Noi în anul 2050 (DoR #4)
Peste 40 de ani, în loc să ne ducem nepoţii la grădiniţă, eu şi aproape jumătate din populaţia ţării, toţi peste 60 de ani, vom merge la muncă pentru că Statul român nu va avea de unde să ne plătească pensiile.
Text de Georgiana Ilie
Ilustraţie de Mircea Drăgoi
____________________
Scăderea salariilor bugetarilor, concedierile, creşterea TVA-ului – toate decizii motivate de criza economică şi deficitul bugetar, toate luate cu repeziciune în 2010 – ar putea da impresia că mai rău de-atât nu se poate.
Din păcate, e doar începutul. Victimă a politicilor populiste şi a inadaptării la scăderea populaţiei din ultimii 20 de ani, România se îndreaptă către un colaps socio-economic; ponderea vârstnicilor creşte, numărul de copii scade. Cei mai afectaţi vom fi noi, adulţii de azi, care, ajunşi la vârsta de pensionare, vom descoperi că instituţia pensiei nu mai există. Nici copiii noştri nu o vor duce mai bine: vor plăti impozite enorme pentru a întreţine Statul.
Teoretic, România se află într-o situaţie ideală. Aşa indică piramida populaţiei, instrumentul cel mai util de radiografiere a profilului unei populaţii pe vârste şi sexe. Are mulţi adulţi (forţă de muncă mare), puţini copii (cheltuieli mici cu educaţia şi sănătatea) şi o speranţă de viaţă mică (cheltuieli mici cu pensii). Practic, mai puţin de jumătate din adulţi – 4,5 milioane (din care o treime sunt bugetari) – plătesc impozite. Avem 6 milioane de pensionari (deşi doar 4,2 milioane au peste 60 de ani) şi 7 milioane de asistaţi social (şomeri, oameni care primesc bani pentru încălzire, transport gratuit etc.). În plus, salariile bugetarilor şi pensiile reprezintă 63 la sută din bugetul de Stat, rămânând puţin pentru sănătate, educaţie, infrastructură şi investiţii. Şi, unde nu se investeşte, nu e loc de mai bine.
Momentul e foarte important pentru că, din cauza recesiunii, se iau în sfârşit decizii care pot redresa dezechilibrul produs de măsurile populiste din ultimii 20 de ani. Se scad cheltuielile bugetare, se încearcă aducerea mai multor bani la buget, se regândeşte politica ajutoarelor sociale. Măsurile acestea trebuie însă gândite împreună cu altele care să pregătească populaţia şi economia pentru inevitabilele schimbări. Dacă nu facem ce trebuie, situaţia va deveni atât de gravă încât nimic nu ne va mai putea întoarce pe linia de plutire.
România nu trebuie să inventeze soluţii. Poate să se inspire de la ţările din vest, care s-au adaptat rapid – unele având prognoze mai dramatice – pentru că au ştiut să ţină cont şi de ce spun oamenii de ştiinţă. Un instrument util de planificare pe termen lung, prognoza demografică, stă la baza tuturor strategiilor lor economice şi sociale pentru că arată cum se va schimba profilul populaţiei în următorii 30 – 50 de ani, în funcţie de numărul de naşteri şi decese. În aprilie, am asistat la Berlin la o prezentare despre viitorul Europei. Lectorul, Dr. Rainer Klingholz, directorul Institutului pentru Populaţie şi Dezvoltare din Berlin, ne-a vorbit relaxat despre indicatorii demografici cantitativi (naşteri, decese, migraţie) şi factori calitativi (educaţie, sănătate), analizaţi pentru fiecare regiune europeană.
Când a trecut la slide-ul cu harta Uniunii Europene, împărţită şi colorată în funcţie de gradul de pregătire pentru 2030, în sală s-a auzit n murmur revoltat. Cu cât verdele era mai închis, cu atât erau mai puţine probleme. Când dădea în galben, situaţia se îngălbenea şi ea. Roz şi roşu indicau că va fi rău de tot. Centrul şi nordul Europei, chiar şi câteva regiuni din Spania, se scăldau în nuanţe de verde. Sudul, Ţările Baltice şi Slovenia erau în incertul galben. Tot estul, din Polonia până în Grecia, dar şi sudul Italiei, sângerau. Inclusiv România.
