Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Magicienii

May 9th, 2013
Tags: , ,

Nota editorului: Acest text a fost documentat în vara lui 2009 și publicat în numărul pilot al Decât o Revistă, în noiembrie 2009. Îl republicăm integral pentru că prezența lui Vlad Grigorescu – unul dintre protagoniștii acestui text – în finala Românii au talent e un prilej bun de a vedea unde era magia din România acum patru ani.

Un spectacol cu numere incendiare prezentate de noua școală a iluzionismului românesc
Vlad Grigorescu, ghicitorul de gânduri
Paul Lungu, magicianul ghiduș
Andrei Teașcă, domnul face-tot
Cu participarea altor nume mari, atât de la noi cât și de peste hotare.

Text de Gabriela Pițurlea și Ani Sandu
Fotografii de Andrei Pungovschi

♠♠♠

Magia  are în spate secole  de tertipuri  şi trucuri. La început neserioasă şi înşelătoare, şi-a câştigat treptat loc pe marile scene, demonstrând cât de bine ştie să intrige  şi să distreze. Acum s-a întinerit şi reinventat, dovadă  că până şi în era Google mai poţi fi îndeajuns de uimit  încât să renunţi să cauţi explicaţii.

Imaginează-ţi următoarea scenă. Eşti la o terasă din Bucureşti împreună  cu iluzionistul Paul Lungu, un bărbat înalt, cu umeri solizi şi un început de barbă care îi sălbăticeşte faţa rotundă de adolescent. Spre deosebire  de tonul hotărât  de pe scenă, vocea lui Paul sună domol în conversaţie, aproape şuşotit, de parcă printre cuvinte ar strecura secrete pe care într-o secundă de neatenţie le poţi rata.

Îl rogi să-ţi arate un truc – ceva simplu, nesclipicios, specialitatea lui. Îţi zâmbeşte serviabil şi îşi coboară degetele mâinii drepte în buzunarul hainei, pescuind o scobitoare. O strange între degetul mare şi cel arătător, îndreptată în sus ca o lance pregătită de luptă. Apoi, cu mâna stângă, învăluie scobitoarea şi o reţine în pumn. Împunge pumnul stâng cu arătătorul de la mâna dreaptă, asigurându-te că băţul nu-i scapă din strânsoare, îşi suceşte elegant mâna pe o parte şi pe alta, apoi frământă scobitoarea între degete ca pe o biluţă de aluat. După câteva secunde,  deschide  pumnul. Băţul nu mai e. Paul tace şi urmăreşte cum îi priveşti  palma goală, pândind parcă acea clipă în care fără să ştii – şi cu siguranţă fără să vrei –, tresari uimit de dispariţia scobitorii.

În acea clipă, mintea ta se luptă să înţeleagă ce s-a întâmplat, pendulând frenetic între uluială şi scepticism. Ştii că scobitoarea nu avea cum să dispară în neant, dar nu reuşeşti să pricepi cum s-a evaporat. Începi să construieşti scenarii: poate a palmat-o şi a aruncat-o pe jos când nu erai atent, poate a dosit-o în mâneca de la cămaşă, poate scobitoarea nu a existat niciodată şi doar ţi s-a părut că a scos-o din buzunar. Tânjeşti după o explicaţie, dar Paul ţi-o refuză. Nu pentru că ar fi vreun mare secret al breslei, ci pentru că dezvăluind banalitatea trucului te-ar priva de clipa în care, cum spunea magicianul Eugene Burger, „imposibilul e transformat ca prin minune în posibil”.

Magia adevărată, cea despre care îţi vom povesti, nu e o înşiruire de păcăleli prin care magicianul încearcă să se dovedească mai deştept decât tine. El ştie că ştii că trucurile pe care le face într-un spectacol nu se întâmplă cu adevărat. Şi nu-l deranjează. Nu e acolo să-ţi dea o lecţie, ci să-ţi faciliteze o întâlnire cu limitele propriei minţi, cu care a învăţat să se joace elegant, pentru a-ţi crea o experienţă de neuitat.

„Ideea cea mai periculoasă”, spune Paul despre munca lui, „e că magicianul e acolo să te păcălească. Oamenii abordează magia cu o atitudine de «Nu mă păcăleşte ăsta! Ce, io-s mai prost ca el?» Ideea nu e să-l păcăleşti, ci să-l faci să se simtă bine.”

