Eseu: My Dearest Stranger
După câteva luni de corespondenţă virtuală, ne-am refugiat pentru trei zile la Paris. Când ne-am sărutat, aveam familiaritatea şi intimitatea unui cuplu care e la a zecea anivesare.
Text de Vesna Stepanov
____________________
Unii oameni aleg să scape de amintirile mărunte ale relaţiilor care s-au terminat. Şterg toate fotografiile de cuplu din calculator, şterg mesaje şi numerele de telefon, îşi scot foştii din lista de Facebook, de parcă relaţia nici n-a existat. O fi autoconservare sau exorcizare. Sau nevoia de a trăi prezentul fără povara unor bagaje emoţionale.
El aşa a ales.
Eu am ales să arhivez.
Ne citeam de patru ani blogurile, când, la începutul lui 2010, ne-am descoperit şi pe Facebook şi YM. Eu aveam 24 de ani şi eram studentă la American studies în Timişoara, cu un viitor încă incert, dar care ar fi inclus Timişoara, familia mea, călătoriile şi prietenii de-o viaţă. El se săturase de românismele care-i puneau beţe în roate şi îşi propusese cu doi ani în urmă să locuiască, pe rând, în cât mai multe oraşe, să practice medicina şi să lege prietenii cu oameni din lumea întreagă. Pentru el „acasă” erau oamenii la care ţinea, iar acei oameni se găseau în alt oraş, în fiecare an. Nu voia să mai audă de România. Primul punct de oprire – Italia. Acolo era când ne-am pus pe vorbit, întâlnindu-ne la mijloc de drum în proiecţiile noastre despre cum ar trebui să fie the one.
Aveam flirturi discrete şi discuţii nevinovate, rezonam la aceleaşi filme şi muzici – Chili Peppers, Manu Chao, tangouri şi violoncel –, îi citeam pe aceiaşi comentatori şi păstram fiecare în debarale întreaga colecţie de Dilema Veche. Avem contact vizual zero şi 1.695 de kilometri între noi, drumul Timişoara-Bologna. Apoi a venit efectul de bulgăre de zăpadă – discuţiile au devenit tot mai lungi, SMS-urile veneau la toate orele, iar fluturi din stomac o luaseră razna.
„My dearest stranger” – aşa începeau mesajele de la el. Băiatul ştia să scrie şi să iubească. În discuţiile noastre ajunseserăm să visăm cu ochii deschişi la Buenos Aires, unde ne-ar fie plăcut amândurora să trăim. La nivel teoretic, totul era destul de clar – trei copii, căsuţă la malul mării, joburi fără ambiţii de realizări profesionale, duminici în familie şi călătorii.
E incredibil cum în două-trei luni îţi poţi clădi în minte o fantasmă comună cu cineva care-ţi este atât de aproape, fără să-l fi văzut vreodată. Se iubeşte altfel în 2010, totul merge mult mai rapid, îmi spunea M.
Parisul a intervenit în discuţii prin februarie, când ne-am hotărât să-l vizităm împreună, într-un week-end prelungit, cu ocazia unui festival de literatură. Aveam să participăm la lecturi publice ţinute de scriitori britanici, să ne cumpărăm cărţi de la librăria Shakespeare&Co., Disneylandul şoarecilor de bibliotecă şi să hălăduim prin Paris împreună. În calitate de amici, desigur. Total inocent, desigur.
Adevărul e că după două-trei luni în care ne-am scris emailuri regulat şi am împărtăşit experienţe foarte personale devenisem atât de entuziasmată că pot comunica la acel nivel, încât nici nu m-am gândit foarte mult la statutul relaţiei noastre. Sau nu m-am gândit deloc, căci în realitate, călătoriile romantice cu oameni cunoscuţi pe internet nu se termină niciodată bine.
