Locuințele nimănui

Când a deschis ochii și a văzut că e într-o cameră de spital, Geta Ghiță și-a smuls perfuziile din braț, a tras furtunul de pe gât și a încercat să se ridice, dar i s-a făcut rău și a căzut. Îi venea să vomite și era plină de sânge. A intrat o asistentă, a chemat doctori, dar Geta striga să îi dea drumul, să o lase să plece înapoi la grevă. A intrat mama ei, apoi o doctoriță care i-a făcut o injecție să o sedeze. Geta le-a spus că ea pleacă. Doctorița a pus-o pe mama ei să semneze documentul de externare: nu semnează fata, semnați dumneavoastră, că ea e sedată. Geta a pornit pe holurile spitalului, amețită. Mergea fără direcție, stânga, dreapta, stânga, dreapta. Când a ajuns afară, a simțit aerul rece pe față. Abia atunci și-a mai revenit și și-a făcut rapid un plan. Era la Spitalul Municipal, deci putea să ajungă la grevă cu autobuzul, că sunt doar câteva stații până acolo. Mama și fratele mai mare au ajuns-o din urmă și au urcat-o într-o mașină. I-au spus că o duc la grevă, dar au dus-o acasă.

„Hai să îți faci un duș, că miroși a gaz”, i-a spus mama.

„Fii atentă, vin acasă, fac baie, da’ mă duceți înapoi. Dacă nu, plec singură”, i-a răspuns Geta.

Maică-sa a văzut că era învrăjbită rău, că nu te mai puteai înțelege cu ea și i-a zis bine, te ducem înapoi. Și au dus-o, după câteva ore. Când gardienii de la primărie au văzut-o pe Geta în seara aceea, i-au zis că e pisică. „Pisica cu nouă vieți. Ce cauți, tată, aici?”

„Am venit la grevă”, le-a răspuns Geta.

„Păi mai-nainte erai pe moarte și acum ai înviat din morți?”

Cu câteva luni înainte, Geta stătea cu chirie într-un apartament stil vagon, cu pereții jupuiți până la tencuială. Din prima noapte a auzit șobolani mișunând pe țeava de la baie. Era 2008, început de primăvară. Se mutase de puțin timp cu chirie cu cele patru fete: Flori, Daniela, Roxana și Valentina, pe strada Soldat Tunsu Petre, în Ferentari, aproape de casa părinților. Chiria era 300 lei, iar ea câștiga 400 lei la mătură, la Administrația Domeniului Public. Proprietara era o cunoștință: i-a zis că are un apartament liber, cu trei camere, fără lumină. Geta s-a gândit că se descurcă cu lumânări. Era martie, nu era așa frig și planul era să stea acolo până îi ies actele pentru grevă.

Se despărțise de tatăl fetelor, după 15 ani de locuit împreună, după ce bărbatul și-a adus o femeie în casa în care stăteau toți. După despărțire, Geta s-a dus inițial în apartamentul părinților ei, unde locuiau 11 persoane în 2 camere. Dormea pe jos cu fetele mari, iar fetele mai mici dormeau în pat. Așa că, într-o zi, s-a dus la primăria Sectorului 5, serviciul spațiu locativ, și a întrebat-o pe una dintre funcționare cât trebuie să mai aștepte pentru o locuință socială. Își depusese dosarul în urmă cu peste 10 ani și îl reînnoia în fiecare an. Mergea periodic la audiențe. Degeaba. I se spunea să mai aștepte. „Unde mă pot duce să fac grevă?”, a întrebat-o Geta pe funcționară, cu hotărârea unui om care nu mai are nimic de pierdut. Bun, fac o cerere de greva foamei. Angajata i-a spus să se mai gândească, dar ea nu și nu, că vrea să stea în fața primăriei să facă greva foamei, că auzise de la lume că așa poate primești casă.

S-a întors după două săptămâni și a aflat că cererea de grevă i-a fost semnată. Nu reprezenta o aprobare propriu-zisă, dar era un act care menționa că „singurul loc, unde se desfășoară acțiuni publice la Primăria Sector 5 este pe trotuarul din strada Eforie”. Așa că, pe 14 aprilie 2008, ziua tatălui ei, Geta și-a început acțiunea publică.

---

Pentru Geta, pe atunci o femeie de 32 de ani, „locuință socială” însemna singurul tip de adăpost pe care și-l putea permite. S-a trezit însă prinsă într-o pânză birocratică, țesută din zeci de fire monstruos de încurcate.

