Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Nicolae Gheorghe (Integral din DoR #12)

ACTUALIZARE (09.08.2013): Nicolae Gheorghe, părintele activismului civic rom din România, a decedat ieri, 8 august, în București, după ce din primăvară starea de lui sănătate s-a înrăutățit treptat din cauza cancerului la colon diagnosticat acum patru ani. Avea 66 de ani. Articolul de mai jos a fost coperta numărului #12 din DoR, apărut în iunie 2013.

__________________________________

Text de Oana Sandu ● Ilustrații de Tuan Nini
::: Publicat în DoR #12 (Vară 2013) :::
__________________________________

Nicolae Gheorghe, al cărui nume e sinonim cu mișcarea pentru drepturile romilor din România, a rezolvat multe probleme în 40 de ani de carieră. Dar la întrebarea care l-a bântuit toată viață s-ar putea să nu răspundă niciodată.

Marea Tireniană albastră-verzuie este liniștită în acest miez de duminică de la mijlocul lui martie. Razele de soare coboară dinspre muntele din dreapta, peste portul plin de bărci și iahturi și se oglindesc în valuri mici, care se-ntind lin peste malul îngust cu nisip fin. Pe faleză, unii se plimbă în tihnă, alții aleargă sau își plimbă câinii.

Faleza din Salerno, un oraș de pe coasta sudică a Italiei, e imaginea pe care Nicolae Gheorghe, un bărbat de 66 de ani, chel, cu o privire ageră, aproape fulgerătoare, o vede în fiecare zi când se trezește de la fereastra hotelului în care locuiește de aproape patru ani.

În zilele când se simte mai bine, cum e și astăzi, când cancerul cu care se luptă din 2009 nu-l împiedică, Nicolae nu se îndreaptă spre mare să se plimbe, ci pornește pe străzile din oraș, să-i ia la întrebări pe români care cerșesc.

„O să ți-i prezint pe prietenii mei din Salerno”, îmi spune jovial când pornim la pas prin oraș.

Ne oprim în fața unei cofetării, unde o salută pe Luminița Lupu, o femeie la vreo 35 de ani dintr-o comună din Iași, care strigă după italiencele care ies din magazin, agitând un pahar alb din plastic: „Bella! Bella!”. Unele se opresc și-i pun câțiva eurocenți în pahar. Când ne vede, îi zâmbește lui Nicolae, de la care uneori primește câte 20 de cenți, alteori și câte un euro.

Nicolae e îmbrăcat într-un palton negru, subțire, petrecut cu un cordon, și pe cap are o șapcă neagră. O întreabă ce face, cum merge treaba, dacă i-a trimis la școală pe băieți; unul stă pe-o bordură și altul e lângă ea, rezemat de o stație de amplificare cu care cântă pe străzi. Luminița zâmbește reținut. Îi spune că cel mic, de aproape nouă ani, nu vrea la școală, iar ea nu poate să-l oblige.

Nicolae se întoarce, îi arată degetul arătător băiatului de pe bordură și-l muștruluiește că nu merge la școală. De obicei îl amenință cu bastonul de care se ajută să meargă, dar astăzi nu-l are la el – un gest de bunic pe care și-l permite pentru că-I știe de aproape doi ani. Băiatul și mama se amuză.

„Gata, că te ținem de la lucru, nu? Tu ești la muncă acum”, îi spune Luminiței, luând o mină serioasă. Ne continuăm încet drumul, pentru că Nicolae merge greoi din cauza durerilor la piciorul stâng, pe care încearcă să nu apese prea mult.

La o stradă depărtare, spre biserica catolică de lângă gară, o caută cu privirea pe o bătrână c-un cățel, o bolnavă de diabet care cerșește de obicei în acel loc. Nu o găsim, dar printre enoriașii care ies de la slujbă zărim o tânără cu părul prins, cu o fetiță de 6-7 ani de mână, pieptănată și îmbrăcată îngrijit. Stă pe scările bisericii, întinde palma către trecători și spune: „Aiutami, signora!”. Fetița zâmbește reținut, parcă cu teamă. Lumea trece grăbită; se întorc doar câteva priviri reci și iscoditoare ale unor femei în paltoane și pe tocuri. Cerșitul cu palma este considerat agresiv în Italia față de cel cu paharul, care e mai pașnic și mai ușor de acceptat.

Când mulțimea se împrăștie, Nicolae se apropie curios, cu pieptul înainte și privirea sticloasă, și o întreabă pe femeie, în română, de unde e.

„Din Cluj”, îi spune aceasta surprinsă.

O întreabă dacă e din Pata Rât – un ghetou de la marginea Clujului, aproape de groapa de gunoi. O întreabă din ce țigani se trage. Femeia răspunde rapid, aproape deranjată.

„Nuu, nu din Pata Rât. Din Mărăști. Noi suntem țigani organizați. Vindem, cumpărăm.”

Expresia „țigani organizați” îl amuză. O întreabă ce face, dacă lucrează. Femeia îi spune că nu-și găsește de lucru ca guvernantă, fiindcă țiganii au o reputație proastă în Italia. O întreabă unde e bătrâna cu cățelul, iar ea îi răspunde că n-a văzut-o de-o vreme, dar că s-a certat des cu ea pe locul de cerșit, pentru că e „o țigancă rea, care înjură mereu”. O întreabă ceva în romani, femeia răspunde și apoi pleacă, lăsându-ne în piață, de unde pornim înapoi spre hotel.

De unde ești? Ce faci aici? Cine ești?

Toate sunt întrebări menite să ilumineze o apartenență identitară, toate încearcă să afle cine e persoana respectivă și, chiar mai mult, de ce este așa sau de ce a ajuns să fie așa. Sunt variante ale unei întrebări care îl macină pe Nicolae de aproape 50 de ani și care l-a făcut să sară dintr-o lume într-alta. Întrebarea i-a pus-o un necunoscut, întâmplător. Era 1965, 18 ani, și tocmai terminase liceul. Era la școala de ofițeri de infanterie de la Sibiu, unde se împrietenise cu un coleg dintr- un sat de pe lângă Târgu-Neamț. Într-o vacanță, au făcut amândoi o plimbare cu bicicletele până la mânăstirile Neamț și Agapia și, într-un popas, un târgoveț roșu la față a ieșit dintr- o cârciumă și, văzându-l, l-a întrebat:

„Bă, de ce ești tu țigan?”

Pe cât de simplă e întrebarea, pe atât de imposibil i-a fost lui Nicolae să răspundă. Nu doar atunci, ci în toți anii care au trecut. De aceea, așa cum face pe stradă în Salerno, a căutat ani de zile răspunsurile altora, sperând să-l înțeleagă mai bine pe-al lui. A făcut-o în anii ’70-’80, ca sociolog, când a studiat comunități de romi, alături de care a și locuit; când le-a făcut arborele genealogic; când a învățat limba romani, pe care nu a vorbit-o niciodată când era mic. A făcut-o în anii ’90, ca activist în mișcarea civică a romilor, a cărui principal inițiator este, când a învățat tineri romi să facă teren, să ia interviuri, să găsească idei de cum ar putea schimba viețile celor din comunități sărace și apoi să le transforme în proiecte. A făcut-o în anii 2000, ca expert internațional pentru Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), când a cercetat cum se poartă alte țări cu minoritățile rome. O face din 2008 încoace, ca outsider, când vorbește de o reinventare a activismului civic, de un discurs în care romii să nu mai apară ca victime perpetue ale discriminării, ci mai degrabă să fie încurajați să devină cetățeni, cu viețile în propriile mâini.

