Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Norii sunt prietenii tăi (Integral din DoR #10)

December 21st, 2012
Tags: , , , , , ,

O mamă navighează incertitudinile autismului şi verigile lipsă ale sistemului de sănătate mintală pentru a-şi recupera copilul.

__________________________________
De Oana Sandu
Fotografii de Andrei Pungovschi
Publicat în DoR #10 (Toamnă/Iarnă 2012)
__________________________________

În întuneric, într-o căsuţă-vagon de peste stradă de Castelul Iuliei Hasdeu din Câmpina se aprinde lumina. E luni, 5 martie, cu jumătate de oră înainte de răsărit. Singurul bec palid din bucătăria mică a familiei Alexandrescu luminează peretele din dreapta, care e plin de amprentele unor mâini mici şi colorate: roşii, negre, verzi, galbene, albastre.

Mirela Alexandrescu, 36 de ani, mamă şi soţie, pune un ibric de cafea pe aragaz, gândindu-se la ziua care tocmai începe. Aşteaptă de mult călătoria pe care trebuie s-o facă astăzi cu fiul ei.

Soţul, Nae, Ana, fetiţa de opt ani, şi Luca, băieţelul de cinci ani, încă dorm.

La şase fără zece minute, Ana, care este în clasa a II-a, se trezeşte şi sare din pat spre micul birou pe roţi din mijlocul sufrageriei. A uitat să-şi facă tema la literatură şi se apucă de scris la lumina unei lămpi. Are părul negru, lung cât să-i acopere urechile, ondulat şi des, ochii mici, puţin alungiţi şi negri, încadraţi de ochelari cu rame grena. Ţine o palmă pe frunte în timp ce scrie cu repeziciune, mirată că şi-a uitat tema şi speriată că nu o va termina până la şapte, când trebuie să se îmbrace pentru şcoală.

De nicăieri, Luca trânteşte uşa dormitorului şi tâşneşte prin bucătărie spre sufragerie, unde porneşte calculatorul şi apoi un program cu jocuri educative. O vacă care muge, un cal care nechează, o panteră care răcneşte. Ultima este preferata lui şi o provoacă click după click. Se apleacă spre boxele de pe podea şi dă volumul mai tare. Este un băieţel slăbuţ, cu ochi mari, căprui, mai înalt decât sunt de obicei copiii la cinci ani şi are o mişcare a corpului uşor tremurândă. „Iiiiiii. Ăăăăă. Ăuuuu” – sunt sunetele pe care le scoate încontinuu, cu pauze nu mai mari de zece secunde între ele.

Mirela a zâmbit când l-a văzut ieşind din dormitor, bucuroasă că s-a trezit singur. Luca se întoarce în bucătărie unde miroase atent aroma cafelei. Mirela le pregăteşte copiilor cacao cu lapte, pune două banane pe masă şi împachetează câteva felii de pizza făcută aseară, ca să le ia la drum pentru Luca. Apoi, scoate din dulapul de pe peretele bucătăriei un plic cu bani pentru abonamentul de tren şi-l îndeasă într-un rucsac mov.

Din dormitor apare şi tatăl, un bărbat masiv, cu mustaţă şi chelie, îmbrăcat în uniforma de jandarm. Se pregăteşte să plece la serviciu. Din faţa uşii din sufragerie îl strigă pe Luca. Fără să se întoarcă, Luca deschide Winampul şi caută cu mouse-ul o melodie, iar toată casa se umple de Lumea Copiilor. Tatăl insistă.

„Luca! Pa, mă. Bă, auzi! Pa!”

„Luca, spune Pa!”, strigă Ana.

„Lasă-l în pace, Ana. Luca, uită-te la mine. Pa! Zi Pa”, repetă tatăl.

Luca spune încet un „pa”, din care se aude mai mult a-ul decât p-ul şi se leagănă uşor în faţa calculatorului. „Pa, tati”, îi spune şi Ana când bărbatul se îndreaptă din bucătărie spre hol şi iese din casă.

Din sufragerie răsună „Lumea copiilor/Ne ia pe toţi în zbor/Rază de soare/Parfum de floare/Lumea copiilor”, în timp ce în bucătărie Mirela scoate o linguriţă din sertar şi o umple cu sirop. Luca pleacă de la birou şi în bucătărie Mirela îl opreşte ca să-i dea cele două linguriţe zilnice de medicament.

„Haide la pipi! La o parte, pârtie că vine 16!”

Îl duce la baie, fuge apoi după el între dormitor şi sufragerie, cu ciorapii şi pantalonii în mână. Trece zâmbind pe lângă Ana, care a rămas priponită în bucătărie. O roagă să-şi bea laptele cu cacao sau măcar să mănânce o banană, dar fetiţa, cu buzele în jos, se uită cu coada ochiului la fuga mamei. Încearcă să se pieptene şi înfige adânc dinţii periei în păr. Nu vrea să se lase ajutată nici de vecina Dorina, care a venit ca să stea cu ea până pleacă spre şcoală. Ana o roagă pe mamă să o ajute. Cu ciorapii lui Luca într-o mână, Mirela prinde rapid părul stufos, îl netezeşte cu degetele şi-i face o coadă la spate, puţin într-o parte.

Este aproape şapte şi Mirela comandă un taxi cu care să ajungă la gară. Trebuie să prindă InterRegioul de 07:09 spre Bucureşti aşa că îl pune pe Luca pe un scaun şi îl încalţă, îşi pune şi ea şosetele din mers şi încalţă şi mai rapid pantofii albi cu arici. Ies amândoi val-vârtej din casă. Ajung în trei minute la gară, iar Mirela gâfâie când cere casieriţei bilet. Alergătura se opreşte după ce află că trenul întârzie o oră pentru că linia este defectă. Se aşază să aştepte pe scaunele de plastic, iar Luca, după ce se satură să se uite la desene animate pe telefonul mamei, se apropie de ea şi-i ia capul în mâinile lui mici. Apoi se apropie cu buzele de-ale ei, râde şi scoate un „ăăăăă” de parcă ar vrea să-i spună ceva.

Luca are autism. Pentru el şi Mirela aceasta este prima zi de navetă cu trenul spre Bucureşti, o navetă de luni până vineri pe care o vor face cel mai probabil până în toamnă. Recent, Luca a fost acceptat într-un program complex de intervenţie educaţională (bazat pe analiza comportamentală aplicată, Applied Behavior Analysis) al unei organizaţii non-guvernamentale, care îi acoperă trei sferturi din costul tratamentului de 4.000 de lei, lunar. Mirela trebuie să plătească restul de 1.000 de lei pe lună. A strâns banii din donaţii de la prieteni, de la un om de afaceri din Bucureşti, dintr-un concert caritabil organizat anul trecut de PDL Câmpina şi ar putea acoperi opt-nouă luni de navetă şi program ABA. Indemnizaţia lunară de handicap de 530 de lei, pe care o primeşte Luca, acoperă doar abonamentul de tren al Mirelei. (Cu tot cu alocaţiile copiilor, venitul ei lunar e de aproximativ 1.000 de lei.)

După o oră de aşteptare, Mirela şi Luca urcă în tren, într‑un compartiment unde lângă geam mai stă o femeie. Viaţa pe care tocmai o încep înseamnă opt ore de terapie în Bucureşti, plus cele trei, uneori şi patru ore pe drum, în metrou şi în tren. Nu a fost deloc uşor pentru Mirela să decidă că naveta Câmpina-Bucureşti este cea mai bună soluţie de recuperare a băiatului ei. Ana a început şcoala de un an şi are, la rându-i, mare nevoie de ea. Ieri, fetiţa i-a spus că şi-ar dori să fie autistă, ca să petreacă mai mult timp cu mama. Dar în Câmpina nu are opţiuni profesioniste de tratament şi simte că timpul se scurge – în vară Luca face şase ani, iar Mirela speră ca până atunci să înceapă să vorbească şi să ajungă la grădiniţa normală, nu la cea specială.

Poate fi, crede Mirela, un an decisiv pentru Luca.

***

Autismul de care suferă Luca este o tulburare de dezvoltare a creierului, ale cărei cauze sunt încă necunoscute. Sunt mai mulţi factori care pot contribui la declanşarea sa: genetici, biologici sau de mediu. Nu se ştie însă cum şi în ce măsură.

Când un creier afectat de autism se dezvoltă, crearea de legături între neuroni nu decurge normal. Unii neuroni nu se conectează, unele sinapse nu funcţionează. Într-un creier cu o dezvoltare normală, activitatea în partea din faţă a creierului este sincronizată cu cea din spate, spre exemplu atunci când recunoaştem feţe sau când, mai apoi, încercăm să desluşim sentimentul pe care-l vedem pe faţa unui om: tristeţe, furie, bucurie. Combinaţia de vizual şi emoţional este dificil sau imposibil de realizat de un creier afectat de autism. Limbajul, cum e şi în cazul lui Luca, porneşte mai greoi, iar uneori, nestimulat, este aproape imposibil de atins.

În tren, Luca stă lipit de Mirela, care e îmbrăcată în blugi şi într-o helancă maro. Are părul scurt, aproape negru, în onduleuri şi mici, şi mari, care-i dau un aer adolescentin, mai ales când râde în hohote cu copiii. Mai degrabă râde decât zâmbeşte, are ochi vii şi negri, aproape ca ai fiului ei, dar mai obosiţi, şi, în unele zile, mai încercănaţi. Nu-i nici scundă, nici înaltă, este slabă, dar are braţe vânjoase şi paşi fermi.

