Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Moștenitoarele

rsz_handbal01_copy

Lupta unei echipe de handbal feminin care joacă, de la primul meci, în locul unei campioane. ● Publicat în DoR #14 (Iarnă 2013). ● Abonează-te ca să nu ratezi nicio poveste.

Text de Oana Sandu
Fotografii de Mircea Reștea

Vreo de 30 de bărbați, unii adolescenți, alții mai în vârstă, își încurajează echipa, sar în sus în bătăi de tobă și sunet de vuvuzele, strânși ciorchine în mijlocul scaunelor din tribuna goală. Este o seară de început de septembrie și mulți dintre cei aproape 700 de spectatori din Sala Sporturilor „Traian” din Râmnicu Vâlcea s-au încins. Tocmai a început repriza a doua a meciului din prima etapă a campionatului național de handbal feminin, între CSM Ploiești și echipa gazdă, HCM Râmnicu Vâlcea.

HCM a prins teren după ce, la pauză, a fost condusă la patru goluri de Ploiești, penultima echipă în sezonul trecut, cu 14 – 10. În echipamentul roșu de acasă, cu tricourile pe care scrie „Primăria Râmnicu Vâlcea”, fetele se pregătesc de atac: 14, coordonatoarea de joc, prinde mingea de la portar, aleargă până la mijlocul terenului și o pasează din mișcare către stânga, unde o așteaptă 21. 21 înaintează spre dreapta și pasează la 22. Mingea verde fosforescent e lipicioasă și miroase a rășină. Revine la 14, care driblează, aproape de apărătoarele de la Ploiești. 25, extrema dreaptă, preia mingea și se întoarce spre poartă, dar e împinsă de două adversare și cade pe spate în timp ce aruncă spre poartă. Arbitrul fluieră scurt a fault și acordă echipei vâlcene o aruncare, fără apărare, de la șapte metri.

14, care tocmai a marcat două goluri tot de la șapte metri, driblează mingea, o întoarce ușor în palmă ca și cum ar mângâia-o, se uită fix la portărița adversară, care sare cu mâinile ridicate și mimează că aruncă mingea. Își întinde mult brațul drept în care ține mingea și ridică piciorul drept. Marchează prin dreapta portăriței și plonjează pe burtă, pe parchet.

„Ce pasă frumoasă!”, exclamă un vâlcean de vreo 40 de ani, care vine din ’86 la meciuri de handbal feminin. „Hai că se poate!”, strigă spre teren.

Scorul ajunge la 15 – 14 pentru Ploiești. Antrenoarea echipei vâlcene, Maria Török Duca, o femeie căruntă tunsă scurt, stă lângă banca plină de rezerve și aplaudă o dată pentru fetele care aleargă acum spre apărare. Török, care are 54 de ani și e o legendă a handbalului feminin al anilor ’80, a început meciul cu un zâmbet nostalgic, când crainicul a prezentat-o și ea s-a ridicat cu fața spre tribună și a salutat cu palma întinsă. Între timp, zâmbetul s-a transformat în încruntare. Când strigă la jucătoare, vocea alintată devine ascuțită, ca un țipăt de pasăre.

Fetele revin în apărare, cu gâturile în față, ochii larg deschiși și mâinile întinse ca să umple golul dintre ele. Și antrenoarea, și jucătoarele au emoții dar speră la o victorie. E primul lor meci de campionat național. Un meci pe care trebuie să-l câștige.

rsz_handbal03_copy

De dimineață, într-o cameră din sala „Traian” tapetată cu steagurile Ligii Campionilor, s-au uitat la meciul trecut cu Ploieștiul, pe care l-au egalat într-un turneu local organizat la Râmnicu Vâlcea. Într-o liniște totală, Török le-a dat mai multe sfaturi tehnice, în special legate de apărare, o problemă a echipei. Le-a spus calm să stea aproape una lângă alta când sunt în apărare pe linia de nouă metri în fața porții, să se miște lateral și să nu uite să țină brațele sus; poate-poate se oprește mingea într-una din palme.

„Ați înțeles? Totul e bine?”, le-a întrebat.

S-au auzit niște „da”-uri firave.

„Deci, ne mobilizăm, nu intrăm în panică, suntem lucide, ne batem pe teren și câștigăm. Asta e, da? Fetelor, începem campionatul, nu avem ce face.”

În minutul 40, scorul e 18 – 15. Ploieștiul prinde elan după două contraatacuri la care HCM a fost departe de zona de apărare, dar apoi pierde o minge și ratează un gol, trăgând direct în portar.

În tribune crește tensiunea. De sus, din rândurile din mijloc ale tribunei albastre, de unde se vede cel mai bine, privește spre banca tehnică Ion Gigi Matei, viceprimarul orașului și artizanul Handbal Club Municipal Râmnicu Vâlcea. Lângă el stă soția, Edit Matei, sora antrenoarei și singura handbalistă româncă de patru ori câștigătoare a Ligii Campionilor, cea mai importantă competiție europeană. Îngrijorat se uită și managerul echipei, Toma Pleșa, fost arbitru internațional de handbal și manager HCM Râmnicu Vâlcea. De mai departe, din tribuna galbenă, aproape de o ieșire, urmăresc meciul Luminița Huțupan, cel mai bun portar al României, și alte două foste handbaliste care au jucat la Vâlcea. Urmăresc meciul spectatori care vin de zeci de ani la meciuri de handbal feminin și care abia prindeau un loc anii trecuți, pe când echipa orașului lor ajunsese în semifinala Ligii Campionilor. Mai sunt și copiii care fac handbal la cluburile de juniori, care strigă extaziați la fiecare gol al HCM.

Vâlcea are nevoie de gol: mai sunt 10 minute de joc și Ploieștiul conduce cu 23 – 19.

În sală există speranță. Spectatorii veterani din tribune, suporterii care încă mai strigă „Luptă, Vâlcea, luptă!”, jucătoarele de pe banca de rezervă, fostele handbaliste, electricianul care schimbă tabela de scor, toți știu ce poate handbalul vâlcean. Zeci de ani orașul lor a fost capitala națională a handbalului feminin. Dar toți se întreabă dacă această nouă echipă, încropită în câteva luni în golul lăsat de Oltchim Râmnicu Vâlcea, campioana, cea mai titrată echipă românească de handbal feminin, are vreo șansă.

Mai sunt trei minute până la finalul meciului și Vâlcea reușește un șapte metri și încă un gol.