Căutarea lui nu s-a oprit nici după ce a fost diagnosticat și operat acum patru ani de cancer de colon, nici după ce s-a mutat la Salerno ca să se trateze și să fie mai aproape de una dintre fiice și nepoate. În camera lui din care se vede marea, Nicolae citește, scrie, conectează oameni și pune întrebări ca să găsească răspunsuri la ceea ce mulți numesc „problema romilor”: de ce migrează, cum îi poți convinge și ajuta să-și dea copiii la școală, cum faci ca limbajul despre discriminare și rasism să nu facă mai mult rău decât a făcut deja, cum găsești pacea între universalitatea drepturilor omului și tradiționalismul cultural, cum faci un acord de pace între romi și neromi.

Dacă e ceva ce-l face fericit pe veșnicul nemulțumit Nicolae Gheorghe sunt astfel de provocări, obsesiile pe care ar vrea să le vadă și la activiștii mai tineri, pe care îi consideră mai degrabă blocați în stadiul de birocrați scriitori de proiecte. Acum, când se trezește în fiecare dimineață cu gândul că ar putea fi ultima, crede că întrebările sunt singura moștenire reală pe care poate s-o lase.

***

Nicolae s-a născut cu un an înainte ca România să devină republică socialistă, în 1946, pe 12 noiembrie, la Roșiorii de Vede, un orășel din județul Teleorman, la 120 de kilometri de București. De mic a simțit că e diferit, și a interiorizat diferențele între „țigani buni” și „țigani răi”, comparație pe care o auzea adesea de la mama. Familia lui Anghel Țiganu, așa cum i se spunea tatălui – un șofer cunoscut în oraș, care lucra în piață – făcea parte din „țiganii buni”. Aveau ce să pună pe masă și trăiau chiar mai bine decât unele familii de români de pe stradă.

Mama, Florica, îi spunea tot timpul fiului să nu vorbească şi să nu se joace cu „țiganii răi”, cei de la marginea străzii, săraci, murdari, care uneori dormeau pe-o saltea afară. Nicolae trebuia să fie curat, bine crescut și să nu se amestece cu ei.

Când avea 5-6 ani, se plimba prin fața curților românilor mai săraci şi copiii începeau să-i strige: „Ga-ga, cioară, țigane!”. A fost prima oară când s-a simțit discriminat, dar nu și ultima când a auzit astfel de vorbe. Mamei îi plăcea să se îmbrace frumos, „ca o cucoană”, iar când trecea cu copiii prin fața unor porți le auzea pe femei comentând: „Ga-ga, cioară, poți să te îmbraci în aur, că tot țigancă rămâi”. Dorința mamei de-a scăpa de povara etniei venea și dintr-o întâmplare pe care i-o repeta adesea fiului: în ’42 a fost prinsă într-unul din valurile de deportare a romilor în Transnistria orchestrate de mareșalul Antonescu. Argumentul lui Antonescu pentru evacuarea a 25.000 de romi, adică 12% din totalul populaţiei de etnie, era că sunt „nomazi, nemobilizabili și periculoși ordinii publice”. La un bâlci, când soțul era plecat pe front, mama, împreună cu o nepoată cu un ten mai închis, a fost aproape de a fi pusă de jandarmi în lotul de deportare. A avut noroc și a scăpat, pentru că un localnic cu influență a recunoscut-o ca fiind soția lui Anghel.

După instaurarea comunismului romii nu au mai fost priviți ca o problemă etnică, ci mai degrabă ca una socială. Dacă pentru majoritate doctrina cerea uniformizare socială, pentru romi voia asimilare. În ’48, autorităţile au trecut la o politică forţată de sedentarizare a romilor nomazi: au fost recenzate şatre, iar oamenii înregistraţi la biroul de evidenţă a populaţiei. Problema ţiganilor din Republica Populară Română, un document redactat un an mai târziu în Comitetul Central al PCR, arăta că romii încadraţi în muncă, care vorbesc română şi-şi trimit copiii la școală, nu sunt o preocupare decât în măsura ridicării nivelului lor cultural. Asta înțelegea partidul prin asimilarea romilor, de care s-au și folosit pentru a strânge puterea populară. Unii romi fără școală au fost angajaţi în aparatul de partid, armată, miliţie şi securitate; în unele comune unii au devenit chiar primari. Era o aplicare a logicii luptei de clasă prin promovarea categoriilor sărace la putere, care a provocat, mai târziu, tensiuni.

Când a început școala, Nicolae a descoperit o lume fascinantă. Adora să citească, iar profesorii îl plăceau și îi recunoșteau abilitățile. Numai că, la joacă sau în pauze, îi tot spuneau „țigan”. Se simțea urât, i se părea că e prea închis la culoare și nu-i plăcea că are buzele groase – motivul pentru care unul din colegii cu care era în competiție îl poreclise „șapte kilograme de buze”.

Pe la 9 ani, Nicolae s-a mutat cu părinții și cele două surori în Capitală. În noul cartier se juca cu copii români și, pentru că era cel mai mare dintre ei, devenise lider. La un moment dat, în gașcă a apărut un copil mai mare care îi spunea „țigan” și, uneori, îl lua la bătaie. Era atât de umilitor încât Nicolae ar fi făcut orice să nu se mai întâlnească cu el.

Părinții i-au cerut tot timpul să ia note bune, și a luat: premiul I, în fiecare an, în afară de clasa a IV-a. Mama a vrut ca Nicolae să învețe și un instrument muzical și i-a cumpărat un acordeon. La rugămințile ei, a învățat și cânta bine, dar ura instrumentul. Acordeonul îl făcea să se simtă captiv identității de care încerca să scape. A început să se-ntrebe: „Chiar ăsta e destinul meu, să fiu țigan?”.

Când a terminat gimnaziul, tatăl i-a sugerat să-și găsească o meserie practică, cum făcuse el cu șoferia, iar mama voia școala de muzică. Nicolae însă devora la bibliotecă literatură rusă și se uita la filme sovietice. Voia să scape de acasă, așa că a hotărât să se înscrie la liceul militar din Câmpulung Moldovenesc.

Acolo, colegii l-au poreclit „africanul”. Dar Nicolae învăța mai repede decât ceilalți și după două luni a devenit asistentul comandantului de pluton și printre cei mai buni membri ai Uniunii Tineretului Comunist. Era un adolescent atașat de doctrina marxistă, de ideea „omului nou”, altruist, muncitor, dornic să-și sacrifice viața pentru cauza binelui comun. Ideea universalistă a unei lumi egale era și o eliberare parțială de eticheta de „țigan”, care continua să-l frământe.

Așa l-a găsit întrebarea necunoscutului din Târgu-Neamț. A rămas perplex când a auzit-o și n-a știut ce să răspundă. A suferit profund în ziua aceea, mai ales că incidentul se întâmplase și de față cu colegul lui, care nu-i știa etnia. A început să se întrebe după ce repere s-a orientat omul acela de l-a identificat ca țigan – și-a amintit Nicolae peste ani, într-un interviu dat sociologului Iulius Rostaș. De ce primul care hotărăște că el este țigan este un altul, și nu el? Eu sunt țigan pentru că mă identifică cineva din afară, cu voia sau fără voia mea, sau pentru că vreau eu? Iar dacă vreau, sunt țigan pentru că vreau sau doar pentru că am internalizat percepția lui?

