Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Noi, girafa

February 3rd, 2017
Tags: , , , , ,

Povestea asta pare despre o girafă. De fapt, e despre noi toți.

Text de Gabriel Dobre
Ilustrație de Dan Ungureanu

Cu două zile înainte de referendum, de ziua mea, m-a sunat mama. După „La mulți ani”, la final de discuție, m-a întrebat cum votez. I-am spus că nu mă duc și s-a lăsat o pauză.

În 2000, când am votat prima dată, ne convinseserăm unul pe celălalt să-l votăm pe Ion Iliescu, deși am fi preferat să ne abținem. Tata, plictisit sau anesteziat de politica pe care o mânca pe pâine uitându-se la televizor seară de seară, a rămas acasă.

Nu-mi amintesc ce i-am spus mamei după pauza aia. Poate că toți sunt o apă și-un pământ, poate că nu puteam să cred o iotă din ce spuneau Ponta și Antonescu, dar nici nu voiam să fiu obligat să mai votez iar pentru Băsescu. Indiferent ce-am zis, înțelesesem, ca pentru prima dată, că locul pe care încercam să-l ocup nu mai exista.

Vara asta politica românească a anihilat mijlocul, iar mie, dreptul la abținere. Însăși lipsa mea de poziție devenise o poziție, una pro-Băsescu. Cel puțin, asta cred că a înțeles mama. Mi-a fost teamă să întreb.

Nu mi-a plăcut cum am fost brusc pus în altă tabără decât mama, chiar dacă nu făcusem nimic în direcția asta. Ajunsesem să cred că vara asta ne va îndepărta de tot – nu doar pe noi doi, ci pe noi toți. Apoi a căzut girafa și vara care începuse cu tentativa de sinucidere a lui Năstase a devenit și mai stranie.

 

În noaptea de 18 august, o sâmbătă spre duminică, girafa de polistiren din fața Muzeului de Istorie Naturală „Grigore Antipa” a fost distrusă. Era acolo din septembrie 2011, de la redeschiderea după trei ani a muzeului. Fusese realizată ca parte a campaniei de redeschidere și așezată în pasajul de la Universitate – corpul și parte din gât erau înăuntru, restul pe spațiul verde din sensul giratoriu de deasupra. După ce au văzut câți s-au fotografiat cu ea și cât de mediatizată a fost, curatorii au decis s-o pună în fața muzeului, în Piața Victoriei.

Trei zile mai târziu, când am văzut pe Facebook fotografia cu girafa distrusă, am crezut că era o campanie de conservare a faunei africane. Printre mesajele despre decizia Curții Constituționale de a invalida referendumul de demitere a lui Băsescu, imaginea girafei distruse apărea iar și iar. În colajul foto era culcată la pământ, cu toate picioarele rupte, unul din șold, celelalte trei de la genunchi, iar cioturile fuseseră așezate lângă gâtul alungit. Detaliul cu capul girafei făcea întreaga fotografie; avea limba scoasă și ochii dați peste cap. Arăta ca un miel omorât. Un miel portocaliu cu pete maronii.

Cei de la Muzeu puseseră fotografia pe pagina lor de Facebook, spunând: „Sperăm ca în viitor să avem suficiente fonduri pentru a o restaura”.

Nu distrugerea girafei mi s-a părut neobișnuită, cât reacțiile oamenilor. Păreau să vorbească despre ea ca despre o ființă vie. Primul comentariu a fost: „pff ce tara…ce oameni ce animale…saracul animal”. Prima sugestie: „Daca cei care iubesc muzeul se organizeaza un pic, cred ca am putea aduna destul de repede banii pentru o noua girafa. Sa fim optimisti, suntem mai multi”. Unii se întrebau cum a fost posibil așa ceva la doi pași de Guvern, alții, tot mai mai mulți pe măsură ce imaginea se răspândea, întrebau cum pot să ajute. „Trebuie să fie restaurată”, spunea cineva, „tocmai pentru a arăta celor care au făcut asta că nu pot distruge un simbol, oricât de mic”.

Într-o zi, anunțul de pe Facebook – același loc în care, în campanie și nu doar, oamenii se împărțiseră atât de dramatic în noi vs. voi încât își dădeau unfriend pe capete – a strâns 987 de share-uri, 269 de like-uri și 303 comentarii. A doua zi, girafa avea o pagină dedicată, „Girafa Antipatică”, și două inițiative independente de strângere de donații pentru refacerea ei pe lângă cea a muzeului, care, luat prin surprindere de reacții, a dat până la urmă un cont pentru donații.

