Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Mici Victorii Civice: Căsuţa de cultură

MiciiVictoriiCivice_logo_580px-01

Nu e nevoie de un sat întreg ca să creşti un copil. E suficient un grup de oameni care nu se lasă.

de Georgiana Ilie

Pe dosul palmei stângi a Magdei Diaconu scrie cu litere mari: AVOCAŢI. Nu vrea să uite să vorbească cu trei avocate venite la voluntariat în Vizureşti despre un băieţel de 11 ani de la şcoală care nu are acte. Nu ştie ce să facă pentru a-i obţine certificatul de naştere, plus că bunica lui, care l-a crescut, se teme să nu i-l ia statul pentru că nu i-a făcut actele până acum. Aşa că Magda şi-a scris pe mână şi din când în când se uită după ele în timp ce are grijă ca totul să meargă cum trebuie pe şantier: pune apă în chiuvetele improvizate, strânge resturile de materiale de construcţii de pe lângă clădirea căsuţei de cultură, cară părți din schelele desfăcute într-un loc în mijlocul curţii. Şi stă tot timpul cu gura pe voluntarii din sat, vreo 10, unii părinţi, alţii beneficiari ai venitului minim garantat, trimişi de primărie să facă muncă în folosul comunităţii: „Hai să strângem aici resturile astea! Unde sunt sacii de gunoi? Cum s-au terminat? V-am dat un sul! Hai să cărăm scândurile astea de aici, le punem acolo printre salcâmi. Şi regipsu’ ăsta de acolo! Hai că n-aţi obosit, hai! Hai, că vin musafirii şi trebuie să fie curat în jurul căsuţei!”. Consătenii îi răspund pe ton glumeţ cu „Da, şefa!, Facem, şefa!”, dar se urnesc până la urmă de la statul pe butuci şi fumat. Cei mai mulţi dintre ei. Mai ales când Magda începe ea să care.

E 11 octombrie şi e a cincea zi în care Magda, o femeie romă de 45 de ani, îngrijitoare la grădiniţa din satul Vizureşti şi mamă a opt copii, e pe şantier de la 7:30 dimineaţa la 9 seara. „E foarte obositor, dar bucuria a pus capac la toate”, spune când îşi trage sufletul puţin. Satul e în judeţul Dâmboviţa, la jumătatea drumului dintre Bucureşti şi Târgovişte şi şantierul e în curtea şcolii gimnaziale. Aici, în cele cinci zile, voluntarii au construit un centru comunitar, căruia Magda îi spune „căsuţa de cultură”, şi un grup sanitar pentru şcoala în care învaţă 220 de copii.

Vizuresti Magda1

Căsuţa de cultură, ridicată în dreapta şcolii, e o clădire de 70 de metri pătraţi cu trei încăperi destinate unui afterschool, unei biblioteci şi atelierelor educaţionale. Magda şi profesorii de la şcoală fac zilnic diferite activităţi cu copiii din sat, de la ateliere de cusut tradiţional şi de păpuşi din pănuşi la dansuri. Până acum, atelierele se ţineau în clase din clădirea şcolii sau a grădiniţei, care e în aceeaşi curte, dar nu ştiau niciodată sigur dacă au loc. Grupul sanitar este cealaltă construcţie nouă şi e ridicată în stânga conacului de secol XIX în care e şcoala. Până acum, copiii şi profesorii au mers la toaletă într-o „privată” în fundul curţii.

Ambele clădiri au fost ridicate de la temelie de organizaţia internaţională Habitat for Humanity cu materiale în valoare de 70.000 de euro donate de mai multe firme de construcţii şi cu 70 de voluntari – 50 din Irlanda de Nord, restul români angajaţi în multinaţionale şi câţiva localnici. Tot ei au renovat şi dispensarul, care e în aceeaşi curte cu şcoala şi care fusese închis acum câţiva ani de Direcţia de Sănătate Publică pentru că nu avea apă curentă şi grup sanitar.

Astăzi la sfârşitul zilei se face predarea clădirilor – un eveniment simbolic care marchează de fapt încheierea părţii mai grele, ridicarea şi sigilarea construcţiilor, şi plecarea voluntarilor străini. În următoarea lună, Habitat va continua să lucreze aici cu voluntarii români: vor finisa cele două clădiri noi şi dispensarul, vor repara şcoala (în care plouă) şi grădiniţa (în care învaţă 50 de copii), şi, dacă vremea e bună, vor construi şi un foişor pentru serbări şi concerte în aer liber. Dacă nu, o vor face la primăvară. Dar cel mai mare efort a fost acum, în aceste cinci zile, când din nimic au apărut cele două lucruri pe care şi le doreau cel mai mult oamenii din sat: un centru comunitar şi toaletele şcolii.

Vizureşti e un sac sărac. Are vreo 1.100 de locuitori, cei mai mulţi muncitori la REBU, la CFR sau zilieri în construcţii pe şantierele din Bucureşti sau Târgovişte. Casele sunt ascunse în spatele gardurilor înalte, părăginite. Mai mult de jumătate dintre locuitori sunt romi, adulţii au un nivel de educaţie scăzut şi pe mulţi nu îi interesează ce fac la şcoală copiii lor. Tot aici există însă suficienţi oameni care nu se lasă. De la fostul director al şcolii, Ion Nilă, care a găsit fonduri europene şi sprijin pentru a amenaja şcoala şi pentru a convinge părinţii să nu mai trimită copiii la cerşit, la grupul de iniţiativă format acum trei ani din Magda Diaconu, învăţătoarea Gina Başturescu şi încă vreo 10 localnici, care au vrut să facă ceva pentru copii. Ceva durabil.

Grupul s-a coagulat cu ajutorul Fundaţiei PACT, care identifică liderii informali din satele din sudul României şi îi ajută să îşi canalizeze influenţa pe care o au în comunitate pentru a rezolva problemele mari. Scopul lor este să motiveze comunităţile locale să găsească singure resurse şi soluţii pentru ce nu merge bine, mai ales că autorităţile locale nu au de multe ori aceste resurse – la Vizureşti, care ţine de comuna Ciocăneşti, Magda spune că Primăria nu are bani, dar şi că „nu au vrut să se implice”, deşi planul de construire a grupului sanitar exista de câţiva ani, dinainte de ideea căsuţei de cultură.

Magda şi Gina au fost de la început sufletul grupului pentru că ele deja făceau, pe cont propriu, tot felul de activităţi cu elevii: îi ajutau la teme, îi duceau în excursii, îi învăţau meşteşuguri tradiţionale. Magda, care are doar opt clase, a ţinut ca toţi copiii ei să meargă la grădiniţă şi la şcoală. Când nu ştia cum să facă să-i motiveze, a mers la conferinţele bisericii penticostale, din care face parte, şi a participat la ateliere de educaţie ca să înveţe cum să-i crească mai bine. Cei opt copii au între 22 şi 4 ani. Unul dintre băieţi e student cu bursă de merit la Medicină şi lider al unui grup al tinerilor din localitate care au  construit în jurul comunei o centură cicloturistică pentru a atrage vizitatori în zonă, care e plină de păduri frumoase. Toţi cei mari şi-au terminat liceul, iar cei mici sunt la grădiniţa şi şcoala din Vizurești. Sunt toţi pe şantier, cei mari lucrând cot la cot cu tatăl lor, Marius, la construcţie.

Gina Başturescu are şi ea patru copii şi e învăţătoare în Vizureşti de şase ani. Pentru că stă în alt sat, la şase kilometri, face naveta zilnic cu bicicleta, îmbrăcată în costume-taior cu fuste lungi. E serioasă mereu, îşi poartă părul şaten într-o coadă până la mijloc şi are agăţată de poşetă o iconiţă ortodoxă cu Maica Domnului. Cele două s-au cunoscut în şcoală şi au început împreună să ajute copiii la teme.