Îi ia mâinile într-ale ei şi-i numără degetele, îi arată zăpada pe dealuri, un firicel de apă, îi spune că urmează un tunel, îl pupă pe gât, îi masează lobul urechii. Se pupăcesc, îşi strâng obrajii cu palmele, îşi apropie nasurile şi-şi zâmbesc. Luca duce palmele mai sus şi o trage de bucle mai aproape de el.

Mirela s-a născut în Câmpina în 1975, la un an şi jumătate după sora ei Eliza, într-o familie în care mama a fost centrul universului lor. Tatăl era mai mult absent. Mama era asistentă medicală şi, când erau mici, fetiţele se jucau cu halatele şi bonetele ei albe. Eliza a devenit farmacistă, iar Mirela a dat şi ea la Şcoala de Asistente. Când era în anul II, pe la 20 de ani, a vrut să-şi echivaleze nişte examene şi să continue cu Facultatea de Medicină. Însă tocmai se căsătorise, la 18 ani, cu Nae, aşa că a renunţat la idee. Primul copil, Ana, a venit la 10 ani după căsătorie, fiindcă a vrut să fie financiar pe picioarele ei în momentul în care devine mamă. Pe atunci, lucra ca asistentă la Spitalul de Neuropsihiatrie din Călineşti, un sat la aproape 15 kilometri de Câmpina. Eliza îşi aminteşte că sora ei a fost tot timpul energică, chiar şi înainte de a avea copii, dar când au venit ei, Mirela s-a transformat din motor în rachetă.

Când a rămas însărcinată cu Luca, în 2005, Mirela avea 31 de ani şi Nae, 35. Ea și-a dorit mult un al doilea copil, la fel cum şi i-ar fi dorit şi pe al treilea şi pe al patrulea. I-au plăcut copiii dintotdeauna şi crede cumva că tocmai de-asta nu a putut să lucreze niciodată la Pediatrie. Luca a fost un copil vesel de mic. Mirela ţine minte că în luna a treia de sarcină, la ecografie, părea că-i zâmbeşte. În luna a şaptea, tot la ecografie, s-a văzut o mişcare a mânuţei, de parcă i-ar fi făcut cu mâna. Şi acum i se mai pare uimitor, ca un semn.

În tren, Mirela caută prin geantă telefonul care a sunat scurt. E un SMS de la Eliza: „Bună dimineaţa! Norii sunt prietenii tăi”. Eliza i-l trimite aproape în fiecare dimineaţă, de când Luca a fost diagnosticat.

Până a împlinit nouă luni, dezvoltarea lui a fost la fel ca a Anei. Şi-a ţinut capul repede, mânca fără să aibă fixaţii pe anumite alimente, era sociabil, vocaliza şi spunea chiar „ta-ta”. Apoi a început să aibă perioade când fugea prin casă, se ascundea într-o cameră, singur. Mirela s-a gândit că băieţii sunt mai lenţi, că nu există doi copii cu aceeaşi dezvoltare. Numai că, încet-încet, Luca a început să piardă şi vocalele şi consoanele şi cuvintele.

Diagnosticul de „autism” a fost pus prima oară în 1943, de psihiatrul Leo Kanner, după ce a analizat un grup de copii care păreau foarte concentraţi pe sine. Evreu emigrat în America, Kanner este cel care a dezvoltat primul serviciu psihiatric într-un spital pediatric din Statele Unite. La cuvântul „autism” a ajuns după ce a observat că cei pe care i-a studiat sunt închişi în sine şi nu au nicio atracţie pentru exterior; derivat din grecescul „auto”, care înseamnă „sine”, era un cuvânt cunoscut în literatura psihiatrică încă din 1910 şi era folosit să descrie un simptom al schizofreniei.

În anii ’60, în America, s-a propagat teoria psihiatrului Bruno Bettelheim, care susţinea că autismul nu are cauze biologice, ci este un efect al „mamelor-frigider”, care nu reuşesc să se ataşeze emoţional de copii. Învinovăţite de opinia publică, zeci de mii de mame au suferit sub povara acestei teorii, demontate cu puţin înainte de anii ’70, de psihologul Bernard Rimland, tată de copil autist. (Sunt încă specialişti în România care susţin teoria „mamelor-frigider”. În aprilie, decanul unei facultăţi private de psihologie, într-o prelegere către studenţi, a spus despre lucrarea lui Bettelheim că este o primă carte penetrantă despre autism.)

Astăzi nu mai vorbim de o singură afecţiune, ca acum 70 de ani, ci de un complex de simptome şi afecţiuni sub larga denumire de spectru autist. Cifrele recente din Statele Unite ale Americii arată că 1 din 88 de copii este afectat de o formă din spectrul autist (incidenţa este mai mare la băieţi – 1 din 54). La copii, autismul este mai frecvent decât cancerul, diabetul sau sindromul Down. În Europa, incidenţa este de 1 la 100 de copii.

În România nu se ştie clar câţi copii şi câţi adulţi sunt afectaţi de autism. Ministerul Sănătăţii se raportează la incidenţa din statisticile internaţionale. E unul dintre motivele pentru care nu există nici programe speciale de prevenire, nici de tratament.

Luca ar putea fi unul dintre cei 30.000 de copii autişti – după estimările făcute de Centrul Naţional de Sănătate Mintală (la o incidenţă de 1 la 100) sau unul dintre cei puţin peste 5.000 de copii autişti care au şi certificat de handicap.

Familiile ar trebui să se îngrijoreze când copilul lor a ajuns la 18 luni şi nu face două lucruri aparent simple. Nu arată cu degetul pentru a împărtăşi o informaţie de genul „uite, căţelul!” şi nu se joacă simbolic: nu imită că dă de mâncare păpuşii, nu parchează o maşină de jucărie. Cercetătorul britanic Simon Baron-Cohen susţine că absenţa arătatului cu degetul şi a jocului simbolic arată întârzieri în dezvoltarea teoriei minţii, abilitatea socială, vizibilă de la 7-9 luni, când bebeluşul ar trebui să îşi dea seama că şi ceilalţi oameni din jurul lui au propria gândire şi stare mentală.

Pe la 18 luni, mulţi dintre copiii afectaţi de o tulburare de spectru autist nu întorc capul când sunt strigaţi, nu privesc în ochi, se simt mai bine după canapea decât alături de alţi oameni. Unii au o seriozitate excesivă şi zâmbesc greu, alteori râd în hohote fără motiv şi fără oprire sau plâng tăvălindu-se pe podea. Nu răspund la primul joc din viaţa lor de bebeluşi – cucu-bau. Flutură mâinile, bat din palme, merg pe vârfuri, aşază compulsiv obiecte. Simt orice senzaţie – mirosuri, sunete, atingeri – mult mai acut. Spre exemplu, trăiesc şi simt la o intensitate mult mai mare, aproape de sufocare, zumzetul unei pieţe.

În iunie 2008, când Luca avea un an şi 11 luni, Mirela şi Nae s-au dus cu el la Spitalul de Pediatrie, Laboratorul de Sănătate Mintală din Ploieşti, unde i s-a pus diagnosticul de tulburare de dezvoltare psihică şi de limbaj. Nu vorbea, nu era atent la medic. Mirela spune că ziua în care au aflat a fost cumplită. Medicul de acolo nu a vrut să scrie pe foaia medicală şi „cu note autiste”, doar le-a spus părinţilor. „Tulburare de dezvoltare psihică şi de limbaj cu elemente de discontact”, aşa cum scrie pe foaie, însemna şi mult, şi puţin, dar pe Mirela o ducea numai cu gândul la autiştii care stau într-un colţ şi nu pot fi recuperaţi. O înnebunea ideea că Luca nu va face nimic toată viaţa, că trebuie internat în azil, că va fi o legumă. În minte îi veneau imagini cu pacienţii ei de la spital, majoritatea schizofrenici.

După o lună şi jumătate, au ajuns la Bucureşti, la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia”, pentru a doua părere. Mirela a primit un diagnostic mai clar: autism atipic. Pe foaia de externare din spital au mai scris: „ameliorat la starea de externare”, iar la recomandări – „metode educaţionale specifice, terapie comportamentală”. Pe lângă autismul infantil sau clasic, care implică întârzieri mari de limbaj, uneori retard mental şi comportamente neobişnuite, şi sindromul Asperger, cu IQ mediu sau peste mediu, fără probleme de vorbire, dar cu probleme de integrare, există şi diagnosticul de autism înalt funcţional, asemănător cu Asperger. Din 2000, Manualul Statistic de Diagnostic al Tulburărilor Mintale din Statele Unite, include şi autismul atipic – o formă cu simptome diferite decât cele clasice. Medicul i-a spus că Luca are contact vizual, ceea ce este atipic pentru autism, şi cam atât. Părinţii au plecat spre Câmpina cu o mie de întrebări, toate fără răspuns.

***

O lună, Mirela a plâns în fiecare zi. Nu-i venea să creadă că i se întâmplă lui Luca. Şi nici nu-şi ierta că nu a observat mai devreme că ceva este în neregulă.

După ce au stat şase luni pe o listă de aşteptare, timp în care Mirela a lucrat cu el acasă, a început să-l ducă pe Luca la Centrul pentru copii cu dizabilităţi din cadrul Complexului de Servicii Comunitare „Sfânta Filofteia” al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din Câmpina, unde petreceau două ore pe săptămână, făcând terapie ocupaţională, psihoterapie şi logopedie. În 2008, a intrat în concediu de creştere a copilului cu handicap. Primeşte o indemnizaţie de 530 de lei şi poate sta acasă până când cel mic va face şapte ani. La centru, unii copii cu autism sau cu sindrom Down începuseră să facă progrese, unii chiar să vorbească după câteva luni.

