Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Mici Victorii Civice: Clubul de Rugby

November 18th, 2013
Tags:

MiciiVictoriiCivice_logo_580px-01

Un pasionat de rugby din Băicoi vrea să schimbe viaţa copiilor din oraş prin sport.

Text de Andreea Giuclea
Fotografii de Ina Ionescu

„Am pierdut cu 2-0!” se aud vocile răguşite ale unui grup de copii de 11-12 ani care merg abătuţi pe marginea terenului uscat al Stadionului de Rugby Griviţa din Bucureşti.

„Nu contează!”, le răspunde Mihai, un antrenor tânăr şi zâmbăreţ. „Aţi dat pase? Aţi avut placaje? Capul sus!”

Copiii, îmbrăcaţi în echipamente cu dungi orizontale galben-negre, se întorc de pe jumătatea de teren pe care au jucat etapa a III-a Campionatului de copii al Municipiului Bucureşti. Pentru că Aurora Băicoi e singurul club de rugby din Prahova, grupele de Under10, Under12 şi Under14 ani fac naveta în Bucureşti în fiecare weekend, unde joacă două meciuri de câte 15 minute. Se bat cu echipe cu tradiţie rugbystică, printre care Steaua, Pantelimon sau Griviţa. Spre deosebire de acestea, Aurora Băicoi există doar de doi ani.

„Aţi avut nişte pase extraordinare, mă înclin”, îi intâmpină la margine şi Lucian Mircescu, preşedintele clubului, un tip slab, cu fruntea lată şi părul uşor cârlionţat în creştet, care are 28 de ani. Bate palma cu fiecare şi îi mângîie pe cap, apoi se întoarce către teren, unde grupa de Under 10 îşi începe şi ea meciul. Pe margine, cei mari se îmbracă cu geci şi hanorace şi înfulecă bosumflaţi sandwich-urile pregătite de acasă, în aşteptarea următorului lor meci.

Rugby_web2

Mircescu nu a fondat clubul pentru performanţă, ci ca să rezolve unele din problemele sociale din comunitate. Mai mult decât rezultatele, îl interesează ca după o deplasare, copiii – majoritatea din familii sărace – să rămână cu o experienţă pozitivă, să-şi amintească un placaj bun, o zi petrecută cu colegii de echipă şi să iasă din mediul lor, lipsit de oportunităţi. A început să se gândească la probleme sociale din Băicoi, oraşul său natal, în timpul unui masterat în politici sociale pe care l-a făcut în Maastricht în 2010. Acolo, a învăţat că o intervenţie la vârste cât mai fragede e mai ieftină decât un sistem de protecţie socială pentru adulţi şi s-a gândit la copiii de acasă: săraci, cu părinţi plecaţi în străinătate, cu probleme comportamentale şi risc de abandon şcolar.

I s-a părut că metoda cea mai bună de a lucra cu ei este sportul, care ar putea să le ghideze agresivitatea şi să le şlefuiască comportamentul. Descoperise rugby-ul în urmă cu trei ani, în timpul unei burse Erasmus în Toulouse şi a uitat imediat de fotbal, care îl pasionase întreaga copilărie. Rugby-ul i-a părut că transmitea nişte principii mai corecte, era un sport cu adevărat de echipă, care i-ar învăţa pe copii ce înseamnă solidaritatea, cum să lupte împreună pentru fiecare metru, că au nevoie de sprijinul celorlalţi, atât pentru victorii, cât şi ca să treacă peste înfrângeri. În plus, credea că prin rugby poate să unească comunitatea şi să ofere oraşului o identitate.

După master, a lucrat câteva luni într-un centru de cercetare UNICEF din Italia, dar se simţea deconectat de cei pe care îi ajuta, pentru că stătea prea mult în birou, cu baze de date, iar el îşi dorea o relaţie directă cu comunitatea. După terminarea stagiului, în august 2011, s-a întors acasă şi, cu banii strânşi, cam 4.000 de euro, a pus pe picioare clubul de rugby.

A început cu 15 baloane şi câteva tricouri, primite de la Federaţia Română de Rugby. În octombrie, a mers în şcolile din Băicoi şi a chemat copiii la antrenamente. La primul, ţinut pe Arena „Petrolul”, unul din cele trei stadioane ale oraşului, au venit 25 de puşti curioşi, dar în următoarele zile, speriaţi de ploaia care a urmat, au rămas cam zece.

Deşi dezamăgit, nu i-a ascultat pe prietenii şi părinţii săi, care îi spuneau că nu-i vin copiii pentru că nu le place rugby-ul şi a găsit o soluţie ca să-i atragă: a făcut la Federaţie un curs de instructor de rugby tag (rugby non-contact, unde nu există placaj) şi le-a convins pe învăţătoarele din şcoli să-l lase să ţină el orele de educaţie fizică. Aşa le-a deschis copiilor apetitul pentru rugby, iar din primăvara lui 2012, numărul lor a început să crească, ajungând, până în toamnă, spre 100.