Populaţia României scade constant din 1992. De la 23,2 milioane atunci, la mai puţin de 21,5 milioane la sfârşitul lui 2009. O femeie naşte în medie 1,3 copii, adică modelul familial are un copil, nu doi, câţi ar trebui pentru a menţine constantă populaţia. În ultimii 20 de ani s-au născut cu 40 la sută mai puţini oameni decât în ’70 – ’80. Speranţa de viaţă la naştere este cea mai scăzută din UE: 72 de ani. Avem şi o emigraţie semnificativă, estimată la 10 la sută din populaţia totală şi 20 la sută din cea aptă de muncă. Măsurarea exactă este imposibilă, pentru că oamenii nu îşi declară legal mutarea.
Calitatea vieţii este la fel de relevantă. Românii au o stare de sănătate generală proastă – suntem campioni la decese premature şi invalidităţi cauzate de boli cardiovasculare, la incidenţa cancerului, TBC-ului şi a altor boli cronice – şi avem o mortalitate infantilă foarte mare – 13,9 la 1.000 de nou-născuţi vii, chiar 16 în sud. Sunt semne ale unei educaţii precare şi ale unui sistem de sănătate inadecvat. Vârsta reală de pensionare este de 54 – 56 de ani, ceea ce duce la un dezechilibru între numărul plătitorilor de impozite – 4,5 milioane – şi cel al pensionarilor – 6 milioane, din care aproape un milion cu pensii de invaliditate. Jumătate din populaţie trăieşte la sat şi jumătate din femeile de la sat nu au lucrat niciodată legal, adică nu au plătit impozite şi nu au dreptul la pensie. Nu în ultimul rând, avem cea mai săracă regiune europeană, Moldova.
Niciun guvern nu a vrut să ţină seama de aceste date pentru că ele cereau măsuri drastice, care le-ar fi scăzut popularitatea. Dar datele nu sunt noi; sunt cunoscute de cel puţin şase ani. În 2004, prof. Vasile Gheţău, directorul Centrului de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici”, împreună cu misiunea în România a Fondului ONU pentru Populaţie (UNFPA), au lansat primele previziuni demografice care arătau cum va schimba diferenţa dintre numărul de naşteri şi decese profilul populaţiei. Acestea spun că în 2050 vom fi 16 milioane, iar raportul de dependenţă va fi de 1 la 9. Adică din impozitul plătit lunar de o persoană se vor plăti pensiile, cheltuielile de educaţie şi sănătate pentru nouă copii şi vârstnici. Dar dezechilibrul nu va începe să se întâmple fix în 2050. Din multe puncte de vedere, se întâmplă deja. Dacă acum, la un raport de dependenţă de 1 la 3, nu sunt bani pentru sănătate şi educaţie şi majoritatea pensiilor sunt la limita subzistenţei, când dependenţii se vor tripla, nu vom mai avea şanse de redresare.
În 2006, UNFPA a publicat Cartea Verde a Populaţiei, un document care propune măsuri axate pe îmbunătăţirea sistemului de sănătate, includerea în forţa de muncă a tuturor grupurilor sociale şi adaptarea sistemului de educaţie la necesităţile pieţei. Documentul urma să fie analizat de ministere şi transformat într-o strategie naţională. Nu s-a întâmplat din cauza disensiunilor din coaliţia de guvernare de atunci, PNL-PD. Apoi au venit anii electorali 2008 – 2009.
Dr. François Farah, reprezentant al UNFPA în România, spune diplomat că în politicile publice de la noi „nu sunt multe dovezi de planificare pe termen lung”. Sau poate că sunt, dar sunt puse în cui. Viorica Roşca, consilier pe probleme de comunicare al Ministrului Finanţelor Publice, a răspuns fără ezitare la întrebarea dacă previziunile demografice sunt luate în considerare când se fac politici bugetare şi fiscale pe termen mediu şi lung: „În mod normal se iau, dar acum e criză şi sunt alte priorităţi”. Greu de crezut, când timp de patru ani Statul român a crescut pensiile şi salariile bugetarilor cu mult peste productivitatea din piaţă, ba chiar şi în 2008, când bugetul asigurărilor sociale (alimentat de impozitele pe venituri şi folosit la plata pensiilor) a intrat în deficit.