Dar Luca nu s-a schimbat.

Autismul oferă o singură certitudine: nu se vindecă. Dar se poate controla într-atât de mult încât copilul să devină un adult cât mai independent – să vorbească, să ajungă la şcoală, să înveţe o meserie, să întreţină o casă, să aibă o familie. Termenul cel mai folosit de părinţi şi activişti este „a recupera” şi a fost sugerat de Ivar Lovaas, psihologul care a pus la punct în 1987 analiza comportamentală aplicată, intervenţia cu cele mai mari şanse de succes.

Sunt cazuri în care recuperarea are succes, mai ales în Statele Unite, dar sunt cazuri şi în România. Un băiat din Bucureşti care la cinci ani nu vorbea şi nu mergea la toaletă, este la 13 ani un copil integrat în sistemul public de învăţământ, căruia îi place să călătorească şi care vorbeşte despre perioada în care era autist.

După doi ani, Mirela a renunţat la centrul din Câmpina. O prietenă a surorii ei, care lucrează în Bucureşti la Fundaţia Romanian Angel Appeal, a ajutat-o să se documenteze pe internet, de unde a aflat că terapia ABA este cea care, cel puţin până acum, dă cele mai bune rezultate. O specialistă ABA din Bucureşti a venit voluntar în Câmpina şi a pus la punct câteva programe, adaptate pentru Luca, pe care Mirela să le continue. A fost şi la un curs la Bucureşti ca să-nveţe; nu ar fi găsit niciun terapeut disponibil să facă naveta Bucureşti-Câmpina cu mai puţin de 3.000 de lei pe lună.

ABA poate ajunge la un cost lunar de 1.000-1.500 de euro, dacă sunt incluse servicii de logopedie, kinetoterapie, terapie senzorială şi socializare. Pe lângă toate acestea, mai este nevoie şi de materiale: jocuri de stimulare, carduri inscripţionate, jucării care să imite obiectele reale, alte obiecte care să stimuleze senzorial (mingi de gimnastică, disco-ball, perii de corp, vestă de greutăţi şi multe altele). ABA este o intervenţie psihopedagogică, care funcţionează pe principiul recompensei – când copilul primeşte o recompensă după ce asociază verbal numele unui obiect cu obiectul în sine, doi neuroni se conectează. Repetând acţiunea, acel circuit neuronal se stabilizează. Primii şase-şapte ani sunt cei mai importanţi în viaţa unui copil autist, pentru că până la această vârstă circuitele neuronale s-ar putea forma cel mai bine, iar limbajul ar putea fi recuperat mai rapid.

De pe acest vârf se vede cel mai bine drumul spre independenţa de mai târziu.

Dar ABA nu este o intervenţie educaţională recunoscută în România, chiar dacă acum sunt probabil sute de studenţi sau absolvenţi, în special de psihologie, care o practică după ce au învăţat-o în familiile copiilor cu autism. Ora de terapie ABA costă între 25 şi 50 de lei, în funcţie de cât este dispus părintele să ofere sau de experienţa terapeutului. Pentru că nu e recunoscută legal şi nici subvenţionată de stat, cel mai adesea terapeuţii muncesc la negru. Unii părinţi angajează o echipă de doi-trei tutori; sunt familii care contractează chiar specialişti din Marea Britanie sau SUA.

Mirela a învăţat încet-încet să fie terapeuta fiului ei. Lucrau la început patru ore în fiecare zi. L-a învăţat să aibă răbdare, să stea la masă atunci când i se cere, să facă puzzle-uri, să deseneze, să vină la ea atunci când îi strigă „vino la mine!”, să se aşeze când îi spune „stai jos!”. L-a învăţat culorile, formele, animalele. La început folosea ca recompense mici bucăţele de ciocolată, apoi a ajuns la jocuri pe calculator sau desene la televizor, combinate cu recompense sociale: „Bravo!”, „Eşti cel mai bun!”, „Ai făcut progrese!”. Păreau lucruri mici, care la prima vedere arată ca un dresaj, dar pentru Mirela erau progrese minunate.

Când Luca a stat prima oară la masă şi i-a arătat corect, fără să se enerveze, cardul cu obiectul pe care ea l-a rostit – îl pusese să aleagă dintre „ciorap” şi „creion” – i s-a părut că l-a prins pe Dumnezeu de picior.

În Bucureşti este soare, primul soare adevărat după o iarnă lungă, plină de zăpezi. De la metrou până la Centrul de Intervenţii al Asociaţiei Învingem Autismul, Mirela şi Luca merg repede. Băiatul se opreşte când vede locul de joacă din faţa unui coafor de pe bulevardul Ştefan cel Mare. Mama îl strânge şi mai tare de mână şi nu se opreşte. Deja au întârziat din cauza trenului. „Vezi, mămica, dacă nu vrei să vorbeşti? Nu ştiu ce vrei”.

La finalul zilei, după evaluare, terapeuta Ileana Teşcan, psihopedagog coordonator, cu o experienţă ABA de şapte ani, ştia care vor fi primele obiective pentru programul lui Luca: să-şi controleze mai bine corpul, să înveţe literele pe calculator şi să comunice prin carduri. PECS (Picture Exchange Communication System) înseamnă o alternativă de comunicare printr-un biblioraft mic de plastic care are ataşate pe fiecare filă carduri plastifiate pe care sunt desenate obiecte, alimente sau acţiuni. Spre exemplu: jocul Mario Brothers, o pungă de napolitane, bicicletă sau „dat în leagăn”. Când vrea ceva, copilul îşi ia din caiet cardul şi-l înmânează. Ideal, PECS-ul încurajează vorbirea; întâi arată cardul, apoi îl combină cu verbul scris „vreau”, apoi se transformă într-o propoziţie de două cuvinte, pe care ideal o şi rosteşte.

Mirela şi-ar dori cel mai mult şi mai mult ca băiatul să vorbească până când face şase ani, poate şapte – când ar începe şcoala. Asta o ştie şi Teșcan, dar, spune ea, lipsa unui canal de comunicare frustrează copilul şi-l împiedică să facă progrese. Dacă PECS va fi doar un pas până la vorbire sau dacă învăţatul literelor îl va ajuta rapid să citească, e dificil de spus, dar rămâne o posibilitate. „Sunt copiii surprizelor. Oricând pot avea un declic şi nişte achiziţii spectaculoase.”

În cei aproape patru ani de când a fost diagnosticat, Luca a făcut achiziţii importante din punct de vedere cognitiv: recunoaşte şi diferenţiază obiecte, alimente, meserii. Ca să devină independent, trebuie ca toate achiziţiile să devină funcţionale. Recuperarea din autism nu înseamnă doar să distingă, la masă, dintre pensulă şi furculiţă, obiectul rostit de psihopedagog. Trebuie să şi generalizeze noţiunea: atunci când i se spune „Ia pensula şi pictează!”, copilul trebuie să se ducă să o aleagă dintre alte lucruri, să se aşeze din nou la masă, să o pună în culoare şi apoi pe hârtie. Este o decriptare verbală a informaţiei mai largă decât a unui cuvânt şi sunt implicate mai multe procese neuronale.

Terapeuta nu crede că părinţii pot lua cu succes locul psihopedagogilor, pentru că este dificil să fii şi părinte, şi terapeut. Procesul poate frustra părinţii, care preiau o meserie complet nouă, şi-i derutează pe copii. Teşcan spune că Mirela a făcut însă o treabă minunată. „Pentru că este şi un om extraordinar. Şi e călare pe Luca, a tras foarte mult de el.”

La sfârşitul zilei, cei doi pleacă de la centru în aceeaşi grabă cu care au venit. Trebuie să ajungă cât mai repede la Ana. Fetiţa s-a simţit rău, a vomitat, a plecat de la şcoală şi s-a dus cu vecina la medic. Mirela aleargă cu Luca în braţe pentru a prinde trenul de 17:55. Băiatul are 19 kilograme şi, uneori, mai ales când e obosit, stă inert când e ţinut în braţe şi se îngreunează şi mai mult. Mirelei îi alunecă rucsacul albastru de pe umeri, iar capul lui Luca se mişcă în ritmul alergăturii mamei. „I-i-iiii, I-i-iiii.”

Ajung la limită, pe peron nu mai e niciun pasager, doar naşii. „Avem bilet”, le spune sfârşită. Îl dă jos din braţe pe Luca şi îi spune: „Nu mai pot! Aleargă şi tu”. Mama îi întinde palma, băiatul o ia şi împreună aleargă spre vagonul care-i va duce acasă.

Cel mai mult şi mai mult lui Luca îi place să se joace la calculator, să asculte şi să se uite la videoclipul Californication de la Red Hot Chilli Peppers. Îşi strânge pumnii mici şi mişcă repede şi spasmodic mâinile de bucurie când vede calul alb cu aripi din videoclip. Găseşte cu uşurinţă YouTube-ul din arhiva calculatorului şi de acolo navighează printre muzici şi desene animate. Tot calul e de vină şi atunci când caută pe telefonul mobil al tatălui desenele animate cu Spirit: Stallion of the Cimarron. Oricât le-ar ascunde tatăl în alte foldere din telefon, Luca le găseşte de fiecare dată şi-i dă gata pe părinţi. Atât de mult îi plac caii că, anul trecut, când au fost cu toţii la herghelia de pe dealul Muscel, Luca era cât pe ce să intre în ţarc printre bârnele de lemn.