E prea târziu. Meciul se încheie cu 25 – 22.

rsz_handbal04_copy

HCM Râmnicu Vâlcea s-a născut la începutul lui iulie, în acest oraș mic și deluros, cu aproape  93.000 de locuitori, cunoscut pentru hackeri și handbal. Handbalul are, desigur, vechime mai mare. Râmnicu Vâlcea era un oraș mic cu oameni care nu sunt nici olteni, nici ardeleni, dar foarte entuziaști când merge treaba bine și sunt performanțe, spune Constantin „Pilică” Popescu, un fost antrenor de 85 de ani, care a venit în ’81 de la Baia Mare ca să crească Chimistul, așa cum se numea atunci echipa de Divizia B a Combinatului Chimic Râmnicu Vâlcea. A format o echipă cu jucătoare aduse de prin țară, deși transferurile nu erau obișnuite în comunism; de la Bacău a adus-o pe Maria Török. Echipa a promovat în prima divizie în 1982 și în 1984 a câștigat primul trofeu internațional – Cupa Federației Internaționale de Handbal, în finala cu o echipă germană. La meciul acela, în sala „Traian”, pe atunci de 2.000 de locuri (acum are puțin peste 3.000), s-au îngrămădit aproape 3.700 de vâlceni. Cinci ani mai târziu, Chimistul a câștigat din nou trofeul, făcând din handbal fenomenul orașului.

La sfârșitul lui 1989, Asociația Sportivă Chimistul s-a transformat în Clubul Sportiv Muncitoresc Oltchim, iar după Revoluție, și combinatul, devenit societate comercială deținută de stat, s-a redenumit Oltchim. Echipa a câștigat 19 campionate naționale – opt dintre ele, între 1993 și 2000, consecutive. Clasamentul glorios s-a menținut și din 2007 până anul acesta. Tot în 2007, Oltchim a câștigat și Super Cupa Europei, iar în 2010, după ce patru ani a ajuns în semifinale, a jucat în finala Ligii Campionilor, unde a pierdut în fața danezelor de la Viborg HK. Un nucleu de jucătoare de la Oltchim era convocat în fiecare an la echipa națională – sezonul trecut, din lotul de 15 jucătoare, șapte au venit de la Oltchim. Majoritatea joacă și anul ăsta în națională, dar la alte cluburi (HCM Baia Mare, ASC Corona 2010 Brașov, Buducnost Muntenegru).

Presa sportivă le spunea Galacticele pentru că erau invincibile în țară și una dintre puținele echipe românești care ajungeau atât de departe în Europa.

Combinatul Oltchim, principalul finanțator al echipei în toți acești ani, a investit sume uriașe în ultimii trei ani, țintind finala Ligii Campionilor. A adus un antrenor danez și câteva handbaliste străine, care jucaseră la echipe finaliste și erau medaliate și premiate. Salariile ajungeau și la 15.000 de euro pe lună – comparabile cu cele ale fotbaliștilor de la Steaua –, iar bugetul anual al clubului, la trei milioane de euro. Totul s-a năruit după ce, la începutul lui 2013, combinatul a intrat în insolvență.

Salariile exagerate și faptul că echipa avea un singur mare sponsor au fost problemele care au dus la moartea Oltchim – o spune și Ion Gavrilescu, care a condus clubul de la înființare până în 2011. Conducerea a anunțat că pentru un nou sezon competițional e nevoie de un buget de 1,5 milioane de euro, dar n-a reușit să găsească sponsori. Jucătoarele nu au acceptat reducerea salariilor, așa că, la sfârșitul lui mai, clubul le-a anunțat pe cele mai bune șase că nu mai are bani să le plătească. A anunțat și că nu se va mai înscrie în Liga Campionilor, pe locul câștigat. La mijlocul lui iunie, după 40 de ani de la înființare, tribunalul din Vâlcea a deschis procedura de insolvență pentru Clubul Sportiv Oltchim Râmnicu Vâlcea.

Orașul s-a speriat. Nu era doar amenințat să devină, după ce aproape 1.000 de angajați ai combinatului au fost dați afară, o nouă Valea Jiului; era pe cale să-și piardă și motivul de mândrie, handbalul. Suporterii vâlceni au reacționat, organizând un miting de protest și cerând autorităților să salveze echipa și handbalul vâlcean. Mai erau trei săptămâni până la ultima zi de înscriere în campionatul național când vreo 150 de fani au mărșăluit cu fulare Oltchim la gât, portavoci și bannere. „Oltchim=Vâlcea”, „Salvați Oltchim”, „Salvați handbalul vâlcean”, „Vâlcea nu moare”.

Protestul a fost neobișnuit pentru Râmnicu Vâlcea, unde în ultimii ani s-a ieșit în stradă doar pentru disponibilizări la combinat. Fanii dintr-una dintre cele două galerii Oltchim au strâns în trei zile aproximativ 3.000 de semnături pe care le-au depus la primărie. Propuneau ca primăria să înființeze și să finanțeze un nou club, în care gruparea Liga suporterilor vâlceni și fostul club aflat în insolvență să aibă câte 1%, iar primăria, 98%.

Micul protest în stradă a atras atenția consilierilor PDL, din opoziție, care au inclus petiția pe ordinea de zi a ședinței consiliului local. Matei, viceprimarul cu atribuții de primar (primarul era arestat preventiv pentru luare de mită), n-a agreat ideea, deși a spus că și el s-a frământat să găsească o soluție de salvare a handbalului vâlcean. Cinci zile mai târziu a venit cu soluția, asemănătoare cu propunerea opoziției. A propus ca HC Oltenia, un club de juniori inactiv al fostului arbitru vâlcean, Toma Pleșa, să preia locul Oltchimului în Liga Națională. Primăria urma să dețină 98% din club, celelalte două procente fiind ale fabricii de conserve Annabella și lanțului de panificație Boromir. Scăpând de înființarea juridică a unei organizații noi, noua echipă putea să prindă termenul de înscriere în campionat. Matei spera ca lotul să se formeze rapid din jucătoare tinere, poate unele foste handbaliste ale Oltchimului, pentru a obține un loc în prima jumătate a clasamentului.

HC Oltenia a devenit Handbal Club Municipal Râmnicu Vâlcea, iar Pleșa, președinte al Asociației Județene de Handbal, a primit funcția de președinte al clubului, responsabil de la găsirea jucătoarelor până la organizarea deplasărilor. HCM a păstrat culorile Oltchimului, roșu-albastru, dar în rest a pornit de la zero. Mingi noi, echipamente noi, siglă nouă, un buget de 250.000 euro, de 12 ori mai mic decât al Oltchimului și printre cele mai mici din Liga Națională (opt dintre celelalte 11 echipe sunt finanțate de autoritățile locale, bugetul mediu fiind de 400-500.000 de euro). Majoritatea jucătoarelor au fost adunate în iulie, cu două luni înainte de începerea campionatului. Török, pe-atunci antrenoare la Centrul de excelență pentru handbal feminin din Râmnicu Vâlcea, numită de Matei, cumnatul ei, trebuia să facă din aceste ingrediente o echipă de Ligă Națională.

Antrenamentele noii echipe au început pe 22 iulie, cu o lună și jumătate înainte de primul meci din campionat, cu un lot de 12 jucătoare. Au preluat sala din complexul „Traian” și vestiarul fostelor handbaliste, pe ușa căruia încă mai scria Oltchim. Câteva zile mai târziu, în cantonamentul de o săptămână de la Bran, erau deja 15. S-au cunoscut, au urcat dealuri, au alergat printre jaloane.

Török a înțeles de la primele antrenamente că e o misiune dificilă să unească o echipă într-un timp atât de scurt. Cele 22 de jucătoare pe care le-a tot adunat în lot din vară până după începerea campionatului veneau de la Ploiești, Pitești, Brașov, Galați, Baia Mare, două chiar de la echipe mici din Franța și Norvegia. Erau diferite și se împărțeau în cel puțin trei grupuri. Cele cu experiență de Ligă, multe până în 30 de ani, veniseră la HCM fie pentru că echipele lor retrogradaseră, nu le mai plătiseră salariile ori le reduseseră, sau pur și simplu voiau o schimbare. Căpitanul și o portăriță, vâlcence și foste Oltchimiste, voiau să dea o mână de ajutor – dar, la 33 și 38 de ani, amândouă se gândeau și la retragere. Erau cele de 20-21 de ani, care stătuseră mai mult pe banca de rezerve, unele în echipe de divizie A, pentru care o echipă de Ligă este o șansă. Altele tocmai își terminaseră junioratul sau erau încă la liceu, bucuroase și-n același timp speriate că vor juca cu adversare care le erau modele.

Antrenoarea visa la jucătoare care doresc performanță pe bani puțini, care joacă din plăcere, cum erau pe vremea ei, când se bucurau că primesc aprobare să-și cumpere televizor color sau mașină de spălat. „Când iese pe stradă, să nu meargă cu nasul pe sus, să salute dacă este salutată, să nu fie încrezută. Ar fi ideal. Să fie cum a fost odată.”

Pentru primul campionat, obiectivul declarat al HCM a fost să nu retrogradeze în divizia A.

rsz_handbal05_copy

Cu o săptămână înainte de primul meci din campionat, în august, au jucat câteva amicale într-un turneu local, cu două echipe slabe din Ligă și încă una din divizia A. Au câștigat turneul, lumea le-a aplaudat, au primit flori, dar Török nu era mulțumită. Pierduse în accidentări două jucătoare, un inter și o extremă stângă, echipa nu era sudată să ducă un campionat, iar cele mici erau încă nepregătite să le schimbe pe cele mari în teren.

Török e tot timpul agitată și parcă în contradicție cu ea însăși. Se bucură când își îmbrățișează foste eleve pe care le-a antrenat sau când copii din sală îi cer să-și facă poze cu ea, dar nu suportă când bărbații îi sărută mâna. Uneori, când îi explică unei jucătoare ce a greșit, îi pune palma pe umăr și se uită adânc în ochii ei, întrebând-o mămos dacă a înțeles; alteori, strigă de-ngheață totul în jur.

A descoperit handbalul la 15 ani, în Sfântu Gheorghe, și s-a ținut să joace profesionist, dându-și seama că altfel va ajunge, ca mama, muncitoare într-o fabrică de textile. Juca la Știința Bacău în ’82, când antrenorul Constantin „Pilică” Popescu a transferat-o la Râmnicu Vâlcea, la Chimistul. Era extremă stângă dar i-a spus lui Popescu că vrea să fie în centrul atenției pe teren, să devină coordonator de joc. „O mâncau buricele degetelor [să fie] la minge”, spune Popescu. Și-o amintește ca pe-o jucătoare excepțională, care știa clar ce voia. Era ascultătoare, avea abilitatea de a imita exercițiile antrenorului și de a inventa pase. Era bucuroasă nu doar când dădea gol, ci și când dădea pase. Spectatorii o iubeau pentru că-i plăcea să joace pentru ei, să facă piruete, să angajeze pivotul pe la spate, printre picioare, să marcheze prin aeriene. „Așa e spectacol”, spune ea, „să ridici omul de pe scaun, să vezi că e entuziasmat, că se bucură pentru golul ăla”.

A jucat la Chimistul până-n ’9o, câștigând de două ori Cupa Federației Internaționale de Handbal, și 10 ani a fost în națională. Numele ei și al surorii mai mici cu cinci ani, Edit, sunt primele amintite de suporterii veterani când îi întrebi de handbalul românesc. După Revoluție a jucat în Spania la Mar Valencia și Mar Alicante și în ’95, după încă un an la Oltchim , s-a apucat de antrenorat.

Din 1995 a crescut jucătoare valoroase la Centrul de copii și juniori al Oltchim, apoi, din 2007, când Oltchim a renunțat la centrul de juniori și Federația Română de Handbal a înființat Centrul Național de Excelență pentru handbal feminin la Râmnicu Vâlcea, a devenit profesor-antrenor al Centrului. Acum doi ani a deschis împreună cu sora ei un club privat de handbal pentru copii, HCM Török, unde a antrenat alături de fostele glorii, cum își spun, colegele din vremea Chimistului.

Dar, dincolo de juniori, rolul de antrenoare nu i-a adus gloria de jucătoare. A fost cea mai bună handbalistă a ultimilor 40 de ani, spune Gavrilescu, care i-a oferit de două ori, pentru perioade scurte, să antreneze Oltchim, dar fără rezultate spectaculoase. Mai sunt voci în presa locală sau printre foste Oltchimiste care spun că Török e un Hagi al handbalului feminin. O jucătoare foarte bună, dar o antrenoare slabă.

La final de carieră și într-un moment greu, când toți trebuie să coboare de pe scara urcată cu Oltchim și să accepte că e un nou început, să antreneze o echipă de la zero este o ambiție.

Parchetul maro deschis țiuie sub adidașii fetelor, care pășesc alert și apăsat de la mijlocul terenului și până la poartă, de parcă ar vrea să-și înfigă picioarele în podea. Sunt îmbrăcate în roșu și se încălzesc înaintea celui de-al treilea meci din campionat, cu CSM București. Al doilea meci, cu HCM Baia Mare, l-au pierdut săptămâna trecută, la o diferență de 12 goluri. A fost un meci greu, dar știau că n-o să-l câștige – doar au jucat cu vicecampioana. În schimb, CSM București a ieșit pe locul opt din 10 sezonul trecut, meciul de azi trebuie să-l câștige.

Din primul rând al tribunei, antrenoarea de portari, Ildiko Cherecheș-Barbu, o strigă pe Mădălina Pușcaș, o roșcată de 21 de ani, cu alură băiețoasă și ochi străvezii:

„Ai văzut ce atac are Glibko?”

Pușcaș se întoarce și dă din cap că da. Știe ce atac are Glibko, viitoare adversară și cea mai bună marcatoare a sezonului trecut, pentru că acum câteva zile s-au uitat la o înregistrare a unui meci al Bucureștiului și și-a notat, în caietul de matematică cu pisici pe copertă, cum atacă. În dreptul lui Glibko a scris așa: 7 metri dreapta semi/jos, dreapta sus, de pe picioare – stânga. În serile dinaintea meciurilor deschide caietul, citește notițele și își derulează filmul în minte, imaginându-și ce jucătoare va avea în față și cum va ataca poarta pe care trebuie s-o apere.   

Pentru Pușcaș, să vină la Vâlcea a fost o șansă, la fel ca pentru celelalte colege ale ei, care și-au dorit să joace într-o echipă de Ligă și nu să stea pe banca de rezerve. S-a apucat de handbal târziu, la 14 ani, când o profesoară de sport a văzut-o că apară bine în meciurile de fotbal cu băieții. O perioadă, după juniorat, a jucat la HCM Baia Mare, în orașul unde s-a născut, dar când echipa a început să prindă putere și să-și dorească meciuri europene, jucătoarele au fost împărțite în două, cele de Ligă și cele de divizia A, Pușcaș jucând în a doua categorie până să vină la Vâlcea.

Aici crede că are teren să crească, fiind una dintre cele două portărițe. Săptămâna trecută, în meciul cu Baia Mare, colega ei, Stăncuța Guiu, 38 de ani, a lăsat-o să joace ambele reprize. Ulterior a aflat că Guiu mizase că ea își știa adversarele și că, fiind la început, are ceva de demonstrat.

„Puteți să câștigați”, îi spune Cherecheș-Barbu când revine din poartă.

„Știu, dar nu depinde doar de mine”, îi răspunde Pușcaș.

Apărarea e o problemă pentru o echipă neînchegată și, firesc, e și problema HCM. Vorbesc rar între ele în apărare, nu se acoperă când își părăsesc locul, nu stau totdeauna cu brațele ridicate când sunt în fața porții și blochează greoi adversarele, lăsând culoare libere. Uneori sunt atât de dure încât faultează și sunt eliminate. Antrenoarea le face reproșuri, iar portărițele se întreabă de ce nu le ajută mai mult.

Stau răsfirate în apărare și acum, în minutul 26, când Bucureștiul conduce cu 15 – 13. Glibko se înalță și aruncă jos spre poartă. Pușcaș cade într-un șpagat și apără, dar mingea revine în teren. Török se plimbă nervos de-a lungul scaunelor pe care stau rezervele și ridică brațele sus, ca să le amintească fetelor de pe teren să le ridice și ele. N-are loc de manevră, sunt câteva jucătoare care stau pe teren tot meciul și cele de pe bancă, care încă învață.

Adversarele pasează rapid, una găsește o breșă în apărarea din stânga HCM-ului și marchează. În repriza a doua, fetele încearcă să apropie scorul, dar partida se încheie la 30 – 29. Antrenoarea secund își trântește foile de evaluare și strigă:

„Nu ai cu cine, nu ai cu cine!”

Fetele se grupează și se îndreaptă plângând spre tribuna galbenă, ocupată de vreo 10 suporteri. Cântă un vers pe care l-au compus parcă dintr-o premoniție, în ultimele luni de viață ale Oltchimului. De când a început campionatul, îl cântă mai des decât s-ar fi așteptat.

„La bine și la greu! Orice s-ar întâmpla vom cânta pentru Vâlcea!”

HCM este un pansament pentru suporteri. Atât cât să nu se îmbolnăvească de tot, spune Constantin Tîlvănoiu, liderul galeriei „Brigada Zăvoi”, cea mai mare dintre cele două galerii ale Oltchimului. I-a fost greu și lui, când le-a văzut pe jucătoare plângând; nu mai trăise o astfel de umilință decât în meciuri din Liga Campionilor. Tîlvănoiu, care lucrează la inspectoratul de clor din combinat, a văzut cum galeria s-a evaporat odată cu moartea echipei, chiar dacă multora le e dor de sală, de parchet, de tribunele din care răsunau mii de voci odată și strigau „Oltchim!”. La meciuri de Liga Campionilor se strângeau peste 200, veneau din comune din județ, din Craiova, Deva, Iași, București, Ploiești. Vibra galeria sub bannerul în formă de tricou, cât toată tribuna galbenă. După al doilea meci pierdut acasă al HCM, Tîlvănoiu n-a mai reușit să-și mobilizeze și alți colegi. „Au mentalitatea de învingător și nu acceptă.”

În Râmnicu Vâlcea, handbalul este un fenomen social, e tradiție și familie. Pe lângă Centrul de Excelență, unde acum sunt aproximativ 40 de fete, între 14 și 17 ani, orașul mai are un club sportiv de juniori, Chimia Râmnicu Vâlcea, pe lângă cel al surorilor Török, și un club mixt de handbal amator, Handbal Fan.

rsz_handbal02_copy

„Și dacă nu erai suporter nu aveai cum să nu intri în atmosferă [la meciurile Oltchim]”, spune Camelia Buga, o profesoară de biologie de 39 de ani, pe care handbalul o urmărește de când tatăl a dus-o prima oară la un meci de-al Oltchim. De anul trecut, de când fiica ei de 10 ani s-a dus la handbal, s-a înscris și ea în Handbal Fan. Ea e unul dintre fanii care au hotărât să susțină noua echipă și să nu piardă niciun meci. Când, în discuțiile despre noua echipă, prietenii dau dezamăgiți din cap, le spune: „Citiți-vă contractul de căsătorie, la bine, și la greu”.

Genunchierele și apărătoarele negre sunt fixate pe picioarele descoperite de șorturile roșii ale fetelor. Tălpile apasă nervos pe podea și pulpele se mișcă ritmat. Stau toate pe băncile din lemn din vestiarul Sălii Sporturilor din Roman, printre papuci, adidași și genți, în miros de antiperspirante. Ascultă tăcute indicațiile antrenoarei, înainte de meciul în deplasare cu HCM Roman, o echipă neînvinsă până acum în campionat.

„Dați drumul la minge, pasele să aibă continuitate”, le spune Török, într-un hanorac de fâș albastru cu sigla HCM pe piept, stând în picioare lângă ușă. „Cu încredere. V-am zis, chiar dacă facem o combinație de nenumărate ori, pui jucătoarele în mișcare. Nu este inutil nimic.”

E 28 septembrie și a trecut o lună de când a început campionatul și o săptămână de la ultima înfrângere. Ziarul de Roman, oferit gratuit spectatorilor, are ultima pagină dedicată meciului: „Odată cu dezintegrarea Oltchimului, cea mai titrată echipă din handbalul feminin românesc (…), la Râmnicu Vâlcea a apărut HCM, o formație care a pierdut toate cele trei meciuri disputate până acum în Liga Națională”.

În vestiar e o tensiune înăbușită. Se aud din când în când aricii genunchierelor, deschizându-se și închizându-se, ca să stea bine pe piele. Sunt 16 jucătoare în lotul de azi și o ascultă toate pe Török. Amelia Busuioceanu, cea mai bună marcatoare a echipei, stă într-un colț, în picioare, și trage de o centură elastică verde ca să-și întindă spatele. Ramona Constantinescu, extrema dreaptă, care are 27 de ani și s-a format la Oltchim, iar anul trecut a jucat în Norvegia într-o echipă de Ligă, privește spre antrenoare și ascultă. Lângă ea stă Roxana Cherăscu, căpitanul, care își apleacă capul și-l ține în palme câteva secunde.

Cherăscu are 33 de ani și o carieră la care liceencele din echipă abia visează. Mereu zâmbește și fetele o plac pentru că nu e arogantă, are răbdare și le tratează ca pe niște colege, de la egal la egal. Ea zice că e mămoasă, uneori prea bună și că, probabil, de-asta au și ales-o căpitan. A început să joace la Oltchim când avea 20 de ani, era printre cele mai mici din cea mai bună echipă din țară. În 2007 a rămas însărcinată și, după doi ani de pauză, a vrut să revină dar și-a dat seama că nu mai are unde. Avea cu 15 kilograme în plus și Oltchim voia rezultate de Liga Campionilor. Dorind să joace, s-a dus la Corona Brașov, unde a și locuit cu soțul și cel mic. După trei ani, salariile au fost tăiate și s-a transferat în echipa Piteștiului, din divizia A. S-a bucurat să vină la HCM, ca să ajute orașul să aibă o echipă și pentru Török, o jucătoare bună pe care o respectă.

Nu îi e ușor și nu e în cea mai bună formă sportivă. Dacă acum câteva luni se gândea să se retragă, acum se împarte între a fi mamă pentru un copil de cinci ani, gătit și două antrenamente pe zi, dimineața și seara. Uneori îl ia și pe cel mic la prânz, la restaurantul unde mănâncă echipa, cu un perete tapetat cu tricourile semnate de fostul lot Oltchim. E greu să-și încurajeze coechipierele când simte și ea presiunea din oraș: într-o zi, când era în parc cu fiul ei, niște pensionari i-au spus: „Nu jucați nimic. Sunteți praf”. Nu le-a zis nimic; nu știau că au cele mai mici salarii din Ligă, că sunt doar patru-cinci colege cu experiență, restul sunt copile de 17-18 ani, care încă sunt la liceu și învață pentru BAC și pentru care momentan căruța e prea mare.

Nu e singura din echipă care simte la fiecare meci presiune sau frustrare atunci când, deși cele tinere greșesc sau nu joacă deloc, tot cele mari sunt certate. Dar e optimistă că, dacă își fac toate bine treaba, vor veni și rezultatele.

Azi, obiectivul setat de Török e să nu ia mai mult de 25 de goluri. „ Aveți curaj, încredere și ia să vă faceți datoria!”, le spune. Turuie ca de pe-o listă bine știută ce au de făcut: „Mișcare multă și muncă multă și atunci nu are cum să nu iasă, să nu funcționeze. Dar nu momente bune în apărare și după aceea relaxare. Momente bune în atac. (…) Baftă și multă mobilizare!”

„Să fie”, răspund fetele timid în cor.

Se ridică de pe bănci, după ce Török strigă lung „haideeee!” și aplaudă de două ori. Apoi întinde mâinile și își împreunează palmele cu cele din dreapta și din stânga ei. Le spune cu vocea ușor tremurândă, încurcată, să se țină de mâini și să se gândească la familie.

„Știți ce înseamnă, nu, familia? Ce înseamnă familia? Noi suntem o familie, da? Închideți ochii 15 secunde.”

E a doua oară când fac asta înainte de meci. Pe unele le ajută momentul, le face să se gândească la joc sau le amintește că nu trebuie să dezamăgească, dar pe altele le demontează din starea de luptă.

„Deci, noi suntem familia, noi cinstim familia, pe noi și pe cei care au fost înaintea noastră!”

Lui Török i-a venit ideea asta de mobilizare într-o seară când s-a uitat pe TVR la Forever Strong, un film american în care un antrenor de rugby le vorbește jucătorilor înaintea unui meci despre familie. I-a plăcut, pentru că și HCM face parte dintr-o familie. Pentru ea, „cei care au fost înaintea noastră” înseamnă familia handbalului vâlcean, înseamnă Oltchim.

„Vrem să fiți puternice pe teren și în afara terenului. Sunteți pregătite de luptă?”

„Daaaaa!”, răspund toate rămase în cerc.

Cherăscu strigă să dea tonul pentru plecarea spre meci.

„Haaai! Două, trei, șiiii: H-C-M!”

Autocarul care le duce înapoi la Vâlcea după meciul cu HCM Roman este neîncăpător și tăcut. Nu au luat maximum 25 de goluri, cum își propuseseră în vestiar, ci 32, și au băgat cu 11 mai puține. Prima repriză, în care au marcat doar șase goluri, a fost catastrofală și după pauză n-au putut recupera.

Amelia Busuioceanu stă pe cele patru locuri din spate pentru că o doare un genunchi și vrea să-și întindă piciorul. Înfrângerea de la Roman a înfuriat-o pentru că nu mai suportă să piardă. Puțin îi pasă că ea marchează multe goluri în fiecare meci, înfrângerea e tot înfrângere. Are 32 de ani și a jucat la multe echipe (ultima oară în Franța), de unde a plecat, spune, fiindcă „are gura mare”. Și acum se gândește la plecare.

„Mâine ce orar aveți?”, le întreabă pe fetele din fața ei, Adriana Conea, o pălugă care merge peste tot c-un cățel alb-negru de pluș, și Diana Predoi, care stă pe burtă, întinsă pe o pătură verde, și rezolvă integrame. Pentru că sunt amândouă în clasa a XII-a, nu vin la antrenamentele zilnice de dimineață. Antrenoarea e înțelegătoare, le spune că școala e importantă. Dar Busuioceanu, care a pus handbalul înaintea școlii, nu pricepe și ar vrea să le vadă muncind mai mult.

„Nu știu”, răspunde Predoi fără să-și ia privirea din integrame.

„Dacă nu știți ce orar aveți, e cam groasă…”, spune Busuioceanu uitându-se la Predoi, care-și continuă integrama.

rsz_handbal07_copy

Predoi, extremă stângă, are 18 ani și un corp de fotomodel, care se unduiește când sare să arunce mingea în poartă. Ochii verzi surâzători se transformă în ținte ascuțite când e-n apărare și stă la pândă cu trunchiul în față și brațele întinse. În rest, e toată un zâmbet – dar după înfrângeri se abține să fie veselă, deși știe că supărarea n-o ajută cu nimic. E cea mai mică dintr-o familie cu trei fete handbaliste din Târgu Jiu și a venit la HCM de la Centrul de Excelență. Crede că este o portiță prin care a ajuns în Ligă, unde poate să fie văzută.

Postul ei e încă neexploatat în echipă, dar nu înțelege de ce – poate așa s-au obișnuit coechipierele ei, poate le e greu să se uite în colț. Ar vrea să joace mai mult de câteva minute într-un meci, cum a fost acum la Roman, și se întreabă de ce nu o bagă antrenoarea. Știe că presiunea e mare, a auzit în tribune că oamenii au așteptări după era Oltchim, dar crede că e inutilă comparația. Ca să intre în meciuri, știe ce are de făcut: să alerge, să alerge mult mai repede ca acum, ca portărița să aibă încredere că poate să-i arunce o minge în contraatac și ca fetele să aibă încredere că dacă-i pasează în extremă, nu va greși.