Eram amândoi singuri şi dispuşi să ne implicăm într-o relaţie foarte serioasă. Până în iunie ajunseserăm să credem că relaţia aceea ar putea începe în Paris. Cred că nici nu-mi păsa dacă va fi cu happy-end; era oricum cel mai iresponsabil şi spontan lucru pe care-l făcusem. Îmi era de ajuns dacă ajungeam să-l strâng în braţe, ca în scena din The Bodyguard în care Whitney Houston şi Kevin Costner se întâlnesc la jumătate de drum.
Nu s-a întâmplat aşa.
S-a întâmplat chiar mai frumos.
Dacă mă gândesc la „experimentul Paris” ca la o înşiruire de scene de film, prima e coborârea din avion, în ploaie, la 15 grade Celsius. Era sfârşit de iunie şi eu aveam în bagaj numai haine subţiri. Mi-era rău de la avion, aveam emoţii ca înainte de examenul de admitere şi singurul lucru la care mă gândeam e că trebuia să-mi corectez rimelul înainte să aterizeze şi avionul lui. În cele 50 de minute de aşteptare am băut trei cafele şi am citit doar cinci pagini din Gabriel’s Gift de Hanif Kureishi, pe care aveam să-l ascult la Festival&Co. Am socializat cu un bătrân italian cu alură de globetrotter şi m-am plimbat ca nebuna, încercând să mă stăpânesc. Nu mă ajutau nici telefoanele prietenilor cărora le-am spus de plecare, care insistau că e o nebunie şi că se prea-poate să mă trezesc într-un apartament cu fete din Republica Moldova, servite pe post de desert unor muncitori francezi nespălaţi.
Pentru că blogul meu era botezat „I will buy the flowers myself”, după un citat din Doamna Dalloway de Virginia Woolf, mi-a adus flori, cărate pe avion din Italia. Ştia că nu-mi plac trandafirii şi le rugase pe florărese să aleagă ceva rar. Nici astăzi nu ştiu ce flori erau, pentru că le-am uitat în autobuz în drum spre hotel. El mi-a zis, simplu: „Nu-i nimic, îţi iau altele.” Era la fel de fermecător pe cât mi-l imaginasem, cu râsul acela care umple o încăpere întreagă şi ochi verzi blânzi. Avea acel ceva pentru care îl îndrăgeau instantaneu toţi oamenii cu care se împrietenea, un soi de lipsă de încrâncenare şi tandreţe faţă de celălalt.
Primul sărut a fost de adolescenţi, cu dinţii stând în drumul buzelor, dar aveam familiaritatea şi intimitatea unui cuplu care e la a zecea anivesare. Eram încă în aeroport, eu îmi admiram florile după prima îmbrăţişare şi l-am întrebat, senin, ce îmi doream de fapt: „Ar fi exagerat de siropos dacă te-aş săruta acum?”
Au fost trei zile superbe într-un Paris pe care nu fusesem niciodată interesată să-l văd. Fără muzee şi trasee turistice, dar cu plimbări şi cărţi şi sărutări la colţ de stradă. Nu-mi venea să cred că în oraşul iubirii rozbombon cuplurile nici măcar nu se ţineau de mână în public. Mi se părea că apariţia noastră era un soi de explozie de afecţiune în griul răcoros. Prietenii mei îmi trimiteau mesaje seara cu „SUNĂ-MĂ CÂND AJUNGI LA HOTEL!!!”, „Totul e în regulă? Sun la poliţie dacă nu dai un semn în curând.” apoi „Dacă sexul e bun, dă-ne un bip mai încolo”, şi în final „Pare extraordinar! Te mai întorci acasă?”.
Abia de la M. am învăţat ce înseamnă să te bucuri de moment şi de persoana de lângă tine, şi că uneori e bine să laşi lucrurile să se întâmple. Să vă împărtăşiţi ritualurile matinale, ceaşca de cafea, îmbrăţisările din noapte, patul pentru o singură persoană – pentru că doar ele contează „acum, aici”. Să nu poţi să stai cinci minute la mai mult de zece metri de cineva, pentru că ţi-e dor.
Bănuiam încă dinainte de întâlnire că nu aveam cum să mă ridic vreodată la înălţimea aşteptărilor sale, să mă încadrez în acea fantasmă căreia îi scria. Eram prea obsedată de control, pragmatică, legată de locuri şi oameni, incapabilă să mă arunc cu capul înainte – să îmi iau doar un bilet de dus spre America de Sud. Gândeam, cum îmi zicea bunica, mai degrabă ca un bărbat, iar el avea nevoie de o făptură feminină, îmbrăcată în voaluri şi dantele, care să-i coloreze destinaţiile următoare. Exista mereu posibilitatea ca Parisul să fie doar un moment frumos, doar ACUM, şi m-am bucurat că voi permite să mi se întâmple aşa ceva. Că voi ieşi din zona mea de siguranţă şi voi încerca să iubesc şi altfel. Îmi era suficient că mă înţelege, cum rar se întâmplă cu bărbaţii, şi că este extrem de confortabil cu vulnerabilitatea sa.
M-am întors în Timişoara după o ultimă noapte zbuciumată, cu prea mult alcool şi lucruri nespuse şi cu o migrenă cumplită. Nu stabiliserăm ce urmează şi nu ne luaserăm rămas bun cu adevărat. În ultimele minute împreună am alergat ca bezmeticii, după ce el şi-a pierdut telefonul şi am întârziat la aeroport. M-a condus până la poarta de îmbarcare şi m-a sărutat rapid pe frunte, fără a spune nimic, ca şi cum urma să ne vedem în avion. În toată agitaţia momentului, uitaserăm amândoi că nu am dat un sfârşit poveştii. Eram acum iubiţi? Va începe o relaţie la distanţă? Se termină aici?
Acasă am stat în cadă două ore, fără să mă mişc, confruntată cu „Cum pot să mă întorc la cum eram înainte?”. Oare s-a schimbat ceva radical în mine? Îmi verificam inboxul la fiecare 30 de minute şi nu venea nimic. După două mesaje fără răspuns din partea lui, am lasat-o baltă.
Am rămas doi străini, deşi am putea desena hărţi pentru corpul celuilalt. Iubirea a rămas acolo, încremenită pe Paris Beauvais Tille. El m-a şters subit din lista de Facebook, blog şi a tăiat toate canalele noastre de comunicare. La început, am interpretat gestul lui de înstrăinare ca şi cum nu aş fi însemnat nimic. Însă îmi dau seama că se poate să fi însemnat prea mult pentru a fi ţinut minte. Poate că iubirile frumoase trebuie devorate, înghiţite, arse, pentru ca ele să devină doar încă o parte din tine.
Îmi lipsesc uneori mesajele de bună-dimineaţa, telefoanele de palavră din miez de noapte. „Domnişoara Stepanov, mi se pare mie sau v-aţi îndrăgostit puţin?”, obişnuia să mă tachineze. I-am permis să-mi dezbrace platoşa, dar am scăpat cu viaţă.
În timp, mi-am reluat rutina şi mi-am recăpătat stăpânirea de sine. Uneori mi-e dor, mai ales dacă aud un Pink Floyd sau Jamiroquai. Nu îmi doresc să reînnodăm relaţia – în cele opt luni care au trecut, am înţeles că e bine ca Parisul să fie închis în sertarul cu amintiri. Chiar dacă asta înseamnă că nu o să ştiu niciodată răspunsurile la: De ce nu a mers? De ce a renunţat atât de uşor? De ce nu a zis nimic din timp?
Totuşi, M., aş vrea câte o ilustrată din toate locurile pe care le vei vedea fără mine. Şi te vreau fericit.
17 Comentarii pentru “Eseu: My Dearest Stranger”
Pingback: Tweets that mention Decât o Revistă » Eseu: My Dearest Stranger -- Topsy.com
superb finalul!
Felicitari….
Este un text extraordinar care a avut darul sa ma tina in priza pe tot timpul citirii si recitirii lui. Are o cursivitate a simturilor deosebita. Mi-a placut
Felicitari
Am avut aceeasi reactie ca si Radu. De mult nu am mai citit ceva asa; devorand pe nerasuflate. Multumesc! 
Vesna si mie mi-a placut. Si poate literatura vine si din trairea adevarata, vie, intensa- cum ti-am simtit textul tau. Domnul ce se supara pe faptul ca nu e literatura – mai bine sa nu citeasca!
In ceea ce l priveste pe “your dearest stranger”- “calatorului ii sta bine cu drumul”. mai bine ca s-a dus, dus sa fie….cred ca dorinta lui de a pleca, fugi, e numai de suprafata- nimic adanc. Doar sa fie “altcumva” si mai “cumva” decat ceilalti. Se vede dupa cum s-a purtat ulterior. Dar tu macar ai trait o emotie puternica.
Nu ştiu cum să iau legătura cu Vesna încât să fiu sigur că ajunge la ea în timp real linkul http://www.nytimes.com/ads/marketing/modernlove/
E un concurs organizat de nytimes. cred că povestea ei se încadrează pe temă dacă e să ne gândim că virtual relaţia a ţinut, iar real… vreo 3 zile.
vă rog să-i comunicaţi voi linkul însoţit de urările mele de foarte bine.
Este minunat textul. Felicitari Vesna!
multumesc tuturor
Mihai, ai dreptate in felul tau la fel cum eu am dreptate in al meu. in orice caz, nu ne propusesem sa scriem literatura, de aia ii si spune “Eseu”.
Vlad, nu stiu daca e cazul sa ma arunc la chestiuni atat de mari. dar multumesc, e un compliment pentru mine ca te-ai gandit la asta
E o parte de viata absolut superba,care banuiesc ca te-a marcat extraordinar de mult.Stiu ce trebuie sa simti,pt ca si eu am trecut prin asta,diferenta facand-o niste complicari la acre nu am stiut cum sa fac eu fata.E frumos sa vezi ca oamenii inca mai iubesc.Incet,incet,poate ne intoarcem la umanitate
Povestea ta imi aduce aminte de povestea mea. Curios, pentru ca a mea e cu happy ending, cu facut bagaje si mutat, pentru ca n-as fi putut trai cu intrebarea ce-ar fi fost daca…? M-ai facut sa-mi aduc aminte de mesaje si mailuri, de o escapada anume si de vremurile cand adormeam cu telefonul in mana…
Wow, incredibila poveste. Imi pare rau ca finalul nu e foarte vesel.
Din experienta mea pot sa spun insa ca sunt si calatorii romantice cu oameni cunoscuti pe internet care se termina bine.
Eu in Romania, el in SUA. Vorbit pe net fix 2 ani pana ne-am vazut prima data. 2 ani de “relatie” intensa cu multe urcusuri si coborasuri, cu multe drame. Eu am zburat tocmai in America Centrala ca sa-l intalnesc. Nu a fost chiar cu focuri de artificii, ne-a luat ceva timp sa ne obisnuim unul cu altul, ca de, nu mai eram intr-o cutiuta de messenger, si pana sa ne obisnuim a si trecut saptamana petrecuta impreuna. A fost placuta insa, iar spre sfarsit am inceput sa simtim acea legatura pe care o simteam de fapt de mult. Acum, la 3 ani de atunci, suntem deja casatoriti de un an, locuim in SUA. Viata nu e usoara, traiul in 2 nu e simplu, insa n-as schimba nimic si sunt norocoasa ca traiesc o poveste speciala.
OMG, acum plang. Si sunt barbat! Ma duc repede sa-mi pun fularasul si palariuta ironica, poate-mi trece.