Dar grupul de iniţiativă înseamnă mai mult decât copii: legitimitatea se construieşte prin consultarea comunităţii. Grupul din Vizureşti a mers din casă în casă şi i-a întrebat pe oameni de ce au nevoie. Mai întâi au auzit nevoile primare – bani, loc de muncă, haine, lemne, mâncare – apoi s-a adus vorba, tot mai mult, despre un cămin cultural şi de dispensar. Cele mai apropiate sunt în Ciocăneşti, satul care dă numele comunei, la 10 kilometri. Microbuzul până acolo costă 4 lei dus-întors, o sumă mare pentru oamenii de aici. Grupul a participat apoi la un concurs de proiecte organizat de PACT şi a câştigat. „Proiectele propuse de grupurile de iniţiativă sunt în general mici, dar al lor a fost îndrăzneţ de la început”, spune Ioana Traistă de la PACT. În 2011 au câştigat o finanţare de 4.000 de lei pentru a începe demersurile pentru căsuţa de cultură şi pentru activităţi cu copiii de la şcoală şi de la grădiniţă: ateliere de lucru manual, excursii la Târgovişte – o mulţime de lucruri care să îi ţină ocupaţi şi să le crească interesul pentru şcoală. Pe acestea au putut să le facă aşa cum au planificat, în cele şase luni de proiect. Partea legată de construcţia nu le-a ieşit de niciun fel. Îşi doreau să o facă în curtea şcolii, unde era suficient loc. Planul era să solicite terenul de la Primărie, să plătească un arhitect să facă proiectul şi apoi să strângă fonduri de la localnici şi de la firme dispuse să sponsorizeze acest demers pentru autorizaţii şi construcţie. Dar statutul terenului nu era clar nici pentru Primărie, pentru că ţinea de conacul în care era şcoala, care era o proprietate naţionalizată, şi nu se ştia dacă Primăria sau Inspectoratul Şcolar pot dispune de ea. În plus, răspunsurile de la autorităţi au venit greu şi aşa au trecut cele şase luni iniţiale ale proiectului. „Pe hârtie, au depăşit toate deadline-urile posibile”, spune Traistă. „În mod normal ar fi trebuit să considerăm proiectul neîncheiat şi să le cerem banii înapoi. Dar am văzut cât de mult îşi doreau căsuţa asta şi am ştiut că dacă plecăm de aici, le luăm orice speranţă.”

Aşa că au avut răbdare şi au căutat împreună soluţii, în timp ce Magda şi Gina au continuat activităţile cu copiii. Primăria a lămurit în 2012 statutul terenului – era al localităţii şi putea dispune de el – şi le-a aprobat construcţia. Grupul de iniţiativă şi PACT au cerut apoi ajutorul organizaţiei Habitat for Humanity, un ONG global care construieşte case în comunităţi defavorizate împreună cu cei care le primesc. Deşi Habitat construieşte numai locuinţe individuale, a făcut o excepţie la Vizureşti pentru că, spune Mario DeMezzo, directorul pentru România, au fost impresionaţi de eforturile grupului de iniţiativă şi pentru că au văzut că astfel ajută o comunitate întreagă, nu doar o familie. Aşa că au planificat aici cel mai mare eveniment anual al organizației, Big Build – marea construire. Comunitatea locală trebuia să facă doar fundaţiile. Le-au făcut pe parcursul a patru săptămâni în septembrie, cu materiale de construcţii cumpărate din fonduri strânse de ei şi cu munca puţinilor oameni care se implică: soţul, fiul cel mare şi ginerele Magdei şi alţi câţiva bărbaţi din sat. Magda le-a gătit prânzul iar preotul ortodox le-a adus în fiecare zi cârnaţi şi sucuri. (Comunitatea este în egală măsură ortodoxă, penticostală şi adventistă).