În teorie, lucrurile sunt simple. Constituția României spune că statul are obligația să le asigure cetățenilor un „nivel decent de condiții de viață”. Legile întăresc responsabilitățile sale în ceea ce privește politicile de locuire, iar legea 11/1996 oferă chiar o definiție: „locuința socială este locuința care se atribuie cu chirie subvenționată unor persoane sau familii a căror situație economică nu le permite accesul la o locuință în proprietate sau închirierea unei locuințe în condițiile pieței”.

Locuințele sociale sunt necesare pentru că, în multe cazuri, chiar dacă muncești, nu câștigi suficient pentru a plăti o chirie la prețul pieței. Unei familii cu doi copii, în care ambii părinți au salariul minim pe economie și câștigă sub 500 de euro pe lună, îi va fi aproape imposibil să plătească o chirie de minimum 200 de euro în București.

În practică însă, povestea locuirii sociale este complicată de un vid de responsabilitate la nivel de autorități, speculații imobiliare și indiferență față de săraci și alte grupuri vulnerabile – de la persoane fără adăpost la victime ale violenței în familie.

Bogdan Suditu, care predă la Facultatea de Geografie a Universității din București și e printre autorii studiului Locuirea socială în București. Între lege și realitate, spune că totul pornește de la confuzia legată de ce este o locuință socială. Adică definiția din 1996 n-a fost armonizată cu celelalte tipuri de locuințe publice, termenul generic pentru locuințele care aparțin statului: fostele case naționalizate care nu au fost solicitate spre retrocedare, locuințele pentru tineri (ANL), locuințele de serviciu ale demnitarilor sau locuințele sociale. În total, spune un studiu din 2015 al Băncii Mondiale, cheltuielile pentru locuire ale statului român sunt efectuate prin intermediul a 22 de programe diferite.

Cel mai des, autoritățile publice îi orientează pe oameni să ceară „locuințe sociale”, dar, de fapt, nu au fondul disponibil, explică Suditu, care are aproape 10 ani de experiență în administrație publică pe subiectul locuirii. De aici pornește confuzia, dar și subiectivitatea procesului: autoritatea decide cât dă din fondul ei cu chirie subvenționată și cât clasifică altfel. „E o chestiune de nuanță de care unii profită ca să nu se responsabilizeze”, spune Suditu. „Dacă eu cer locuință socială, tu spui n-am, dar te trec la listă. Ai numărul 4.602 – revino în 20 de ani.”

Geta așteptase peste 10 ani, fără niciun rezultat.

Conform unui studiu al Băncii Mondiale din 2015, mai puțin de 30.000 din cele 120.000 de locuințe aflate în proprietatea statului sunt „locuințe sociale”. Același studiu estimează numărul de cereri la peste 65.000, iar experții consideră cifra inferioară nevoii reale. Anual, sute de persoane depun cereri pentru locuințe sociale în fiecare sector din București, dar soluționările se rezumă la câteva zeci. Datele despre numărul total de locuințe sociale din București sunt greu de obținut, pentru că fondul imobiliar al orașului este gestionat de o autoritate separată, Administrația Fondului Imobiliar (AFI).

Primăriile de sector nu dau aceste date, argumentând că s-ar trezi cu oameni care le ocupă abuziv, deși nu ceri adresa exactă, ci doar cifre, spune Irina Zamfirescu, care pregătește o teză de doctorat la Facultatea de Sociologie a Universității din București pe tema locuirii sociale. Pe lângă asta, Zamfirescu participă cel puțin de două ori pe lună la ședințele de Consiliu General și ajută persoane care solicită locuințe sociale să își facă dosarele. „Sunt oameni care nu știu să scrie sau, mai rău, care sunt abuzați emoțional de angajați. Ca să citez o doamnă din [Strada] Iacob Andrei: «Doamnă, sunteți albă, nu vreți să veniți cu mine?».”

Neclaritățile legislative și suprapunerea dintre autoritățile centrale și locale fac dificile atât procesul de acordare a locuinței, cât și selecția, având în vedere că – așa cum spune și raportul Locuirea socială… –, „modul în care sunt definite în lege pragurile de eligibilitate pentru beneficiari acoperă aproximativ întreaga populație”. Din această cauză, autoritățile locale, lipsite de competențe în domeniul asistenței sociale, favorizează uneori familiile care pot achita utilitățile și chiria în detrimentul grupurilor vulnerabile, care ajung să fie ignorate.

Bugetele pentru finanțarea programelor de locuire socială sunt foarte mici în România – de aproape 55 de ori mai mici decât media UE. Raportul de locuințe sociale la numărul de locuitori e cel mai mic din UE (8,5 la 1.000 de locuitori) – deși România conduce în clasamentul proprietății private a locuinței, cu peste 96%. Iar procentul de locuințe sociale din total e spre 2%. În Olanda aproape o treime din locuințe sunt sociale; în Austria sau Spania, o cincime.