***

După școala militară, spre supărarea tatălui, Nicolae a dat examen la secția Sociologie din cadrul Facultății de Filosofie a Universității din București. În facultate, își petrecea zilele în bibliotecă și avea cel mai mare bagaj de lecturi. Pentru că era cel mai bun, a devenit președintele Asociației studenților comuniști din facultate. Nu-i băga în seamă pe alți student romi, avea o iubită româncă și evita discuțiile despre etnie, chiar și în familie. A absolvit facultatea în 1972 ca șef de promoție. Avea media 10,50 – cele 50 de sutimi erau un punctaj onorific pentru prestația în asociația studenților comuniști.

În timp ce-și pregătea examenul pentru doctoratul în antropologie socială, s-a îndrăgostit de munca sociologului francez Émile Durkheim și de cea a antropologului Claude Lévi-Strauss și a început să-și dorească să iasă pe teren și să facă genealogia unui comunități, așa cum făcuse Lévi-Strauss cu băștinașii din Amazon. Tot atunci, citind Un veac de singurătate, a rămas marcat de Melchiade, „un țigan cu o înțelepciune universală”. Lecturile și faptul că într-o zi, la puțin timp după ce a terminat facultatea, a auzit în casa părinților o melodie lăutărească cântată de Romica Puceanu, l-au făcut să se întrebe ce să facă cu partea de țigan din el.

De aceea, când în prima lui slujbă ca sociolog la centrul de cercetări al Academiei Române a găsit într-un târg din județul Sibiu o comunitate de romi corturari, cu plete, barbă, căruțe, care vindeau porci și cai, s-a gândit să facă o lucrare antropologică despre ei.

În decembrie ’74, de Sfântul Nicolae, a început terenul în comunitatea din Brateiu, unde a stat prima oară o săptămână. Oamenii l-au privit suspicios, le era frică, dar legitimația de sociolog deschidea orice ușă, întâi la primar, și apoi în comunitate. A început să-i învețe pe nume și să le facă arborele genealogic, cum citise în Lévi-Strauss. Oamenii se amuzau când le punea zeci de întrebări și mai ales când vedeau că le știe numele și neamurile din care se trag. După o vreme, când le-a spus că și el este țigan, unii l-au crezut, alții nu, dar cu toții aveau încredere în sociologul nebun care voia să scrie o carte despre ei.

Romii de aici i-au vorbit de bulibașa țiganilor din Sibiu, Ion Cioabă, zis Pițu. Așa a ajuns în cartierul Turnișor, unde a fost primit fără prea multe suspiciuni. În familia de romi căldărari a lui Cioabă, Nicolae a învățat limba romani. Îi simțea superiori, „aristocrați” în comparație cu ambiguitatea etnică în care crescuse. Lui Nicolae i s-a spus că nu e bine să fii țigan, pe când căldărarii se mândreau cu asta. Era o familie înstărită, care reușise să combine comerțul cu aur cu imaginea tradițională – fuste lungi, codițe împletite și salbe la gât. Erau romii tradiționali autentici, care trăiau într-o lume în care respectul față de clan primează: în fața celor care sunt gadjo (neromi), a autorităților, a societății în ansamblu. Aici, ierarhia legată de vârstă sau de sex era clară; căsătoria trebuie să aibă loc devreme pentru că este o formă de statut. Pentru ei, Nicolae era bizar și neterminat – un bărbat la aproape 30 de ani, neînsurat. El învăța din casa familiei Cioabă despre cultura romilor, iar Pițu îl folosea ca pe un fel de secretar particular care scria adesea memorii către instituții pentru a recupera aurul familiei, care începuse să fie confiscate de miliţie. Cioabă avea de pe atunci legături strânse cu securitatea, o umbră care s-a răsfrânt peste ani asupra trecutului lui Nicolae și despre care ezită să vorbească.

Curiozitatea pentru romi s-a transformat în câțiva ani într-o obsesie care a început să-i ocupe mare parte din timp și din salariu, pe care-l cheltuia aproape în întregime pe deplasări. Voia să vadă cât mai multe comunități, cât mai multă diversitate. Una dintre soluțiile de compromis a fost să predea socialism științific în școli și licee. Deplasările îi erau plătite de UTC și, după ce preda, se ducea pe teren. A vizitat satele din Țara Făgărașului, a fost la romii gabori din Târgu Mureș, dar și la cei din Târgu Jiu și Vâlcea. Pentru că nu știa foarte bine limba romani și dialectele ei diferite, intra în casele oamenilor cu recomandări audio de la Cioabă sau alți lideri.

După ce în 1976 autorităţile creaseră comitete locale care să studieze problema „integrării ţiganilor”, Nicolae a început să lucreze îndeaproape cu ele. Pe-atunci își lăsase plete din dorința de a semăna cu romii corturari pe care-i studia și ale căror haine le împrumuta când era pe teren. Înaintea unei întâlniri, un secretar de partid l-a prezentat „tovarășul Nicolae Gheorghe pe linie de țigani”. În aceeași perioadă, cunoscuse sociologi francezi și americani care-i apreciau munca, și se căsătorise cu Georgeta, o colegă sociolog româncă.

Sistemul a început să-l respingă după ’80, când comunismul nu mai avea față umană pentru nimeni. Era o perioadă când era bine să fii un român supus și atât, nu să pendulezi între țigan, intelectual și activist de partid. După ce în 1981, la un congres internațional, a spus că romii sunt o minoritate balcanică nerecunoscută, șeful i-a interzis să se mai ocupe de „problema romilor”.

La sfârșitul anilor ’70, erau în jur de 240.000 de romi în țară. Ceea ce înțelesese Nicolae din anii de teren era că romii trăiesc extrem de divers, vorbesc dialecte diferite, au meserii diferite, obiceiuri, istorii locale și chiar relații diferite cu neromii. Ar fi vrut să creeze o asociaţie de voluntari, o modalitate prin care romii să afle unii de alţii, să se ajute. S-ar fi simțit mai bine să facă asta din poziția de cercetător decât din cea de unul de-al lor, fiindcă nu voia să fie perceput ca un viitor om politic. Asta i-a spus în 1979 antropologului american Sam Beck, care a scris mai târziu că Nicolae voia să spargă constrângerile comunismului, dar s-o facă din interiorul sistemului.

Chiar dacă petrecea mult timp prin comunități de romi, nu s-a regăsit pe deplin în niciuna dintre ele. Una dintre certitudinile pe care le avea pe atunci era că e sociolog. Deși începuse s-o facă, nu-i era ușor să spună că e „țigan”, cu siguranță nu la fel de ușor pe cât îi era să se prezinte străinilor ca gypsy. A doua certitudine era că își găsise o cauză în care credea și pentru care voia să lupte.

***

Astăzi, titulatura alăturată cel mai adesea lui Nicolae Gheorghe este cea de părinte al mișcării civice a romilor. Nu mai este la fel de activ ca în anii ’90, mai ales de când s-a mutat în Italia, dar de fiecare dată când revine în țară, cam o dată la două-trei luni, găsește ceva de făcut. E nedespărțit de laptop și de rucsacul plin cu articole din ziare, e-mailuri printate, hotărâri de pe siteurile instituțiilor locale. Îi place să participe la evenimente, să sune oameni, să-i convoace la întâlniri, să-i întrebe ce mai pun la cale, să-i îndemne să meargă pe teren și să scrie rapoarte.