Distrugerea girafei, mi-am spus, e România, cu tot ce-i greșit în ea. Chiar este atât de ușor să distrugi ceva într-unul dintre cele mai bine păzite locuri din România? Și mai important, având în vedere discuția mea cu mama, ce-i face pe oameni, despărțiți de politicieni, să se adune în jurul unei statui?

Am vrut să aflu, așa că pe 24 august m-am dus la Antipa. Cei de la muzeu se obișnuiseră deja cu jurnaliștii. Ba chiar erau puțin amuzați de atâta interes. Într-o sală modernă, dincolo de magazinul de suveniruri (în care nu era nicio girafă de pluș la vânzare), am stat de vorbă cu o muzeografă de la departamentul de comunicare. Mi-a spus că girafa a fost de la bun început „ruptă” – pentru a sta și-n pasaj, și-n rond – și că cele două bucăți nu erau gândite să se îmbine. Abia când a apărut ideea de a fi adusă în fața muzeului au fost finisate și îmbinate jumătățile.

Girafa avea o înălțime de 4,5 metri și, spre dezamăgirea mea, nicio poveste mai romanțat științifică în spate. Fusese aleasă în campanie pentru că aveau nevoie de un animal lung, care să stea şi-n pasaj şi-n afară. Artex Services, firma care a realizat și restul mulajelor de la Antipa, a primit câteva fotografii, iar artiștii de acolo au făcut o girafă cum s-au priceput mai bine, fără vreo indicație privind subspecia, sexul sau vârsta animalului.

După câteva ore pe Wikipedia pot să mă hazardez să-i fac eu profilul: era tânără – girafele au două protuberanțe lângă urechi, ca niște coarne, care la cele tinere sunt mai subțiri și au încă păr (la adulți, chelesc). Girafa era mascul, pentru că avea o gâlmă proeminentă la baza craniului. Fiecare girafă are propriul tipar de pete, dar modelul diferă de la o subspecie la alta din cele nouă existente. Girafa de la Antipa pare să fi fost o Giraffa camelopardalis peralta sau o girafă nigeriană. Mulajul a costat 30.000 de lei.

Apoi m-am întâlnit cu muzeografii care erau de serviciu când s-a descoperit vandalizarea: Melanya Stan și Mihai Stănescu. Niciunuia nu i-a venit să creadă când au văzut-o în iarbă. În fața muzeului erau deja părinți și copii care așteptau deschiderea. Priveliștea girafei distruse era dezolantă, micuții începuseră să pună întrebări. Au chemat poliția, iar Stănescu și încă doi colegi au luat bucățile și le-au cărat în spatele muzeului.

Paznicii muzeului, o firmă privată, nu știau nimic. Misiunea lor e să protejeze exponatele din interior. Jurisdicția lor „se termină la scările de la intrare și de acolo începe domeniul public”, mi s-a spus când am întrebat cum de n-au observat nimic.

Se pare că făptașii (sau făptașul) o loviseră cu destul de multă putere. „Era confecționată din polistiren expandat”, mi-a explicat Stănescu, „armată la interior cu un schelet din lemn și fixată de bancă și de pământ cu mai multe cabluri de oțel de un milimetru grosime”. Era acoperită cu o țesătură de fibră de sticlă și vopsită cu o vopsea siliconată care, întărindu-se, crease o crustă care a protejat-o de zăpezi, ploi și caniculă.

„Era un obiect care nu avea cum, în mod normal, să stârnească antipatie”, a adăugat Stănescu, povestindu-mi că girafa era mereu asaltată de copii care voiau poze cu ea. Pentru vizitatori, dar și pentru angajați, devenise un soi de simbol. Stănescu voia s-o vadă înlocuită cât mai repede. „E ceva similar cu ce au alte muzee din străinătate: în fața Muzeului de Științe Naturale din Viena e un elefănțel de metal; cei de la Smithsonian, în Washington, au un mastodont.”

„Va fi ceva acolo”, m-a asigurat și Stan, „că va fi girafa asta, că va fi alta din metal, mai rezistentă, că va fi alt exponat, ceva va fi acolo cu siguranță”.

La final, Stănescu m-a condus spre locul în care dusese girafa. „Cel mai puternic impact a fost cel emoțional”, a continuat. „E un obiect care nu are conotații care să trezească partizanate.”

M-am oprit. „Partizanate? La ce vă referiți?”

