Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

O enciclopedie cu Licu

May 30th, 2018
Tags: , ,

A doua zi după premiera națională a lungmetrajului „Licu, o poveste românească”, la One World Romania 2018, am vorbit cu regizoarea Ana Dumitrescu și cu protagonistul filmului. Documentarul poate fi văzut și la TIFF pe 31 mai și pe 1 iunie, și va intra în cinematografele din România pe 24 august.

De Gabriela Pițurlea

 

Ana Dumitrescu a trecut de la fotografie la film prin 2010, pentru că aparatul ei, un Canon 5D Mark II, i-o permitea. A făcut de atunci mai multe documentare, printre care Khaos, despre efectele crizei economice din Grecia asupra oamenilor obligați să trăiască în austeritate, Même pas Peur!, o analiză a răspunsului politic după atacul terorist de la Charlie Hebdo, și Le Temps de la Lumière, cu mărturii despre căutarea unei vieți mai bune. „Toate acestea sunt filme-mozaic, cu foarte multe persoane”, spune Dumitrescu. „Filmul cu Licu e numai cu Licu.”

Timp de aproape 90 de minute, stai în casă cu Licu, de parcă lumea de afară nu mai există decât în amintiri. O vecină se aude la început, un prieten primește urări la telefon, dar nu se vede nimeni în afară de protagonist. „Un film care durează o oră și jumătate și e numai cu o persoană într-un singur loc, ăsta a fost pariul nebun”, spune Dumitrescu.


 

Licu, o poveste românească este filmul care a câștigat anul trecut Marele Premiu la DOK Leipzig, unul din cele mai importante festivaluri de film documentar. Licu e o poveste alb-negru în care nonagenarul Liviu Canțer își duce singurătatea în casa lui din Sibiu, depănând despre cum s-a intersectat viața lui cu valurile istoriei. Licu îi e ca un bunic regizoarei, e omul de la care ea, crescută de foarte mică în Franța, poate înțelege mai multe despre România și, în fond, despre sine.

Dumitrescu a început să-l filmeze în 2013, fără o idee clară de ce va face mai departe. „Aveam momente când filmam și plângeam”, spune ea, într-o română arareori stângace, așezată la masa cafenelei din hotel, lângă Licu. „Am zis să filmez, dar nu prea știam ce vreau să fac. După aia, în 2014, iară te-am filmat, am făcut un prim scurtmetraj de 26 de minute. Ți l-am arătat în 2016.”

L: Se auzea cum mă mișc prin casă. Nici nu știam că mă filmează, habar n-aveam, eu lucram, îmi vedeam de treburile mele.

A.D.: Că nu mă credeai.

L: Nu. Nici nu mă așteptam: „Eh, se joacă cu mine.”

A.D.: Nu mă credea. Am și filmat, ca să-i dau proba. Când i-am dat prima versiune a filmului și l-am întrebat: „ți-ar plăcea să te vezi la cinema?”, nu mă credea că fac film. Și apoi a zis: „de ce nu mi-ai spus că faci film, că ți-aș fi zis altele?”

L: Ce era mai important pentru mine. Că sunt multe situații. Am avut o viață foarte agitată, o viață plină de aventuri.

Poți să cunoști bine un om, dar nu înseamnă că din asta poate ieși un film. Dumitrescu vorbește despre faptul că, pentru ea, documentarul e ceva foarte subiectiv, și că nu ar putea să filmeze pe cineva care îi este indiferent sau de care nu-i place. Cu mulți dintre oamenii care au apărut în filmele ei păstrează legătura și chiar prietenii. Dar experiențele anterioare nu se compară cu cea de a-l filma pe Licu – atașamentul a fost greu de ignorat la montaj, când încerca să echilibreze o parte istorică și o parte personală, după aproape șase luni în care a stat zilnic cu el.

A.D.: Pe Licu l-am urmărit cu camera în permanență, nu stătea locului.

L: Îhm?

A.D.: Nu stăteai locului.

L: Nu stăteam. Și acum lucrez încontinuu, în fiecare zi, cu program. Seara mă culc, știu ce fac a doua zi. Totul e programat. La mine viața mi-e programată tot timpul, de când m-am născut: ce trebuie să fac a doua zi, cum trebuie să mă port, unde trebuie să mă duc, cum să mă distrez, toate.

Licu își vede de treabă – confecționează, repară, construiește, cu o energie care sfidează trecerea timpului. În casa lui împânzită de vieți trecute, unele piese de mobilier sunt în exact același loc în care erau și în fotografiile de la finalul filmului, în care el e tânăr. Licu trăiește înconjurat de obiecte pe care le-a făcut pentru sine sau pentru soția lui, Lulu, de lucruri încărcate de poveste, precum icoana cu perle de deasupra patului pentru care s-au luptat Lulu și sora ei, stăpânind-o pe rând. Pe măsură ce camera de filmat se mișcă între pereții casei, îți dai seama că, dacă ar poposi pe fiecare lucru în parte, cum e oglinda din lemn pentru Alice, nepoata lui, la care Licu a lucrat trei săptămâni, filmul ar dura luni întregi. Pentru că pe cât de plină de vechi e casa, pe atât de vii și bine păstrate îi sunt amintirile.