Tot în primăvara anului trecut, pentru că nu mai aveau loc pe arena „Petrolul”, unde se antrenau, în paralel, și alte două echipe de fotbal, Mircescu a cerut Primăriei dreptul de-a folosi Baza Sportivă Lilieşti, aflată în spatele Casei de Cultură a orașului. În mai, a primit un stadion mâzgălit cu graffiti şi plin de buruieni, cu vestiare nefolosibile şi un teren care găzduia mai des grătare şi maşini decât antrenamente. Pentru a-l renova, a aplicat pentru o finanţare la „Ţara lui Andrei”, concurs organizat de Petrom. Nu a strâns suficiente voturi pentru a fi selectat, dar compania a hotărât totuși să-l ajute să renoveze stadionul. Mircescu a primit aproximativ 10.000 de euro, în două tranşe, cu care a cumpărat o centrală termică şi calorifere, a izolat termic vestiarele, a instalat duşuri şi a refăcut o parte din tribună.

Implicarea companiei petroliere a atras şi sprijinul comunităţii: Primăria a instalat utilităţile, o firmă locală a donat stâlpi de iluminat pe post de buturi, iar părinţii copiilor şi alţi voluntari din oraş au ajutat la curăţenie. Pe 20 octombrie 2012, aproape 100 de voluntari Petrom au venit să finalizeze lucrările de renovare, în cadrul „Campionatul de Voluntariat”, un program prin care angajaţii desfăşoară acţiuni în comunităţi. Împreună cu oameni din comunitate, au vopsit tribunele în galben-negru, culori alese de Mircescu, au montat gardul exterior şi au făcut ultimele retuşuri. Transformarea unui teren abandonat de opt ani în „Stadionul de Rugby Aurora Băicoi”, primul din Prahova, a fost un moment important pentru Mircescu. Echipa lui avea acum propria casă.

Cu stadionul finalizat, şi-a dorit să organizeze o competiţie prin care să aducă rugby-ul în Băicoi. În primăvară acestui an, într-o primă zi cu soare după multe ploi, 250 de copii au jucat rugby pe stadionul din Băicoi. Un prieten s-a ocupat de sonorizare, mama lui a făcut sandwich-uri, alţii au cărat apă, două mame au împărţit pliante despre rugby. Totul a ieşit cum şi-a dorit. Mai mult, echipele lui au câştigat toate meciurile.

Însă în perioada următoare, după ce euforia competiţiei s-a risipit, a început să se gândească la paşii următori şi să-şi dea seama că o echipă şi un stadion nu sunt suficiente ca să rezolve problemele copiilor, de care devenea tot mai conştient pe măsură ce creşteau –  apăreau tenisuni între ei la meciuri, se certau şi pierdeau meciuri, lipseau de la şcoală.

Îşi propusese ca în primul an să pună la punct aspectele administrative, iar apoi să se concentreze pe implicarea în comunitate. După doi ani, simte că n-a realizat decât o parte – are stadion, are părinţi voluntari care merg la meciuri şi doi antrenori, din care unul e încă voluntar – dar asigurarea bugetului încă îi ocupă mare parte din timp şi energie. Şi nu reuşeşte să strângă mai mult de 15.000 euro pe an, puţin pentru ce-şi doreşte. Visează la o serie de servicii sociale, dintre care cele mai urgente ar fi un psiholog şi un club-house, un centru unde copiii să-şi poată serba zilele de naştere, să primească o masă pe zi şi să simtă că au un loc al lor.

Îşi doreşte ca clubul să funcţioneze ca o platformă socială, ca el şi antrenorii să devină un sprijin pentru copii şi familii, aşa că menţine o legătură apropiată cu fiecare, încearcă să le găsească părinţilor locuri de muncă, dar şi să creeze conexiuni în comunitate, între cei mai înstăriţi şi cei nevoiaşi. În plus, el şi ceilalţi antrenori ajută punctual, acolo unde pot – cu o bicicletă pentru Marian, un băiat care face naveta 3 kilometri să ajungă la antrenamente, sau cu o canapea pentru Marius, un puşti de zece ani care locuieşte cu două bunici. Deşi Mircescu spune că încearcă să nu se lase afectat de problemele copiilor şi să le privească raţional, ca să le poată rezolva, mama lui, care e şi ea aproape de club, îl vede suferind, pentru că îi iubeşte pe copii „ca şi cum ar fi ai lui” şi îl frământă că nu poate să-i ajute într-un mod sustenabil. „Asta mă deranjează cel mai tare”, spune Mircescu. ”Faptul că îi dau unuia nişte ghete e ok pentru iarna asta, dar astea sunt doar pansamente.”