„Știu și eu”, mi-a răspuns muzeograful Stănescu, din mers, „nu e simbolul unei formațiuni politice sau vreo chestie de genul acesta. Nu are cum să inspire animozități, adversități. În America, măgărușul și elefantul sunt simbolurile celor două partide. Nu există așa ceva aici”.

I-am dat dreptate. Dacă girafa ar fi fost simbolul unui partid, violența asupra ei ar fi avut sens. N-ar fi fost neapărat logic, dar am fi înțeles măcar de ce cineva ar vrea să o distrugă.

 

Girafa nu mai era în curte; o luaseră cei de la Artex, probabil s-o depoziteze în condiții mai bune. I-am mulțumit lui Stănescu și am plecat. La circa 20 de metri de intrare era un cort anti-caniculă al Primăriei; paznicul fusese de serviciu și sâmbătă noapte, dar nu văzuse nimic. Seara, până pe la 10-11, fusese un protest anti-Ponta pe trotuar. O mașină a Jandarmeriei a rămas în piață până pe la unu noaptea, când și paznicul a intrat în cort. N-a mai auzit nimic până la patru dimineața, când o echipă de la drumuri a început să facă zgomot.

Am traversat piața, către Guvern, și m-am dus la jandarmul care păzea intrarea de vizavi de Antipa. Nu fusese acolo sâmbătă, dar când l-am întrebat dacă crede că jandarmul de serviciu ar fi putut să deslușească ce se întâmpla peste drum s-a uitat spre muzeu și mi-a spus că da.

Am sunat la Artex Services, firma care luase girafa. Era vineri, mi s-a zis să revin luni. Luni am aflat că s-au apucat deja s-o repare. Pe gratis, mi-a spus PR-ul. „Ați văzut că a devenit un simbol. E bine s-o redăm publicului.” Când am sunat la muzeu să le dau vestea, muzeografa cu care vorbisem în prima zi aflase deja și nu părea prea fericită: „O girafă refăcută poate cădea pe vizitatori. Nu o putem pune la loc așa”.

În aceeași zi, Artex a trimis un comunicat în care anunța că „a luat act cu mare tristețe de incident” și că, în urma „[valului] de simpatie generat în toate mediile”, „girafa va fi supusă unui program intensiv de refacere la capătul căruia, perfect odihnită și bine dispusă, va reveni în fața muzeului începând de joi, 30 august”.

Două ore mai târziu, Antipa dădea un comunicat intitulat „Girafă nouă în context nou”, care anunța că muzeul a decis să demareze un proiect de „marcare vizuală” printr-o dioramă „dedicată animalelor din savană”. Mai anunțau că „una dintre marile companii din România” s-a oferit „să sponsorizeze Muzeul în realizarea unei girafe montate pe structură metalică”.

Am trimis întrebări ambelor tabere, cerând lămuriri. Ce se va întâmpla cu girafa refăcută, acum că a apărut una metalică? Care mare companie din România? Ce se întâmplă cu donațiile? Nici muzeul, nici Artex nu mi-au mai răspuns.

Am sperat să am mai mult noroc cu urmărirea anchetei. Încă voiam să aflu cum e posibil ca o girafă de peste 4 metri, făcută din polistiren, să fie distrusă în cel mai bine păzit loc din București. La Jandarmeria București, un locotenent m-a ascultat povestindu-i despre girafă, despre protestul anti-Ponta, despre mașina jandarmeriei care ar fi rămas până la unu noaptea „în dispozitiv”, un termen pe care l-am folosit pentru că îl auzisem la protestele din iarnă. Locotenentul mi-a spus că dacă tot știu terminologia, știu și că nu-mi poate da informații care ar putea „periclita secretul misiunilor operative”. Mi-a spus să sun la relații publice; cică aveau un colonel nou, dar nu știa cum îl cheamă.

Colonelul era Moise Romică, noul șef al Serviciului de informare și relații cu publicul. Telefonul meu era prima solicitare pe care o primea din partea presei și l-a prins fericit și cu chef de vorbă. Mi-a promis că va cerceta și va reveni cu detalii și a făcut-o.

Varianta Jandarmeriei sună așa: între orele 17:00 și 22:00 în fața Muzeului Antipa din Piața Victoriei a avut loc un „pichet de protest spontan”. Jandarmeria București a luat măsuri de ordine publică și „a ridicat dispozitivul” la 22:30. În piață a fost trimis un alt echipaj care a părăsit zona la 01:30. La acel moment, „girafa era intactă”.