Vâlcea conduce cu patru goluri în minutul 21 al meciului cu Corona Brașov, pe terenul brașovean proaspăt renovat, luminat de razele soarelui puternic pentru sfârșitul lui octombrie. Sunt la al șaselea meci și au nevoie de o victorie. Acum o săptămână, au pierdut meciul cu Zalăul, cu  28 – 18. Török s-a supărat atât de tare încât s-a gândit pentru prima oară la demisie. În ședința lungă de după meci, Pleșa și Matei le-au spus că dacă nu au atitudine de învingătoare și dacă primesc mai mult de 25 de goluri într-un meci, li se va tăia din salarii cu 20%.

Dimineață, înainte să plece de la hotel spre meci, Török le-a spus fetelor să nu cedeze deloc. Nu a mai folosit expresia „pierdere onorabilă sau rușinoasă”. Le-a spus că trebuie să câștige și să nu ia mai mult de 25 de goluri.

Dar nici ea, nici fetele nu au crezut că victoria ar putea veni azi, într-un meci cu echipa de pe locul trei în clasamentul de până acum, care joacă și în cupele europene. Într-un colț al sălii pe jumătate goală, vreo 15 vâlceni din clubul de amatori, veniți la un campionat în oraș, le încurajează:

„Hai Vâlcea!”

Fetele sunt zvelte pe teren și, când se schimbă, vin drepte spre banca tehnică și se așază pe scaune cu ochii larg deschiși spre meci, montate pentru următorul atac, pentru următoarea apărare.

„Bine, Roxi!”, îi strigă lui Cherăscu când, după un gol marcat, se întoarce pe bancă. Se simte bine astăzi pe teren; acum doi ani, când juca aici, știa că lumea din sală o iubește. Török o bate pe umeri și țintește spre cealaltă poartă, să vadă ce-i face apărarea. Ridică mâinile în sus și aplaudă de două ori, cu ochii la ele. Sunt mai pregătite de luptă decât în alte dăți. Predoi aleargă mai repede ca nicicând, e primul meci în care joacă de la început și antrenoarea n-a chemat-o pe bancă. La fiecare gol ridică pumnii strânși, de bucurie.

E repriza a doua și, în momentul unei schimbări, Mădălina Chirilă intră în joc înainte să-și schimbe colega. Sunt șapte pe teren, cu una în plus, arbitrul o vede și o elimină pentru două minute.

Chirilă are 19 ani și e neînfricată. E al doilea meci în care intră și a marcat trei goluri. Stă mereu cu ochii pe minge, și-n atac, și-n apărare. Are 1,78 m, e slabă, cu ochii verzi alungiți și buze groase – i se spune „Miss” sau „Buze” – și s-a apucat târziu de handbal, la 14 ani. În liceu a ajuns în lotul național de junioare, o vreme a jucat la HCM Roman, echipa orașului natal, dar nu i-a plăcut pentru că nu se punea accent pe tinere și juca doar câteva minute într-un meci. Știa că așa nu are cum să crească, așa că a plecat la o echipă inferioară, cea din Piatra Neamț. A jucat acolo până în sezonul trecut, când s-a transferat la Baia Mare. Dar acolo și-a dat seama că tot pe banca de rezerve o să stea, așa că a venit cu un contract pe patru ani la HCM Râmnicu Vâlcea.

Are însă probleme în a-și tempera curajul. S-a gândit înainte de meci la ce are de făcut: să nu se grăbească, să aștepte momentul, să paseze în loc să se repeadă la poartă. Nu o face pentru că vrea să marcheze doar ea, ci fiindcă își dorește atât de mult ca echipa să câștige încât uneori i se pare că nu mai e nimeni în fața ei. Până și în somn, înainte de meciuri, aruncă din mâini, de parcă ar apăra, lovindu-l pe iubitul ei, cu care locuiește într-un apartament din centrul Vâlcii.

Vâlcea conduce până în minutul 42, dar Corona Brașov egalează la 18-18. Apărarea brașovencelor le lasă cu greu pe jucătoarele HCM să marcheze. Până la final, scorul ajunge la 27 – 23, pentru Corona Brașov.

Este a șasea înfrângere pentru HCM, dar o înfrângere ca o gură de aer. S-au simțit bine pe teren și au văzut că pot și, mai ales, că pot în fața unei echipe care are șanse să fie în topul clasamentului.

Victoria cu SCM Craiova, pe 3 noiembrie, e așteptată de toată lumea. Echipa a terminat sezonul trecut pe ultimul loc și până acum a avut două egaluri și o înfrângere. Sunt în sală părinții și iubiții unora dintre jucătoare. Mulți dintre cei 300 de spectatori au venit la meci în ultima clipă, la fel ca cei 30 de suporteri din galerie care s-au adunat timid în tribuna galbenă, de unde flutură un steag roș-albastru, singurul din recuzită pe care nu scrie „Oltchim”.

Primarul Emilian Frâncu e și el în tribună, lângă el stă viceprimarul Matei și soția. Managerul echipei s-a așezat singur, mai departe, la marginea unui rând, cu ochii pe teren dar parcă pregătit să plece. A adus două jucătoare noi: un inter de 27 de ani, recuperată după o accidentare care a ținut-o jumătate de an departe de teren și de națională, unde fusese convocată la începutul anului, și o fâșneață de 16 ani în postul de extremă stângă, de la clasa de handbal a Colegiului Energetic. Sunt 23 de fete în echipă și Pleșa știe că, dacă pierd și meciul ăsta, le va scădea salariile.

Török e obosită, a durut-o fiecare înfrângere și simte o presiune pe care n-o știa când era profesoară. După al cincilea meci pierdut, începuse să creadă că jucătoarele cu experiență nu se implică 100% la antrenamente și la meciuri; o dezamăgeau pe zi ce trece. Pe jucătoarele tinere crezuse că le va putea face să muncească, să-și pună calitățile în valoare, dar mai e mult de lucru. Le vede ori fără voință sau caracter, ori cu talent dar neconștiincioase, ori conștiincioase dar netalentate. După meciul de la Brașov a început să se întrebe de ce atunci au putut să joace și la celelalte meciuri, nu. Pentru că li s-a spus că dacă nu au atitudine de învingătoare, li se va tăia din salarii? De ce le sperie că li se cere să aibă atitudine de învingătoare? Ea și-ar băga mâna în foc oricând pentru asta. „Chiar dacă este o echipă mică, nu trebuie să pierzi atitudinea de învingătoare, tot trebuie să o ai, nu?”

Nici jucătoarelor nu le e ușor fără o victorie. Cele mari se simt în formă dar sunt în continuare frustrate că tinerele nu pot mai mult; altele ar vrea să fie totul ca la început, când antrenoarea le zâmbea și când puteau zâmbi și ele fără să le fie teamă că vor fi judecate. Antrenamentele s-au tensionat de la toate întrebările și gândurile care circulau prin echipă. Într-o seară, când Török i-a strigat să iasă din poartă pentru că nu știe să apere, Pușcaș a cerut să i se facă referat să o trimită înapoi la Baia Mare. Câteva zile mai târziu, au jucat un amical cu echipa de amatori, au ratat ocazii de gol și au fost haotice în apărare. Török a explodat: „Bravo! Sunteți nemaipomenite și superbe și jucați foarte bine – cred că voi asta vreți să vă spun și la lucru bun, și la rău!”.

