poate fi o modalitate de a dezamorsa situaţii negative: „Ideea era să împingi până la refuz, ca să arăţi cât de stupide sunt de fapt”.

S-a împrietenit şi cu cei de la ACCEPT, care porniseră şold la şold cu Romani Criss mişcarea pentru drepturile minorităţilor sexuale. Aşa a ajuns să asocieze prima oară conceptul de homosexual cu o persoană, dându-şi seama că e ceva foarte normal şi firesc. S-a alăturat şi activiştilor anti-corupţie, participând la începutul anilor 2000 la formarea grupului AICI – Aici Încetează Corupţia Instituţională, şi a prins ideea de „grass rootereală”: membrii aduceau la fiecare întâlnire noi oameni, pe care îi ajutau să înţeleagă de ce n-ar trebui să mai dea şpagă, iar aceştia deveneau la rându-le agenţi care-şi convingeau familia şi prietenii.

Prin voluntarele americance din programul Peace Corps a luat contact cu mişcarea feministă, crescând de la abordarea „feministele sunt nişte frigide cretine”, la „feminismul e bun, să-l practicăm”, la „trebuie să luptăm pentru egalitate de gen”.

În timp a ajuns să creadă într-o abordare incluzivă, care să nu evidenţieze o minoritate ci să lucreze cu toate grupurile, fie că sunt definite după etnie, gen, orientare sexuală sau religie. „Inegalitatea”, spune Roxana, „e rea pentru toţi. Trebuie lucrat şi cu romii, şi cu cei care spun că ţiganii trebuie să moară. Au dreptul la părerea lor, nu poţi să-i îndrepţi spunând că nu e OK.” Aşa crede că trebuie să acţioneze şi educaţia elevilor. Să nu scoată în evidenţă un grup ca fiind deosebit, ci să-i înveţe pe rând despre toate: „Azi unguri, mâine ţigani, poimâine homosexuali. Până începe să le pice fisa”.

Roxana este o edu-activistă pentru că crede că e important să-i expună pe copii la lumi cât mai multe şi mai diferite, să le organizeze discuţii şi ateliere în care să cunoască oameni cât mai diverşi, să-i ajute să afle cum sunt discriminate minorităţile, să le povestească din copilăria ei şi să se uite cu ei la documentare stând pe jos în sala 17 şi ronţăind seminţe. E important să mai organizeze câte-un pride şi să le facă în şcoală pentru că acolo se formează oamenii. Crede că doar aşa îi poate scăpa de prejudecăţi, doar aşa poate schimba lumea asta în care unii oameni ajung să fie convinşi că sunt inferiori pentru că sunt diferiţi, doar aşa le poate transmite celor care sunt diferiţi că nu sunt greşiţi şi că nu sunt singuri.

Identitatea a devenit „băşica ei de pe creier”. Cursul ei preferat a fost Identity Building, pe care l-a construit ca opţional într-un an pentru o clasă de a IX-a şi pe care ar vrea să-l repete. L-a început cu ideea că identitatea e un puzzle, desenând la prima oră pe tablă o încâlceală de linii – puzzle-ul identităţii ei. Apoi a colorat fragmente, fiecare corespunzător unei trăsături – că e femeie, că e ţigancă, că e mamă singură, că-i place Pearl Jam – şi i-a rugat şi pe copii să-şi compună propriile puzzle-uri. Apoi, tot anul au studiat texte care să corespundă pieselor de puzzle: de la Langston Hughes, la Walt Whitman, la Eminem, la Gwndolyn Brooks.

Roxana numeşte libertatea de a fi tu însuţi „a fi varză”. „Cei care etichetează, cei care spun, bă, eşti varză, sunt oamenii care nu sunt ei înşişi, ci doar reflecţii ale sistemului.” Pentru ea, a fi varză înseamnă să fii tu, să simţi şi să te exprimi fără teamă, să nu te laşi băgat în tiparele croite pentru sexe, vârste, roluri sau profesii. A fi varză înseamnă să poarte bocanci chiar dacă e „purie”, cum îi zic nepoţii, să aibă „coaie” chiar dacă e femeie, să zică „fuck” şi „shit” şi să se hăhăie cu copiii chiar dacă e profesoară, să spună cu o lejeritate neobişnuită în România că e ţigancă.

Vrea să-i ajute şi pe alţii să fie varză, aşa cum şi ea a fost la rându-i ajutată.

Bunica Chiva i-a fost alături la început. Era un fel de bulibaşă informal al familiei, care ţinea oamenii laolaltă şi era consultată în problemele importante. „Avea un caracter puternic, avea temper, era benevolentă, dar putea să fie şi impulsivă, era creativă.” Îi dădea Roxanei misiuni când cocea pâine sau cozonac la cuptorul de afară, o stimula într-una. Nu făcea mare lucru, doar o mai întreba din senin: „Ia, fă, ce-ai tu acolo?”. „Era bateria mea, era varză.”

Apoi, a fost Tim, mentorul Roxanei. „Center of the Universe”, cum îl are trecut în telefon, un avocat spre 60 de ani care-a venit în România în 1999, cu soţia, care lucra la USAID. A luat-o pe Roxana sub aripa lui, a implicat-o în proiecte din societatea civilă, a luat-o ca secund şi i-a pasat joburi. În 2002 a predat cu ea primul curs de drepturile omului la Coşbuc, după manualul care abia ieşise. În acest timp, a tot direcţionat-o cu întrebări: De ce? Ce vrei să faci? Cum a fost? Mai vrei să faci? Ce gândeşti?