Paul are 22 de ani şi face trucuri din copilărie. A crescut în Bacău, urmărind magia la televizor – David Copperfield şi documentare – dorindu-şi să facă şi el ce vedea acolo şi să-şi lase colegii cu gura căscată. După ce a prins într-un documentar explicaţia unei mişcări, a tot exersat-o pe colegi, dar mai ales pe mama lui. Era un truc cu bureţei pentru care şi-a tăiat şi el un pătrat dintr-un burete de scaun. Îl băga într-un buzunar şi-l scotea din celălalt. Pentru că nu-i spunea nimeni „Uau! Ce tare eşti! Cum ai făcut?”, a pus magia deoparte. S-a reapucat acum şase ani, când l-a văzut pe David Blaine, unul dintre starurile magiei moderne şi omul considerat responsabil de revirimentul breslei. Lui Paul i se părea diferit de tot ce mai văzuse. Nu numai că simţea realismul din tot ce făcea Blaine, ci voia să creadă că trucurile sunt reale, că ţigara chiar trece prin monedă.

Un an mai târziu, pe un forum de magie străin, l-a cunoscut pe Vlad Grigorescu. Vlad era cu un an mai mare, locuia în Târgovişte şi era pasionat de magie de pe la şase ani, când tatăl lui i-a arătat un truc cu un nasture. În clasa a treia dăduse primul lui spectacol pentru colegi, într-o pauză, în fundul curţii şcolii. El şi Paul au schimbat ID -uri şi au început să-şi trimită clipuri cu trucuri filmate cu webcamul în care îşi arătau ce mişcări au mai învăţat (ei consideră filmatul, nu oglinda, cel mai bun mod de a exersa, pentru că-ţi permite să te vezi exact cum te vede lumea). Paul s-a specializat pe comedy magic – o formă de iluzionism care foloseşte comicul pentru a amplifica efectul –, iar Vlad a ales să facă mentalism – o ramură care foloseşte tehnici de sugestie, persuasiune şi citire a limbajului nonverbal pentru a-i da spectatorului senzaţia că performerul îi poate citi şi controla gândurile.

După liceu, Paul și Vlad au venit la facultate în Bucureşti – unul la ASE, celălalt la Arhitectură –, pentru că era singurul loc în care se vedeau realizându-se ca magicieni. Exersau ore întregi şi apoi executau în echipă la Teatrul Pod de la Casa de Cultură a Studenţilor. Primii bani i-au câştigat în toamna lui 2007, după ce, în timpul unei discuţii, unul dintre ei a venit cu ideea să facă trucuri în restaurante. Şi-au încercat norocul chiar în seara aceea. Când patronul unei cafenele la care s-au dus i-a întrebat cât cer, au zis 800.000 de lei vechi pentru două ore. Omul, care are două localuri, a înţeles 800.000 pe oră şi s-au trezit cu trei reprezentaţii pe săptămână, plus o confirmare că sunt pe drumul cel bun.

Acum au spectacole prin cluburi, malluri, la evenimente de firmă şi uneori la petreceri. În vară, Vlad, un lungan cu aer de tocilar şugubăţ, a prezentat o emisiune pe Prima TV în care hipnotiza oameni şi îi punea să facă lucruri amuzante şi potenţial ruşinoase (cum ar fi să danseze cu un pămătuf în gură). A fost dezamăgit de format, dar spune că a făcut-o pentru a ajunge mai cunoscut şi pentru a popularize mentalismul. Timp de un an, el și Paul au avut un show împreună la Glendale Studio. Din noiembrie s-au mutat la Café Deko.

Vlad şi Paul sunt întruchiparea românească – ce-i drept incipientă – a succesului pe care-l are magia pe plan mondial de câţiva ani. Afară se fac filme (Prestigiul cu Christian Bale şi Hugh Jackman a rulat în paralel cu Iluzionistul, un film cu Edward Norton), se scriu cărţi (unul dintre cele mai bine vândute romane recente este The Magicians, de Lev Grossman), iar televiziunile se întrec în seriale și emisiuni construite în jurul unor nume la modă (în septembrie, mentalistul englez Derren Brown a prezis în direct numerele câştigătoare la loteria britanică. Emisiunea în care şi-a „explicat” trucul a fost lider de audienţă, adunând aproape 4,5 milioane de telespectatori).