Mai multe rapoarte arată că, în ultimii 10 ani, în România s-au construit cam 400 de locuințe sociale pe an, comparat cu 2.000 pe an înainte de 2007. Deși numărul de locuințe publice construite de stat a scăzut și el, s-au construit câteva zeci de mii de locuințe ANL (destinate tinerilor sub 35 de ani), dar acestea nu țin cont de venituri. Mai mult, ele pot fi cumpărate după o perioadă de închiriere de minimum un an, ceea ce a dus la critici și la sugestii de reformare, cum ar fi aceasta, din studiul Băncii Mondiale Locuirea în România: „Vânzarea locuințelor cu chirii subvenționate pentru tineri în contextul în care fondul de locuințe publice este deja foarte limitat nu este recomandată”.

Strategia Națională privind Incluziunea Socială și Reducerea Sărăciei 2015-2020, aprobată de Guvernul Victor Ponta în mai 2015, arată că felul în care a fost abordată până acum problema locuirii în România nu a ținut cont de nevoile categoriilor celor mai defavorizate. În septembrie 2016, primarul Bucureștiului, Gabriela Firea, a semnat pentru înființarea unei societăți comerciale care să construiască apartamente de vândut sau închiriat, cu destinația de locuințe sociale, de necesitate și destinate tinerilor căsătoriți. Proiectul nu a început încă.

Chloé Salembier, un antropolog belgian care a locuit câțiva ani în România, spune că lipsa investițiilor în casele sociale e un trend din ce în ce mai puternic în Europa, susținut de ideea meritului personal. „E o ideologie foarte încrustată în mintea oamenilor. Și oamenii cred că toată lumea e egală la nivelul ăsta. Dar dacă ai fost născut într-o familie de romi în care oamenii nu au prea fost la școală, locuiești cu 10 persoane într-o casă, cu siguranță nu mai ai aceeași șansă ca și copiii născuți în familii cu bani, cu case, cu părinți care au fost la școală.”

---

În prima seară de grevă, Geta a stat pe un carton în fața fostului sediu al Primăriei Sectorului 5, pe strada Eforie. Își luase cu ea pături și căruciorul uneia dintre fete. S-a gândit ce poate să facă să își ferească copiii de frig și de ploaie. A improvizat un pat din cartoane, dar și-a dat seama că sunt prea expuse. Le-a trimis pe fete să caute celofane, că ea nu avea voie să părăsească locul grevei mai mult de un metru-doi. Au lipit apoi celofanele cu scotch și au făcut un fel de „aplecătoare”. Băga fetele înăuntru, punea cutiile, iar apoi punea pietre ca nu cumva să treacă un șobolan sau să arunce lumea cu ceva tare.

Și a început așteptarea.

Geta dormea mai mult ziua, când fetele erau treze. Mai ațipea noaptea, dar la fiecare zgomot era în picioare, pentru că îi era frică să nu le facă cineva rău fetelor. Flori, cea mai mare dintre ele, urma să împlinească 13 ani. Următoarea, Daniela, avea aproape 11, iar cele mici, Roxana și Valentina, aveau 5 și aproape 4 ani.

„Fetele dormeau așa normal cum dormi într-un pat, și eu dormeam așa, cu picioarele în forma de L să le acopăr și lor corpul, în caz că e ceva, să simt”, își amintește Geta. „Jumate din corp mi-era către picioarele lor și jumate spre corpul lor, ca să pot să le simt.”

Unii trecători se opreau, îi dădeau bani și o întrebau pe Geta de ce e acolo, de ce le-a luat pe fete cu ea. Geta dădea mereu același răspuns. Nu era la cerșit, stătea pentru casă. Pe fete le-a luat pentru că nu avea unde să le lase și pentru că aveau nevoie de ea. Roxana fusese diagnosticată cu sindrom convulsiv febril. De fiecare dată când făcea o convulsie febrilă, Geta o lua pe Roxana în brațe și fugea la spital. Nu putea să aștepte după salvare, pentru că fata putea să moară.

Daniela își amintește cum stăteau în patul încropit din cartoane și se uitau la cer, la nori. „Era foarte mișto. Copilărie, na, asta-i copilăria.” Săptămâni în șir, Geta a rămas invizibilă pentru funcționarii de la primărie; nimeni nu s-a anunțat, nu a întrebat-o de sănătate sau ce caută acolo. Gardienii au fost însă OK cu ea, îi vedeau suferința. O lăsau să meargă la toaletă noaptea, veneau cu dulciuri la fete, îi mai luau câte-o cafea, îi mai dădeau câte-o țigară, „nu oameni de-ăștia, să se culce cu tine, să tragă de tine”. Getuța, dragă, îi spuneau, dacă ai nevoie de ceva, bați în geam, și futu-i norocul lor, îi batem de îi omorâm. Își petrecea zilele chircită pe treptele primăriei sau dând ture pe cei câțiva metri care reprezentau locul grevei.