Îi mai plac Merbabies de la Walt Disney, unde personajele sunt zeci de copii-sirenă cu părul portocaliu. Ascultă şi Robbie Williams. Îi place jocul cu animalele care scot sunete, dar şi un puzzle pe care poţi să-l spargi în câte bucăţi vrei. Sparge o figură în cât mai multe bucăţele, mici-mici, până aproape nu se mai văd. Tatălui i se pare uimitor cât de repede a învăţat să joace Mario Brothers de unul singur. Mânuieşte mouse-ul rapid şi ratează rar. Când o face, se enervează şi rosteşte: „Iiiiii”. L-a mai lăsat cu gura căscată o dată pe Nae când, în parcarea din faţa Şcolii de Jandarmi, Luca s-a dus direct la Ford Focusul lor gri, chiar dacă fix lângă era tot un Ford Focus gri. Nae, care crede că Luca e recuperat „80 şi ceva la sută”, spune că dacă ar vorbi, Luca nu ar fi un copil normal, ci ar fi „super-super”. „Dacă nu ar scoate ăăă-ul şi nu ar face aşa din pumni când se bucură, nu şi-ar da seama lumea că e autist”. Mirela strânge din buze şi zâmbeşte a îndoială când aude asta.

Pentru ea, Luca mai are mult de recuperat.

E adevărat că în bucătărie a învăţat repede cum stau lucrurile. Când vrea un sandviş scoate salamul şi pâinea de unde sunt şi le pune pe masă. Când vrea piure, ia laptele din frigider şi cartofii şi i le pune în faţă Mirelei. Dar tot are perioade când mănâncă doar salam şi nici acum nu vrea să pună în gură roşii sau ardei, piersici sau struguri. Cam orice fel de mâncare trebuie să fie cu sos sau smântână.

La toaletă se duce dacă-i aminteşti şi noaptea poartă scutec absorbant. Când ajunge într-o încăpere nouă, îşi dă jos pantalonii, pentru că ştie că atunci când ajunge acasă trebuie să se schimbe cu alte haine. Şi aici mai este de lucru. Mai este de lucru şi la alergatul prin casă fără un scop anume, la socializatul cu alţi copii şi la fugitul dacă-i dai drumul din mână. Uneori face mici crize de râs şi-şi schimonoseşte faţa, face ochii mici, îşi adună palmele în pumni şi-şi masează agitat obrajii. Nu se loveşte cu mâinile în cap, nu se mutilează, nu mănâncă var sau pământ, ca alţi copii de vârsta lui afectaţi de autism. Pictează coli întregi de linii abstracte, iar cel mai mult îi place să inunde planşa cu apă. Merge cu bicicleta împins de la spate şi a învăţat singur să meargă cu rolele.

Autismul îl afectează şi senzorial, de-asta îi place să-şi testeze cât mai periculos echilibrul. Stă cocoţat pe caloriferul alb din sufragerie, de unde se aruncă agil pe canapea. Coboară scările în grabă şi apoi se opreşte fix cu călcâiele pe marginea treptei. De fiecare dată când face asta, Mirelei îi stă inima în loc. Este singurul moment când se enervează pe el.

Când se gândeşte la anii care au trecut de la diagnostic, în mintea Mirelei rămâne mereu o urmă de „n-am făcut chiar tot ce trebuie”. A mai avut perioade când a renunţat să mai lucreze cu el pentru că nimic nu se lega, nu voia să-i răspundă la nicio comandă şi ea se simţea deznădăjduită. Îşi dorea să o ajute cineva, să ia o pauză de ABA şi să fie doar mamă.

În mai 2011, prietena Mirelei, Adela Tarpan, manager la Romanian Angel Appeal, a găsit un finanţator pentru cazul lui Luca. Un inginer electronist, patronul unei firme de traduceri de softuri, care are şi el un nepot autist, a început să le dea câte 1.800, 800, 900 de lei; uneori lunar, alteori mai rar.

Banii i-au permis Mirelei să înceapă şedinţele de logopedie la Bucureşti. O oră de logopedie costa 60 de lei, de două ori pe săptămână, plus două drumuri dus-întors. A prins şi ea tehnicile. Aşa a învăţat să-i facă gimnastică musculară la obraji, să-l ajute să-i iasă cât mai bine vocalele şi consoanele. A mai învăţat şi să-i scoată limba din gură ca să-l rostească pe „l” şi să-l facă să sufle în lumânare şi să soarbă din pai.

***

Când sunt în tren, Mirela îi pune mâna la ochi lui Luca când vreo rază de soare se răsfrânge în geam, ca nu cumva să facă o criză epileptică. (O treime dintre cei afectaţi de autism dezvoltă, potrivit estimărilor, epilepsie.) Când sunt pe drumuri, asta-i cea mai mare temere a ei. S-a întâmplat de câteva ori pe drumurile spre Bucureşti, când mergeau la logopedie. Şi s-a întâmplat şi într-o zi, la o săptămână după ce au început naveta. O dată, spre Bucureşti, l-a scos rapid din criză. În aceeaşi zi, spre Câmpina, „a fost cumplit”. Atunci, Luca a stat două minute şi jumătate în convulsie – cu un minut mai mult decât de obicei – şi apoi a adormit adânc, după ce Mirela i-a dat Desitin, un medicament care-l adoarme pentru a-l scoate din criză. Mirela abia a putut să coboare din tren cu el în braţe şi cu bagajele.

Atunci când creierul se dezvoltă, reţelele neuronale formate din miliarde de neuroni se organizează pentru ca prin oscilaţiile electrice să poată procesa informaţia care vine la creier şi să genereze un răspuns optim. În reţea, neuronii pot să se manifeste excitator sau inhibitor. În creierul sănătos există permanent un echilibru dinamic între neuronii excitatori şi cei inhibitori. Când acest echilibru nu mai este menţinut, iar neuronii excitatori se manifestă sincron şi susţinut, apare criza epileptică.

Convulsiile lui Luca au apărut în toamna lui 2007, când la o răceală a făcut febră de 37-38. În 2008, medicii au fost siguri că este vorba de crize epileptice, pentru că se înmulţiseră şi aveau loc şi când nu avea temperatură. I-au spus că este o comorbiditate a autismului. În primele şase luni, băiatul făcea câte una pe săptămână, iar Mirela plângea de fiecare dată.

Anul trecut a încercat să-l înscrie pe Luca, măcar pentru câteva ore, la o grădiniţă de masă, unde să stea în spatele lui, ca să-l ajute şi să o ajute şi pe educatoare să-l integreze. După trei zile, Luca a făcut o convulsie şi educatoarele s-au speriat. Mirela a fost acolo şi a reuşit să-l scoată repede din criză, dar directoarea i-a spus că de a doua zi nu-i mai poate primi fiindcă îi e teamă că va fi dată în judecată dacă Luca se loveşte în timpul convulsiilor. Mirela s-a dus cu Luca la alte grădiniţe din oraş. Cum auzeau că e autist, o întrebau de ce nu-l înscrie la grădiniţa specială. O educatoare i-a spus că „e o nenorocire să aduci un copil autist într-o clasă nouă”. Degeaba le povestea că a învăţat să facă linii, cerculeţe, puzzle-uri şi că va sta permanent în spatele lui. „Păi, ţineţi-l acasă şi faceţi acasă”, i s-a spus odată.

Nici la grădiniţa specială pentru copii cu dizabilităţi nu au primit-o prea bine. Logopeda de acolo i-a spus Mirelei că e vinovată pentru autismul lui Luca, fiindcă nu a fost afectuoasă şi nu a vorbit cu el când a fost bebeluş.

Aşa că au rămas acasă, să sorteze carduri, obiecte şi bucăţi de puzzle.

***

Trotuarul bulevardului I. C. Brătianu din Capitală se umple de o coloană de sute de oameni care merge către Piaţa Unirii: bărbaţi, femei, adolescenţi, tineri, copii. Din coloană se văd două mănunchiuri de baloane albastru-electric, iar în faţa mulţimii un banner pe care scrie „2 aprilie Ziua Internaţională de Conştientizare a Autismului”.

După ce i-a cumpărat un covrig de la o patiserie, Mirela l-a luat pe Luca în braţe, fiindcă e obosit şi bate şi vântul. Merge încet cu el în braţe şi uneori îi pune o palmă la urechi, să verifice dacă sunt acoperite bine de căciula din pluş roşu.

Azi este ziua în care peste tot în lume părinţi cu copii autişti, uneori şi autiştii adulţi, ies în stradă să ceară toleranţă, susţinere din partea guvernelor şi acceptare din partea majorităţii, a tipicilor. Albastrul este culoarea lui 2 aprilie şi în multe oraşe din lume clădiri importante se albăstresc seara, iar ziua oamenii mărşăluiesc în albastru. Pentru mulţi părinţi e şi un moment festiv, când se întâlnesc şi îşi împărtăşesc bucăţi de viaţă.

În Bucureşti, 2 aprilie 2012 a fost cel mai divers din ultimii ani. Aproximativ 100 de persoane s-au strâns pe o vreme capricioasă, cu vânt şi soare, la Universitate, în Parcul Colţea: copii şi părinţii lor, adolescenţi non-verbali, adulţi Aspergeri, specialişti ABA, activişti, un candidat la alegerile locale, chiar şi o senatoare.