Există familii prea puțin curioase să știe de unde vin sau prea puțin dornice să răscolească lucruri pe care le vor uitate. Și există oameni ca Licu, care întreabă, caută și păstrează cu minuțiozitate nu numai propriile lor vieți, ci și pe ale celor dragi și pe ale celor pe care nu i-a cunoscut niciodată, un garant al genealogiei, cum îl numește Dumitrescu. Un om făcut să povestească. De-asta un interviu cu cei e doi un tăvălug imprevizibil, de prezent și trecut, de întrebări lăsate deoparte, de povești pe două voci, de râsul de copilă al lui Dumitrescu, de vocea lui Licu spunând: „Lasă-mă să continui.”

Uite, de exemplu, în al Doilea Război Mondial, Licu străbătea cu camioane de război și marfare cei 500 de kilometri de acasă, din Câmpeni, până la Iași, unde era student. Îi lua trei zile. „Am notat toate zilele deplasărilor în jurnalul meu. Ajungeam la Iași frânt de oboseală. Era o criză fanastică – un oraș distrus complet, fără restaurante, fără magazine, nu găseai de mâncare decât în piață, de la țărani care mai veneau cu câte ceva. Mâncam la cantina studențească și acolo, ca să pot supraviețui, făceam cât mai des de serviciu. Spălam vase, curățam tot, și aveam un borcan la mine în care scuturam toată măduva oaselor. Și umblam cu borcanul, plecam cu el acasă și așa trăiam. Era perioada aia de foamete, am avut noroc de această gazdă care m-a ținut doi ani fără să ceară chirie.”

„Odată m-am dus acasă la Câmpeni, unde aveam un prieten la o întreprindere de construcții. Aveau ateliere de tâmplărie și aveau placaje: „Dă-mi un placaj mare”. „Dar ce vrei să faci cu el?” „Ai să vezi”. Am făcut patru cutii de remi – cutia cu piesele, lustruite, aranjate, vopsite – și le-am dus la Iași, le-am vândut cu 2000 de lei bucata. A fost o salvare.”

Și tot așa, amintiri: o motocicletă furată dintr-o magazie la 13-14 ani și dusă înapoi intactă după multe ture și o căzătură; toate dățile când era să moară: intoxicat cu gaze, împușcat, înecat în Arieș; amintiri despre cum a contribuit la electrificarea a sute de kilometri; amintiri despre cum el, un inginer, a convins-o pe Lulu, o fată dintr-o familie foarte bogată căreia comunismul i-a luat tot, că e bun de soț.

A.D.: Am o întrebare pe care chiar nu ți-am pus-o niciodată și mi-a venit în cap după ce am făcut filmul: Tu când ai întâlnit-o pe Lulu, era în timpul comunismului. Sincer spus: crezi că te-ai fi întâlnit cu ea dacă nu era comunismul?

L: Dacă nu era? Da.

A.D.: În aceleași condiții?

L: Da.

A.D.: Da? Tu ești convins.

L: Da, sunt convins. Era o fată foarte drăguță, frumoasă, deșteaptă.

A.D.: Că erau două situații foarte diferite.

L: Umblau inginerii după ea, toți să se căsătorească, și doctorii, și cei din generația mea.

A.D: Interesant.

L: Erau bătălii feroce. Și eu, venit din ceață, necunoscut.

La o masă de hotel din București, o regizoare și personajul ei își spun și respun povești despre familia pe care o au în comun. Și, martoră la schimbul ăsta, îți dai seama ce misiune dificilă trebuie să fi fost pentru Dumitrescu să decidă ce să păstreze și ce nu, ca să le transmită unor străini ceva despre Licu, dar și despre ei înșiși. Și nu poți să nu păstrezi asta: „Îmi place să-mi pierd timpul într-un film, nu trebuie fiecare plan să fie concret, să fie cu mesaj. Îmi place documentarul în care putem să respirăm, să mai visăm, nu să fie instructiv. Că asta e problema. Vrem să facem documentarul să documenteze. În final, un documentar poate să fie ca un film de ficțiune. Să nu se întâmple mare lucru în el și să fie foarte important. Trebuie să ai un feeling pe o persoană. Nu pe un subiect, pe o persoană.”

Pagina de Facebook a filmului.

 

Comentează

Numărul curent: DoR #32

DoR #32 * Vară 2018

Susține DoR. Abonează-te!

Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

The Power of Storytelling 2017

#Story2017

Arhiva DoR în format PDF

Arhiva DoR în format PDF

Curierul oficial

Curierul oficial

English DOR

English DoR

RSS

Articole
Comentarii
© 2018 Decât o Revistă