Azi și ea, și jucătoarele au nevoie de o victorie, o știe toată lumea din tribune, o știe și electricianul care schimbă scorul pe tabelă.

„Suntem aici, suntem cu voi, să bateți astăzi pentru noi!”, strigă suporterii sărind pe scaune.

În primul minut înscriu un gol.

„Lup-tă, Vâl-cea, lup-tă!”

În minutul șase, Busuioceanu ratează un șapte metri. Ceva se pierde și Craiova începe să înscrie, scorul ajungând la 7 – 3. În tribune, lumea comentează.

„Îmi vine să plec din sală când le văd cum joacă. N-au nici apărare, nici atac”, spune un spectator din tribuna de vizavi de banca tehnică a echipei.

„Fără sponsori nu se mai face echipă”, îi răspunde altul.

Mai sunt cinci minute și pe banca de rezerve e liniște; câtorva fete le-au dat lacrimile. Când sunetul de final se aude și tabela arată 21 – 18, mai multe plâng, ascunzându-și fețele sub tricouri. Sunt prea multe înfrângeri una după alta. Simt că era un meci pe care puteau să-l câștige și că au dezamăgit.

Electricianul a stins deja luminile. Fetele stau într-o umbră cenușie când primarul, un bărbat înalt cu mustață și ochi mici, coboară din tribună să le vorbească. Frâncu are 57 de ani, este condamnat la patru ani cu suspendare pentru luare de mită și și-a petrecut cinci luni în arest. A ieșit în septembrie și până la următorul recurs exploatează evenimente cu mulțime și îngrămădește apoi poze pe contul de Facebook.

„Am pierdut o luptă, nu am pierdut războiul”, le spune. Fetele își ridică ochii spre el.

„Eu am avut presiuni mari, să spun. Domn’e, dacă meciul ăsta, care era într-un fel un meci al codașelor n-a fost câștigat de noi acasă având… Publicul, ați văzut, a fost alături de voi, a făcut să fie sala aproape jumătate plină și nu am reușit să câștigăm. (…) Un oraș întreg este alături de voi, dragele mele, reprezentați un oraș întreg, Râmnicul, nu sunteți ale nimănui, sunteți fetele noastre și eu am încredere în continuare în voi.”

„Mulțumim frumos”, răspunde una dintre ele, celelalte îngână.

„Transmite-le și tu un mesaj de întărire”, îi spune Frâncu viceprimarului Matei.

„Săptămâna viitoare o să le transmit, luni, dar fără camere de luat vederi, că trebuie să recunosc, sunt un pic dezamăgit de valoarea unora pe care am pus bază și cred că trebuie luate niște măsuri pentru că sunt jucătoare care nu s-au ridicat la nivelul pretențiilor financiare”, le spune dintr-un foc.

Jucătoarele sunt copleșite, fiecare cu întrebările și gândurile ei. Se întreabă cât de mult e de fapt orașul cu ele, fiindcă au auzit cum vorbesc oamenii din tribună. Cele tinere se gândesc la măsurile despre care tot vorbește conducerea, care probabil pe ele le vor viza, fiindcă cele cu experiență se plâng că nu au cu cine să joace. Se gândesc că a fost un meci de coșmar, care era în mâinile lor și au greșit; nu se pot abține din plâns. Se gândesc că nu poate fi cineva în echipă care nu-și dorește să câștige. Toate sunt cu moralul la pământ și ultima înfrângere doare mai mult decât toate celelalte. Török nu e cu ele, a ieșit afară de cum s-a terminat meciul, ca să fumeze. 

Trei suporteri se apropie, așteaptă în spatele primarului și viceprimarului, apoi unul dintre ei își face curaj:

„Fetelor, faceți o dată sala asta mândră!”

Meciul s-a mutat în tribune, într-o sală goală și întunecată, mingea s-a transformat în vorbe și toată lumea le pasează, iar ele stau și se uită.

„Mergeți, vă rog frumos, nu stați să vă certe toată lumea”, intervine viceprimarul.

„Dar de ce nu ne lăsați să vorbim? Vrem să le încurajăm”, răspunde iritat un suporter, în timp ce fetele pleacă spre vestiar și lasă terenul gol.

rsz_handbal09_copy

Cupluri de handbaliste aruncă mingi în sala „Traian” , iar parchetul auriu scârțâie. Astăzi HCM joacă ultimul meci din an și al nouălea din tur, cu HC Dunărea Brăila, momentan a treia echipă din clasament. În ianuarie vor mai avea două meciuri, apoi încep retururile. Mai sunt 20 de minute până la 11:00, când începe meciul, și sala e aproape goală; sunt vreo 50 de oameni, cu tot cu suporterii din „Brigada Zăvoi”. Din boxe se aude Modern Talking, You’re Not Alone, iar lângă scaunele galbene de sus un bărbat flutură energic steagul roș-albastru.

Fetele se opresc din aruncări, lăsând mingile să cadă pe teren în toate părțile, se împart în două rânduri și încep să-și paseze mingea dintr-o parte în alta, pe rând. Astăzi sunt cele mai bune, cele mai frumoase și cele mai deștepte – asta le-a spus ieri dimineață Simona Gogîrlă, noua antrenoare, care le știe pe fete de trei zile, de când Pleșa le-a prezentat-o la un antrenament.

De la ultimul meci pierdut la Cluj, la două zile după cel de acasă cu Craiova, Török nu a mai venit la antrenamente, transmițându-le fetelor prin antrenoarea secund că este supărată. Ea spune că nu și-a dat demisia, ci conducerea clubului i-a dat de înțeles că nu o mai dorește nimeni. Pleșa spune că ea i-ar fi cerut o perioadă de liniște și, cum echipa nu se putea prezenta fără antrenor principal la meciul cu Brăila, a numit-o pe Gogîrlă. Spune că i-a oferit lui Török postul de director tehnic la club, dar încă nu știe dacă-l va accepta. Viceprimarul Matei spune că cumnata sa e foarte ambițioasă și n-a mai rezistat la atâtea înfrângeri și a demisionat. „Uneori ia decizii pripite la supărare, dar o așteptăm, avem nevoie de experiența ei, nu uităm că echipa este creația ei.”

Jucătoarele nu știu ce s-a întâmplat, își imaginează că, la fel cum se întâmplă și la alte echipe, pe antrenor cade vina după atâtea înfrângeri. Unora le-ar fi plăcut ca Török să vină și să le spună ceva. Schimbările au venit și pentru ele. Clubul a hotărât să le scadă salariile cu 10% și în pauza de iarnă urmează să contracteze alte handbaliste cu experiență, așa că e posibil ca unele tinere să fie împrumutate altor echipe.    