Popularitatea fenomenului a propulsat toate formele de iluzionism, de la manifestări teatrale şi grandioase, la magie de stradă sau jocuri psihologice. Vlad şi Paul sunt fani ai close-upului, în care n-au nevoie decât de un pachet de cărţi, o monedă sau o ţigară pe care de cele mai multe ori le fac să apară şi să disparăprin diverse procedee. Le place să meargă în restaurante şi cafenele pentru că acolo, zidul ridicat între public şi magician de o scenă sau un ecran TV e dărâmat. Când magia se întâmplă chiar la masa ta, efectul trucului se intensifică. Cei care înainte credeau că sunt păcăliţi de un farsor nu-şi mai pot justifica scepticismul cu explicaţii de tipul: era o trapă în scenă sau au folosit unghiuri de filmare măsluite. Negăsind o explicaţie imediată, se lasă pradă mirajului inexplicabil.

♠♠♠

Se spune că magia există încă din Antichitate, în practicile mistice şi vrăjitoreşti. Se mai spune că a sfidat Biserica  (Hocus  Pocus ar fi o parodiere a construcţiei hoc est corpus meum – acesta este trupul meu – din liturghia romano-catolică). În secolul XVI – îi abunda pe străzi, prin târguri şi bâlciuri, unde magicienii aveau în general o reputaţie proastă, de scamatori, pentru că se foloseau de tehnici de distragere a atenţiei pentru  a fura de la oameni.

Magia modernă a început cu Jean Robert – Houdin, un francez care la mijlocul secolului XIX a luat magia din stradă şi a mutat-o pe o scenă de teatru. De profesie ceasornicar, Houdin avea trucuri bazate  pe  jucării mecanice pe care şi le construia singur, cum ar fi o pasăre din metal care cânta sau un copac în care creşteau în câteva secunde portocale – truc în jurul căruia se ţese şi intriga filmului Iluzionistul.

Lui Houdin i-au urmat americanii  Harry Houdini şi Dai Vernon. Houdini, un marketer  exemplar,  avea prin lumea întreagă spectacole în care provoca autorităţile să-l închidă cum se pricep mai bine, că el tot va evada. Se elibera din cătuşe, lanţuri, sfori, cămăşi de forţă, adeseori atârnat cu capul în jos într-o cabină de sticlă plină cu apă sau lapte, câştigându-şi porecla de „regele cătuşelor” atât în statele Unite, cât şi în eu- ropa şi rusia. căuta mereu metode noi de a uimi şi se folosea de impactul pe care-l avea asupra spectatorilor posibilitatea de a muri într-unul dintre trucuri.

Lui Dai Vernon i s-a spus şi Profesorul. specialist într-un gen care a început să devină cunoscut abia la începutul seco-lului trecut – close-up – Vernon a reuşit să-l păcălească chiar şi pe Houdini, care se lăuda că poate ghici orice truc cu cărţi dacă îl vede de trei ori. Se spune că Vernon a făcut de şapte ori trucul în care o carte pusă la mijlocul pachetului revine la suprafaţă, până când Houdini a fost nevoit să se recunoască învins.

În România, timp de mulţi ani magia a însemnat scamatorii de bâlci şi trucuri clasice cu iepuraşul scos din pălărie. Aurel Iosefini, cel mai cunoscut  magician  român, scria în cartea  Din tainele iluzionsimului  că magia a început să evolueze spre ideea de spectacol abia la sfârştiul secolului al XIX-lea, ca urmare a contactelor cu  artişti străini,  cum ar fi iluzionistul german Samuel Berlach, cunoscut sub numele de Berlachini, care ar fi venit în România în 1880, indianul Mary King, în 1913, şi un artist chinez care ar fi ajuns aici cu circul în 1956. În Memoriile unui scamator, autobiografia sa romanţată, Iosefini povesteşte că a învăţat primele trucuri de la un hoţ de buzunare şi că şi-a perfecţionat tehnica la circ, sub îndrumarea unui iluzionist italian care i-a dat numele de scenă Iosefini, modificându-i adevăratul nume de familie, Iosif, şi girându-l astfel ca artist. Iosefini a murit în 1994, la 78 de ani. Pentru el, iluzionismul era arta de a crea imposibilul, de a încurca raţionamentul spectatorilor cu scopul de a-i amuza. A ţinut mereu să condamne „aşa-zisele aparenţe miraculoase”. Tot ce e surprinzător şi inexplicabil din ce prezintă magia, spunea el, nu este decât efectul unei tehnici bine stăpânite, a „îndemânării executantului”.