În copilărie, era pasionat de jocuri pe calculator, în special de cele de strategie. Asta îi place şi acum, că a construit ceva de la zero şi că încearcă să facă lucrurile să funcţioneze. Ştie că, în afară de stadion, nu are un rezultat tangibil, dar măcar şlefuieşte nişte oameni şi comportamente. Sunt copii cărora simte că le dă o şansă, cum sunt fraţii Aniel şi Iustin, care nu au probleme financiare, pentru că le trimite mama lor bani din Italia, dar sunt nesupravegheaţi. Despre Aniel, un puşti bruneţel cu ochii mari, căprui închis, spune cu drag că era o „puşlama extraordinară”. Încă e, se mai bate la şcoală, dar e dedicat rugby-ului, luptă pentru echipă, vine la antrenamente şi îl bate la cap şi pe Iustin, fratele mai mic, să vină și el. E mândru şi de cei opt copii pe care i-a trimis la licee sportive din Bucureşti când au terminat generala. Aici, au cazare şi masă şi şansa unui viitor.

Ar vrea să-i ţină lângă el, să aibă şi o echipă de U16, poate chiar una de seniori, dar asta ar însemna un buget mai mare. Are copii talentaţi şi curajoşi şi i-ar plăcea să câştige cu ei mai multe trofee, pentru că e o fire competitivă. Şi ştie că, deşi nu sunt prioritare pentru misiunea lui, victoriile ţin echipa unită.

Rugby_web1

Deşi a început cu o înfrângere, sâmbăta mohorâtă de început de octombrie în care s-au jucat etapele III şi IV ale campionatului bucureştean a fost una din cele mai bune. Grupa mică, U10, a câştigat ambele jocuri, iar în ultimul meci al zilei, cei de U12 au vrut să-şi ia şi ei revanşa. Au fost mai concentraţi, mai organizaţi şi au făcut placaje eroice în faţa celor de la Pantelimon, o echipă bună. Pe margine, Mircescu a trăit intens fiecare pasă reuşită, fiecare metru câştigat, fiecare grămadă spontană executată corect, sărind, ţipând şi alergând dintr-o parte în alta a terenului. Pe final, căpitanul Butucel, un puşti blonduţ, a croşetat apărarea Pantelimonului şi a înscris eseul câştigator.

După meci, copiii s-au strâns în cerc, s-au prins de umeri şi, înconjuraţi de Mircescu şi de cei doi antrenori, au cântat, cu voci tot mai răguşite, imnul ştiut de orice echipă de juniori: „Frunză verde de stejar/Eu am fost un mic golan/Dar acum sunt un rugbyst/Nu mai plâng, nu mai sunt trist (…)”

Apoi au ridicat mâinile la cer, într-o explozie de bucurie şi înverşunare: „Aurrroraaaaa!” ●

__________________________________

Articol realizat în cadrul proiectului „Mici victorii civice”, cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile.

4 Comentarii pentru “Mici Victorii Civice: Clubul de Rugby”

  • radu a scris:

    M-am oprit la prima propozitie. In rugby scorul 2-0 e imposibil.

    • Lucian a scris:

      Nu este deloc imposibil. Find vorba de copii (U8, U10 sau U12) nu exista transformari, dropgoluri sau lovituri de penalitate, se contabilizeaza doar eseurile. Deci 2-0 este cat se poate de corect.

    • Andreea Giuclea a scris:

      Da, scorul corect era 10-0 (la juniori un eseu valoreaza 5 puncte), dar copiii asa au tinut minte scorul si am ales sa-l las asa.

  • Alexandru Marin a scris:

    Pentru tanara grupare din Baicoi un dar de sarbatori. Poezia RUGBY de Tudor George – AHOE, fost jucator si antrenor la grupele de copii din gadrul clubului”GRIVITA “. De sarbatori jucatorii legendari care au facut performanta si au scris istorie in acest minunat sport si toti componentii gruparilor de la copii la seniori se intalnesc la club pt.traditionalul POM DE CRACIUN, iar de fiecare data un reprezentant al celei mai mici grupari recita o poezie din multele poezi despre rugby scrise de regretatul “AHOE”
    Cum trece vremea! Iata trece-n zbor
    Ca – mingea printre bari la transformare!
    Ori ca un meci pierdut, pe-o miza mare,din anii-n care-am eu jucator

    Dar ceea ce, din totce-a fost, ma doare
    e-mprastierea noastra – a tuturor.
    Ca-n rugby asaltand, nalucitor
    spre-aceeasi TINTA – altfel,fiecare !

    Sunt unii prabusiti peste gramada !
    Sunt altii-nscrisi pe faza, far’ s-o vada….

    Sunt altii-n sarje dusi, atrai de minge,
    Care plecatiabia o vor atinge …..

    Doar unu-i dat-ul doar atat :
    VICTORIOS SA CULCE MINGEA-N BUT

    Cu stima,
    Alexandru MARIN

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #28

    DoR #28 * Dislocări

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2016

    #story2016

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă