Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Mini povești despre #noiinceputuri

March 8th, 2015

rsz_noiinceputuri_vizual

Al șaselea an de DoR vine cu schimbări de mărimi și forme, despre care o să aflați mai multe din revista tipărită care apare săptămâna viitoare. Până atunci, spunem și colectăm aici mici povești despre #noiinceputuri, altele decât cele din revistă.

 

https://storify.com/decatorevista/noiinceputuri-1

5 Comentarii pentru “Mini povești despre #noiinceputuri”

  • Pingback: DoR (Decât o Revistă) » [DoR #19 Extra] Mariana își schimbă viața

  • Pingback: DoR (Decât o Revistă) » [DoR #19 Extra] Torturile Katiei

  • cosmacpan (Costel Macovei) a scris:

    mi-e DoR, mi-e DoR de-un nou început ușor…

    dacă toată lumea ar avea parte de un nou început ce am face oare cu toate neterminatele?
    unii oameni se grăbesc pe scara vieţii să ajungă… unde? fiecare nouă respiraţie înseamnă un pas mai puţin la final… ştiu ce înseamnă un nou început pentru că şi eu am avut parte de el sau ele… prima zi de şcoala a fost un nou început când bucuria de a fi parte din tumultul şcolii a umbrit coerciţia ascultării… prima zi de liceu a fost un alt început căci acum eram mare şi puteam ceea ce nu putusem până ieri… prima zi de armată a fost un alt început pentru că cine armata nu face nu poate dormi şi pace… apoi a venit facultatea cu al său nou început când chiulul căpăta noi valenţe iar chimia rămânea să le caute pe cele libere… prima zi de muncă a fost un alt nou început pentru că în sfârşit puteam să strig: am salariul meu şi fac ce vreau cu el… numai că nu toate începuturile se păstrează la fel în memorie… prima zi a primului copil a fost un alt început când bucuria alerga la braţ cu nebunuia: eram creator, părtaş la creaţie… apoi a venit prima zi al celui de-al doilea copil şi a fost un alt nou început cu alte responsabilităţi şi alte bucurii… apoi viaţa m-a împins către un alt nou început când asemeni puiului am scos capul în lume minunându-mă: ce de multe noutăţi…
    privind în urmă pot spune că fiecare nou început a însemnat bucuria desprinderii dar şi rana smulgerii rădăcinilor dintr-o calduţă comoditate… acum pot spune că fiecare dimineaţă este un nou început… nu o spun melodramatic, o recunosc aproape filozofic ca să spun aşa pentru că abia când viaţa revine la relanti poţi observa multe mici nimicuri pe care altminteri nu ai timp să le observi… fiecare carte deschisă este un nou început… şi care asemeni drogului uşor te duce către urmatoarea şi aceasta către alta şi uite aşa îţi descoperi dependenţa de lectură… şi îţi dai seama că nu regreţi…
    deci despre ce nou început aş putea să vorbesc? ceea ce mă aşteaptă mâine voi avea timp să aflu după ce voi spune: mulţumesc Doamne că am trăit şi răsăritul ăsta… să dăm deci Cezarului ce-i al Cezarului şi necunoscutului de mâine speranţa unui tandru bine definit…
    la buna auzire

  • Pingback: DoR (Decât o Revistă) » [DoR #19 Extra] Început de casă

  • mihoci cristina a scris:

    Un început la care am visat 8 ani

    Sunt zile în care stau cu aparatul în mână la fereastra camerei mele și pândesc vrăbiile care ciugulesc din pâinea pe care le-o las pe pervaz. Sunt zile în care rătăcesc prin Herăstrău în căutare de sine. Sunt zile în care mă cert cu băiatul de la pizza ce nu mi-a adus sosul ce era trecut în meniu, singura lui explicație fiind că s-a eliminat acel sos, subit, chiar în acea seară din felul de mâncare pe care l-am comandat. Sunt zile în care sunt acostată de toți cerșetorii de pe stradă, exact atunci când mănânc si eu un covrig, ca să le dau un leu. E cu tarif. Și mă enervez. Și nu știu dacă ei au vreo vină, știu că le este doar foame. Sunt zile când nu vreau să ies din casă, și stau și mă uit toată ziua la filme, sau citesc. Sunt zile în care vorbesc câte trei ore le telefon și nu obosesc. Sunt zile în care oamenii mă obosesc, însă sunt și zile în care îmi dau energie.
    Toate aceste lucruri și încă mai câte fac parte din viața mea, dar sub o altă formă. Acum câteva luni am luat o hotărâre subită de a face ceea ce mi-am dorit după ce am terminat liceul. Tăcută ca un melc, ca să nu mai fiu oprită de cei dragi ai casei, am pornit în necunoscut. Am luat lucrurile așa cum au venit. Lucrurile m-au luat pe mine și oamenii m-au luat pe mine așa cum au vrut ei. Și totuși ești responsabil de ceea ce faci. Îmi place să circul cu metroul. Nu-mi plac oamenii care citesc în metrou, mi se par superficiali. Îmi place murmurul afon al harpei din fața covrigăriei de la Universitate. Nu știu dacă prietenilor mei li s-a întâmplat să vadă cât de liniștitor este Parcul Herăstrău la 6 dimineața când aștept 331, ca sa ajung pe Poligrafiei la muncă, dar până când ajunge autobuzul privesc înspre parc și mă întreb cum ar fi dacă l-aș traversa la ora aceea din zi, când e întuneric beznă. Îmi imaginam o versiune românească a filmului Into the Woods, dar care nu mi-a plăcut, nu poate fi film, e doar un musical în care joacă Meryl Streep. De altfel, cred că o să încerc varianta Into the Woods Herăstrău. Ar fi fascinant să merg de una singură prin parc la 6 dimineața. La sfârșitul lui februarie mi-am dat seama că a înflorit primăvara.
    Am început un master la Universitate, la vârsta de 27 de ani. A fost prima dată în viață când am făcut ceva fără ca cineva sau ceva să mă influențeze. Și m-am simțit eu. Am fost eu, pentru prima dată. Nu constrânsă de vorbele celorlați, că ei ar știe mai bine. Dar poate și eu aș ști ce este mai bine pentru mine. Nu cred că un oraș mare te poate stâlci, doar dacă permiți acest lucru. Vreau să văd, vreau să cunosc, vreau să aud, vreau să ies din carapace, vreau să simt, vreau să particip la lansări de carte la care să fie invitat Horia Roman Patapievici, lucru pe care l-am și făcut. Vreau să văd un spectacol de teatru regizat de Kordonsky. Încă nu am reușit, dar se înscrie în categoria „toate aceste lucruri și încă mai câte fac parte din viața mea“. A fost o emoție pentru mine când la master, timp de un semestru întreg l-am ascultat pe poetul Mircea Cărtărescu. Din primele ore de curs, ne-a vorbit despre temele ce vor fi discutate pe parcursul celor 3 luni și bibliografia, începând prin a se prezenta: „Eu sunt Mircea Cărtărescu.“ Cu toate că am fost amenințată de prietena mea atotștiitoare că sala va fi plină de fiecare dată când scriitorul Mircea Cărtărescu va susține prelegeri, nici pe departe nu m-am lovit de acest lucru. Mi-am revăzut uniforma din clasa întâi, atunci pentru câteva minute. Eu nu am putut să zic nimic în fața acestui om, pur și simplu am stat și am ascultat, deși a așteptat răspunsuri de la noi, eu nu am putut grăi nici măcar un cuvânt. Ne-a vorbit atât de calm; ne-a vorbit atât de senin; ne-a vorbit cu glas scăzut despre istoria lecturii, întrucât trebuia să facem eforturi să-l înțelegem. Și știu că aceasta este o calitate a oamenilor mari.
    Cel mai greu moment de zi cu zi este când vorbesc cu tata la telefon. Parcă se sfâșie ceva. E o durere pe care o simțim amândoi, fiecare e cu lacrimi în ochi de partea cealaltă a telefonului, dar nici unul nu renunță la glasul tremurând, și vorbim banalități. Suntem doi oameni care ne iubim banal, aproape de incest.
    Și provocările continuă; bucuriile continuă; întâlnirile continuă; dezamăgirile continuă; durerea continuă; dragostea continuă; pasul pe stradă către muncă continuă.
    Acum știu că madlenele chiar există, nu numai cele de la 6 dimineața.
    La București a înflorit primăvara.

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #25

    DoR #25 * Muncă

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2016

    #story2016

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2016 Decât o Revistă