Roxana le duce mai departe misiunea. Să fie o baterie, să stimuleze, să întrebe din senin: „What do you think?”, să fie nu o profesoară obişnuită, ci un ghid „ care echipează un om cu înţelegerea, atitudinile şi cunoştinţele necesare să fie ce e el mai bun”.

Roxana s-a speriat abia după vreo două săptămâni de când izbucnise „scandalul”. A trimis două mailuri, unul către câţiva elevi şi părinţi şi unul către prieteni din ONG-uri, cerându-le ajutorul.

Vocile împotriva iniţiativelor Roxanei se coagulaseră în jurul asociaţiilor creştine, care au publicat articole şi scrisori deschise, legând „propaganda homosexuală” din Coşbuc de celelalte evenimente dedicate Lunii Istoriei LGBT, organizate de ACCEPT. (Printre care şi o proiecţie la Muzeul Ţăranului Român a unei semi-drame semi-comedii de familie cu Julianne Moore şi Annette Bening în rolurile principale, care a fost întreruptă de un grup de protestatari indignaţi că homosexualitatea era prezentă într-o instituţie care reprezintă tradiţiile româneşti.)

„Este vorba despre promovarea homosexualităţii şi a promiscuităţii sexuale”, acuza apelul la boicotarea liceului, semnat de 36 de organizaţii creştin-ortodoxe şi naţionaliste. „Astfel, li se inoculează elevilor ideea falsă că asemenea comportamente sunt fireşti şi că pot constitui o alternativă viabilă, dacă nu optimă, în parcursul lor către statutul de adult.”

„Ambasade ca ale Olandei, Cehiei, Franţei şi Marii Britanii sunt promotoare active ale perversiunilor în ţara noastră, încât până şi ambasadorii lor participă la respingătoarele parade stradale”, spunea un articol de pe site-ul asociaţiei Alianţa Familiilor din România. „Aşa că homosexualilor le-a venit ideea să introducă acţiunile propagandistice, prin intermediul acestor ambasade, în acele instituţii de învăţământ care derulează programe de cooperare cu acestea. [Coşbuc] a părut a fi un punct de pornire potrivit.”

Punctul culminant au fost panourile. Pe 20 februarie au apărut în apropierea liceului două panouri plătite de Alianţa Familiilor din România şi Asociaţia „Pro-Vita pentru născuţi şi nenăscuţi” care, pe fond de curcubeu, întrebau cu litere de-o şchioapă: „ţi-ai vedea băieţelul HOMOSEXUAL?” şi „ţi-ai închipui fetiţa LESBIANĂ?”. Dedesubt, scria: „Pe Olari, în capătul străzii, se fac nişte chestii…”. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a condamnat public manifestările homofobe de la Muzeul Ţăranului, iar primarul sectorului 2 a dispus desfiinţarea panourilor şi amendarea contravenţională a firmele care le deţineau cu câte 5.000 de lei.

Vocile de susţinere a iniţiativelor Roxanei au fost ale elevilor, alumnilor, părinţilor şi organizaţiilor prietene ale CARE. ActiveWatch-Agenţia de Monitorizare a Presei a depus o sesizare la Comisia de Etică TVR referitor la felul în care au fost realizate ştirea şi dezbaterea ce-a urmat. Ambasada SUA a trimis o scrisoare de susţinere la Minister. Scrisoarea de pe petitieonline.com, care spunea că „pe lângă calitatea deosebită a actului educaţional oferit, [Coşbuc] s-a evidenţiat prin crearea unui spaţiu de gândire liberă”, a adunat peste 1.500 de semnături. Fotografia cu unul dintre panouri postată de un elev pe Facebook, cu mesajul „mai are cineva o problema cu acest afiş?”, a adunat 367 de share-uri.

Roxana a scris şi ea Comisiei de Etică TVR, explicând că n-a contactat-o nimeni direct, că ştirea şi emisiunea omiteau că tatăl participase la protestul de la Muzeul Ţăranului şi la Marşuri ale Normalităţii (unde se flutură mesaje ca „Vrem copii normali, nu homosexuali”). A descris activităţile de la CARE şi le-a explicat că „indiferent de părerea dvs. personală în acest moment despre homosexualitate, aici e vorba de un lucru foarte simplu: NIMENI, părinte, elev sau profesor, nu are voie să denigreze o categorie de copii şi să considere că sunt inferiori, nici în procesul educaţional, nici în societate. Denigrarea sau lezarea de orice fel a copiilor şi tinerilor care sunt diferiţi de majoritate intră sub incidenţa legii şi reprezintă abateri grave de la moralitate şi bun simţ”.

Încercarea ei de-a rămâne „business as usual” s-a dus când s-au adunat toate ştirile, cu apelurile la boicot, cu panourile, cu tensiunea care se simţea în şcoală din cauza lipsei unui răspuns de la Minister. În acele două mailuri, i-a rugat pe elevi şi părinţi să trimită mesaje de susţinere directoarei, care, spunea, simţea multă presiune, iar pe prietenii din organizaţii să scrie la Minister. „We need your support, friends and partners. I do not want my principal to resign, she is truly exemplary. And I hope my job is not in jeopardy either, it’s the best thing that ever ever happened to me.”

Roxana Marin (DoR #12)

A Noiseless Patient Spider, o poezie de Walt Whitman, exprimă bine căutările unui adolescent, crede Roxana.

A noiseless, patient spider,
I mark’d, where, on a little promontory, it stood, isolated;
Mark’d how, to explore the vacant, vast surrounding,
It launch’d forth filament, filament, filament, out of itself;
Ever unreeling them—ever tirelessly speeding them.

„Adolescenţii sunt nişte fiinţe insuportabile, fără îndoială. Dar pentru că nu se poate fără ei, trebuie ajutaţi.” Şi ca să-i poată ajuta, a construit o lume în care ei să poată să se agaţe, cu fire oricât de anemice, de ceva al lor. I-a zis CARE şi a ţesut-o în jurul sălii 17, pe care a ocupat-o în 2006. CARE recreează într-un fel călătoria ei generatoare de „big E”-uri: combină elevi, alumni, părinţi şi alţi profesori în activităţi haioase, constructive sau foarte serioase.

Constantele sunt cluburile de public speaking şi debate, importante pentru că le dezvoltă copiilor capacitatea de a-şi argumenta şi exprima ideile. A fost petrecerea „Geeks in crazy hats”, cu dress code tocilăresc plus un accesoriu piţi şi mesajul „You can look like a bimbo but don’t act like one”. Într-un proiect de teatru stradal cu organizaţia feministă h.arta, Roxana, încă o profesoară şi 14 puşti şi-au tras la sorţi dintr-o pălărie roluri (politician, seropozitiv, curvă, refugiat, homosexual, pensionar) şi au abordat trecătorii, ca să le atragă atenţia asupra rolurilor pe care le jucăm în societate. Au colectat haine pentru Sens Pozitiv, care lucrează cu persoane seropozitive, şi Policy Center for Roma and Minorities, care lucrează cu familii marginalizate din Ferentari. Au făcut un grup de sprijin pentru elevi dependenţi de droguri, puşti pe care Roxana i-a văzut că aveau nevoie de ajutor pe care nu li-l oferea nimeni. Au organizat un focus grup pe tema „Homofobia în şcoli” condus de Institutul pentru Drepturile Omului din Copenhaga, au făcut în holul şcolii o expoziţie care documenta istoria drepturilor minorităţilor sexuale în România din interbelic încoace, în iarna asta au organizat în cadrul orei de drepturile omului un panel LGBT, în care opt invitaţi şi-au împărtăşit poveştile personale.

„Stilul tipic Roxana Marin”, cum îl numeşte ea, nu e un stil obişnuit în peisajul unei şcoli, aşa că pentru mulţi elevi prima impresie a fost de şoc. O profesoară care de la prima oră le spune că e ţigancă, le cere să-i zică pe nume, vorbeşte colorat, îi înnebuneşte cu gânditul, face mişto – şi de ei (că-s loviţi de hormoni, că se iau prea tare în serios), şi de sine (că-i surdă, că-i bătrână, că-i depăşită) – şi le spune pe şleau ce i se pare corect şi ce nu.

Roxana îi hrăneşte – oriunde e ea trebuie să fie şi mâncare şi, vorba unei eleve, e un spectacol s-o vezi mâncând; îi ascultă şi empatizează, dar le mai dă câte-un şut când i se pare că prea se lamentează sau suferă de „tetrapiloctomization syndrome”; îi taxează când i se pare că se poartă „ca un cur”; îi încurajează şi se laudă cu ei când le iese ce şi-au propus.

Pe Natalia Primejdie, care acum are 23 de ani şi face un masterat în ştiinţe cognitive, Roxana a agăţat-o în faţa liceului, unde a găsit-o plângând într-o zi, cu replica: „Miss Primejdie, nu fi proastă!”. Când i-a spus „nu fi proastă”, Natalia s-a gândit nu că e proastă că plânge, ci că chiar e proastă. Natalia era o puştoaică de 15 ani venită la liceu în Bucureşti din Roşiori, unde fusese un copil de 10, care picta, scria poezii, mergea la concursuri şi credea că toată lumea o iubeşte. În Bucureşti ajunsese într-o chirie cu o fată cu doi ani mai mare, nebună şi junkeriţă, care o tot dădea afară din apartament, de era mai mereu nedormită şi nemâncată. Roxana a luat-o sub aripa ei şi a ascultat-o. Natalia a simţit că poate să vorbească cu ea, că îi pasă, că o interesează. Nu mai ştie cui şi când a prezentat-o ca „fiică-sa”, dar aşa a rămas.

Era o mică tradiţie în Coşbuc ca toţi copiii cu probleme să ajungă sub aripa Roxanei, spune Ioana Fotache, sau Fen, cealaltă fiică spirituală a Roxanei. În sala 17, Fen, la care renunţaseră toţi profesorii de când era în generală, a învăţat să-şi controleze emoţiile şi să-şi exprime ideile, a pus de-un club de anime (acum e la Litere Japoneză, la Cluj), a cunoscut oameni de diferite etnii, religii, orientări sexuale sau naţionalităţi.

„CARE parcă nu era în aceeaşi clădire”, spune Jesus, adică Iulia Văcăroiu, care în 2006 era într-a X-a şi făcea public speaking cu Roxana. „E ca Dumnezeu, n-are început şi n-are sfârşit.” Iulia are 23 de ani, face un masterat în sociologie şi antropologie socială la Budapesta şi spune că a învăţat din public speaking şi debate mai mult decât din toată şcoala – din primul, să-şi documenteze şi argumenteze propria părere, din celălalt, să argumenteze orice părere, să se pună în papucii lui Gică Contra. A învăţat că nu e un lucru rău să fii diferit – şi ea, fată bateristă, e o minoritate – şi asta a pregătit-o şi pentru antropologie, şi pentru mediul divers de la universitate.