Tot mai slabă, Geta era o mamă disperată într-o cușcă invizibilă. Avea încă răbdare, dar pe undeva știa că s-ar putea să fie nevoie de mai mult decât răbdare.

---

Răbdarea e unul dintre criteriile nescrise pentru cei care aplică la o locuință socială. Oamenii își depun dosarele la primărie, care sunt apoi evaluate de consiliile locate și punctate pe baza unor criterii proprii fiecărei administrații – precum numărul de copii, starea sănătății, venitul mediu, vechimea cererii. Cu cât aduni mai multe puncte la dosar, cu atât ai mai multe șanse să primești o locuință. Așteptarea durează și 10-20 de ani.

Cei câteva sute de romi evacuați din centrul Clujului, de pe strada Coastei, în decembrie 2010 și mutați la 800 de metri de groapa de gunoi Pata Rât așteaptă de șapte ani să primească locuințe. Istoria locului este, însă, mult mai veche. La sfârșitul anilor 1990 s-a constituit acolo colonia Cantonului, rezultat al retrocedărilor sau al evacuărilor din foste locuințe de stat. Oamenii au locuit inițial în vagoane de tren aduse de autorități, apoi în locuințe din prefabricate, de 16 mp. În Cluj-Napoca, dacă locuiești într-o casă improvizată, lângă groapa de gunoi, ca cele din Pata Rât, nu primești puncte când aplici pentru o locuință socială.

În schimb, tot în Cluj, o persoană primește 45 de puncte dacă are studii doctorale (40 pentru studii universitare). O persoană evacuată primește 40 de puncte pentru că e în situația aceasta. Pentru fiecare copil se primesc două puncte. Altfel spus, o mamă cu patru copii sau o persoană evacuată are mai puține șanse să primească o locuință socială în Cluj decât cineva cu studii doctorale.

Genul acesta de grile, concepute și introduse prin hotărâri de consiliu local (de aceea punctajele diferă între orașe), reprezintă o formă clară de discriminare, explică Simona Ciotlăuș, activist și membru al fundației Desire. Alături de alți doi activiști din Cluj, Enikő Vincze și George Zamfir, Ciotlăuș luptă pentru dreptul la locuire publică prin inițiativa Căși Sociale Acum. Aceștia cer autorităților creșterea stocului de locuințe publice și modificarea criteriilor de acces.

Zamfir spune că nu se poate vorbi de un timp mediu de așteptare pentru a primi o locuință socială, pentru că asta ar sugera că există egalitate între aplicanți. „Pentru un rom sărac lipit nu sunt în momentul ăsta șanse [să primească o locuință socială], pe când un prof de liceu pensionar, evacuat din retrocedată, are șanse reale”, spune el.

În București, numărul ridicat de evacuări din case retrocedate din ultimii ani a scos la iveală probleme structurale privind locuirea socială. În 2014, 150 de persoane au fost evacuate de pe strada Vulturilor 50 din București – un teren retrocedat și ulterior vândut –, iar Primăria Sectorului 3 a precizat într-un comunicat de presă că le-a oferit oamenilor posibilitatea de a locui în centre pentru persoane fără adăpost. Sprijinul unor activiști și expunerea mediatică au dus la o rezolvare mai rapidă. Cei mai mulți au primit locuințe sociale după doi ani. „Oamenii ar fi primit probabil locuințe, dar ar fi durat mult mai mult, în jur de 10 ani”, explică Veda Popovici, activist la Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire, o organizație din București care luptă pentru drepturile persoanelor evacuate, la o dezbatere pe tema locuirii sociale din aprilie. În multe dintre cazurile de evacuare colectivă, cei evacuați au fost romi.

Salambier, antropologul belgian, spune că statul ar avea de câștigat din locuințe sociale, pentru că investiția în comunitate e mai rentabilă pe termen lung decât investiția în pușcării sau forțe de ordine. Iar lipsa unei case afectează structura familiei, părinții își pierd locurile de muncă, copiii nu mai merg la școală, criminalitatea poate să crească. „Dacă ai oameni care nu au probleme în locuire, ai oameni care pot fi incluși în piața muncii, ai mai puțină presiune pe servicii de urgență, ambulanțe, alte servicii de asistență sociale”, spune Zamfir de la Căși Sociale.

Una dintre recomandările principale ale Băncii Mondiale pentru România în 2015 a fost direcționarea cu prioritate a asistenței în domeniul locuirii către categoriile sărace și vulnerabile și impunerea unor penalități stricte pentru evacuările ilegale. Și raportul Locuire socială… face opt recomandări, de la auditarea cadrului legislativ la transparentizarea procesului de alocare, la dezvoltarea unor soluții alternative. Dar disponibilitatea actorilor implicați de a face ceva depinde și de prioritizarea acestui subiect pe agenda publică. Deocamdată, locuirea e un subiect marginal.

---

Ambulanța venea în fiecare dimineață și seară să îi ia glicemia Getei. Una dintre femeile de pe ambulanță a întrebat-o de ce face greva foamei. Geta i-a răspuns că vrea să îi dea casă. „Ai să mori și îi lași pe ăștia amărâți”, i-a spus femeia de la salvare. „Uite ce te învăț eu pe tine. Mănâncă dumicați dimineața sau seara, ca să nu se închidă sitele stomacului. Că dacă ți se închide, mori, mamă. Nu durezi mai mult de trei zile.”

Erau deja două săptămâni de când Geta nu mânca. „Mi-a zis atunci să mănânc dumicați o dată la 24 de ore sau să mă apuc să mănânc. Să îmi aleg. Dacă vreau să mai trăiesc. Și am zis că mai bine aleg dumicații, să nu mi se închidă sitele stomacului, să am puterea să rezist cu fetele.”

Geta le punea fetelor să mănânce pe un prosopel așezat pe patul din cartoane, apoi se ducea pe scaun mai încolo și plângea de foame. Dar se ferea de fete, să nu o vadă plângând. În două luni, Geta a slăbit 15 kilograme, de la 50 la 35. „Era mai slabă ca mine”, zice Flori, fiica ei, râzând. Iar Flori spune despre ea că are „45 cu televizorul în brațe”.

Era în perioada alegerilor locale, în iunie 2008, când și-a dat seama că greva foamei nu o duce nicăieri. Joi dimineața, pe 5 iunie, ambulanța a făcut din nou controlul de rutină. Tensiunea Getei scăzuse foarte mult. Doctorița i-a dat două pungi cu glucoză și i-a spus să le ia repede, că mai are puțin și întră în comă. Geta i-a răspuns „Bine, doamna doctor”. Îi fusese frig în dimineața aia și purta un pulover de lână, o pereche de pantaloni negri de trening și un tricou, iar în picioare avea o pereche de ghete. A așteptat să plece salvarea, apoi s-a dus și a luat doi litri de benzină într-un pet de Cola. Când s-a întors, le-a pus fetelor să mănânce; în caz că se întâmpla să moară, să le dea ea să mănânce ultima oară.

Apoi a trecut printre bodyguarzi, a urcat la etajul unu și a sărit geamul pe terasa primăriei. Întâi a turnat benzină pe geam, să nu se urce nimeni. „Am făcut rotund în față. Să nu poată să treacă de mine să mă scape. Eram îndârjită rău de moarte, de oftică.” Restul l-a turnat pe ea. „Am spus așa: dacă fac, să nu fac stând și plângând. Să fac ceva. Și m-am gândit, dacă mor rămâne la fetele mele. Și tot trebe să le dea casă. Dacă stau, nu rezolv nimic. Că nu mă bagă nimeni în seamă. Să mor stând? Nu are niciun rost.”

Ideea morții îi venise cu ceva vreme înainte. Auzise de la mama ei de un om care a murit după ce și-a dat foc, dar soția lui a primit casă apoi. Și atunci i-a picat Getei ideea. „El a putut. Tu de ce să nu poți?”

Pe acoperiș, cu o brichetă în mână și cu petul cu benzină în cealaltă, Geta l-a strigat pe Marian Vanghelie, pe atunci primar de sector din partea PSD, să vină să îi dea casă, că mai avea puțin și murea. A strigat-o și pe Flori, fata cea mare. Era singura dintre fete care rămăsese în curtea primăriei.

Geta a auzit apoi vocea mamei ei, care o striga cu disperare. Venise întâmplător acolo, să îi aducă schimburi, și acum o privea pe terasa primăriei, în transă și cu benzină pe ea. „Furie. Multă furie și supărare. Furie. Cred că asta m-a și ținut în picioare”, spune Geta.

Eleonora Vultur, pe atunci șefa departamentului spațiului locativ, i-a cerut să coboare de pe terasă, că îi dă casă. „Da’ până acum de ce nu mi-ai dat”, țipa Geta. Era soare, dar simțea frig. Nu știe cât a stat acolo, o oră, două. „Oricum știu că mă ardea foarte rău în cap și mă ardea spatele rău de tot. Simțeam pielea arsă pe spate.”