În 2012 a reactivat cafenelele civice, niște dezbateri unde invită activiști, uneori și autorități publice, să discute despre migrație. La o întâlnire din noiembrie anul trecut, în curtea barului Underworld, s-a bucurat ca un copil de prezența a vreo 20 de oameni cu care lucrase în trecut. „Oau!”, a exclamat. „Mă simt ca într-o familie. Aşa da, îmi place.” Puțin mai târziu, le-a reamintit însă că sunt în continuare niște atașamente ale propriilor calculatoare și i-a prezentat unui activist ca „roms bureaucrates”.

Îi place să arunce câte o bombă, înainte să plece înapoi în Italia; ca și cum ar lăsa o idee la copt pentru data viitoare. Așa a făcut în februarie, când a vorbit la o dezbatere despre lansarea muzeului culturii rome, o inițiativă a asociației Romano BoutiQ. S-a urcat greoi pe scena Clubului Țăranului și a scos din rucsac o vestă tradițional-romani, neagră cu margini franjurate și aplicații colorate, primită cadou de la fiica lui Ion Cioabă. A îmbrăcat-o, a promis că o va dona muzeului și apoi le-a povestit oamenilor din sală că mai demult citise o mărturie de pe la 1840 în care un tânăr boier din Moldova a descoperit că robii romi din Țara Românească erau eliberați mai rapid. În Moldova unii plăteau să rămână în sclavie, fiindcă situația țăranilor români liberi era mai dificilă decât a lor.

Le-a spus că prima prejudecată pe care vrea s-o provoace e că romii au fost tot timpul victime. „Nouă, activiștilor romi, ne place să-i prezentăm ca victime, ca sclavi, pentru că în felul ăsta o ducem toți mai bine. Deci, o prejudecată care ar putea fi pusă în discuție este prejudecata activiștilor romi despre romi, adică despre noi.”

Zumzetul sălii de la începutul evenimentului s-a pierdut pe măsură ce Nicolae vorbea. Unul dintre activiști, enervat de anecdota cu romii care au vrut să rămână în robie, a ieșit din sală.

„Discursul nostru dominant, în loc să fie un discurs de emancipare, de demnitate, de drepturile omului, a devenit un discurs mizerabilist, asistențialist, cum să obținem mai multe fonduri, cum să trăim noi mai bine, descriind mizeria în care trăiesc cei despre care vorbim.”

Concluzia către care bătea Nicolae era că muzeul trebuie construit nu doar din fonduri venite de la instituții publice și din liniile europene de finanțare, ci și din donațiile activiștilor care și-au făcut o carieră și au acum venituri decente.

Potrivit recensământului din octombrie 2011, 619.000 de persoane și-au declarat etnia romă, adică 3,2% din populația stabilă a țării, un număr mult mai mic decât cel real. Consiliul Europei estimează aproape două milioane de romi în România, cei mai mulți dintr-o țară membră UE. În prezent, când vine vorba de integrarea romilor din comunitățile sărace, se vorbește despre mai multe probleme: finanțările ONG-urilor slăbite (suspendarea plăţilor de fonduri europene a destabilizat financiar mai multe organizații), segregarea rezidențială – majoritatea romilor locuiesc la periferii, lipsa educației de bază și analfabetismul, migrația care a făcut ca Franța și Finlanda să refuze intrarea României în Schengen. Pentru majoritatea populației romii rămân un țap ișpășitor. Un sondaj recent arată că 43% dintre persoanele intervievate au o părere proastă şi foarte proastă despre romi. Cel mai adesea, li se reproșează că fac copii ca să primească beneficii sociale, și că, mai apoi, copiii sunt discriminați pozitiv, primind locuri speciale în școli pe baza etniei.

Sunt toate subiecte pe care Nicolae vrea să le filozofeze, să le provoace în discuții cu oameni vechi și noi de prin ONG-uri, cu sociologi, cu ziariști. Doar că tot aceștia nu prea au timp de filozofat cu el. Spune că îi înțelege, că sunt stresați și prizonieri ai lucrului de zi cu zi, preocupați de cum să-ți finanțezi organizația, cum să-ți plătești oamenii, cum să strângi fonduri, iar lucrul cu Nicolae poate fi haotic și dificil. Sunt puțini cei care-i sunt aproape așa cum erau în anii ’90, când mai toată mișcarea se învârtea în jurul lui și când avea o voce care se auzea mult mai departe de România.

***

La începutul anilor ’90, Nicolae era arhi-prezent: expert la comisia pentru minorități naționale, investigator în satele unde romii erau persecutați, sursă în articole din The New York Times, vorbitor în conferințe internaționale. În rolul de expert în cadrul consiliului provizoriu de uniune națională, a ajutat la redactarea articolelor despre minorități în noua Constituție. Soluția găsită atunci a fost ca fiecare minoritate națională să aibă dreptul la un parlamentar, indiferent de câte voturi obțin.

Lui Nicolae, lumea politică nou formată și aglomerată brusc de partide etnice îi părea înghețată, învăluită de intrigi, denunțuri, acuzații în presă. Nici politicienii apăruți peste noapte nu-l aveau la suflet: nu era nici rom, nici român, era prea educat, prea băgat în seamă de străini. „Eram străin pentru că trăiam din cărți”, spune Nicolae. „Fiind educat cum sunt educat am sentimentul unei valori generale, nu am loialitatea față de clan”.

În timp ce alți lideri vorbeau de unitatea unei singure formațiuni etnice-electorale, Nicolae visa la o structură care să reprezinte 1.000 de asociații civice. (Unii activiști îi reproșează și acum că nu a intrat în politică, lăsând locul personajelor pitorești care au ajuns să vorbească despre romi în ultimii 20 de ani – de la Regele Cioabă sau Împăratul Iulian, până la Mădălin Voicu.) Dar Nicolae nu voia o asociere politic-etnică, pentru că nu credea și nu crede că etnia ar trebui privită ca un dat natural, ci trebuie mai degrabă construită. În plus, era trecut de 40 de ani și știa că nu poate conduce și din cauza trecutului în sistemul comunist, și pentru că nu credea că este cu adevărat rom, nu suficient cât să conducă o minoritate națională. Nu trăia cultura romilor, nu vorbea romani ca limbă maternă, nu fusese căsătorit cu o femeie romă, nu era parte a unui clan.

Între timp, revoluția și ieșirea din comunism au venit cu noi provocări. În România, din decembrie 1989 și până în 1997, în peste 30 de conflicte interetnice între români și romi, au ars aproape 300 de case și au murit 10 romi, iar astea sunt cazurile documentate. Revoltător a fost că în multe dintre cazuri poliția nu a intervenit.

Tumultul interetnic și deschiderea granițelor au făcut ca sute de familii de romi din Polonia, Iugoslavia, Bulgaria și România să emigreze în Germania sau Italia, căutând o viață mai bună. În timp ce autoritățile europene declarau că romii emigrează ca orice alți refugiați, pentru oportunități economice, liderii romi de atunci, printre care și Nicolae, explicau presei internaționale că mulți dintre ei pleacă pentru că în Europa de Est sunt victimele discriminării.

Sociologul s-a transformat în activist tocmai din cauza atmosferei tensionate. Totul a început în comuna Mihail Kogălniceanu, din județul Constanța, în toamna lui ’90, când 32 de case ale romilor au fost incendiate de români. Nicolae a strigat atunci „discriminare”, „pogrom”, „rasism”. Era instrumentul prin care putea exercita presiune asupra autorităților, putea găsi finanțări pentru a reconstrui casele arse și putea pune problema romilor pe agenda națională și europeană. „Fii atent, Nicolae, că exagerezi”, l-a atenționat Cioabă, reproșându-i că așteaptă un conflict ca să-și găsească de lucru. Pentru Cioabă și ceilalți lideri de atunci, insistența cu care Nicolae făcea acuzații de rasism era o activitate „anti-românească”.