Misiunea Roxanei are două etape: pentru elevi încearcă să creeze contextul să descopere la ce sunt buni; pe alumni care rămân aproape de CARE îi ajută cu sfaturi, ponturi de internshipuri şi joburi, conexiuni. Ioanei Covei, sau Reason, i-a lăsat în grijă CARE-ul în anul în care a predat în Spania, apoi, fiindcă a crescut bine clubul de debate, i l-a încredinţat. Acum, Reason lucrează la Asociaţia Română de Dezbateri, Oratorie şi Retorică şi e trainer al debaterilor din Coşbuc. Pe Marina Ţupran, sau Tzeepee, a luat-o „vioară” pe la traininguri, i-a mai dat să predea ore de engleză într-un program desfăşurat de primărie în liceu, i-a recomandat un internship la Policy Center. A luat-o de asemenea mână dreaptă în organizarea Galei de anul ăsta, a cincea ediţie a unui eveniment care la final de an şcolar aduce împreună elevi, alumni, părinţi, organizaţii partenere şi prieteni ai CARE şi premiază iniţiativele de peste an cu aşa-numitele „Who CAREs Awards”.

„Suntem o bază de date a Roxanei”, spune Marina. „E un facilitator, implică oamenii, scoate de la ei înţelesuri despre sine şi ceilalţi.”

Anathea, o elevă de-a XII-a înaltă şi filiformă, despre care unele fete de-a IX-a spun că e perfectă, e întruchiparea „spiritului CARE”. Anathea a căutat un loc în care să fie liberă, să nu simtă presiunea să-şi pună o etichetă. Deja dintr-a IX-a s-a implicat în toate proiectele care i s-au părut interesante. A intrat în programul de voluntariat la Şcoala Specială nr. 1, în care grupuri de doi-trei elevi mergeau săptămânal să ajute la orele de engleză, iar la CARE s-a înscris în grupul IMPACT al Fundaţiei Noi Orizonturi, cu care o dată la trei luni trebuia să implementeze un proiect folositor pentru comunitate, cum a fost petrecerea de Crăciun la o casă de copii din Roşu, Ilfov. „În tot procesul simţeam că, uite, mai găsesc o bucăţică din mine: încredere, aptitudini, sunt capabilă, îmi place să mă aventurez în lucruri noi.”

Roxana a convins-o să facă şi public speaking. „Te obligă să te ridici, că de multe ori te pui singur jos, niciodată nu spune că n-ai fost bun. Te ajută să-ţi dezvolţi un stil. Roxana te vede din prima, te dezbracă până la piele şi apoi pune lucruri pe tine.”

Tema ei preferată de discurs a fost la un concurs organizat de CARE: „What is it all about”. Era atât de liberă, spune Anathea, încât puteai să spui orice despre lume sau despre tine şi e supărată că n-a profitat – acum, dacă ar fi să facă acel discurs, probabil ar fi despre Coşbuc – iar CARE e inima liceului. „E un loc special, oamenii pe care îi strânge sunt cei dispuşi să fie crescuţi de Coşbuc. Roxana colecţionează ciudaţi – în cel mai special mod – şi scoate din ei ce e mai frumos. E un mediu în care să se dezvolte, să crească ciudăţenia aia care e foarte bună, care poate aduce rezultate.”

 

Până la sfârşitul lui martie, „scandalul” părea că ar fi trecut. Încă se aşteptau o reacţie oficială de la Minister şi concluziile cercetării deschise de Comisia de Etică TVR, dar şi aşteptarea devenise o rutină. Roxana generase cu mailurile către părinţi şi prieteni un nou val de susţinere. Foşti elevi îi scriseseră directoarei, activişti scriseseră la minister, 83 de părinţi semnaseră un memoriu depus la Minister şi la Inspectorat. „Credem că zvonurile lansate şi niciodată contrazise oficial, care gravitează în jurul ideii că la Coşbuc ar fi un fel de pepinieră de homosexualitate şi că elevii ar fi supuşi la cine ştie ce influenţe distructive, fapt total neadevărat, pot continua să afecteze nu doar şcoala, ci şi pe copiii noştri în mod direct”, spunea memoriul. „Considerăm că Ministerul Educaţiei şi Inspectoratul Şcolar trebuie să fie primele care să dea un semnal că intoleranţa nu poate fi încurajată de politicile de educaţie ale României.”

„Adolescenţa e o perioadă groaznică pentru un părinte, mă bucur să ştiu că copiii vor avea ce face”, spune Domnica Macri, iniţiatoarea memoriului, care are o fată în clasa a V-a la Coşbuc. „Dacă mintea e mobilată cu preocupări, dacă sunt mândri că fac chestii cu efecte reale, n-o să trebuiască să-i fugărim cu băţul.”

Dorin Cristocea, tatăl unei eleve de-a X-a, spune că nu e de acord cu toate ideile fiicei – inclusiv cu unele legate de comunitatea gay –, dar încearcă să nu-şi impună propriile păreri. Crede că e folositor pentru copii să participe la activităţi legate de orice fel de minorităţi. „Copiii trăiesc într-o societate, dacă-l feresc nu înseamnă că nu există. Şi dacă nu îl las să afle, creşte şi va avea tot părerea lui tăticu’”.