A încercat și mama ei să se apropie, chemată de funcționarii de la primărie, dar nici mama nu a convins-o să renunțe. Asta până când a leșinat și s-a trezit în biroul șefei de la spațiul locativ. Când femeia i-a descleștat pumnul, Geta a văzut că avea bricheta spartă în mână. Își amintește doar că Eleonora Vultur i-a dat o cană cu apă sau cu suc și i-a spus că o să îi facă un contract pe Regina Elisabeta, la trei camere. Și a pus-o să semneze. Televiziunile erau jos. În câteva zile urma turul doi al alegerilor locale.

„Știu că am vrut să mă ridic și nu am putut, nu știu care a fost motivul și m-au coborât cu scaun jos doi bărbați”, spune Geta. „Nu puteam să mă mai ridic în picioare. Iar mi-a venit rău. Și m-am trezit în spital cu perfuzii, cu masca pe față.”

---

Am întâlnit-o pe Geta când făcea greva foamei și am fost de față când femeia a încercat să își dea foc pe terasa primăriei – am și făcut câteva fotografii. La câteva zile după, m-am întors să văd dacă Geta mai era la grevă. Nu mai era. În locul ei, se strânseseră alți oameni care făceau și ei greva foamei, impulsionați de reușita ei. Mi-a spus cineva că femeia primise o casă cu trei camere într-o zonă bună. Mi-am imaginat mereu că i s-a oferit o șansă și că Geta a luat-o de la capăt cu fetele ei.

Între timp, poveștile de evacuare în București și în țară au devenit tot mai frecvente. Au fost evacuările din Rahova Uranus și Vulturilor, evacuarea din centrul Clujului, evacuarea unei comunități de romi din Baia Mare. Tot mai mulți oameni rămâneau fără siguranța de bază pe care o reprezintă o casă.

Mi-am amintit de Geta, care fusese dispusă să renunțe la viață pentru a le asigura fetelor ei o locuință. Așa că, opt ani mai târziu, m-am hotărât să o caut să văd ce s-a ales de ea. După câteva zile, în care am întrebat de ea la gardieni și funcționari de la primărie, angajați de la domeniul public, oameni de pe stradă, am găsit-o. Doar că Geta nu stătea la trei camere pe Regina Elisabeta, ci într-o garsonieră de pe Aleea Livezilor, zona de ghetou din Ferentari.

---

Geta plecase din spital și se întorsese în stradă încă de joi noaptea, de frică să nu piardă greva. Când a văzut repartiția, i s-a părut ceva în neregulă, căci își amintea că semnase pentru alt apartament. Femeia de la primărie i-a explicat că nu era al ei, era al altcuiva contractul și i-a dat o repartiție pentru o cameră la subsolul unei vile de pe Dr. Louis Pasteur, în Cotroceni. (În 2012, procurorii DNA au trimis-o în judecată pe Eleonora Vultur, angajata primăriei, pentru infracțiunile de trafic de influență și fals material în înscrisuri oficiale, în legătură cu repartiția altei case. În 2013 a primit o sentință de 3 ani la închisoare.)

La subsolul casei de pe Pasteur erau mai multe cămăruțe care fuseseră dependințele servitorilor. Camera primită de Geta era curată, dar celelalte erau pline de gunoi de la cei care locuiseră acolo anterior și de la locatarii etajelor superioare. Părinții ei au ajutat-o să facă curat, au cumpărat țeavă la bucătărie, chiuvetă. Geta se simțea liniștită și nu o deranja că spațiul e mic.

Contractul de închiriere a fost semnat între Georgeta Ghiță și Vasile Forăscu, director general al Cotroceni SA, fostul ICRAL Sector 5. ICRAL era compania de stat care înainte de ’89 administra fondul locativ al statului. (Ulterior, Forăscu a fost acuzat în 2011 de Agenția Națională de Integritate de incompatibilitate între funcția de acționar al Cotroceni SA și cea de fost consilier general în Consiliul General al Municipiului București între 2004 și 2008.) Casa făcea parte din circuitul de case naționalizate, dar nerevendicate, administrate de Administrația Fondului Imobiliar. În 2009, în București existau 12.000 de astfel de case nerevendicate. În 2016, au rămas doar 4.000 – 8.000 dintre ele au dispărut sau au fost vândute de AFI, „nu știu cui, nimeni nu spune, nimeni nu vrea să vorbească despre asta”, adaugă Suditu. Locuințele AFI nu sunt locuințe sociale, ci locuințe convenabile (un fel de locuințe de necesitate) și repartizarea lor nu e făcută transparent.