Mirela şi alţi părinţi strâng semnături pentru o petiţie prin care zeci de ONG-uri îi cer premierului (pe atunci, Mihai Răzvan Ungureanu), ministerelor Muncii, Sănătăţii şi Educaţiei să descurce legislaţia ambiguă referitoare la autism. Vor ca încadrarea în grad de handicap să nu se mai facă în urma coeficientului de inteligenţă, ci după o evaluare detaliată a independenţei copilului, iar autismul să existe ca diagnostic şi după 18 ani. Acum, cadrul legal nu permite acest lucru, iar la adulţi autismul este înlocuit cu diagnosticul de retard mintal, schizofrenie sau psihoză.

Într-un sfert de oră, Mirela a strâns trei semnături, cu tot cu a ei. A amuzat-o o doamnă, angajată a ministerului Muncii, care i-a spus că nu poate semna petiţia fără acordul ministerului.

Mulţimea se opreşte în Parcul Unirii să înalţe în aer, la 12.30 fix, sute de baloane albastre. Un tânăr autist de 20 de ani aleargă prin mulţime, iar Mirela îi priveşte fiecare mişcare. A mai văzut adulţi la Spitalul Obregia; şi de fiecare dată când îi vede i se pare „cumplit că nu au avut şanse”. Mai toţi copiii sunt în braţele părinţilor sau terapeuţilor ca să vadă spectacolul din cer. Bate vântul şi firele baloanelor se îndoaie. Se aud vocale şi uneori cuvinte. Luca stă lungit în braţele Mirelei; picioarele îi ajung la genunchii mamei. Din când în când îi apucă cercelul din carton subţire imprimat în formă de puzzle (simbolul internaţional al autismului) şi trage încetişor de el, aşa cum fac bebeluşii.

La 12:30, părinţii zâmbesc şi se uită cu toţii spre cer. Nu şi copiii. „Sus-sus”, îi încurajează adulţii, arătându-le cu degetul cum baloanele albastre se înalţă spre cerul cu nori albi. „Oauuu”, strigă adulţii, ca pentru copii. Mirela priveşte spre cer la cele două baloane ale lui Luca cu ochi îngrijoraţi şi obosiţi, iar băiatul i se agaţă mai strâns de gât.

„A fost frumos, mami? Ţi-a plăcut?”

De la începutul anilor 2000, părinţii au început să se organizeze în asociaţii, să ceară drepturi mai largi pentru copiii lor, viitori adulţi, sau să le apere pe cele existente, care nu sunt respectate, cum ar fi accesul la educaţia de masă. Unii şi-au creat organizaţii ca să strângă fonduri pentru propriii copii dar şi ca să dezvolte centre în care mai mulţi copii să beneficieze împreună de terapie, la costuri mai mici. Activismul civic din această zonă a început să se simtă în ultimii cinci ani. Fondurile vin din campanii de sensibilizare, de la companii mai mari sau mai mici, din donaţii individuale şi, foarte rar, de la autorităţi.

Acum 20 de ani, în Secţia Clinică de Psihiatrie Pediatrică a spitalului Obregia, se puneau 20 de diagnostice de autism într-un an. Anul trecut au existat peste 100 de diagnostice noi. Cazurile de autism cresc vizibil şi în România, la fel ca în Statele Unite, unde la nivel public se vorbeşte despre o epidemie şi unde există programe subvenţionate de tratament, de educaţie sau de inserţie profesională. La noi, nici medicii, nici activiştii nu pot spune cu siguranţă dacă cauza creşterii numărului de diagnostice este una medicală sau este bazată pe fluxul de informaţie din media sau internet, pe care tot părinţii l-au alimentat, aducând know-how şi traduceri din alte ţări.

În 2009, un draft de lege pentru subvenţionarea terapiei, realizat într-o campanie a cotidianului Jurnalul Naţional, Copii speciali într-o Românie autistă, a ajuns pe masa senatoarei PSD Elena Mitrea, membră a Comisiei pentru Muncă, Familie şi Protecţie Socială. Primise solicitări de la cetăţeni din colegiul său din Bacău şi avea chiar şi o vecină cu un copil autist, aşa că a luat draftul şi l-a depus ca proiect de lege la Senat. Oficialii de la Centrul Naţional de Sănătate Mintală au aflat de proiect şi au hotărât să lucreze, împreună cu senatoarea, la iniţiativă.

Votată în 2010, după câteva consultări cu organizaţiile părinţilor, legea 151 permite de la 1 ianuarie 2011 depistarea activă precoce a copiilor între 0 şi 3 ani. Medicul de familie sau cel pediatru este obligat să evalueze din perspectiva autismului copiii din baza sa de date la 12, 18, 24 şi 36 de luni. Cazurile care ridică probleme sunt trimise la medicul specialist. Mai mult, spune legea, pentru copiii diagnosticaţi deja se creează o reţea completă – finanţată de stat – care permite un program complet de psihoterapie.

Doar că totul se întâmplă pe hârtie.

Detaliul cel mai important – de unde vin banii – urma să fie stabilit în normele de aplicare ale legii, un document care ar trebui semnat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Colegiul Medicilor, Colegiul Psihologilor şi Ministerul Sănătăţii. Oficialii CNAS declară că nu susţin decontarea, pentru că serviciile nu fac parte din Fondul naţional unic de asigurări de sănătate. Când au votat, niciunul dintre parlamentari nu s-a întrebat din ce buget vor fi acoperiţi banii şi nici câţi copii vor beneficia de această lege.

Fără aceste norme, legea nu se poate aplica.

Psihologul Domnica Petrovai, care a lucrat la lege din partea Centrului Naţional de Sănătate Mintală, spune că ar fi fost un pas înainte dacă Casa ar fi plătit măcar depistarea. Aşa s-ar fi ajuns la nişte cifre clare, care contează mai mult decât nişte estimări în momentul în care ceri finanţare. („Este o problemă care, din punctul de vedere al [Casei de Asigurări, Ministerului Sănătăţii], nu a fost reală până acum.”)

Centrul Naţional de Sănătate Mintală lucrează din 2007 la o strategie de sănătate mintală pentru copii şi adolescenţi, care ar urma în primul rând să facă o radiografie numerică a afecţiunilor mintale, astfel încât să nu se mai lucreze pe estimări, ci pe date reale. Pentru autism, strategia prevede centre regionale specializate. Părinţii ar urma să se cazeze cu copiii o lună într-un astfel de centru, pentru evaluarea şi construirea unui plan de intervenţii, care să fie aplicat în oraşul de unde vin. În oraşele mai mici vor fi create centre comunitare, unde vor lucra psihiatri, psihologi clinicieni, psihopedagogi, logopezi.

Dezbătută aproape cinci ani, strategia pentru anii 2013-2018 este gata de un an, dar încă mai aşteaptă pe birourile Guvernului şi a ministerelor Sănătăţii, Educaţiei şi Muncii pentru a fi transformată în hotărâre de Guvern. Schimbările politice din ultimii trei ani au determinat schimbări administrative în fiecare minister şi au amânat proiectul. O instituţie care aşteaptă semnătura unei alte instituţii, din acelaşi Guvern, nu arată prea multă voinţă politică pentru a adopta o politică publică, iar funcţionarii care lucrează la astfel de strategii ajung să se simtă complet inutili.

Petrovai spune însă că nu suntem la nivelul la care să se facă strategii nişate, pe afecţiuni. „Suntem la stadiul în care încercăm să-i convingem pe guvernanţi că copilul nu trebuie internat la psihiatrie, că nu trebuie închişi în spitale. Noi acum vrem să facem ce reuşesc să facă cei din Marea Britanie de 50 de ani.”

Însă părinţii nu mai pot aştepta mult timp. După ce s-au zbătut să strângă singuri fonduri pentru programe şi intervenţii, acum mulţi se întreabă nu doar cum îi vor face pe profesori să-i accepte pe copii în şcolile normale, ci şi cum vor reuşi să-i înveţe o meserie mai târziu, cum vor fi integraţi în joburi, alături de oameni tipici. Părinţii ai căror copii autişti sunt acum adulţi se întreabă şi unde vor ajunge copiii când ei nu vor mai fi. În România, nu există niciun centru rezidenţial pentru adulţi cu autism.

Când a înălţat cele două baloane albastre pe 2 aprilie, Mirela nu s-a gândit la nimic altceva decât la independenţa lui Luca. La o lună de când au început naveta în Bucureşti, într-o zi când Luca mergea pe bordura din faţa stadionului Dinamo, i-a spus „mama”. Într-alta i-a zis „Bună” unui prieten al familiei când a intrat în casă. Va începe curând să folosească şi cardurile prin metoda PECS.

A crezut că-i va fi mai uşor cu naveta şi că o să-şi găsească şi un job în Bucureşti în orele în care stă şi-l aşteaptă pe Luca. Şi-ar fi dorit să facă un curs de reflexoterapie, crede că i s-ar potrivi, dar sunt prea scumpe. A fost la un interviu la o grădiniţă pentru un post de îngrijitor, dar angajatorilor nu le-a plăcut că este posibil ca în unele zile, poate şi săptămâni, când Luca răceşte sau are o convulsie, să lipsească de la serviciu. O alternativă ar fi să se mute cu toţii la Bucureşti, dar Nae nu e convins că-i cea mai bună soluţie, fiindcă nu ar vrea să vândă casa din Câmpina. Uneori, nici Mirela nu e convinsă că mutatul este soluţia, preferă Câmpina în locul Capitalei. Sunt multe drumuri pe care ar putea să meargă, dar deocamdată rămâne pe acesta.