Un las interesant, o poveste cu amintiri ce lasa cute…Ma bucur ca il vrei fericit….Mihai,nu am sa polimizez, ma cutremur la umbra intelectului tau…:)
Da, este o poveste bine scrisa, simplu si decent. Sunt citeva lucruri la care am strimbat din nas, dar nu tin neaparat de stilul autoarei cit de tendinta dumeaei de a mentiona neaparat ce citeste, de a face referinte livresti (daca se poate, sa arate ca citeste pe Kureishi in original, de pilda), sa mentioneze musai ca si-a cumparat carti de la Shakespeare et Co, desi iti poti lua carti de la anticariatele din Cartierul Latin, mdeh, banii astia, multi avem! si incercarea de psihanaliza din debutul eseului, unde se intreaba daca e autoconservare sau: “Sau nevoia de a trăi prezentul fără povara unor bagaje emoţionale.” In rest, e inchegat si adevarat ce se nareaza.
Pentru Jinx: “a ne intoarce la umanitate” presupune ca omenirea a… trecut pe acolo vreodata. Asadar, poti tu, Jinx, mentiona o perioada din istoria omenirii cind iubirea trona deasupra tuturor si disparuse orice tip de agresiune, disparusera orice pretentii teritoriale, birfa, competitia, capra vecinului, razboaiele, egoismul? Mira-m-as!!! “ne intoarcem la umanitate” e o expresie lipsita de continut. Un fel de a vorbi ca sa ne aflam in treaba. Nostalgia asta dupa o epoca inexistenta! Nici macar ‘idealista’ nu-i pot spune acestei “viziuni”!
Poate ca e cazul sa te trezesti Esti jenant de siropasa, obsolete de romantica si nu esti buna la pat. Ia niste masuri – dupa ele nu o sa mai ai ce scrie insa o sa-ti fie mai bine.
Comentează
Numărul curent
2% pentru DoR
English DOR
Arhiva DoR în format PDF
Conferinţă, 26.11.2011
RSS
Comentarii
Ok, e o poveste asa cum au mai fost alte milioane. Inainte as fi fost rautacios, pentru ca nu iti trebuie sa ai cine stie ce experienta ca sa iti dai seama ca nu e nimic literar in acest text, ca seamana cu o pagina de jurnal al unei adolescente oarecare care a trait cu fantasme. Nu se vor termina povestile astea niciodata, nici nu e bine sa se termine, insa ar fi bine ca doar sublimarile facut cu talent literar, ca experientele iesite din comun sa merite sa fie expuse spatiului public.
) Nu totul e diafan si spiritual, suntem facuti din carne si carnea ta poate fi respinsa de carnea lui…sau sa o plictiseasca. Sunt chimicalele pe care le simtim sau nu in preajma celuilalt. Nu ai ce sa astepti si nici sa reprosezi.
Si solutia “suferintei” fetei nu e sa caute un raspuns in spatiul virtual, un raspuns care nu va veni niciodata, ci sa inteleaga importanta lucrurilor concrete. Daca visezi la “voaluri si dantele” ar fi bine sa te apuci de gradinarit, de sport si astfel sa echilibrezi gandurile si hormonii.Si nu e deloc o ironie, chiar ajuta!
“De ce a renuntat atat de usor?” Poate el a vrut doar sex, poate nu i-a placut prea mult sexul, poate s-a speriat de o anumita idee de posesisivitate (barbatul poate interpreta afectiunea languroasa exagerata nu neaparat ca o dovada de iubire, ci ca o amenintare pentru viitorul lui), poate pur si simplu un detaliu nesemnificativ (de ex. mie mi-a displacut o femeie pentru ca am sesizat o miscare disgratioasa a pulpelor atunci cand conducea masina si apasa pedalele- avea o fusta scurta
Dar, pentru numele lui Dzeu, faceti si literatura, nu numai rapoarte despre stadiul hormonal propriu!