Camera unde locuiau era puțin rotundă, ca un semicerc, spune Geta. Subsolul se inunda de fiecare dată când venea o ploaie puternică. În cei doi ani petrecuți în Cotroceni, au chemat de multe ori pompierii ca să scoată apa. Au zugrăvit camera într-un galben pai fosforescent cu buline albe, și noaptea arăta ca un acvariu. Aveau un papagal și un câine, iar fetele ieșeau în curte să se joace. Dana mergea la școala nr. 150 din Cotroceni, „numai de vedete”, dar avea „o dulceață de învățătoare”. Într-a V-a a nimerit, însă, o dirigintă rasistă. „Zicea că a avut o depresie cu țiganii”, spune Dana și „zicea când vede țigani că vede numai negru în fața ochilor. În rest era OK.”

Totul s-a terminat în primăvara lui 2010.

Geta încă avea contract valid de închiriere cu Primăria, dar de fapt Primăria nu avea niciun drept asupra spațiului. Întreaga clădire fusese retrocedată definitiv în mai 2008, cu o lună înainte ca Primăria să îi dea camera de la demisol. Adică i-a dat o casă asupra căreia nu mai avea niciun drept și i-a luat și bani de chirie pe ea. Toate detaliile apar în sentința de evacuare a Getei, emisă pe 25 februarie 2010.

Când a fost chemată în judecată de proprietarul adevărat, Geta s-a dus singură la judecătorie, cu actele de grevă și cu contractul de închiriere. I-a spus judecătoarei că are casa de la grevă, că a luat casa prin amărăciune, că are un copil bolnav, cum să o dea afară din casă? Geta își amintește că judecătoarea i-a răspuns că e dreptul omului și că ea poate fi dată afară, chiar dacă are un copil bolnav.

„Auzi fă, futu-ți morții mă-tii, stai fă, am băgat mâna în ea”, povestește Geta. „Nu ajungeam bine că era de ăla înalt. Fă, tu ai acasă un copil? Ia mâna de pe mine că chem bodyguarzi, te bag la beci. Pe cine bagi la beci, fă? Și a făcut așa – sentința s-a încheiat, cutare își revendică casa.”

Geta a plecat plângând de acolo.

Pe 9 martie 2010, în ziua de mucenici, un bărbat a bătut la poarta casei din Cotroceni și a întrebat-o pe Geta a cui e casa. A vrut să vadă dacă femeia stă abuziv acolo și a cerut contractul. Geta își amintește că i s-a făcut rău, dar i-a arătat fără frică contractul ei. Bărbatul, Mihai Cismaru, avocat, venise pentru că voia să cumpere parterul și subsolul de la proprietar.

---

Nu am recunoscut-o inițial pe Geta când am reîntâlnit-o în garsoniera de pe Aleea Livezilor anul trecut. I-am spus că nu cred că e ea femeia pe care o căutam, că e probabil o confuzie. Îmi aminteam de o femeie mult mai slabă, încrâncenată, disperată. „Mie de obicei nu mi-e frică”, a spus Geta. „Eu când vreau să fac ceva și e nevoie, lupt, nu contează că mor, că trăiesc, că mă răsucesc. Stau, mă gândesc, mă gândesc, nu merge nici așa, nici cu bine, nu merge nici cu rău, nu merge, atunci va trebui să fac.”

Geta și fetele s-au mutat în camera de 20 mp, cu tot cu bucătărie, în 2010. Într-o sacoșă burdușită cu documente e actul de proprietate al casei din Ferentari, pe numele Getei. Tot acolo ține diplomele fetelor, documentele de la greva foamei, contractul de închiriere de pe Cotroceni.

La ceva timp după prima vizită, avocatul a căutat-o pe Geta din nou. I-a spus că s-a interesat de ea, că a aflat de grevă, că e singură, fără bărbat, cu patru copii, că a stat în fața primăriei, că e cu datoriile la zi. I-a oferit 50.000 lei ca să-și ia bagajul și să plece.

Geta s-a sfătuit cu părinții și i-a spus avocatului că banii rămân la el, dar că vrea să o ajute să își ia o casă. Suditu spune că probabil i-a oferit Getei banii, pentru că altfel ar fi tărăgănat foarte mult. „Ar fi intrat într-un proces de evacuare care dura foarte mult. Într-un fel a procedat foarte onest. El a economisit timp făcând chestia asta.”

În 2010, nu erau foarte multe opțiuni de a-ți cumpăra o casă cu câteva mii de euro. Așa a ajuns Geta proprietara unei garsoniere de pe Aleea Livezilor. A costat-o 40.000 lei cu tot cu acte, iar restul de bani i-a folosit la renovare. Geta a plâns două săptămâni când s-a mutat, dar fetelor le-a părut bine, că era uscat în casă.