***

Spre sfârşitul primăverii, magnoliile albe şi mov au împânzit casele din Câmpina, iar Mirela şi copiii sunt acasă. Iniţial plănuiseră o plimbare până la râul de pe dealul Muscel, dar Luca a făcut o convulsie şi apoi a adormit. (Cu câteva zile înainte, la ultima vizită la neurolog, Mirela tot nu a aflat de ce crizele epileptice continuă sub tratament, de ce nu apar modificări pe electroencefalogramă – un examen care permite înregistrarea activităţii electrice spontane a neuronilor cortexului cerebral. Deşi intră în serviciile decontate de stat, Mirela a plătit EEG-ul. Medicul neurolog i-a scris pe fişă că Luca are autism infantil şi întârziere psihică severă – două diagnostice diferite de cele de până acum).

Pe pereţii bucătăriei mici, desenele din acuarelă s-au înmulţit. Lângă geam sunt desenate cu vopsea de ouă verde-pai nişte inimi, iar lângă, un ţânţar de iarbă sacrificat stă lipit şi încadrat de o ramă din acuarelă portocalie, ca într-un insectar. „Natură moartă făcută de Paşti”, spune Mirela, acoperită de hohotele de râs ale Anei.

Copiii tocmai au terminat de mâncat de prânz şi se joacă în sufragerie, iar tatăl stă în dormitor. În bucătărie, Mirela pregăteşte rucsacul în formă de broască al lui Luca, înainte de plecarea spre parc. Pune întâi Desitinul – medicamentul pe care i-l dă ca să iasă din convulsie – şi ia clasorul de PECS, întorcându-i filele. Sortează carduri ca să le pună pe prima filă.

„Fii atentă”, îi spune Anei, „o să-i pun bicicletă, cioco, trotinetă şi leagăn în carte, ca să ştii”.

„Păi, şi ce-mi spui mie?”

„Să-l laşi pe bicicletă.”

„Îl las, că şi-aşa nu merge bicicleta.”

Luca merge pe bicicletă ţinut de la spate, nu pentru că i-ar fi teamă, ci pentru că Mirelei îi este frică să nu fugă. Pe drum spre parc acaparează bicicleta căreia îi cade mai mereu lanţul la una din roţi, iar Ana se bosumflă. Fetiţa o ia înaintea lor şi nu se uită în urmă. „Ai un bot ca de lup şi o să-ţi crească urechi!”, îi spune mama.

Mirelei îi e greu să coboare pe drumul în pantă dinspre bulevard spre parcul cu lac. Luca pedalează, bicicleta merge mai tare, iar ea aproape că aleargă aplecată, ca să nu o ia şi mai repede la vale. (La începutul anului, un drum rapid cu Luca în braţe i-a dislocat umărul şi de-atunci nu-şi mai simte la fel de bine braţul drept. I-a spus râzând surorii ei într-o zi că s-ar duce la doctor doar să-i pună un aliaj „supertare” din titaniu, ca s-o ţină pentru toată viaţa.)

Cum vede lacul, Luca se pregăteşte să se descalţe ca să intre în apă, iar Mirela trage de el spre băncile de sus. Se aşează liniştit pe-o bancă, dar într-o secundă fuge spre ponton. Mirela fuge după el. Ana fuge după ei. Mama îl prinde la timp şi se aşează în genunchi îmbrăţişându-l cu o mână. Cu cealaltă o ia pe Ana. Vântul le umblă prin păr în timp ce stau toţi trei îmbrăţişaţi.

După o oră, Ana o roagă pe mama să meargă şi în parcul unei şcoli, la trei străzi distanţă, unde sunt două leagăne şi un balansoar. Când intră acolo, Luca se sperie. O ia pe Mirela de mână, are privirea pierdută şi parcă căută ceva. E moale şi fierbinte când Mirela îl ia în braţe. Speriată că ar putea face o nouă convulsie, îi spune Anei că trebuie să plece cu toţii acasă. Ana ia bicicleta lăsată pe iarbă şi pleacă înaintea lor.

După şcoală, când nu e Mirela, Ana stă acasă cu o vecină, cu tatăl ei, cu bunicul sau cu mătuşa Eliza. Îşi face temele singură sau o mai ajută unul dintre ei şi seara, după 19:00, când vine mama, le verifică cu ea. Când Mirela a început naveta, i-a explicat Anei că Luca merită mai mult decât poate ea să facă şi, dacă tot au reuşit să strângă bani, trebuie să continue terapia la Bucureşti. Ana a spus că înţelege, dar după prima zi de navetă i-a spus Mirelei că ar vrea să vină şi ea cu ei la Bucureşti. Zilele următoare a învăţat încet-încet să-şi încălzească singură mâncarea la cuptorul cu microunde, iar acum se duce singură la balet marţea şi joia. Uneori, în vacanţe mai vine cu ei în Bucureşti, dar nu în fiecare zi, fiindcă ar însemna să cumpere câte două bilete de tren. (De prin mai controlorii din tren au început să-i sugereze Mirelei să plătească biletul şi pentru Luca, pentru că se vede că a împlinit de mult cinci ani, vârsta maximă până la care copiii pot călători gratuit. Două abonamente de tren ar însemna 1.070 de lei.)

Autismul afectează întreaga familie. Stresul unui cuplu care are un copil cu o dizabilitate intelectuală este mai mare. Dar uneori este atât de mare încât familiile se destramă. În 2010, cercetători de la trei universităţi americane au lucrat la un studiu care a arătat că şansele unui divorţ într-o familie cu un copil afectat de autism sunt aproape duble faţă de cuplurile care nu au această problemă. Efortul financiar, decizia ca unul dintre părinţi să devină sprijin permanent pentru copil renunţând la job şi lupta cu acceptarea dizabilităţii cresc nivelul de stres. E la fel de greu şi pentru fraţi. Dintr-o dată, centrul atenţiei părinţilor se transferă pe copilul proaspăt diagnosticat şi unele dintre ritualurile sau activităţile zilnice ale familiei fie sunt înlocuite de altele, parte din terapie, fie dispar.

***

E 7 iulie şi o adiere caldă bate în curtea familiei Alexandrescu. Norii de pe cer se pregătesc de o ploaie caldă de vară. A fost soare dimineaţa când Luca a suflat fără probleme în lumânarea de şase ani de pe tortul de frişcă pe care i l-a făcut mătuşa Eliza. La masa din spatele casei, sub mărul care vara asta n-a dat fructe, au stat părinţii şi nişte prieteni de familie, un cuplu cu doi copii. Lui Luca cel mai mult i-a plăcut cum se acidulează şampania de copii şi o vărsa pe jos, ca să audă bulele cum se sparg.

Cu trei zile înainte să facă şase ani, Luca a învăţat să scuipe când se spală pe dinţi. La fel ca suflatul sau băutul cu paiul, scuipatul e unul dintre micile progrese care le dau aripi părinţilor de copii autişti. În cele aproape patru luni, a învăţat să comunice prin carduri. Când vrea calculator, ia cardul pe care e desenat un monitor şi-l dă cui e mai aproape. I s-a mai liniştit şi corpul, nu mai are mişcări robotice – asta şi pentru că la centru poartă o vestă de greutăţi. A început să nu mai ţină obsesiv obiecte în palmă. Recunoaşte zilele săptămânii când sunt scrise şi ştie meserii, animale, fructe, legume, haine. Le diferenţiază, dar încă nu le rosteşte voluntar. Pe unele le rosteşte ca sunete, după imitaţie. De la mijlocul lui mai a fost de câteva ori la o grădiniţă din Bucureşti, înscris printr-o colaborare între Centru şi grădiniţele publice.

„A fost foarte, foarte bine”, spune Ileana Teşcan, coordonatoarea terapiei, despre prima zi a lui Luca la grădiniţă. O fetiţă i-a zis: „Ce puternic eşti, Luca!”, după ce a deschis rapid un borcănaş de acuarelă, iar educatoarea l-a pus să împartă pensule colegilor. Mirelei nu-i venea să creadă şi, în ziua aceea, după ce a aflat, a zâmbit mult.

Peste vară, bucătăria şi holul din căsuţa-vagon a familiei Alexandrescu s-a umplut şi mai mult de culoare. Cum intri pe uşa din PVC alb dai în stânga de mesajul „Bună! Bine aţi venit” scris de Ana şi împrejmuit de mâzgăleli colorate: linii, curbe, spirale. Sub dulapul de bucătărie, un amalgam de linii încâlcite cu mult portocaliu şi ceva verde, maro şi mov şi palme mici de acuarelă întinse este „mai mult opera lui Luca”. Anei i-a plăcut atât de mult că a vrut să facă şi ea la fel pe peretele mic de lângă intrarea în bucătărie.

O cutie cu acuarele stă desfăcută pe masă alături de două-trei pensule când Ana şi Luca intră în bucătărie, după plimbarea cu rolele pe străzile bine asfaltate din cartier, într-o sâmbătă de la mijloc de toamnă. Luca ia o pensulă şi atinge culoarea uscată şi se întoarce spre peretele din spate, deja colorat. Mirela ia rapid o cutie nouă cu acuarele de pe pervazul ferestrei, o deschide, deschide şi un tub alb de guaşe şi pune câte puţin în fiecare dintre culori. Ana vrea să picteze şi peretele de lângă geam, iar mama îi face rapid loc, dând la o parte un sertar din plastic, pe roţi.