Televiziunea a zguduit profund lumea magiei, care a stat în umbră ani buni până să fie redefinită de doi iluzionişti cu abordări diametral opuse: David Copperfield şi David Blaine. Primul, cel mai mare succes comercial din istoria magiei, i-a avut ca modele pe Walt Disney şi Fred Astaire şi a creat o magie care spune o poveste. Arăta pe scenă ca un lord netuns pus pe şotii frumoase. Pornind adeseori de la amintiri din copilărie şi folosind lumini şi muzică, transforma trucuri aparent banale în spectacole grandioase. Datorită televiziunii, Copperfield a putut fi văzut în întreaga lume levitând deasupra Marelui Canion sau făcând să dispară Statuia Libertăţii.

Blaine a făcut exact opusul. A refuzat glamourul hollywoodian cu fum, sfori şi oglinzi, şi-a tras tricoul de tip oarecare peste bicepşi şi a coborât magia înapoi în stradă, tranformând-o într-o experienţă autentică şi personală. Apoi a trecut la demonstraţii extreme de rezistenţă fizică: a stat 62 de ore într-un bloc de gheaţă şi şapte zile scufundat la într-o sferă plină cu apă, primind aer și apă prin tuburi. Spre deosebire de predecesorii săi, Blaine insistă că demonstraţiile lui sunt reale, că magia pe care o execută acum nu e o iluzie care încearcă să treacă drept adevăr, ci un adevăr atât de visceral şi impresionant încât pare o iluzie.

„Blaine a fost toată şmecheria”, spune şi Vlad Grigorescu. „El ne-a stimulat pe toţi. Am zis «Wow, cât e de tare!». Multă lume nu recunoaşte, dar el a revoluţionat magia în toată lumea.”

În România, magia modernă a lâncezit o vreme sub bagheta lui Leonard, fiul lui Iosefini, care a continuat tradiţia tatălui. A lucrat la circ până în 1992, apoi pe cont propriu, folosind numele Iozefini. După ani buni în care a fost singurul iluzionist cunoscut din ţară, după ce şi-a îndepărtat încet asistenţii de teamă să nu-i fure meseria, se vede astăzi, la 40 de ani, concurat de un puhoi de tineri entuziaşti. Spune că e curios cât o să reziste acest nou val pe scenă. El unul a stat mai mult în umbră în ultimii ani, făcând iluzionism la nunţi sau la evenimente de firmă. În toamnă şi-a reluat apariţiile la televizor, ca membru al juriului în emisiunea-concurs „Clarvăzătorii” de la Kanal D, unde s-a pus în joc titlul de „Cel mai bun clarvăzător al României”.

Pe lângă Paul şi Vlad, un alt nume nou este Andrei Teaşcă, fost actor în trupa lui Dan Puric. Teaşcă are 37 de ani şi a descoperit magia după ce a plecat în Coreea de Sud acum 9 ani. Lucra la spectacole în care îmbina pantomima şi dansul, dar produsul final nu i se părea suficient de expresiv. Într-o zi, căutând ceva nou pentru o scenă în care îl interpreta pe Charlie Chaplin, i-a venit ideea să folosească elemente de magie. La început a cheltuit câteva mii de euro pe trucuri care s-au dovedit inutile, dar treptat a reuşit să înveţe.

Întors în ţară, s-a întâlnit cu un alt iluzionist român, Dan Bucfing, şi el şcolit prin străinătate, şi în 2007 au creat Asociaţia Magicienilor, în care sperau să adune toţi practicanţii din România. Din cauza unui permanent conflict de idei, cei doi s-au despărţit. Bucfing conduce în continuare asociaţia care, deşi nu şi-a îndeplinit rolul de for unificator, organizează regulat întâlniri cu iluzioniştii, dar se închide între ziduri imaginare când presa încearcă să afle mai multe despre ea. (Bucfing a refuzat să fie intervievat pentru acest articol.)

Teaşcă şi-a creat un proiect propriu, pe care l-a denumit Teatrul de Magie. Pentru el, magicianul trebuie să fie şi actor, iar scopul lui este stabilirea unei legături intime cu publicul. Magia pe care o practică e una a spectacolelor-poveste, cu pantomimă, dans, lumini şi muzică, în care trucul devine parte a unui univers. Îşi încheie fiecare show cu replica lui Houdin: „Magicianul nu e un clown, ci un actor care joacă un rol, cel al magicianului”. Din octombrie 2008 a adus pe scena Teatrului Nottara Magic Show, un spectacol în care i-a integrat şi pe Vlad şi Paul. Spre deosebire de Teaşcă, cei doi tineri nu prea cred în show-urile mari, cu asistente, cutii şi lumini. Dacă Teaşcă investeşte mii de euro într-o recuzită care trebuie cărată cu maşina, ei îşi pot face treaba cu câteva obiecte care încap într-o geantă mică. Sunt două generaţii cu modele şi aspiraţii diferite, care se străduiesc să împingă împreună lucrurile înainte, fiecare în felul său.

Iozefini nu înţelege ideea lui Teaşcă de a îmbina magia cu teatrul: „N-are nicio legătură una cu alta, teatrul e teatru şi magia e magie. Ce treabă are piesa de teatru cu magia? N-are nicio logică”. El crede că iluzionismul e o artă distinctă, de sine stătătoare. Nu-i place nici de Bucfing, pentru că l-a văzut la televizor învăţându-i trucuri pe Răzvan şi Dani. Iozefini a refuzat să se alăture Asociaţiei Magicienilor, pentru că îi consideră „nişte neica nimeni”.

Breasla iluzioniştilor români respectă diviziunile de afară: nu e vorba doar de genuri diferite, ci şi de o diversitate de interpretări ale rolului magicianului, interpretări (şi judecăţi) care duc la certuri, nemulţumiri şi ciocniri de ego. Pe lângă ele apar şi pustiuri de excentricitate. După ce şi-a deschis o „şcoală internaţională de magie” în apropiere de Beiuş, un maestru pe nume Serafiny a decis să le ceară taxă jurnaliştilor care vor să afle mai multe despre el. („La mine informaţia se plăteşte”, a spus la telefon. Apoi a cerut 500 de euro pentru jumătate de pagină de interviu.)

Poate cel mai cunoscut magician din România în acest moment este Johannes, care, după ce a avut o emisiune de street magic stil Blaine, acum face trucuri extreme în emisiunea I.Real de la ProTv. S-a lăsat călcat de un compactor de 15 tone, s-a îngropat de viu și a mers pe apă într-o piscină plină cu oameni – o replică locală la reuşita americanului Criss Angel. Pentru Johannes magia e imaginaţie devenită realitate, „un film SF care se întâmplă live chiar în faţa ta, fără duble şi alte tertipuri de filmare. Magia îţi arată cum ar fi să poţi face lucruri incredibile în viitor. E ca şi cum tragi cu ochiul la ce va face omenirea peste secole. Poate vor reuşi să leviteze sau să învingă moartea şi să rămână tineri veşnic. Eu cred că  totul e posibil”.

Johannes nu face nici el parte din asociaţie. Când nu lucrează pentru emisiune, face iluzii la nunţi şi evenimente. Omul lui de PR spune că nu-l interesează să creeze un spectacol, pentru că „nu rentează”.

♠♠♠

Dincolo de toate orgoliile şi fricţiunile din breaslă, stă magia.

Orice truc are ca principale componente efectul (sau ce anume se întâmplă magic: transformarea, dispariţia etc.), tehnica (metoda ce permite crearea efectului) şi prezentarea (semnificaţia pe care i-o dai efectului, ambalajul).

Să faci un truc e ca şi cum ai mânui o marionetă. Poţi să ştii perfect să tragi de sfori, dar nu e de ajuns dacă n-o îmbraci şi n-o pui să transmită ceva. Prezentarea e partea în care magicianul se introduce pe sine în actul artistic. „Să spunem că am luat un bureţel şi l-am făcut să dispară”, spune Paul. „Efectul magic este că a dispărut bureţelul, ai făcut o scamatorie mişto, la care poate nu m-am prins. Dar poţi s-o prezinţi într-un anume fel, poţi să-i dai o semnificaţie, să bagi umor pe lângă tot ceea ce faci, interacţiune cu publicul. Oricine poate să-şi cumpere o cutie sau să .nveţe să facă un truc, dar foarte puţini – şi asta face diferenţa la nivel înalt – ştiu să-şi prezinte bine trucurile. Că trucurile-s tot alea, nu se mai inventează altele.”

Scopul magicianului este să anestezieze scepticismul şi să nu lase spectatorul pradă mecanismului analitic al minţii. Acolo, spune Paul, intervine prezentarea. „E o chestie foarte importantă în magie, să n-o faci ca un puzzle: uite eu fac chestia asta, ghici cum se face. Nefăcând o prezentare, asta transmiţi. Trebuie să-i aduci pe spectatori într-o stare în care ei vor să creadă.”