Pentru Geta, locuința din Ferentari e un fel de ultimă destinație. Odată ce ești proprietar, chiar și al unei garsoniere dintr-un ghetou, nu mai ești eligibil pentru o locuință socială. „Cu avocatul am rămas prieteni”, spune femeia. „Îmi zice «Salut, Geta, hai noroc». Îmi dă încălțăminte, îmbrăcăminte de la băiatul lui. Mai îmi dă de Paște ouă, cozonac.”

Avocatul spune că i-a oferit bani pentru că i se părea „inuman s-o evacueze cu patru copii”. Păstrează legătura și o ajută în continuare cu bani de sărbători.

În 2011, Geta a fost dată afară de la ADP. Au fost concedieri în masă atunci „când a dat țara faliment”, spune Geta. De atunci, a mai lucrat cu ziua la șantier, face curat ca să mai facă rost de bani, mai merge pe la măicuțele catolice din Ferentari să o ajute. Acum trei ani a fost diagnosticată cu depresie majoră. De atunci, ia pastile și a fost internată de mai multe ori la spitalul de psihiatrie Alexandru Obregia din București. Ultima dată a fost internată în martie. Are hernie de disc și dureri foarte mari de coloană.

Camera din Ferentari e zugrăvită în albastru, iar fetele au lipit steluțe mici pe pereți și desene din Frozen (Regatul de Gheață). De fiecare dată când Geta povestește despre grevă, despre fata ei, Andreea, care a murit la un an, sau o altă întâmplare din viața ei, cele patru fete stau în jurul ei și o ascultă cu sufletul la gură, cel mai devotat public, deși au auzit poveștile de zeci de ori.

Uneori o corectează sau mai aduc completări. În mijlocul lor, Geta pare o leoaică care se luptă cu nedreptatea din cartier, cu nedreptatea morții, a statului, a bolilor; o leoaică care își îndreaptă uneori nervii spre ele, care în unele zile rătăcește prin casă, pe străzi, dar care rămâne mereu devotată copiilor.

Fiind cea mai mare, Flori a preluat din rolul Getei și încearcă mereu să le protejeze pe surori, uneori spre iritarea lor. A intrat la Colegiul Tehnic „Petru Rareș”, secția Design Vestimentar, dar nu a absolvit. Ca mama și surorile ei, Daniela are părul foarte lung și negru, pe care îl poartă mai tot timpul despletit. Între ea și Flori sunt doar doi ani, așa că se ceartă des. Fetele au aplicat la mai multe joburi, dar nu au primit răspunsuri. Daniela a lucrat două luni la curățenie într-un restaurant din Centrul Vechi, dar nu și-a primit salariul. Apoi a lucrat într-o cafenea socială. Flori a lucrat o vreme într-un supermarket și într-un restaurant.

Cel mai puțin se aud în casă vocile fetelor mai mici, Roxana și Valentina, care sunt încă în clasele primare. Când Geta povestește ceva, Vali se lipește de ea, dacă locul nu e deja luat de Roxana. Vali e atentă și foarte agilă, dar vocea ei se pierde printre poveștile mamei și surorilor mai mari. Are sindromul Turner, o anomalie genetică relativ rară, caracterizată prin statură mică. Are 14 ani, dar arată ca o fetiță de 7. Roxana e cea mai retrasă; se joacă cu păpușile și îi place foarte mult să se uite la desene.

La începutul anului, Flori s-a dus la muncă în Germania cu prietenul ei și familia lui. I-a spus recent Getei că e însărcinată. Geta simte că într-un fel e bine că fata ei cea mai mare a plecat, că nu poate sta toată viața lângă ea, dar simte o frică imensă. „Să nu o dea la produs, să nu o bată, să nu o chinuie. Că își mai ia o palmă, două, când vine ăla în țară, îl demolez. Da’ principalul e să nu o dea la produs, să o sechestreze, să nu o mai văd toată viața.”

I-a spus lui Flori înainte să plece: „Oricând te răzgândești, mama, spune-mi că vine mama și nu trebuie să îți fie frică, că vin peste țigani de fac cu ei mare panaramă. Că știi cum te iau de acolo? Poate să sară 20 de garduri că te iau.”

Geta simte că a meritat într-un fel toată greva.

„Dacă se întâmplă ca copiii mei să nu aibă o viață bună cu cine se mărită, trage la casa părintească, are unde să vină. Am făcut ceva pentru ele. Nu e mult, da’ e ceva. E ceva. E greu să ai o casă în ziua de azi și când are nevoie vreodată în viața lor, vine în casa lor. Că e casa lor. Că datorită lor am luat casa asta. Deschide ușa lui mă-sa.”

---

Acest material a fost realizat în programul de burse jurnalistice „Viitor la purtător”, susținut de NN România și organizat de DoR. Găsești raportul Locuire socială în București. Între lege și realitate pe cdut.ro.