Ioana, fiica lui, a ajuns în primăvara asta în finala unui concurs important de public speaking cu un discurs cu titlul „Teach Teachers the L Word”, în care spunea că profesorii trebuie să-nveţe să-şi iubească elevii şi să nu tolereze, sau mai rău, să participe, la situaţiile de discriminare. Ca exemplu, le-a povestit de profesoara ei care de fiecare dată când cineva face o remarcă rasistă, homofobă sau răutăcioasă, îi pune să se ridice în picioare şi să-şi ceară scuze. Şi că aşa, ridicându-te în picioare şi cerându-ţi scuze, chiar dacă pe moment nu crezi ce spui, ţi se va face ruşine şi îţi vei învăţa lecţia.

Tatăl spune că nu are niciun merit pentru evoluţia Ioanei; e pe deplin al profesorilor implicaţi şi prezenţi, cum e Roxana, care „transmite veselie, face copiii să aibă încredere în forţele lor, şi la vârsta asta e greu să capeţi încredere”. Spune că îi deleagă cu încredere rolul de „părinte de la şcoală”.

Misiunea de „părinte de la şcoală” nu e întotdeauna uşoară. Uneori devine singuratică. Poezia lui Gwendolyn Brooks, cea pe care a inclus-o în cursul despre identitate şi pe care a citit-o cu a X-a în primăvară, în plin „scandal”, pune cumva degetul pe momentele alea.

I think it must be lonely to be God.

Nobody loves a master. No. Despite

The bright hosannas, bright dear-Lords, and bright

Determined reverence of Sunday eyes.

Roxana nu se plânge; misiunea e asumată. Dar mai sunt şi astfel de momente, în care e obosită şi se uită în jur şi simte că e singură şi-i vine să renunţe. Sunt momentele când îşi dă seama că degeaba crezuse că le-a aprins copiilor nişte beculeţe. Aşa a fost în primul an de predat drepturile omului, când după trei-patru lecţii despre romi, i-a grupat pe elevi şi le-a dat temă să se gândească la posibile soluţii. O soluţie a fost decentă, ceva cu educaţie, dar celelalte au fost să-i trimită pe toţi în spaţiu, sau să le sape un oraş subteran. Roxanei i s-au tăiat genunchii şi a ieşit din clasă pentru că o buşise plânsul.

Dar acum se întâmplă tot mai rar.

Sunt momente la public speaking când apare intoleranţa pe tot felul de subiecte – una dintre fetele cele mai bune a pregătit recent un discurs despre problema imigranţilor, spunând că oamenii ar trebui să rămână în ţara lor, mai ales cei cărora le merge destul de bine acolo. Roxana a fost şocată. Şi-n stilul tipic Roxana Marin, i-a spus că e şocată. I-a spus că oamenii ar trebui să aibă libertatea să facă orice doresc şi să meargă oriunde vor şi să fie respectaţi.

Dar ştie că trebuie să le dea contextul să spună şi tâmpenii. Misiunea ei cere răbdare.

Aplatizarea, spune ea, e cel mai mare duşman. Ţine minte clasa ei din 1996, nişte punkeri şi nişte rockeri, cu ea cu tot. Pe-atunci era simplu, ori erai cu sistemul, ori erai împotriva lui, dar, odată ce-a crescut libertatea şi confortul, a apărut a treia variantă, să exişti liniştit şi să n-ai habar de sistem. Cum mi-a spus într-o zi: „Pe măsură ce se-ntăreşte democraţia, creşte conformitatea”.

Acum cinci ani, când făcea prezentările de început de an ale cluburilor, copiii spărgeau uşa – avea 50 înscrişi la public speaking, dintre care 25, noi; acum sunt 15, dintre care 10, noi. Şcoala tot nu le place, spune ea, dar par mai puţini cei dispuşi să facă altceva. De-aia îi mai implică într-un proiect, într-o Gală, pentru că odată ce se prind, continuă.

Roxana crede că copiii au nevoie de edu-activişti şi de-aia s-a speriat la începutul lui aprilie, când direcţiunea a hotărât să acopere trei graffitiuri făcute de nişte puşti în curtea liceului, ca activitate din Săptămâna Altfel: unul care spunea „I just came in my face”, unul cu „Drop acid not bombs” şi un craniu care vomita un curcubeu. Textele a-nţeles de ce-ar trebui acoperite, dar cu craniul cu curcubeu i s-a părut că se exagerează. Și-a dat seama că lumea pe care a ţesut-o în atâţia ani e vulnerabilă şi că poate n-o să mai fie niciodată ca .nainte de „scandal”.

Aşa că a făcut ce ştie mai bine: în prima vineri din aprilie, a adunat la CARE 12 elevi, alumni, două mame de elevi. Au reluat filmul „scandalului”, au dezbătut problemele, au propus soluţii. Roxana era speriată, deşi înţelegea că formal nu i se interzisese nimic, că nu venise nicio sancţiune de la Inspectorat sau Minister, a căror tăcere însemna probabil că nu vor să se bage într-o discuţie despre homosexualitate, un subiect spinos în România. Înţelegea şi că directoarea era stresată şi de aceea sufla şi-n iaurt.

Dar o enerva că, dintr-un om care ajută şcoala, şcoală care se promovează cu activităţi de la CARE şi care, în evaluarea Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii Învăţământului Preuniversitar din 2012, a luat calificativul Excelent pentru activităţile extracurriculare şi parteneriatele cu comunitatea şi datorită CARE, devenise un disconfort. Găsise susţinere la o parte dintre colegi, dar mulţi voiau doar să se facă linişte şi începuseră s-o vadă ca pe o sursă de scandal.