Dar, în ultimele câteva zile, ceva s-a schimbat la antrenamente. Secunda le-a văzut mai montate decât în alte dăți, de parcă au uitat de ultimele înfrângeri. Ieri au râs, au țipat, s-au încurajat și spre sfârșit s-au rotit în tumbe sub luminile puternice ale panourilor publicitare, pe care electricianul le testa înainte de meci. Știau că au rămas aceleași și greul tot pe ele cade, chiar dacă antrenoarea s-a schimbat, dar Simona, cum le-a rugat Gogîrlă să-i spună, a fost ca o baterie nouă de care aveau nevoie.

La ultimul antrenament, când fetele se întindeau pe parchet, s-a plimbat printre ele în timp ce le spunea să se bucure de fiecare gol marcat și să se încurajeze când greșesc. Știa că nu poate face minuni în trei zile, dar și-a propus să le ridice măcar puțin capetele din pământ, să le readucă încrederea că pot – și că în curând – vor și câștiga. La un moment dat s-a aplecat și și-a răsfirat degetele prin părul blond al extremei stângi. „Sunteți cele mai bune, cele mai frumoase și cele mai deștepte. Ați înțeles? Și asta trebuie să arătați mâine, de la încălzire până la stretching. Să fiți o echipă, să aveți încredere una în alta. Mâine nu vă vreau cu capul plecat, ci cu zâmbetul pe buze și facem un meci foarte bun!”

Gogîrlă antrenează de patru ani, reușind sezonul trecut să mențină Ploieștiul în Liga Națională. Asta vrea să facă și aici: nu să scape Vâlcea de retrogradare, ci să o mențină în Ligă. Este o diferență la care ține pentru că nu-i place cuvântul „retrogradare”. Mai e un motiv pentru care a venit în orașul care a descoperit-o ca jucătoare: Vâlcea iubește handbalul.

E minutul 10 din repriza a doua și HCM conduce Brăila cu patru goluri, 12 – 16. Banca e-n extaz, fetele care nu joacă țipă și aplaudă frenetic când colegelor le reușesc atacurile și fixează terenul aproape transfigurate când așteaptă să vadă dacă le reușește și apărarea.

„Bravo, păpușă! Super!”

„Haideeee!”

„Esteeeeeeee!”, strigă Cherăscu, bucurându-se pentru un gol apărat. Nu știe de ce, dar n-a mai avut așa emoții ca la meciul ăsta de când avea 20 de ani.

În tribune s-au strâns până în 200 de oameni, răsfirați de-o parte și de alta. Au aplaudat la fiecare gol, cu sufletul la gură. Toba albastră din galerie bate în ritm de tensiune și aplauze, iar suporterii strigă:

„Lup-tă Vâl-cea!”

„Lup-tă Vâl-cea!”

Un copilaș stă în brațele mamei și agită o palmă din plastic când scorul revine la egalitate. E trecut de minutul 28 al reprizei a doua și scorul e 21 –21.

Spectatorii se ridică în picioare și aplaudă, suporterii încep să strige și mai tare:

„Lup-tă Vâl-cea!”

De anul trecut, de la meciurile Oltchimului din Liga Campionilor, sala n-a mai fost în picioare.

Gogîrlă cere time-out, adună fetele în cerc și le spune să nu se grăbească, să țină de minge, chiar dacă nu reușesc să atace – și un egal e bun.

„Go-lul! Go-lul”, strigă suporterii. Mulți rămân în picioare, meciul se reia pentru mai puțin de 20 de secunde și câteva pase, până la fluierul de final. Se aud țipete de bucurie pe teren, aplauze.

„Stimați spectatori”, anunță crainicul, „Handbal Club Municipal Râmnicu-Vâlcea 21 – Handbal Club Dunărea Brăila 21, la egalitate după o partidă spectaculoasă ce aduce primul punct în clasament formației vâlcene!”.

Fetele sunt toate pe teren, și cele de pe bancă, și cele din tribune, se îmbrățișează câte două, în grupuri și într-un cerc mare, țipând: „Două, trei și H-C-M!”.

Suporterii flutură fularele cu numele HCM, pe care azi le-au primit, și încep să cânte o strofă din vremea Oltchimului.

„Pentru mine Vâlcea este

Tot ce-am iubit si voi iubi până la moarte

Noi steagul jos nu-l vom lăsa

Zi și noapte pentru Vâlcea vom cânta!”

Fetele vin spre ei și, pe rând, victorioase, dau palma cu cei din primul rând. E prima oară când n-au capetele plecate și când simt că n-au dezamăgit nici clubul, nici suporterii, nici oamenii din sală, nici orașul. Și acest prim punct le-a mai adus ceva. Se știu abia de patru-cinci luni, unele de câteva săptămâni, au preocupări diferite și motivații diferite să joace aici. Dar acum se bucură împreună și simt că sunt, în sfârșit, o echipă. Sunt în continuare ultima echipă din clasamentul Ligii Naționale; dar au puterea să meargă, anul viitor, mai departe spre alte victorii.

rsz_handbal10_copy

Seara, unul dintre suporteri, un tânăr de 20 de ani, bolnav de fericire după egal, a postat pe pagina de Facebook a echipei un mesaj:

„Vâlcea…

Îți scriem cum nu ți-am scris demult, cu răni în suflet, dar totuși cu încredere.

Vrem să îți vorbim de cele ce îți poartă numele în teren. Cele care trebuie să lupte ca și noi, pentru istorie și glorie, nu pentru bani și faimă. Cele care trebuie să sfideze orice precedent, blestem, ghinion, orice pronostic nefavorabil.

Vorbește-le tu, Vâlcea, cum ne vorbești nouă, fă-le să înțeleagă, fă-le să perceapă, să simtă și să trăiască. Transmite-le și lor pasiunea pe care noi o punem în fiecare clipă atunci când ne apărăm culorile.

Arată-le în spate istoria, arată-le cum a fost ea scrisă… prin ambiție, lacrimi și devotament.

Am fost bătuți de ploi de atât de multe ori încât acum trăim cu maximă intensitate bucuriile, pentru că știm că norii se pot întoarce oricând. Dar, indiferent de consecințe, noi vom bate din palme „Vâlcea”… pentru că te iubim și credem în tine orice-ar fi.

Te iubim fără regrete și necondiționat. Și numai ție îți suntem datori. Pentru tine, Vâlcea, le încurajăm pe ele, pentru tine le cerem victoria și gloria.”

Vezi și un rezumat video al poveștii:


DoR #14 și celelalte numere din arhivă le găsești în Shopul DoR. DoR este o inițiativă jurnalistică independentă. Abonându-te, ne susții. Dacă preferi varianta electronică a acestui număr, găsești PDF-ul aici.

2 Comentarii pentru “Moștenitoarele”

  • Pistruiatul a scris:

    Bravo fetelor! Sunteti minunate.

  • Pingback: DoR (Decât o Revistă) » Un 8 de nota 10 [Integral din DoR#23]

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #32

    DoR #32 * Vară 2018

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2018 Decât o Revistă