Paul are un truc în care, stând în profil cu o ţigară-n mână, face să dispară patru cărţi, una câte una, pe trei variante ale melodiei Feeling Good a lui Michael Bublé. Prima dată, are gesturi relaxate şi muzica curge normal; a doua oară, melodia e accelerată caricatural şi mişcările lui sunt de două ori mai rapide; a treia oară, atât cântecul cât şi gesturile sunt mult încetinite, într-o falsă deconspirare a trucului, în care cărţile sunt ascunse în cele mai amuzante moduri (una e îndesată în buzunar).

Tipul ăsta de prezentare face parte din personajul pe care încearcă Paul să şi-l contureze. Magicianul Richard Tenace spune că iluzionistul trebuie să-şi construiască un personaj despre care să ştie totul: de la ce filme-i plac, la cum se îmbracă şi cum merge. Acesta poate fi o extensie a omului care-l joacă, dar niciodată nu va fi omul însuşi. Paul recunoaşte că pe scenă el şi Vlad sunt încă un colaj din personajele magicienilor pe care îi admiră. Al lui, influenţat de entertainerul britanic Gazzo, este un tip simpatic, pus pe glume – uneori muşcătoare, dar niciodată jignitoare –, care punctează la luminozitate ba cu o cămaşă roşie pe sub vesta neagră, ba cu pantofi de lac ca de gangster. Vlad, care are părul mai negru decât costumul pe care-l poartă mai mereu pe scenă, a împrumutat din sobrietatea lui Derren Brown şi şi-a clădit un personaj ţeapăn, obsedat de gropiţa sa din obraz şi, în general, de sine. Abia când îl priveşti de aproape în dreptunghiurile ochelarilor te prinzi că nu e chiar atât de nesuferit. Teaşcă, pe de altă parte, nu are neapărat un personaj, pentru că joacă mai multe, de la un Chaplin timid, la un bărbat fatal care învârte săbii. Numele lor de scenă sunt aceleaşi cu cele reale, pentru că, spune Vlad, „contează imaginea pe care vrei să o dai. Şi sugerezi că nu numele este impresionant la tine, ci actul tău”. Lui i se pare ridicolă folosirea terminaţiilor „-ini” sau „-oni”.

Varietatea aceasta de opţiuni în construirea actului de magie se reflectă şi în recuzită. În timp ce numeroşi magicieni fac variaţiuni ale trucurilor cu artificii, foc sau animale periculoase, alţii etalează un arsenal lipsit de fandoseli care poate fi cumpărat de la orice supermarket. Paul şi Vlad cred foarte mult în înlocuirea nefirescului cu familiarul, în folosirea unor obiecte banale, care nu pot fi decât ce sunt de obicei. Nişte cărţi de joc normale nu atrag suspiciunea spectatorului cum ar face-o unele negre, fosforescente, foarte căutate de puştii începători. „Îmi place să fac trucuri cu un şerveţel”, spune Paul, „pentru că e un şerveţel, ceva ce lumea înţelege, ştie ce-i aia. Chiar nu vreau să am chestii ciudate în spectacol, cum ar fi o cutie pe care scrie «MAGIC » şi are steluţe multe şi o baghetă în colţ”.

Nevoia de naturaleţe se aplică şi la gestică. Nu e suficient ca magicianul să confere senzaţia că tot ce arată se întâmplă cu adevărat, ci trebuie, cât e pe scenă, să creadă el însuşi în asta. Gesturile lui trebuie să aibă siguranţa şi degajarea unui tip care-ţi arată cum funcţionează un blender. În magie, palma nu se face pumn în jurul unui obiect, ci ascunzătoare, iar degetele se înfăşoară unul câte unul în jurul lui, cu eleganţă parşivă, prelungă. Nici un gest nu e brusc sau aparent nemotivat. Primul truc pe care l-a învăţat Paul, transferul fals, consta în a te preface că treci dintr-o mână în alta un obiect astfel încât spectatorul să fie convins că transferul a avut loc. A lucrat zile-n şir la perfecţionare.

Indiferent de concepţiile despre prezentare şi tehnică, mai toţi iluzioniştii insistă că metoda trebuie să rămână secretă. În anii ’90 în Statele Unite s-a iscat un scandal în breaslă când Magicianul Mascat a explicat o serie de trucuri celebre, motivându-şi gestul prin dorinţa de a-i face pe magicieni să vină cu altele noi. Reacţia generală a fost negativă, pentru că în magie, odată cu secretul trucului piere şi farmecul numărului. Momentul Magicianului Mascat a ilustrat însă şi democratizarea procesului de învăţare. În urmă cu 50 de ani, metoda de execuţie nu se putea afla decât prin perioade lungi de ucenicie pe lângă un magician şi din cărţi rare. Era o dezvăluire treptată, un transfer de cunoştinţe ce trebuia meritat şi primit cu gratitudine. Internetul a schimbat sistemul, liberalizând şi trivializând secretul. Acum oricine poate avea acces la metodă – există magazine de magie, DVD -uri, YouTube. (Această liberalizare e de altfel unul dintre factorii care au dus la revirimentul fenomenului şi la apariţia unor performer ca Paul şi Vlad.)

Penn şi Teller, doi dintre cei mai dezlănţuiţi magicieni ai momentului, au găsit o utilizare ironică a dezvăluirii secretului în cadrul spectacolelor, îmbinând iluzia cu comedia fără să distrugă efectul final. Cei doi se joacă cu dorinţa publicului de a afla secretul. Îl dezvăluie, explicând trucul pe măsură ce-l execută, însă o fac fără ca spectatorul să poată înţelege ce I s-a întâmplat. E dovada cea mai limpede a faptului că magia nu e în metodă, ci în execuţie şi în efectul pe care aceasta îl are are asupra minţii. Unul dintre trucurile detaliate de Penn şi Teller e Cups and Balls, cu bile şi chiar fructe şi legume de diverse dimensiuni, care apar şi dispar de sub trei pahare de plastic. La început paharele sunt mate, apoi le înlocuiesc cu unele transparente şi execută trucul din nou. Spectatorii sunt însă la fel de nedumeriţi ca înainte, pentru că, le reaminteşte Teller, „ceea ce vezi se bate cap în cap cu ceea ce ştii”.

♠♠♠

Magia determină creierul, ca în lipsa unor explicaţii raţionale, să accepte, pentru o clipă măcar, imposibilul. Trucurile implică de multe ori o doză de pericol. Chiar dacă spectatorul ştie că asistenta lui Teaşcă n-o să păţească nimic când el va străpunge cu sabia în repetate rânduri cutia în care ea a intrat ca .ntr-o cabină de probă, tot îşi tine instinctiv respiraţia. Dacă ceva nu merge bine? Magicienii au grijă să declanşeze întrebarea asta în mintea spectatorului şi să alimenteze tensiunea provocată de potenţialul pericol.

Vlad are un truc cu o ţepuşă şi cinci pahare de plastic. Când îl execută, cheamă un spectator să ascundă ţeapa sub unul dintre ele, fără ca el sau publicul să ştie sub care. Apoi începe să strivească pe rând paharele, apăsând zdravăn cu palma, până nu mai rămâne decât unul. Trucul poate fi cumpărat de pe internet cu 30 de dolari şi vine cu un avertisment: „Acest truc este extrem de periculos şi poate duce la accidentări grave. Nu încercaţi asta acasă”. Există pe net clipuri cu magicieni care şi-au înfipt mâna în ţeapă, iar Vlad se gândeşte să le proiecteze într-un show, ca publicul să vadă ce poate păţi. De vreo opt ori a fost şi el foarte aproape să greşească, dar spune că dac-ar fi să i se întâmple, ar ieşi pe scenă şi ar arăta cicatricea: „Uitaţi, asta-i de la spectacolul 23”. Ar fi o dovadă că trucul e veridic şi că pericolul există.

Vlad vrea ca show-ul lui „să fie impresionant, să te întrebi ce naiba s-a întâmplat. Cu cât pare mai imposibil, cu atât eu sunt mai satisfăcut”. Vrea ca oamenii să discute până acasă şi chiar a doua zi despre ce au văzut.

La ce face pe scenă, mai mult ca sigur se discută. După un spectacol recent, în care a îndoit o monedă aflată în pumnul unei spectatoare, ea şi prietenii ei au studiat minute bune bucata de metal încercând să priceapă minunea. Mai e şi cum-naiba-face-ul trucurilor cu cărţi de joc: poate ghici atât o carte ascunsă de un spectator .ntr-un plic, cât şi un evantai întreg de vreo 15 cărţi – una după alta. Nimic paranormal la mijloc, susţine Vlad. Doar manipulare.

În Statele Unite, cercetătorii în neuroştiinţe au descoperit că iluzioniştii .nţeleg intuitiv cum funcţionează creierul uman şi caută să înveţe de la ei cum să manipuleze atenţia controlat, în condiţii de laborator. Sunt studii care arată că iluziile vizuale sunt posibile pentru că, incapabil să înregistreze toată informaţia cu care este confruntat, creierul construieşte o imagine subiectivă a realităţii. De exemplu, imaginea a doi oameni într-o cameră cu pereţii strâmbi e percepută ca o diferenţă de înălţime, nicidecum ca o problemă de construcţie. De această limitare se foloseşte şi magicianul când vrea să distragă atenţia spectatorului de la mişcarea pe care se bazează trucul (adică să-l îndepărteze de tehnică şi să-l ducă la efect). Dacă un magician aruncă de mai multe ori o mingiuţă în aer, la un moment dat poate doar să schiţeze gestul aruncării, urmărind cu privirea o minge imaginară. Mulţi spectatori vor fi siguri că au zărit şi cu această ocazie mingea. Şi auzul poate fi înşelător. Un test arată că un simplu cerc care apare şi dispare rapid de pe ecran e recepţionat diferit dacă e însoţit de unul sau două bipuri. În cazul bipurilor repetate, imaginea pare să se repete şi ea.

Mentaliştii folosesc cel mai des tehnici de persuasiune. Când Vlad ghiceşte cartea de joc pe care şi-a ales-o un spectator, el face de fapt o suită de acţiuni prin care îl convinge să aleagă tocmai acea carte. Are întotdeauna pregătite scenarii de back-up, în caz că ceva nu merge bine. „Până la urmă tot iese ca mine”, spune el.

Dar să ne întoarcem la trucul cu scobitoarea, pe care Paul a fost de acord să-l divulge (pentru că nu-l consideră semnificativ şi nu-l execută pe scenă).

Secretul e următorul: înainte să-ţi prezinte trucul, Paul pune scobitoarea de-a lungul degetului mare şi o lipeşte de unghie cu bandă adezivă. Se preface doar că o ia din buzunar și, îndoind degetele, o prinde ca pe o lance şi ţi-o aratădemonstrativ. Nu supralicitează cu bazaconii de genul „Iată o scobitoare normală”, pentru că ţi-ar atrage atenţia asupra obiectului, sugerând că e ceva în neregulă cu el. Când trebuie să execute trecerea din mâna dreaptă în mâna stângă, Paul lasă scobitoarea să se întindă înapoi pe dosul degetului mare, prefăcându-se că o strânge în pumnul stâng. (Creierul e păcălit pentru că e programat să decodeze gesturi conform experienţei anterioare: toată lumea trece obiecte dintr-o mână într-alta.) Paul îţi arată palma dreaptă goală, dovedind că a făcut transferul. Plusează în prezentarea trucului, prefăcându-se că scobitoarea îi scapă şi e nevoit s-o împingă cu degetul, sau că s-a înţepat cu ea în palmă. Astfel ți se întăreşte în minte ideea că există într-adevăr o scobitoare acolo. Apoi, ca prin minune, palma stângă e şi ea goală, iar tu eşti uimit. E o serie de acţiuni naturale care, puse cap la cap, îţi dau impresia că s-a întâmplat ceva ce n-avea cum să fie manevrat. Partea distractivă pentru Paul e când trebuie să decidă cum să facă scobitoarea să reapară. Poate să o frământe ca pe o bucată de aluat, să sufle peste mână sau să agite în aer o baghetă magică. Gestul î ţi sugerează că magia se întâmplă chiar atunci.

Paul spune că cea mai bună descriere a efectului magiei a găsit-o la un magician care spunea că la naştere creierul e un bulgăre de plastilină netedă. Pe măsură ce creştem, absorbim tot mai multe informaţii care modelează acea plastilină. Expuşi la magie, un lucru pe care nu-l înţelegem, devenim prizonierii unei situaţii în care informaţia nu se potriveşte în niciuna din categoriile cu care ne-am obişnuit. În acea clipă, revenim la starea de copil, iar creierul la starea iniţială de plastilină netedă. În acea clipă, raţiunea care ne guvernează îşi pierde autoritatea. În acea clipă, magia are puterea să schimbe modul în care percepem lumea. ♠

1 Comentariu pentru “Magicienii”

  • Pingback: Agenda Fiţosului #6 | Blog De Fitzze

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #32

    DoR #32 * Vară 2018

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2018

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2018 Decât o Revistă