De-asta l-au răpit în ’91 de pe stradă și l-au dus într-un ARO într-o pădure din Bolintin, unde i-au spus că-l vor spânzura. Din pădure, unde nu s-a întâmplat nicio spânzurare, au plecat spre Râmnicu Vâlcea. Ajunși la casa unui fost parlamentar rom, Octavian Stoica, l-au supus unui cris romano – judecată țigănească – la care au asistat și Cioabă și fiica lui. Partenera de viață a lui Nicolae, Ina (de Georgeta divorțase în anii ’80), a aflat de răpire și a alertat autoritățile, care a doua zi l-au eliberat. Nu a făcut însă plângere, pentru că, spune el, știa că e un joc de putere și nu a vrut să fie și mai ne-rom decât era considerat.

În arena internațională, Nicolae a devenit vocea minorității rome din România și a reușit, alături de alți lideri din Balcani, să prezinte romii în fața organizațiilor internaționale ca pe o minoritate izolată, discriminată de secole de sclavie, de politica nazistă, de regimurile naționaliste, care are nevoie de ajutor să iasă din periferii și să devină responsabili. În 1992, Protection of Roma (gypsies), rezoluție a subcomisiei pentru drepturile omului a Națiunilor Unite – document la care a contribuit și Nicolae – cerea statelor membre să adopte toate măsurile pentru a elimina discriminarea împotriva romilor. Până și mama, care în anii ’70-’80 îi spunea că-și pierde timpul, începuse să accepte activismul fiului.

În 1993, Nicolae a pornit organizația Centrul Romilor pentru Intervenție Socială Romani Criss și, implicit, o școală de activiști pentru drepturile omului. Au urmat proiecte de alfabetizare, de înscriere a copiilor în școli, programe de mediere sanitară și educațională. Mai mulți romi au fost instruiți să medieze, de exemplu, relația dintre părinți și școală – când și cum trebuie înscris copilul, ce acte se cer, de ce educația este importantă – sau între oameni și medicii din comunitate. Așa s-au prevenit sau au fost rezolvate situații cu care nici școala, nici sistemul de sănătate nu voiau să-și bată capul, considerând că nu e rolul lor să le explice familiilor rome ce li se întâmplă și ce drepturi au. (Programul de mediere sanitară a avut un asemenea succes încât a fost adoptat de guvern și exportat și în Serbia și Moldova. În ultimii ani, din cauza crizei economice, posturile de mediatori au fost primele la care autoritățile locale au renunțat.)

Succesele organizației lui Nicolae au fost premiate de Human Rights Watch, de Uniunea Europeană și SUA, și de guvernul francez, dar uneori păleau în fața ostilității continue a majoritarilor față de romi, ostilitate îndreptățită uneori de realitatea pe care o trăia și el pe teren.

În 1993, Romani Criss a început un proiect care ajuta financiar și profesional mai multe comunități de romi din țară să-și deschidă mici afaceri. Cei care primeau bani ar fi trebuit să facă profit și să înapoieze banii primiți fără dobândă, creându-se astfel un fond, din care alte și alte comunități să se dezvolte. Nicolae visa la 200 de mici afaceri și, timp de șase ani, folosind donații de la organizații internaționale, a finanțat proiecte în valoare de 600.000 de mărci germane.

A fost un proiect ambițios și un eșec pe măsură. S-au făcut planuri pentru ateliere de cărămidărie, de bolțari, de tăbăcit piei, de împletituri, de metalurgie; singura condiție era să se asocieze. Prea puține au avut activitate, și mai puține profit. În timpul vizitelor de monitorizare, localnicii găseau scuze: ba că nu găsesc cheia unde țin materia primă, ba că li s-a îmbolnăvit o rudă, ba promiteau că vor începe în curând, ba acuzau că sunt exploatați.

Nicolae s-a simțit păcălit și perceput ca un nerom de către romi, când crezuse că stabilise nu doar un contract pe hârtie, dar și unul moral, bazat pe pakiv (încredere). „Am văzut un character al romilor pe care eu nu-l știam, care poate se practică în familie, în clan, dar nu în relație cu unii ca Criss sau Nicolae Gheorghe, perceput ca un nerom, ca un gadjo. Regula de bază cu un gadjo este să-l păcălești, nu este să-ți păstrezi cuvântul”.

A simțit atunci o falie între misiunea activistului civic și romul tradițional. Ca activist, crezi într-o justiție universală, ești împotriva mariajului timpuriu, crezi că educația este un drept al omului, vrei ca cei cărora tu le faci bine să se poarte corect cu tine, pentru un bine general. În schimb, regula clanului spune că familia și cum să te descurci primează în fața oricui, pentru că istoria te-a învățat că trebuie să supraviețuiești și uneori, pentru a face asta, trebuie să-i înșeli pe alții, pentru că și tu ai fost o dată înșelat.

A început să-l obsedeze gândul că cele două lumi pot fi totuși cumva reconciliate. Poate dacă între o societate ideală, în care toți sunt egali în fața legii, și lumea ierarhică și suspicioasă a comunităților tradiționale, ar exista o cale de comunicare, și dilema lui identitară și-ar găsi o rezolvare.

***

Nicolae nu era un bun manager și în niciun caz un șef darnic, dar a strâns o mulțime de oameni tineri în jurul lui la Romani Criss. Începea mai multe proiecte în același timp și, ca atare, dădea și celorlalți mult de lucru. Când organizația era într-un sediu de apartament, pentru că nu mai găsea niciun loc disponibil ca să lucreze, a lucrat în baie, unde a scris un proiect, care a și fost finanțat. Mulți și-l amintesc cu ștampila și borseta cu bani agățate de gât. La pieptul lui se ținea bugetul organizației.

Îi plăcea să primească documente ordonate și întotdeauna la timp, altfel pedeapsa era scăderea sau întârzierea salariului. Când le spunea angajaților, rar, că au făcut ceva bine, era sărbătoare. Sărbătoare era și când pleca din țară, și toți răsuflau ușurați. Pleca, venea, pleca, venea. Stilul lui de viață i-a făcut să adopte denumirea de „gitan agité”, după cum îi zisese odată un francez.

Uneori salariile întârziau și câte trei luni, dar nu pleca nimeni. „Lumea venea către Nicolae nu pentru că era o căciulă cu bani – se știa că e zgârcit – și nici de dragul lui, ci de dragul rezultatelor [pe care poți să le ai lucrând cu el]”, spune Maria Ionescu, pe atunci studentă la Drept, acum consilier la Agenția Națională de Romi și fondatoarea ONG-ului Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună”. Chiar dacă s-au certat înainte să demisioneze, Ionescu i-a mulțumit în teza de doctorat pentru că i-a schimbat destinul.

Nicolae făcea uneori ședințe interminabile, pe care le opera cu o pauză de salam, brânză și roșii, iar alteori ducea discuțiile acasă, unde locuia cu Nicoleta Bițu, partenera lui de viață începând cu mijlocul anilor ’90. Nicoleta a auzit prima data de Nicolae când avea șapte ani și acesta îl vizitase pe tatăl ei, care era milițian, și-i dăruise o carte mică în limba romani,. „Un țigan deștept” – așa i l-a descris tatăl ei. L-a cunoscut mai târziu în Constanța, unde a început să lucreze pentru Romani Criss ca mediator, pe teren la Mihail Kogălniceanu. Era un șef extrem de exigent, spune ea, însă a fascinat-o de la început cu inteligența. „Era mereu cu un pas înaintea tuturor. Era o energie între noi, ceva pe care ceilalți sesizau, dar noi nu ne dădeam seama sau ne era teamă să recunoaștem.” Prin ’95, când Nicoleta avea 25 ani, au început o relație, din care au două fiice gemene, de 17 ani. „A fost și este un fenomen al naturii”, spune Nicoleta, care adaugă că de multe ori le era dificil să lucreze împreună. I se părea că adesea îi critica munca doar ca să arate cât de corect este și că nu o favorizează.