Profesorul Marian Preda, decanul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială de la Universitatea Bucureşti, spune că problema cea mai mare este abuzul din sistemul de pensii. Pensionarea anticipată este o cheltuială enormă pentru Stat, speranţa de viaţă la pensionare (diferită de cea la naştere) fiind de peste 80 de ani. Creşterea de peste patru ori în ultimii 20 de ani a numărului pensionarilor pe caz de boală ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă pentru autorităţi. Pensiile speciale (ale parlamentarilor şi magistraţilor, care nu se bazează pe contribuţiile de-a lungul vieţii) provoacă inechitate şi o pierdere semnificativă la buget. Nu în ultimul rând, Preda spune că supraincluziunea, adică acordarea de ajutoare sociale nejustificate, creează o categorie socială nemotivată să devină productivă, lăsându-i fără sprijin pe cei care chiar au nevoie. Şi încă nu am ajuns la decreţei.
Generaţiile din 1967 – 1968, dublate de interzicerea bruscă a avortului şi a mijloacelor de contracepţie, vor intra la pensie, conform vârstei legale recent ridicate la 65 de ani, în 2032 – 2033. Asta înseamnă că în doi ani vor apărea 700.000 de noi pensionari. În lume sunt două feluri de sisteme de pensii: cele care iau taxe de la angajaţi şi îi plătesc pe pensionari şi cele în care fiecare angajat îşi economiseşte din salariu şi la sfârşitul vieţii active primeşte pensia pe care a strâns-o. România, pornită la drum cu primul sistem, a încercat acum trei ani să-l implementeze şi pe-al doilea – Pilonul II de pensie privată obligatorie. Începând cu 2008, fiecare angajat urma să contribuie cu 2 la sută din venitul brut, contribuţie care trebuia să crească în următorii şase ani cu câte 0,5 la sută. (Angajatul plăteşte aceeaşi sumă pe care o datora bugetului de asigurări sociale, dar decide ce se întâmplă cu o parte din ea.) Pilonul II trebuia să fie o garanţie că, oricât de suprasolicitat va fi bugetul peste 20 de ani, va exista un fond separat pentru pensia fiecăruia.
După numai un an însă, contribuţiile au fost îngheţate la 2,5 la sută pentru că bugetul de asigurări sociale nu mai făcea faţă pierderilor. Ce încearcă Guvernul acum, în al doisprezecelea ceas, este să scadă cheltuielile şi să crească veniturile. Pentru că depindem de împrumutul de la Fondul Monetar Internaţional, e obligatoriu să atingem un deficit bugetar de 6,8 la sută din PIB pentru 2010 şi de 4,4 la sută pentru 2011. Cauza este criza economică, spun autorităţile, dar economiştii văd mai tranşant lucrurile. Rozalia Pal, economist-şef la Unicredit Ţiriac Bank, spune că „ajustarea cheltuielilor curente, ca pondere în totalul cheltuielilor, era oricum necesară. Corecţia cheltuielilor trebuie realizată şi vine să compenseze anii în care creşterile salariale au fost peste creşterea productivităţii în ansamblul economiei”.
Gabriel Biriş, partener la firma de avocatură Biriş-Goran, crede şi el că am fi ajuns oricum la măsuri de reglare. Problemele bugetare puteau fi însă prevenite printr-o fiscalitate adaptată nevoilor pieţei, iar reducerea salariilor de acum e doar cârpeală. Problema, continuă el, este că nu toţi au aceleaşi obligaţii fiscale. Legea permite prea multe excepţii care sărăcesc bugetul. Contribuţia la asigurările sociale (CAS) este obligatorie, dar nu pentru toate tipurile de venit. Poţi să iei pe cartea de muncă salariul minim pe economie şi restul să fie din drepturi de autor, convenţie civilă sau onorariu de administrator de firmă. Aşa plăteşti CAS numai pe salariul minim, în timp ce alţii, care îşi declară integral veniturile, plătesc mai mult.
Biriş spune că din 2005 militează să nu se mai plătească CAS din întregul venit, ci numai din maxim patru salarii medii, pentru că i-ar încuraja pe oameni să îşi declare veniturile integral. „Sunt 130.000 de microîntreprinderi cu un singur angajat şi 600.000 de persoane fizice autorizate care ar intra în baza de impozitare aşa”, spune el. „Numai măsura asta ar fi adus la bugetul consolidat mai mult decât creşterea TVA-ului cu 3 la sută.”
Ironia este că în iulie Guvernul a decis să pună în aplicare o parte a acestei propuneri, obligând grupurile de mai sus să plătească CAS de 31 la sută pe veniturile din iunie, fără să asigure însă infrastructura şi instrumentele legale necesare. Peste 500.000 de oameni ar fi trebuit să se îngrămădească la ghişeele instituţiilor, dar funcţionarii nu fuseseră instruiţi, nu existau formulare şi, oricum, ordonanţa contrazicea flagrant legile fiscale. Mai mult, au fost obligaţi să plătească şi contribuţia la şomaj şi la pensie, deşi, conform legii, nu pot beneficia de aceste drepturi dacă nu sunt angajaţi cu carte de muncă.