Trebuia să facă ceva ca să fie iar ca înainte. Asta nu înţelegeau cei 12, nici după mai bine de două ore de discuţii, că pentru ea nu era o soluţie să continue să-şi facă treaba, dar mergând mai pe burtă cu LGBT-ul. Pentru ea, să continue înseamnă să le facă pe toate. Educaţie incluzivă. „Dacă azi cineva spune că nu sunt OK activităţile LGBT, mâine pot să nu fie OK activităţile cu persoanele schizofrenice şi-n ailaltă pot să fie persoanele roşcate vopsite. Vorbim de-un precedent aici.”

După runde şi runde de grup în care au încercat s-o scoată din spirala de frică, Roxana a cerut să facă o recapitulare. A luat markerul şi a încolonat pe whiteboard concluzii. Că nu au de ce să iasă în presă, fiindcă nu mai există ştire. Că nu prea au de ce să spere la o ieşire oficială a Ministerului. Că pot să mai ceară totuşi răspuns de la TVR. Că, de fapt, CARE e Roxana şi Roxana e CARE, iar activităţile acestui „grup informal” sunt extracurricularele unei profesoare care nu face decât să informeze şi să promoveze toleranţa. Şi că, din punct de vedere legal şi moral, n-avea de ce să nu continue. În timp ce scria pe tablă concluziile, Roxanei i-a picat fisa: „Am fost atinsă de aceeaşi paranoie de care sunt atinşi ceilalţi”.

 Gala CARE a fost într-o după-amiază isterică de 25 mai, în care-a plouat din soare şi-a ieşit soare din ploaie. Noul brand CARE, cu logo şi blog şi pagină de Facebook („Centrul CARE”), era aproape gata. Făcuseră şi un filmuleţ de prezentare, din care Roxana a vrut să înţeleagă oricine ce e CARE. Aşa l-a descris într-o întâlnire de lucru: „E ceva ce-ţi pute, do something – proactivism. Lucrăm cu ţigani, asiatici, romi, autism, migranţi (şi asta numai semestrul ăsta) – diversitate. Nu ne plac hârtiile. We like the human factor. Debate, public speaking – exprimarea ideilor. Voluntariatul. Dezlânaţi, nu foarte punctuali. Mesajul: ăştia suntem noi, dacă îţi place şi vrei să faci şi tu, vino la Coşbuc”.

„Un coming out”, l-a numit Iulia, pentru că totul devenea mult mai transparent, nu mai aveau de ce să apară surprize şi sperieturi. La noul brand lucraseră elevi şi alumni şi prieteni şi Roxana era mândră de toţi. Brother, puştiul de-a X-a care desenase logoul, a fost anul trecut unul dintre cei tăcuţi, spune ea, dar l-a tot aşteptat şi aşteptat şi a evoluat frumos. Nestea, care a desenat bula de dialog în care scrie CARE cu C-ul curcubeu, e un puşti de-a IX-a care, spune Roxana, s-a implicat, a vrut şi a făcut.

În sâmbăta Galei, curtea şi holul liceului au fost animate de elevi, alumni, părinţi, bunici, prieteni ONG-işti şi neONGişti, profesori. Vreo 50 în total, mai puţini decât în alţi ani, dar Roxana a fost fericită, era OK şi dacă erau 15.

A existat şi-o schiţă de program. Claudiu, Ioana şi încă două eleve au făcut o demonstrativă de debate, pe subiectul „Sistemul de case de la Hogwarts ar trebui desfiinţat”. O echipă de fete s-au ocupat de free shop, „magazinul anticonsumerist” unde lumea a adus şi a luat ce-a vrut. Toţi au donat haine pentru refugiaţii sirieni din taberele din Turcia, pe care urma să le ducă o alumnă. Vreo cinci măsuţe au format ONGfestul, unde oameni de la câteva organizaţii prietene le-au povestit copiilor cu ce se ocupă. Într-un colţ al curţii au spânzurat periodic piñate confecţionate de elevi, pline cu bomboane şi stickere. Nestea ajutat de-o colegă a făcut stenciluri pe tricouri, 30 primite sponsorizare de la Primărie, de i s-au murat mâinile în mănuşi. Totul urma să se încheie cu un concert al trupei de elevi The Purple Dandies.

„Scandalul” intrase deja în repertoriul de miştouri al Roxanei, alea cu care „se râde” de situaţii ca să arate cât de ridicole sunt. TVR nu publicase încă concluziile cercetării Comisiei de Etică şi Ministerul tot nu ieşise cu o reacţie oficială, dar nu mai spera nimeni la asta. (Purtătorul de cuvânt al ISMB s-a declarat îngrijorat de acest articol, venit după ce abia s-a stins „incendiul” şi nu a mai răspuns cererii legate de anchetă şi rezultatele ei. Nici directoarea liceului nu a dorit să vorbească nici despre „scandal”, nici despre filozofia liceului.)

Roxana e optimistă pentru că în lumea de azi trendul e să nu fii rasist, sau homofob, sau să discriminezi în vreun fel. Dacă în România, la câteva zile după Gală, mai multe ONG-uri creştine propuneau ca, în Constituţie, căsătoria să fie definită expres ca „uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie”, în Franţa tocmai se oficiase prima căsătorie a unui cuplu gay. Roxana crede că cei care discriminează pierd trenuri şi o apucă furia – mai ales când e vorba de puşti –, dar apoi i se face milă. De-aia ar vrea ca şi alţi profesori care au idei să aibă curaj să le pună în aplicare şi se gândeşte la parteneriate între ONG-uri care apără drepturile minorităţilor şi inspectorate.