Costel Bercuș, președintele Roma Education Fund, avea 18 ani când a ajuns la Romani Criss pentru un interviu ca DJ la un viitor radio pentru romi. La sediu a văzut un bărbat într-un pulovăr lălâi, cu ochelarii pe nas și multe foi în mână, care țipa ba la unul, ba la altul, și în jurul căruia roia toată lumea. S-a prezentat – „eu sunt Nicolae Gheorghe” – și l-a întrebat dacă știe să folosească un reportofon. Au plecat imediat spre Tânganu, un sat din Ilfov, unde niște romi fuseseră bătuți, și unde Bercuș trebuia să-i țină reportofonul lui Nicolae în timp ce lua interviuri. Seara, Bercuș și-a sunat mama, care era îngrijorată că nu a mai venit acasă, și i-a spus: „Mamă, stai liniștită, sunt cu un om mare”. Timpul petrecut în organizație i-au adus lui Bercuș siguranță, un grup în care simțea că aparține și-n care nu-i era rușine că e țigan, un loc unde a văzut nedreptatea și care i-a deschis ochii că ar putea face ceva s-o schimbe.

Unul dintre cei pe care Nicolae i-a format și de care a rămas apropiat este Ciprian Necula, co-asociat al firmei de consultanță KCMC, care a pus pe picioare proiectul Romano Cher – Casa Romilor, prin care mai mulți romi-meșteșugari își câștigă existența vânzând produsele pe care le fabrică manual. Necula a ajuns la Romani Criss în căutarea unui loc unde să simtă că face ceva. Nu știe când, și nici de ce, dar a simțit că Nicolae îl plăcea.

Necula învățase că șeful vrea să fie provocat și încerca s-o facă, uneori cu argumente, alteori la mișto. Într-un raport lunar de activitate, pe care Nicolae îl cerea fiecărui angajat, i-a scris inclusiv câte ore a petrecut la toaletă. Nicolae îl suna uneori și la 5 dimineața să vorbească cu el și îl invita la cafea. Spune că nu o să uite niciodată când, la o întâlnire a OSCE, Nicolae l-a pus fără să știe pe lista de vorbitori. A tremurat, a fost incoerent, în timp ce șeful lui râdea în spate.

Mulți din oamenii care au trecut prin școala Nicolae Gheorghe conduc acum ONG-uri, lucrează în instituții publice, în organizații europene, scriu proiecte și administrează finanțări. E o lume în care Nicolae nu pare să-și mai găsească locul. E mai degrabă un filozof-vizionar într-o lume în care, cum spune Bercuș, „există foarte puțin militantism care ține de dedicație, de o filozofie, fără interese financiare. Are avantajul vârstei, poate și al experienței, ca să poată să vorbească public despre o problemă care rămâne la nivelul ușilor închise”.

***

În 1999, când a preluat conducerea biroului pentru roma al OSCE, Nicolae s-a mutat cu familia la Varșovia. Acolo s-a ocupat de problema romilor din sud-estul Europei care căutau azil în Vest, acuzând discriminarea și condițiile grele din statele de origine. Între 1997 și 2005, între 12.000 și 15.000 de romi au plecat din Europa de Est. Primii care au cerut azil au fost slovacii și cehii, urmați de polonezi, bulgari și români. La cererile de azil, unele guverne au reacționat dur: Canada a impus vize; guvernul britanic a stabilit că aproape toate solicitările sunt nefondate, chiar dacă cetățenii dovedeau că fuseseră discriminați pe motive etnice.

Nicolae răspundea la telefoane și acasă, în timpul cinei. Crina și Indra, care la 4-5 ani știau deja ce înseamnă stability pact, glumeau: „Tati, pe tine te sună lumea. Înseamnă că ești o persoană importantă?”. Chiar dacă petrecea mult timp în călătorii, Nicoleta spune că atunci când era acasă, încerca să stea cât mai mult cu gemenele, pe care le distra cu tot felul de jocuri. La București, îi mai avea pe Răzvan și Ana, copiii din prima căsnicie, care tocmai trecuseră de adolescență, de care se re-apropiase, după o perioadă de absență – pe care o regretă și azi – ce a urmat divorțului de Georgeta.

Mandatul lui Nicolae la OSCE se prelungise deja de trei ori când a simțit că devine prizonierul mediului birocratic, că slujește o carieră și nu o cauză. În 2007 s-a întors cu familia în România, unde își dorea să revină în mediul ONG și la bibliotecă, ca să-și reia lecturile.

Cât lipsise, sectorul ONG din România crescuse, iar Fundaţia pentru o Societate Deschisă (acum Fundația Soros) devenise cel mai mare finanțator privat din regiune pe probleme de romi. Până și autoritățile se mobilizaseră, mai ales din dorința de-a arăta bine înainte de aderarea la UE. Cel mai ambițios program, Decada Incluziunii Romilor, fusese lansat în 2005 de Uniunea Europeană, Banca Mondială, Open Society Institute și guvernele a opt țări din regiune, printre care și România. Programul includea legi antidiscriminare, integrare în școală, îmbunătățirea infrastructurii și a accesului la sănătate.

Pentru Nicolae însă, lumea din ONG-uri părea ocupată cu proiecte și rapoarte; nu mai era nicicum atmosfera romantică din vremurile în care salariile veneau o dată la trei luni. Deprimat, a stat aproape jumătate de an numai în casă. Telefonul nu suna la fel de des ca la Varșovia, de ajunseseră fetele să-l întrebe dacă a încetat să mai fie o persoană importantă. Avea și probleme de familie: fiul său Răzvan era dependent de droguri. Nicoleta nu știa cum să-l ajute pe Nicolae să iasă din depresia care îl imobilizase în casă și-i mai chema prieteni, dar totul părea în zadar. Relația lor s-a terminat în 2009, dar vorbesc des la telefon, atât ca părinți ai fetelor, dar și pe subiecte profesionale. Astăzi, Nicoleta conduce asociația Romano BoutiQ.

Nicolae își amintește de acea perioadă ca de una de turnură; eliberat de funcții, de organizații, de proiecte, captiv eternelor întrebări, analizând deciziile din trecut și lecțiile de învățat.

Revizuind atâția ani de experiență cu „problema romilor”, a concluzionat că este o greșeală ca aceștia să fie prezentați doar ca victime ale rasismului și ale majoritarilor, atâta timp cât sunt exploatați și de alți romi, în ghetouri sau în taberele ilegale din străinătate. Copiii sunt puși să cerșească de către părinți, unora li se interzice mersul la școală, femeile sunt vândute pe stradă, cămătarii trăiesc pe spinarea celor săraci.

Activiștii de azi, a conchis el, s-au îndepărtat de comunitățile vulnerabile, care au ajuns să fie dominate de lideri nedemocratici sau de infractori. Mulți dintre activiștii de azi sunt mai degrabă tributari unui succes de birou, de lobby pe lângă organizațiile internaționale, o tactică pe care chiar el o cultivase.