Vizuresti2

În săptămâna dinaintea Big Build toţi membrii grupului de iniţiativă au mers iar din casă în casă şi i-au rugat pe localnici să vină să ajute pe şantier. Profesorii le-au trimis scrisori acasă părinţilor, prin copii, şi i-au rugat acelaşi lucru. Au cerut şi ajutorul primăriei să convingă oamenii, pentru că era important ca ei să fie pe şantier, să contribuie, să ia parte la procesul acesta. Cu tot cu beneficiarii venitului minim garantat, care sunt obligaţi să facă muncă în folosul comunităţii şi au fost trimişi de Primărie, nu au fost niciodată mai mult de 15 localnici pe şantier în cele cinci zile de Big Build.

Dar Magda nu e demoralizată de asta. „Pe Gina a podidit-o plânsul odată şi mi-a zis:  «Copiii ăştia, am ajuns la concluzia că sunt abandonaţi». Nu le pasă părinţilor de copiii lor. Le dau să mănânce, îi îmbracă, dar de educaţie nu le pasă. Nu îi îndrumă spre şcoală, să aibă şi altceva de făcut în viaţă. Ei sunt analfabeţi, nici nu i-ar putea ajuta la teme.” Dar dacă altcineva se ocupă, nu se opun. Cum spune ea, „le e totuna de fapt”. Aşa că ea îşi vede de treabă şi lucrează cu ei, pentru că îşi doreşte pentru copiii de aici ce îşi doreşte şi pentru ai ei: să înveţe cât de mult pot. Dacă ea a putut să-i motiveze pe ai ei, va putea să o facă şi cu ceilalţi. Important e că acum au unde să se întâlnească, să facă teme, să înveţe să lucreze pe calculator, să citească şi să se joace.

La trei și 10 începe ceremonia de predare a cheii. A fost adusă o staţie de amplificare în faţa noii căsuţe de cultură, care este albă, strălucitoare şi dichisită. N-ai putea ghici că în urmă cu trei ore era înconjurată de schele, de găleţi, role de vată minerală şi bucăţi de gips-carton. Elevii de clasele V-VIII au ieşit din şcoală şi s-au adunat buluc printre copăceii plantaţi de voluntari şi de ambasadorii Olandei şi Irlandei care au fost aici luni, la deschiderea şantierului, invitaţi de Habitat. Băieţii sunt gălăgioşi, se lovesc, tachinează fetele. Fetele îi ignoră şi bârfesc voluntarii străini: care e drăguţ, care e combinat, ce accent de neînţeles au. Niciunul nu pare prea impresionat de ce s-a întâmplat sub ochii lor în ultimele cinci zile: vorbesc peste cei invitaţi la microfon, aplaudă cu palmele făcute căuş, chiuie din senin. Până când sunt invitate la microfon, pe rând, Magda şi Gina, cărora voluntarii irlandezi le-au pregătit cadouri: câte o cruce celtică şi fotografii cu peisaje din ţara lor. Acum, copiii aplaudă fără urmă de plictiseală sau ironie.

Înapoi între copii, Magda stă mult cu florile şi crucea celtică în braţe, privind din când în când spre clădirea nou-nouţă, măsura cea mai bună a ceea ce au reuşit să facă în ultimii trei ani. Ce nu a reuşit azi e să vorbească despre băieţelul fără acte cu avocatele venite de la oraş, dar literele îi rămân scrise pe dosul palmei. Va veni şi timpul lor. ●

__________________________________

Articol realizat în cadrul proiectului „Mici victorii civice”, cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile.

Comentează

Numărul curent: DoR #23

DoR #23 * Recuperări

Susține DoR. Abonează-te!

Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

The Power of Storytelling

Conferință 2015

Arhiva DoR în format PDF

Arhiva DoR în format PDF

Curierul oficial

Curierul oficial

English DOR

English DoR

RSS

Articole
Comentarii
© 2016 Decât o Revistă