Despre jandarmii de vizavi, am aflat următoarele: așa cum paznicii muzeului nu acționează dincolo de treptele de la intrare, și jandarmii au ca limită trotuarul din fața Guvernului. Răspunsul oficial al Jandarmeriei se încheia cu următoarea explicație: „Faptul că macheta girafă este amplasată la aproximativ 5 metri înapoia stâlpilor de iluminat stradal, pe spațiul verde, în apropierea unor arbuști și distanța acesteia față de obiectivul Sediul Guvernului României este de aproximativ 200 de metri, îngreunează vizibilitatea și nu permite jandarmilor din dispozitiv să sesizeze posibilele acte de vandalism din zona machetei”.

Cu Poliția n-am avut același noroc. După câteva săptămâni, singurul lucru pe care l-am aflat a fost că dosarul a fost înaintat Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1. Asta înseamnă că ați găsit vinovații? „Nu vă putem da mai multe informații”, mi-a răspuns purtătorul de cuvânt.

Pe 30 august, girafa refăcută a fost într-adevăr montată în faţa Muzeului. E fixată în ciment şi nu mai arată ca o girafă nigeriană. Muzeul și-a instalat și camere de supraveghere. Ăsta a fost și punctul în care încercarea mea de a înțelege ce s-a întâmplat cu girafa s-a răcit. Cel puțin în offline, pentru că online i-am scris celui care a făcut pagina „Girafa Antipatică”. După distrugerea statuii, reacțiile s-au împărțit în trei: cei întristați de veste, cei care voiau să o refacă și cei care făceau glume despre cei din primele două categorii. „Girafa Antipatică” făcea parte din ultima categorie.

Creatorul paginii mi-a răspuns repede. Mi-a spus că îl cheamă Mircea, e art director la agenția de publicitate DDB și a făcut pagina ca reacție la „empatia de tip .jpg”. „Sunt din tagma oamenilor care se combină la o Piața Universității”, mi-a scris, „și nu iau în râs mobilizările oamenilor, însă iau în mare râs atitudinea emo, cauzele-breloc”.

În primele postări, Mircea a mers pe indignare și a trecut de 1.000 de like-uri. Apoi a trecut la glume. „Andrei Antipatica citește azi scrisoarea de adio lăsată de Girafa Antipatică, în cadrul unei conferințe de presă la Spitalul Floreasca” şi trucaje foto (Băsescu ținând în brațe un copil cu cap de girafă, Țiriac vânând girafe, Girafa în stema de pe drapel).

„Oamenilor care au avut o lăcrimuță”, mi-a scris Mircea, „le spun că statuia aia, cel mai probabil, nu era bine concepută pentru outdoor. Iar vandalismul (în formă de complot sau nu), ACEST CÂINE CARE RUPE ROMÂNIA ÎN DOUĂ, din nou, nu mă interesează deloc și mă lasă absolut rece. Vandalism există și nu cred că o pagină cu un coș de gunoi rupt în două pe trotuar ar atrage atât de mult interes.”

„Oamenii au plâns alături de Girafă”, a încheiat Mircea, „pentru că România nu prea mai prinde loc la Europene, sau la Mondiale”. În stilul lui de publicitar, cinic dar atent la mișcările care se petrec în jur, Mircea îmi dăduse răspunsul pe care-l căutam.

Am uitat să fim împreună. Ba mai mult, vara care a trecut ne-a împărțit așa de tare încât la mijloc s-a căscat un hău. Din el putea, și poate încă, să iasă orice. A ieșit întâi o girafă de care ne-am agățat, nu pentru că era simbolul unui muzeu, ci pentru că ne-a dat posibilitatea de a trage în aceeași direcție fără să simţim că avem ceva de pierdut făcând asta. Ceva ce politica și politicienii n-au mai făcut de mult.

Poate că Mircea are dreptate. Poate că girafa chiar ar trebui să fie pusă pe drapel. Eu votez pentru asta.


Această poveste a fost publicată în 2012 în DoR #10. Dacă vrei să-l ai în colecția ta și să ne susții să continuăm să facem astfel de materiale, cumpără-l din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

Comentează

Numărul curent: DoR #26

DoR #26 * Locuire

Susține DoR. Abonează-te!

Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

The Power of Storytelling 2016

#story2016

Arhiva DoR în format PDF

Arhiva DoR în format PDF

Curierul oficial

Curierul oficial

English DOR

English DoR

RSS

Articole
Comentarii
© 2017 Decât o Revistă