Ce-și dorește este o reinventare a activismului civic rom – nu știe precis sub ce formă, nici ce trebuie să facă un proiect ca să funcționeze, nici cum poți aduce finanțări care să conteze. Nu are formule de succes, dar ar vrea ca lumea să iasă din cutia în care a intrat și să pună degetul nu doar pe o rană, ci pe mai multe. Alternativa la rasism nu trebuie să fie un naționalism rom – o formă de a ține cu dinții de etnie pentru a-ți explica ție și altora că tot ce ți se întâmplă rău este din cauza culorii pielii. Da, etichetarea oamenilor ca victime aduce finanțări și o carieră frumoasă, așa cum i s-a întâmplat și lui, dar pe termen lung nu aduce nici toleranța majoritarilor, nici o viață mai bună.

Integrarea, accesul la educație, ieșirea din ghetou – sunt probleme unde nu există o soluție universală, spune el. Soluțiile universale ignoră diferențele individiduale și de familie, istoriile locale și le prejudecă. Oamenii din comunități ar trebui să fie ajutați de organizațiile nonguvernamentele să prindă curaj și să realizeze că într-o zi, dacă muncesc la a-și construi o viață mai bună, nu vor mai trebui să accepte mila nimănui.

***

Revelionul 2013 l-a găsit cu laptopul pe masa fastuoasă a familiei Cioabă. Cu Florin Cioabă, fiul lui Ion, și autointitulatul rege al romilor, se știe de când a pus prima oară piciorul în casa din Turnișor. S-a dus la Sibiu pentru că se gândea la o oportunitate de a pune romii pe agenda publică – un discurs despre starea națiunii rome pe care Cioabă să-l susțină în primele zile ale anului, nu în calitatea de rege, ci mai degrabă din cea de vicepreședinte al International Romani Union (IRU), un for internațional înființat în 1978, cu membrii din 32 de țări.

I se părea un context bun, pentru că 2013 urma să fie anul european al cetățenilor, dar și cel în care se va organiza primul congres în România al International Roma Union. Discuțiile s-au tot lungit și nu ajungeau la un punct comun. Cioabă nu era convins că va susține conferința, și părea mai degrabă interesat de povestiri din trecut și de viitoarea sa candidatură la președinția IRU.

– Nicule, vreau să te întreb ceva.

– Da, Măria ta, la datorie.

– Dacă ai fi președinte IRU, ce ai face?

– Aș merge țară de țară, să organizăm filiale în țări, ca IRU să fie pe pământ, pentru că de 20-30 de ani, este cu capul în nori, are numai președinți, prezidiu, dar nu are bază. După ce am umblat în țară de țară, și aș vedea ce vor oamenii, le-aș cere și eu. Trimiteți-vă copiii la școală! Aș vrea să obținem rezoluția Parlamentului European privind recunoașterea holocaustului. Tu mă recunoști pe mine, Uniune, și eu sunt partenerul tău să modernizez populația de romi. Pentru că dacă eu [Uniune], îți recunosc durerea, tu trebuie să mă accepți și pe mine când îți cer asta, asta, asta.

În aprilie, Cioabă a fost ales președinte al IRU. Congresul de la Sibiu a părut însă o întâlnire în care membrii se bat pe umeri și vorbesc despre emancipare politică și alte lucruri îndepărtate de problemele de pe teren. Nu au fost activiști civici prezenți – Nicolae nu s-a simțit bine –, iar lista de invitați i-a inclus pe Elena Băsescu și Corneliu Vadim Tudor.

Nicolae nu e descurajat că mesajul lui de emancipare n-are priză. L-a repetat fără probleme și oficialilor de la Amnesty International, pe care i-a criticat recent că au rapoarte slabe, care victimizează și nu responsabilizează oamenii din comunități segregate ca Piatra Neamț, Cluj sau Baia Mare.

„Cred că ce putem face este să încurajăm oamenii să-și ia propriile destine în mână și să-i ajutăm pe aceia care înțeleg că trebuie să-și ia în serios responsabilitățile, să-și ducă copiii la școală”, le-a spus Nicolae. „În momentul ăsta îi descurajăm să se gândească la responsabilitățile lor. Trebuie să ne schimbăm parțial discursul și să insistăm că trebuie să se gândească și ei la ei, cu suportul societății. Și în felul ăsta îi deosebim pe cei răi de cei buni.”

Pentru unii dintre cei care sunt în mișcarea civică a romilor sau care o privesc de aproape, rolul lui Nicolae de acum e cel de filozof – un om care face conexiuni la care nimeni nu se așteaptă, spune sociologul și prietenul lui, Vasile Burtea, care nu crede în teoria idealistă despre responsabilizarea romilor din comunități.

„Oamenii ăștia au fost atâtea veacuri fără inițiativă și nu vii dintr-o dată din cer, dintr-o dată ne pocnește inițiativa. Fără să aibă niște locomotive nu se poate, sunt oameni care au trăit în cultura sărăciei, dacă nu au fost marginalizați de alții, s-au automarginalizat.”

Și Gelu Duminică, directorul organizației Agenția „Împreună”, spune că discursul lui Nicolae este neclar și simplist, iar „o mare parte din mizeria pe care o blamează i se datorează”.

Nicolae este mai mult ideolog decât practicant, spune și Valeriu Nicolae, activist rom și fondatorul unei organizații care ajută copii din Ferentari. Valeriu e însă de acord cu Nicolae că societatea civilă romă este în colaps. „Aș fi vrut să văd oameni cum e [el], obsedați. Marea majoritate nu au obsesii, nu au un drive, la ei principala lor motivație este banul și gloria. Nu sunt activiști, asta se întâmplă în [toată] societatea civilă românească”.

***

La Salerno, Nicolae se trezește în fiecare dimineață privind marea. Face parte din privilegiul de a locui în cel mai mare hotel din oraș, unde lucrează Ana, fiica cea mare și soțul ei italian. Dimineața este rezervată de obicei lucrului – citit, trimis mailuri, telefoane –, prânzul îl ia cu fiica și nepoatele gemene, Francesca și Maria, cu care se joacă deghizându-se în indieni sau răspunzându-le ca dintr-un dicționar la orice întrebare. De Francesca are grijă uneori după școală, iar Mariei îi citește la culcare, pentru că nu poate să adoarmă fără poveștile lui il nonno. Cu Ana, fiica lui de 32 de ani, și-a încălzit relația, după ce s-a mutat în Italia pentru tratament. În ultimii ani au trecut împreună prin momente grele: moartea fostei soții, mama Anei, și apoi a fiului, Răzvan.

Nici Salerno, nici București nu sunt însă cu adevărat acasă și nu simte că are sau că a avut vreodată vreun acasă. Dar și aici, ca peste tot pe unde a locuit, a început să construiască o mișcare.

La Pontecagnano, un orașel de lângă Salerno, stă într-o casă și-n cinci rulote o familie extinsă de romi bosniaci. Îi vizitează cam o dată pe lună, împreună cu o italiancă care-i ajută să-și înscrie copiii la școală. Nicolae are treabă cu Ivo, capul familiei, care-și câștigă existența transportând material după demolări. Vrea să-l convingă să devină președintele unei asociații a romilor din regiunea Campania, pe care o pune la cale cu doi italieni din Napoli, un asistent social și un arhitect urbanist. Forum Campania Rom ar urma să fie o organizație mică în care romi și neromi lucrează împreună ca să medieze relațiile dintre imigranți și școală sau alte autorități locale.