Pentru Gală, i-a momit pe elevi cu note ca să pregătească şi susţină un discurs motivaţional pe tema „What is it all about”. Leti, o puştoaică roşcată entuziastă, care nu plănuise să vorbească dar nu s-a putut abţine, a spus cum s-a apucat de public speaking la începutul anului, când era timidă şi a ajuns în grupa special creată pentru cei mai puţin buni, numită de ei „grupa de handicapaţi”. Dar pe la jumătatea anului i-au prins din urmă pe ceilalţi; aşa a prins curaj să urce pe scenă şi în acea după-amiază, ca să dea mai departe ce învăţase: „Dacă vreţi să faceţi ceva, just go for it!”. Roxanei i-a plăcut mult discursul ei, era în pur spirit CARE.

Acest spirit l-a premiat Roxana cu „Who CAREs Awards”, pentru care a adunat toată lumea în holul şcolii, care stând pe jos, care în picioare în jurul ei. A dat vreo 15 diplome, albe, galbene şi una roz. La cea roz, i-a rugat pe toţi să-şi imagineze, ca la un soi de psihodramă, că bagă în gură o bomboană cu scăpărici, care gâdilă şi pocneşte pe limbă. Diplomele albe au fost pentru elevii de-a X-a care organizaseră Ziua Anti-Rasism. Diplomele galbene au fost pentru cei care au avut iniţiative, care au reuşit să depăşească momente grele, care s-au mişcat.

Diploma roz, cea cu scăpărici pe limbă, a fost pentru Anathea, „spiritul CARE”, fiindcă e luminoasă şi veselă şi nu judecă pe nimeni-nimeni, fiindcă se joacă cu aceeaşi pasiune cu care învaţă şi îi pasă şi se implică şi îşi gândeşte constant drumul. Fiindcă e varză. Anathea va pleca din România şi asta o enervează pe Roxana şi a făcut-o să plângă şi să o ia în braţe acolo, în faţa tuturor, fiindcă aşa e Roxana, genul de profesoară care plânge în faţa elevilor şi-i ia în braţe, dar mai târziu şi-a dat seama că n-are de ce să plângă ca o proastă fiindcă urmau să coacă cluburi noi pentru la toamnă şi deja bănuia şi cine ar putea să fie următorul spirit CARE. 


DoR #12 și celelalte numere din arhivă le găsești în Shopul DoR. DoR este o inițiativă jurnalistică independentă. Abonându-te, ne susții. Dacă preferi varianta electronică a acestui număr, găsești PDF-ul aici.

20 Comentarii pentru “Libertate”

  • Anca Maria a scris:

    Articolul nu este obiectiv, ci pur laudativ. Nu spune nimic despre faptul ca parintii elevilor de a VIII-a care au sesizat TVR au reclamat tocmai faptul ca nu isi face orele pentru ca ,,nu are chef”.
    Elevii de clasa a VIII-a au de dat examene pentru intensiv sau bilingv, iar in loc sa faca la scoala materia deveneau clientii meditatiilor. Mai mult acesti elevi de clasa a VIII-a au fost scosi de la ore fara voia lor sau a parintilor sa faca ,,activism” pentru cauza doamnei Roxana.
    Homosexualitatea a devenit un scut si un pretext pentru orice. Se reclama lipsa sistematica de la ore inseamna ca ai ceva cu homosexualii. Nu ne-am trimis copiii la scoala de dragul nici a homosexualitatii si nici a homofobiei. Problemele acestea trebuie sa si le rezolve in timpul liber. Faptul ca in manualul de clasa a 10-a exista o discutie la o singura lectie despre egalitatea de sanse nu iti da dreptul sa schimbi programa scolara si sa faci de la gimnaziu la liceu numai drepturile homosexualilor. Exista eleve care acum 3 ani au fost fortate sa plece din liceu sau au plecat nemultumite ca in loc sa face ore de engleza primesc sfaturi de genul ,,sa nu veniti virgine din vacanta”.

    • anca ileana a scris:

      articolul este laudativ pentru că, aflându-te în preajma roxanei marin, nu poţi să fii obiectiv: are o personalitate prea complexă şi prea puternică pentru a putea fi cântărită cu unităţile de măsură obişnuite. dacă roxana predă la clasa a 8-a, e o greşeală de încadrare, pentru că s-ar putea să fie o situaţie de incompatibilitate; eu una mă bucur că în coşbuc lucrurile au rămas la fel, că nonconformismul, spiritul tolerant şi, în general, viaţa spirituală bogată fac în continuare casă bună cu cartea serioasă. dacă nu vă place linia pe care merg lucrurile în coşbuc, alegeţi pentru copilul dv. alt liceu, sunt destule altele considerate mai cu ştaif. eu sunt mama unei foste eleve a coşbucului şi a roxanei şi sunt foarte bucuroasă până-n ziua de azi că am avut inspiraţia s-o orientez pe fiica mea spre acest liceu.

  • lili vicol a scris:

    Am citit pe nerasuflate. BRAVO!

  • sasha a scris:

    Sa plangi de fericire la 2 dimineata pentru ca exista Roxana Marin, well that’s what I call a beautiful life.
    Felicitari pentru articol Lavinia

  • Miss A a scris:

    Roxana Marin & centrul CARE au fost doua elemente cruciale ale dezvolarii mele.
    Daca oamenii vor sa urasca si sa denigreze o persoana minunata doar pentru ca toleranta si umorul sunt asa exotice pentru ei incat au impresia ca se mananca cu sos de soia… atunci poate e prea devreme sa ne asteptam ca persoanele diferite sa fie acceptate, chiar si de parinti care-si dau copiii la Cosbuc.