România, ca aproape toate ţările europene, e într-un proces de îmbătrânire şi scădere a populaţiei. Alte state au început să ia măsuri pentru prevenirea consecinţelor: Spania are o politică de încurajare a imigraţiei calificate, ţările nordice au reuşit să crească natalitatea prin măsuri de împăcare a vieţii profesionale cu cea de familie, Germania încurajează imigraţia şi reface sistemul de educaţie pentru a oferi recalificare continuă etc. În România măsurile au fost amânate sau n-au fost luate deloc pentru că nu erau oportune politic. Acum, din cauza recesiunii economice, am fost puşi în faţa consecinţelor declinului demografic mult mai devreme decât ne aşteptam.
Prof. Wolfgang Lutz, directorul Institutului de Demografie de la Viena şi unul dintre cei mai cunoscuţi demografi europeni, spunea în toamna anului trecut la o dezbatere organizată de UNFPA la Bucureşti că populaţia şi structura pe vârste nu contează câtă vreme o ţară are un PIB care îi permite să acopere toate cheltuielile sociale. Pentru asta este nevoie de investiţii în educaţie şi sănătate şi de un mediu care să favorizeze creşterea economică.
Ce face totuşi România?
Guvernul a început prin a reduce cheltuielile bugetare pentru salarii, o măsură care a lovit în egală măsură şi în cei care aveau salarii mari şi în personalul medical sau profesori, care au sub salariul mediu pe economie. Deci, nu investeşte minimumul necesar în educaţie şi sănătate. Apoi a crescut TVA, deşi preşedintele Traian Băsescu spunea pe 25 mai că majorarea de la 19 la 24 la sută ar duce la o inflaţie de 10 la sută anul acesta şi ar lovi şi mai mult sectorul privat, prin sufocarea consumului, scăderea puterii de cumpărare şi descurajarea investiţiilor private. Deci, nu creează un mediu favorizant creşterii economice. Tot ce a reuşit, parţial, a fost să înceapă reforma sistemului de pensii printr-o lege* care include grupurile recent puse să plătească CAS şi care desfiinţează pensiile speciale (ale magistraţilor, judecătorilor, militarilor) şi le include în sistemul naţional, bazat exclusiv pe contribuţie. Opoziţia a anunţat deja că va contesta legea la Curtea Constituţională, în special din cauza creşterii vârstei de pensionare, o măsură nepopulară căreia dă bine să i te opui.
E o atitudine tipică unei clase politice lipsite de viziune, care, în totalitatea sa, a lăsat ca bugetul să fie decimat într-o perioadă în care profilul populaţiei este într-o formă ideală pentru a pregăti viitorul. Rămâne de văzut dacă, pe măsură ce scad intrările pe piaţa muncii (fenomen început în 2009) şi creşte proporţia pensionarilor, crescând exponenţial presiunea asupra bugetului, cei care vor fi la putere vor avea suficientă voinţă pentru a continua să pună în aplicare măsurile propuse de experţi.
Dacă nu o fac, ne vedem la serviciu în 2050.
* În timpul documentării acestui text, legile s-au schimbat de câteva ori. Posibil ca şi legea pensiilor să sufere modificări până la ieşirea din tipar.
3 Comentarii pentru “Noi în anul 2050 (DoR #4)”
inteligent , dar nu neaparat convingator .
@Mihai : Nu este chiar asa de simplu sa aduci oameni, deoarece trebuie sa ridici standardele de viata. Pentru Romania, nu vor veni, in acest caz, decat somalezi si indieni…Ar trebui sa se investeasca foarte mult, ceea ce este, in acest moment, mai mult decat imposibil. Romania va disparea , deoarece in loc sa se incerce remedierea din timp a evolutiei problematicii, se incearca adancirea ei.
Comentează
Numărul curent
2% pentru DoR
English DOR
Arhiva DoR în format PDF
Conferinţă, 26.11.2011
RSS
Comentarii
Nu e asa o drama ca imbatraneste populatia.
Exista totusi varianta deschiderii supapei imigratiei programate (controlate) asa cum fac deja tari ca Australia, Canada, care importa tineri apti de munca si deja scoliti. Ei costa oricum mai putin decat milioanele investite de catre societate in cresterea unui copil care nu produce nimic pana la varsta de 16-18 ani.