În martie, ne-a dus Ana cu mașina la familia lui Ivo, deși nu o prea încântă contactul tatălui cu lumea asta. Nicolae adusese jucării cu care nepoatele nu se mai jucau, Cola și un pachet de țigări. Toți din familie s-au bucurat când l-au văzut, inclusiv nora româncă, care de obicei i se plânge în română de viața în casă cu soacra. În vizită erau și niște români din Spania, pentru prima oară într-o tabără de rulote, iar Nicolae i-a luat la întrebări, pe rând, cu precizie și naturalețe. De unde sunt? Ce fac în Spania? Din ce neam se trag? Care cum se înrudesc? Cu ce se ocupă?

Când Ivo a sosit de la muncă, au vorbit în romani despre ce ar urma să se întâmple cu noua asociație, despre cum actele de constituire sunt aproape gata și ar trebui semnate în curând.

Cu peste 10 copii de toate vârstele în jur, cu oameni vorbind în italiană, romani, română și bosniacă, cu femei însărcinate sau alăptând, cu bărbați mâncând, cu alții vorbind despre politică, bucătăria familiei lui Ivo părea tabloul diversității pe care Nicolae a căutat să o înțeleagă toată viața.

N-a fost însă cea mai bună zi a lui Nicolae. Era frig pentru jumătatea lui martie și piciorul îl durea. Pe la 20:00 am pornit încet spre stația de autobuz la șosea, la o stradă distanță, însoțiți de Ivo. Pentru Nicolae, bosniacul este unul dintre viitorii protagoniști ai asociației. Vrea să-l convingă să fie președinte, pentru că poate fi un model pentru alții: a abandonat viața într-o tabără ilegală, și-a găsit de lucru și a cumpărat fâșia de teren și casa unde stă cu familia. A început o traiectorie de incluziune și își dă copiii la școală, împreună cu vecini italieni. E genul de om cu care, crede Nicolae, se poate reconcilia lumea activiștilor cu cea a comunităților tradiționale.

În stație, două femei machiate strident și îmbrăcate în fuste scurte și ciorapi de plasă își așteptau clienții. Nicolae s-a apropiat și le-a întrebat în italiană dacă știu când vine următorul autobuz, iar una dintre ele i-a spus că tocmai plecase. A simțit un accent cunoscut și le-a întrebat dacă sunt românce. Una a zis că da, iar cealaltă i-a spus că e moldoveancă.

„Moldoveancă din România sau…?”, a întrebat-o.

„Din Moldova”, i-a răspuns afectat blonda.

„Ahaaa”, a exclamat Nicolae jubilând ca atunci când descoperă ceva care-l provoacă și apoi le-a urat, zâmbind, „Mult succes, fetelor!” Cum autobuzul nu mai venea, Ivo ne-a dus spre hotel cu camioneta pe care o folosește la descărcat și încărcat materiale.

În toți acești ani de căutări, Nicolae a înțeles că definițiile și etichetele ne ajută să înțelegem lumea. „E foarte greu să trăiești fără etichete și este extrem de greu să trăiești [doar] ca om”, spune el. Răspunsul afectat al moldovencei blonde de pe șosea, i-a confirmat încă odată că, adesea, identitatea, acel ceva care ar trebui să-ți ofere siguranță, care ar trebui să-ți atenueze anxietățile, se formează prin opoziție: țiganul organizat versus cel din ghetou, moldoveanul cu românul, bogatul cu săracul, femeia cu bărbatul, romul cu majoritarul.

În 2008, când căuta să-și găsească un nou rol, s-a pomenit din întâmplare la Târgu Neamț, în aceeași piață, în același loc în care se intersectase cu târgovețul în urmă cu mai bine de 40 de ani. Și-a dat seama că nu i-a răspuns și că poate n-o va face niciodată satisfăcător. În interviul cu Rostaș, a spus că jonglează cu sine și cu identitățile, uneori cu bucurie. Alteori, „sunt pierdut, sunt deprimat, sunt complet nul, pentru că sunt în golul dintre identități… Când sunt român, când sunt țigan, când sunt rom, când sunt european, când sunt cosmopolit, când sunt x, când sunt y… și uneori simt că sunt între.., într-un limbo…, rămân în vid, rămân cu mine însumi… și atunci nu mai am niciun reper de identitate”.

În astfel de momente de disperare i-ar fi simplu să fie țigan, „identitatea totală și totalizantă impusă de grup și nu aleasă”. Așa ar umple golurile și s-ar simți mai sigur, pentru că o viață de om trăită întrebându-te cine ești și încotro mergi ar fi teribilă. Dar pentru Nicolae, filozof și activist incomod, răspunsul ăsta n-a fost niciodată o opțiune.

„Din punctul meu de vedere răspunsul cu identitatea etnică este unul dintre răspunsurile posibile, dar nu este un răspuns eliberator. Este un răspuns pe care îl simt parțial, strâmt, strâns, mă încorsetează, nu mă satisface. Dar această frământare, sau „neîmplinire etnică”, este parte din prețul libertății.” ●

__________________________________

 Articol realizat în cadrul proiectului Jurnalismul responsabil – cale spre participarea civică, derulat în perioada octombrie 2012-iunie 2013, cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile.

__________________________________

* Îţi lipseşte numărul în care a fost publicat acest text? Cumpără-l din shop.

12 Comentarii pentru “Nicolae Gheorghe (Integral din DoR #12)”

  • Pingback: Nicolae Gheorghe, un bun român | bucurenci.ro

  • Pingback: A murit regele Cioabă | Depozit

  • Pingback: Un lider nu isi pune singur lauri | Curent | Jurnal Iuga Mihnea M.

  • ana maria a scris:

    excelent articolul 🙂

  • Pingback: Momâile mele | esarfe pe munte

  • dorin a scris:

    Articol foarte bine scris, bravo!L-am cunoscut pe dl Nicolae Gheorghe si l-am apreciat ca pe un activist civic deosebit. Cred ca marea lui dezamagire a fost ca nu s-a bucurat, in Romania, de sprijinul si recunoasterea pe care le-ar fi meritat. Din acest punct de vedere romii nu sunt discrimniati, in Romania, pentru ca acelasi lucru se intampla cu oamenii de valoare indiferent de etnie.

  • Laura Vasi a scris:

    Un articol complex. Din nou, imi faceti dovada ca imi cheltuiesc putinii bani (de unemployed) cu folos. Bine documentat, ramificat, profesionist, uman, UTIL. “E pur si muove!”. Felicitari!

  • nicolas trifon a scris:

    suite et fin
    Felicitari autoarei, multumesc anticipat redactiei sa-i transmita acest mesaj si coordonatele mele electronice daca doreste sa ma contacteze
    nt

  • nicolas trifon a scris:

    cu parere de rau am constatat ca mesajul precedent s-a ratacit. Scriam ca l_am cunoscut pe Nicolae Gheorghe la începutul ailor 1970 si ca ne-am revazut de mai multe ori între timp. Doream sa felicit autoarea textului despre NG. Ideea e de a traduce în franceza pentru o revista fragmente din acest text. NT

  • Pingback: Curs de jurnalism narativ pentru studenți la redacția Decât o Revistă | Zăpăcita

  • Pingback: Copilul, elevul și studentul tigan Nicolae Gheorghe – Partea I | avemfiecareopoveste

  • GD Toma a scris:

    … un articol fascinant. Foarte bine scris. Felicitări, autorului…

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #24

    DoR #24 * Feminin/Masculin

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2016

    #story2016

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2016 Decât o Revistă