„Uite, Luca, hai aici, colorează aici cu mine!”, îi spune Ana şi Luca se întoarce cu pensula înmuiată în verde şi-şi roteşte rapid mâna de la dreapta la stânga într-un cerc care nu se închide, fix în locul unde sora mai mare i-a spus să picteze. Ana o întreabă pe mamă dacă nu ar vrea să-l aducă pe Luca la cursul ei de pictură. Linii şi cercuri au umplut pereţii şi apa din culoare s-a prelins pe jos, lăsând pe gresie urme colorate. Mirelei nici nu-i vine să le şteargă, îi plac atât de mult că-i amintesc de bomboanele Cip de când era mică.

Recent, Mirela s-a împrietenit cu Ileana, mama Ilincăi, o fetiţă de doi ani diagnosticată în primăvară cu autism. E cea mai proaspătă prietenă a ei, cu care se vede la fiecare sfârşit de săptămână. Când au aflat una de alta au vrut să se cunoască neapărat, pentru că niciuna nu avea pe nimeni apropiat care să treacă prin aproape aceleaşi experienţe zi de zi. Ileana are 31 de ani şi e medic stomatolog în Câmpina, iar Ilinca e singurul ei copil. Au tot vorbit când s-au cunoscut prima oară cum să facă să strângă mai repede şi mai uşor bani pentru terapia copiilor. Aşa au ajuns să-şi dorească să facă o asociaţie, să se gândească la un nume, şi să se apuce de strâns actele pentru a le depune la judecătorie.

Mirela ar fi vrut ca organizaţia să se numească „Dincolo de autism”, pentru că aşa ar fi arătat că după diagnosticul de autism mai sunt multe de străbătut. Dar au ajuns la varianta a doua, „Glasul autismului”, fiindcă prima era deja luată. Mamele simt că prin asociaţie vor avea mai multă legitimitate în strângerea de fonduri. Mirela se gândeşte şi la un centru pentru mai mulţi copii cu autism din Câmpina, pentru momentul când nu va mai avea bani pentru navetă sau când nu va mai putea să o facă. Se gândeşte să folosească banii strânşi şi ca să angajeze pe cineva care să facă măcar o zi pe săptămână naveta în locul ei. Aşa ar avea mai mult timp pentru Ana.

Sunt zile când nu mai aleargă spre Gară, spre Centru sau spre metrou. „A întârziat trenul, asta e”, spune ea. „Mergem calm, încet. Pentru ce să ne omorăm, că tot acolo ajungem.” Sunt zile când dimineaţa pe la şase, înainte ca toţi din casă să se trezească, Mirela îşi bea cafeaua afară, ascultă păsările şi se gândeşte la ce-i spunea mama, când era mică: „Când nu vrei să pleci de acasă, te gândeşti că pleci în excursie”.

Într-o dimineaţă, Ana a întrebat-o pe mama dacă Luca a început să vorbească. Mirela i-a zâmbit. Dacă a înţeles ceva anul acesta, e că în autism e mai bine dacă iei fiecare zi aşa cum vine. „Trece, vine alta, nu poţi să ştii cu certitudine că mâine, peste o săptămână sau la anul o să fie bine, o să fie perfect. Când o să fie, o să fie. Eu nu-mi fac planuri, ce o să fie peste un an. Înainte aşa făceam.”

Din octombrie, centrul nu-i mai cere Mirelei cei 1.000 de lei pe care îi dădea de la ea pentru terapie – ajutorul pe care l-a primit a făcut-o să spere că va continua naveta şi la anul. Dacă băiatul va începe să vorbească spontan, îşi doreşte să-l vadă la şcoală, în 2013.

După prânz, copiii fug cu pensulele în curtea din spate. Ana îşi aduce şi maşina de cusut, o jucărie care cântă strident pe sfârşit de baterii şi găureşte o pânză. Printre alergăturile lui Luca prin curte, Mirela îi cere să spună cuvinte. Ultimul de care e bucuroasă, nu doar mulţumită, pe ziua de azi e „oaie”. L-a spus legat – „oaie” –, nu „oaaaa-ieeeee”, cum spunea înainte. Pictat cu verde pe nas şi pe obraji, Luca zburdă ca un titirez prin curte cu o găleată albă de plastic în mână. O pune lângă banca de lemn de sub măr şi pritoceşte în ea culoare şi apă. Fuge glonţ spre casă şi, când revine, trântind uşa şi agitând în palme o pensulă mare, îşi rosteşte „iiiiiii”-ul. Râde şi cu privirea, şi cu corpul, şi cu vocea.

Chiar atunci, un avion trece zgomotos aproape deasupra caselor, pe cerul albastru, cu nori albi şi pufoşi.

„Uite, avionul aproape, Luca!”, spune Mirela, şi-şi îndreaptă privirea spre cer.

Luca se ridică de lângă găleată, iese de sub măr, se-ntoarce spre mama lui şi-apoi întinde o mână şi un arătător spre avionul de pe cer.

„Acolo, da, foarte bine!”, îi spune răspicat Mirela şi arată şi ea spre cer, încă o dată, cu privirea îndreptată spre el. ●

__________________________________

NOTA EDITORULUI: Oana Sandu a cunoscut-o pe Mirela Alexandrescu şi familia ei în februarie 2012. Pentru că este mătuşa unui băieţel de şapte ani, afectat şi el de autism, Oana şi-a dorit să desluşească provocările afecţiunii în România. Sora ei, Andreea Sorescu, conduce Asociaţia Învingem Autismul. Oana a petrecut timp cu Mirela şi copiii în Câmpina, în tren, în spitale, la cursuri, la centru şi în multe drumuri. Pe lângă sursele citate în text, a intervievat medici, părinţi şi activişti din organizaţii non-guvernamentale din Bucureşti şi oficiali din Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate și Direcţia Generală Protecţia Persoanelor cu Handicap.

Scrie-i autoarei dacă vrei să îi vorbești despre text sau dacă vrei să-i transmiți un mesaj Mirelei.

__________________________________

* Îţi lipseşte numărul în care a fost publicat acest text? Cumpără-l din shop.

29 Comentarii pentru “Norii sunt prietenii tăi (Integral din DoR #10)”

  • Raluca Cristian a scris:

    E un text cu adevarat emotionant si, in opinia mea, complet. Felicitari Oanei Sandu, iar Mirelei si Anei multa putere si dragoste de acum inainte!

  • bratu adelina a scris:

    multa sanatate si putere ii doresc mirelei si tuturor parintilor cu copiii cu autism.si eu am o fetita de 8 ani si jum cu progrese mari facute acasa nu am lucrat in niciun centru specializat.stiu cat este de greu,pentru ca ma ocup singura de ea,merg cu ea la scoala,fac lectii si tot ce tb facut intr o casa.mult succes

  • lucia a scris:

    Draga Oana, reportajul tau e mai mult decat emotionant, e o lectie de viata.

    M-ai facut sa plang si sa zambesc in acelasi timp. Eu sunt voluntar in alta tara si de curand am inceput sa vizitez o scoala cu copii autisti, nu stiam nimic despre autism, nici acum nu stiu prea multe insa imi pot da seama ce nereguli sunt in scoala aceea si as vrea sa pot sa ii ajut intr-un fel insa nu am competentele necesare (sincera sa fiu, nici profesorii). Ma gandeam sa renunt a merge acolo simtindu-ma inutila insa povestea asta a venit ca un semn ca trebuie sa continui.

    Mirelei ii doresc sa aiba aceasi tarie de caracter si multa sanatate. Sunt absolut sigura ca Luca e pe drumul cel bun. Si micuta Ana sa fie la fel de rabdatoare si intelegatoare cu mama si fratele ei.

    Sarbatori fericite si pline de speranta!

  • Cornel a scris:

    Buna,

    Am ajuns intamplator la acest articol, intr-o noapte in care nu puteam sa dor gandindu-ma ca problememele familiei mele sunt cele mai…, dar se pare ca nu este asa.
    Felicitari Oana Sandu pentru articol, felicitari familiei Alexandrescu pentru puterea de care da dovada, felicitari Luca pentru progresele pe care le faci.
    Sper ca Dumneazeu sa faca o minune si sa va ajute sa faceti progresele pe care vi le doriti, sa va integrati in multime, iar daca nu o sa fie asa, nu-i nimic, va aveti pe voi, aveti prieteni, ii aveti pe cei ca voi si pe cei multi care desi nu sunt ca voi va inteleg (eu sunt unul dintre ei).
    Craciun fericit tuturor si plin de miracole! Doamne ajuta!

  • E.MITREA a scris:

    Felicitari.Lupta cu autismul si pentru autism continua.Trebuie vorbit mult pana ce se va intelege ca si autismul este o problema de sanatate reala.Nu putem folosi termenul doar pentru a compara stari de nepasare.AUTISMUL EXISTA SI TREBUIE CA CINEVA SA AUDA SI SA FACA CE TREBUIE PENTRU ACESTI COPII.cATIVA PARINTI CARE LUPTA SI AU SANSA SA O FACA SAU RENUNTA LA TOT PENTRU A-SI TRATA COPILUL.DAR CE FAC COPII CARE SE NASC IN FAMILII CARE NU AU NICI O VINA CA NU AU ,NU STIU SAU NU POT MAI MULT?

  • Claudia a scris:

    Felicitari! Va felicit pentru lupta de a dezmorti autismul celor care ne guverneaza! Am avut si eu in familie un copil cu o forma de autism si acum e in clasa a V-a premiant si bursier. Sa dea D-zeu sa citeasca cine trebuie si semnalele sa ajunga acolo unde se pot lua decizii pentru ca durerea din sufletel parintilor sa fie cat mai mica.