  • Elena Popa a scris:

    Roxana e o tipa smart,culta, sloboda la gura si cam partinitoare…pt un cadru didactic. Frustrarile proprii legate de aspect fizic, etnie si statut se rasfrang cu precadere asupra elevelor(Blonda nu era, in 2006 cel putin,un alint)…ceea ce fireste ii va atrage mereu neplaceri. Articolul tau e nice…Roxana insa, nu e chiar ‘the urban heroine’…

  • Cristina Sima a scris:

    Roxana e un om extraordinar si ma bucura articolul detaliat despre ea si munca ei. Mi-ar placea totusi ca articolul sa fie revizuit din punct de vedere al limbii romane, pentru ca apare “intr-una” scris dezlegat de cel putin doua ori in fraze in care trebuia sa fie “intruna”, sunt minim 2 cacofonii, o virgula aiurea…

  • Alex a scris:

    Este un articol care se incadreaza in atitudinile la moda. E ok sa respectam alte persoane si e ok sa nu judecam in functie de aparente.

    Intelegem ca Roxana are o personalitate puternica si ca nu puteti sa fiti obiectivi. Daca se intampla asta poate nu ar mai trebui sa scrieti, daca nu va puteti pastra obiectivitatea poate locul vostru nu este in jurnalism. Legat de Roxana, pentru ca ea este subiectul articolului poate va impartaseste data viitoare cand va vedeti situatii/fapte legate de:

    – copii/adulti cu alte pareri decat cele expuse de ea;
    – materia/programa pe care trebuie sa o predea in orele de engleza si care este procentul in care o preda;
    – situatii la clasa cand elevi vin cu pareri argumentate, diferite de cele expuse de ea si cum ii trateaza;
    – atitudinea fata de elevi romani.

    Mersi.

  • Alex a scris:

    *cum si de ce a incetat colaborarea cu diferite ONG-uri active in educatie.

  • Mihaela a scris:

    Subscriu celor spuse de Elena Popa. Roxana e minunată pentru un grup restrâns și bine conturat de persoane, trebuie să fii genul ei de “diferit” să te placă. Nu mai e așa plăcut când îți spune că ești o pițipoancă proastă sau când le spune unor colege ale tale că împart un neuron. Pentru o persoană care nu discriminează, obișnuiește, în mod paradoxal, să jignească oamenii care nu se circumscriu standardelor personale de “varză”.

  • MARTINA AURIAN-BLAJENI a scris:

    Am citit articolul cu mare multzumire ca Romania e pe drumul deschis de D-na Roxana si de altii ca dumneaei spre o educatie in care ce este diferit de norma are valoare.
    A fii tzigan sau homosexual sau ungur, sau american sau roman, barbat sau femeie, tanar sau batran, sant fatzete ale umanitatzii noastre care trebuie respectate. Persoanele care nu sant in stare sa respecte alte persoane, din orice motive prejudecate, sant persoanele care au la fel de putzin respect pentru ele insele. Compasiune si intzelegerea pentru ce nu esti tu pot fii invatzate.

    Ma simt extrem de mandra ca persoane ca Roxana exista in Romania.
    Multzumesc Roxana!

    • Anca Maria a scris:

      Nu stiu cat pret sa pun pe parerea ta, dar pe gradul tau de alfabetizare este clar ca daca scrii ,a fii’ cu doi de,i’ la infinitiv nu trebuie sa te luam in seama prea mult Martina.

    • parinte cosbucar a scris:

      pt. MARTINA AURIAN-BLAJENI
      “sant”
      “a fii” – deja sesizat
      “pot fii”
      “tz”

      Indiferent ce liceu ai terminat, este inadmisibil sa nu stii sa scrii corect in propria-ti limba!

  • mC a scris:

    Cel mai mult mi-e teama de oamenii fără frustrări.

  • Mihaila a scris:

    Sa vad daca am inteles corect: profesoara are de partea ambasadele celor mai puternice state ale Uniunii Europene, are de partea ei ambasada Statelor Unite, cea mai importanta din Romania, are bunavointa inspectoarelor ministerului, are sustinerea directoarei liceului si – cumva – tot ea e victima.

  • Pingback: Vrei copil homosexual şi îndoctrinat cu mizerie occidentală? Dă-l la liceul George Coşbuc din capitală! | CE-I CU NOI? – un blog educativ despre comportamentul uman

  • bibi a scris:

    asta nu e cea care ataca religia in mod constant si face parade gay? ca sa nu mai spun de cursul pe care-l tine in afara cadrului didactic unde vorbeste cu elevii (minori) despre droguri, ba chiar experimentand impreuna? da, ea e!

  • Virginia a scris:

    Ar trebui sa delimitati clar cele doua categorii. Gimnaziul si liceul., A te adresa unor copii de 11 ani ca la satra sau a-i pune sa lipeasca stegulete cu steagul LGBT nestiind ce fac sau ce reprezinta nu te face un profesor bun sau “cool” ci te face unul manipulator.
    In liceu vorbim deja de adolescenti care au alta perceptie asupra vietii. Nu-mi amintesc sa-i fi negat cineva calitatile de profesor a fost sesizat doar comportamentul “usor” deviant pentru un profesor de gimnaziu. Vorbiti despre programa si drepturile omului materie predata in liceu insa reclamantii erau din gimnaziu.
    Exista o masura in toate doar ca unii nu o au!

  • Pingback: DoR (Decât o Revistă) » [DoR #24] Out

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #30

    DoR #30 * Pași mici

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2018 Decât o Revistă