    • Andreea a scris:

      Admir aceasta mama pentru ca este atat de puternica, eu am primit de curand diagnosticul copilului meu si inca ma lupt cu mine insami, nu vreau sa accept ca noi, chiar noi avem soarta aceasta, inca mai cred in minuni, nu-mi doresc decat sa-l vad fericit si sa-l aud vorbind.

  • Nicoleta a scris:

    tot respectul si admiratia mea pentru familia Alexandrescu care continua sa lupte si sa se bucre in acelasi timp de progresele micutului Luca. Am incredere ca ele vor coninua si imi dresc din suflet ca Nae, Ana, Mirela sa imi pastreze rabdarea de care au dat dovada; sa ii inzestreze bunul Dumnezeu cu entuziasm, gandire pozitiva si intelegere ca totul va progresa bine.
    Multumesc pentru lectia de viata si invatamintele impartasite, Oanei pentru calitatea articolului si lui Andre Pungvoschi pentru pozele extraordinar de expresive.

  • Povestea acestei mame care lupta pentru copilul ei este coplesitoare! In sufletul de mama stii ca trebuie sa lupti oricat ar fi de dureros pentru a-ti ajuta copilul sa iasa din carapacea in care se ascunde. Uneori se simte vinovata pentru timpul scurt petrecut cu Ana, insa Ana, maturizata din timp, intelege ca mama ii iubeste pe amandoi in aceeasi masura, insa in aceasta perioada, va petrece mai mult timp cu Luca..
    Drumul este greu, insa speranta ca veti reusi, ramane in sufletele tuturor!
    Felicitari dragilor!

  • Pingback: Oana Filip — Primul bazar de link-uri din 2013

  • Pingback: Jurnalismul de calitate nu a murit! O fotografie premiată internaţional şi un reportaj cu suflet | Presa Oradea

  • Alina a scris:

    Felicitari !
    Reportajul si pozele mi-au povestit mai mult decat daca as fi citit un roman intreg. Cred ca fiecare trebuie sa caute in viata, printre ocupatiile cotidiene, modul prin care ar putea, putin sau mai mult, sa faca ceva, pentru cineva, candva…dar nu prea tarziu.
    As face orice pentru copilul meu. Orice! Mirela la fel, este MAMA, este puternica si va reusi! Ii doresc sanatate, sa intalneasca in drumul ei oameni buni, puternici, care s-o ajute si sa-i aduca speranta! Sanatate copiilor, sotului si multa sansa pe drumul lor!
    Sper ca acest reportaj sa isi atinga scopul si sa fie un “manifest” in lupta pentru AUTISM.
    Ma bucur ca v-am cunoscut !

  • TANASE ANDREI FELIX a scris:

    Este o realitate care ne priveste pe toti ….. Am trecut prin Campina de mai multe ori , …si cred ….. chiar pe langa casa acestei familii ….. Este tulburator sa realizezi ca astfel de lucruri , se intampla chiar langa tine …..
    Felicitari pentru reportaj !

  • Frumoasa radiografie a clipelor unei familii cu un copil autist.

    Si eu am un baiat de 20 de ani, initial diagnosticat cu ADHD, apoi cu TSA.

    Eu unul, ca si parinte, sunt foarte linistit acum. Dar am trecut prin aceleasi stari, incercand sa-l aduc pe Andrei in lumea noastra, in sistemul nostru. Numai ca de un an de zile, am inceput sa-l observ eu pe el. Ce vrea el sa-mi transmita despre sistemul lui si eu nu inteleg.

    Si, ascultandu-l, observandu-i reactiile in diferite imprejurari, am inteles ca lumea lui este altfel. Si acum, lucrez eu cu mine pentru a-i intelege lumea lui, ce vrea el sa-mi transmita.

    Nu pot spune decat ca sunt fericit cu ceea ce am descoperit la el. El mi-a fost un Mare Maestru, care m-a facut sa invat depre mine. (Hmmm… eu cel care il fortam pe el sa invete despre sistemul nostru)

    Acesti copii ne arata ca noi nu suntem liberi. Si ne ajuta, in calatoria noastra impreuna, sa ne descoperim reciproc si sa intelegem ce este viata si care este rolul nostru pe aici.

    Pentru cei care au timp sa citeasca o nota cu o parte dintre intelegerile la care am ajuns (si asta si datorita lui Andrei) ii invit sa citeasca si comentariile notei “AM INTELES”, pe Facebook:

    https://www.facebook.com/notes/cristian-n-antonescu/am-inteles/560255807324893

    Multumesc.

  • rodica a scris:

    N-am cuvinte ! Am gasit intamplator reportajul… ma plictiseam , ma gandeam ce viata naspa am, am datorii la intretinere, n-am mai facut un concediu de nu mai stiu cati ani … Ma simt acum mica si mi-e jena de mine… Dragilor, sa aveti putere sa continuati impreuna si sa nu va pierdeti mintile !

  • cezar a scris:

    emotionant articol si impresionanta povestea. felicitari Oana, succes Luca !

  • Pingback: Award of Excellence for the picture “Tough Journey” in the Portrait Photography | Romania Pozitiva

  • Pingback: Andrei Pungovschi câștigă un premiu la POY | Blog de fotografie

  • Pingback: Decât o Revistă » Actualizare: Mirela și Luca

  • Pingback: Decât o Revistă » 2% pentru jurnalismul din DoR

  • lacramioara nedelcu a scris:

    FELICITARI PENTRU ARTICOL!Mirela ,Dumnezeu sa-ti dea rabdare,intelepciune si putere sa mergi mai departe pentru copiii tai….Te inteleg in lupta ce oai zilnic si eu am un baietel cu dizabilitate psihica si stiu ce inseamna viata unei mame care nu stie ce sa mai faca pentru copilul ei…Terapiile,naveta sint sacrificii pe care le facem,dar totul e spre binele lor…
    Ana,esti minunata!!!!!!!!!!!
    Multa sanatate si liniste in suflet!

  • Popa Andreea a scris:

    Am ajuns din intamplare la acest articol navigand pe internet in cautarea definitiei pentru “nori”,ca sa ii pot explica mai bine fetitei mele de 6 ani ce sunt norii.Acum dupa ce am citit acest articol,dupa lacrimi multe si zambete,am aflat si o alta definitie a norilor…pretioasa pentru mine,pentru ca am primit o lectie.Sa ma bucur mai mult de copiii mei care nu au autism sau vreo alta dizabilitate psihica sau fizica,sa ma ocup mai mult de ei,poate nu la fel de mult cum face Mirela pentru fiul ei,si sa fiu recunoscatoare pentru ce mi-a dat viata si sa nu ma mai plang pentru nimicuri.Intr-adevar Mirela e o femeie puternica,iata tot ce poate face o mama din dragoste pentru copilul ei.Din punctul meu de vedere,este o eroina.Sa ii dea Dumnezeu ca lucrurile cu fiul ei sa evolueze in bine si sa ajunga la progrese uimitoare.Si ei sa ii dea Dumnezeu putere cum i-a dat si pana acum.

  • Alina Munteanu a scris:

    MIrela,am citit toata realitatea prin care treci!Am plins si iarasi am plins pina n.am mai putut.Nu pot sa cred ca te incearca viata atit de greu!Dar stii ca oamenii incercati sunt iubiti de D-zeu?Ai doi copii minunati si sa gasesti puterea sa mergi pina la capat!O sa ma rog pt.voi !

  • Pingback: Decât o Revistă » Seminariile DoR: Andrei Pungovschi, 28 noiembrie

  • Pingback: 5 scene din redacție pentru 5 ani de DoR | Write, write, otherwise we are lost

  • Pingback: Curs de jurnalism narativ pentru studenți la redacția Decât o Revistă | Zăpăcita

  • Pingback: Seminariile DoR: Andrei Pungovschi, 28 noiembrie - Fundația FFF

  • belioae paula a scris:

    Felicitari pentru articol.Am si eu un baiat de 19 ani cu autism atipic si epilepsie.Pe langa acestea ma are si probleme grave cu coloana.Copilul meu cand era mic nu avea absolut nimic, era ca toti ceilalti doar ca a vorbit tarziu.Incet cu incet au aparut toate aceste probleme.Am muncit si m-am stresat foarte mult, Alex ,ca asa il cheama pe fiul meu a fost mai bine ca Luca, din catte am citit.A terminat o scoala profesionala de cofetar patiser cu multe certuri reclamatii si nemultumiri din partea scolii.Acum merge la fundatia Diakonia din Sfantu Gheorghe, Covasna.De aici suntem de fapt.A fost foarte greu sa trec peste multe lucruri si cel mai greu este ca sper ca intr-o zi va fi ca noi.Ma macina foarte mult acest lucru dar a facut progrese.In momentul de fata sunt foarte nehotarata in ceea ce priveste fundatia de care am scrs.Acolo majoritatea adolescentilor sunt foarte grav, Alex avand un retard psihic usor accentuat dar nu grav.Mi-e frica sa nu copieze din comportamentul celorlati, care sunt sub nivelul baiatului meu.Am optat pentru aceasta fundatie, in speranta ca va fi integrat mai usor si vor gasi un loc de munca adecvat problemelor lui.Plus ca daca ar sta numai inchis in casa, nu ar avea cu cine socializa pana ne intoarcem de la serviciu.O admir pe Mirela si Doamne ajuta pentru Luca

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #23

    DoR #23 * Recuperări

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling

    Conferință 2015

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2016 Decât o Revistă