Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

[Omnivor] Dor de roșii

July 15th, 2016
Tags: , , ,

Povești cu roșii, de la cititori și de la redacție.

Text de Georgiana Ilie

dor de rosii main

Roșiile („roșiile adevărate”) apar în prima săptămână din iulie. Apar în piață, apar în coșurile de legume la care suntem abonați, apar, evident, pe Facebook. Niciunei alte plante nu îi marcăm atât de fastuos intrarea în lume. Nici măcar acum, când roșiile se găsesc de cumpărat tot timpul anului. Știm, fără prea multă documentare, în afară de cea furnizată de papilele gustative, că roșiile adevărate se găsesc doar vara și magia lor este de neînlocuit.

Am rugat cititorii să ne spună/arate care sunt amintirile lor preferate cu roșii. Nu e un demers antropologic, nu acoperă toată plaja de experiențe posibile cu roșii, dar cumva ne putem regăsi în fiecare dintre poveștile spuse. Pentru că toți avem aceeași amintire cu roșii: a copilăriei fără griji, a vacanței în soare și a plasării noastre într-o istorie de familie în care înțelepciunea despre roșii e doar un alt nume pentru dragoste.

În copilărie, toată vara mâncam roșii ca pe mere. Mă duceam în grădină, alegeam una mare și bine coaptă, dar nu prea mult, să nu curgă pe mine. Apoi mă așezam undeva cu o carte și, în timp ce citeam, o decojeam cu dinții și apoi o mâncam. Și mă duceam după alta, de fiecare dată cu bunică-mea stând cu ochii pe mine, să nu cumva să-i iau una din roșiile de sămânță, care aveau o fundă la vrej. (Georgiana Ilie)

Când eram mică, roșiile erau mari. Soiul „inimă-de-bou”. Tăiate felii cu un cuțit și presărate cu un praf de sare de bunica, care mă iubea ca pe singura ei nepoată. Când eram mare, roșiile erau mici. Roșii cherry, tăiate frumos în două cu un cuțit pentru legume și așezate artistic pe un blat de pizza crud. Pentru pizza făcută în casă, cu mozzarella, roșii adevărate, nu pastă, ulei de măsline și frunze proaspete de busuioc. Pentru iubitul meu. Acum roșiile, cu inima lor roșie, îmi aduc aminte de vară, căldură și de iubire. (Adriana Rotarescu)

În singura vară care a existat probabil pe pământ, cea a copilăriei nesfârșite pe care am avut-o la Brașov, când era mereu ora două și eu cu frate-miu George ne întoarcem acasă cu mama ce știi de unde, iar taică-meu pregătise prânzul, pe masa din bucătărie era un bol alb, imens, de salată. Nu ne descălțam, doar fugeam spre el și ne băgam mâinile în bucățelele de legume tăiate și stropite cu lămâie, alegeam ce apucam, fără să vedem, căci masa era prea înaltă pentru niște copii de 5 ani, trebuia să ne ridicăm pe vârfuri ca să ajungem la bol. Preferații mei erau castraveții, încă sunt, și puține lucruri mă scârbeau mai tare ca o felie de roșie pe care o băgam direct în gură, fără să mă uit ce e. Nici acum nu-mi plac roșiile, deloc, în nicio formă, dar aș da orice să mai fie vară, ora două și să bag una dintre roșiile alea în gură fără să știu ce mă așteaptă. (Ioan Maxim)

Alegerea roşiei perfecte era momentul meu preferat, să o găsesc între celelalte zeci de roşii pe care le atingem cu drag, încetuţ, căutând, până când simţeam una care se potrivea perfect în mâna mea de copil. Roşia, un pic moale, doar un pic, plină de zeamă gata să izbucnească, caldă sub soarele verii, nu era niciodată cea mai frumoasă, sau cea mai mare, dar era plină de promisiunile unei vacanţe de vara că nici altă, gata să fie povestită în prima zi de clasa. Muşcătura pofticioasă mă lua un pic pe neaşteptate, cu zeamă scurgându-se de pe barbie pe tricoul decolorat şi rupt, dar nici măcar dojeneala viitoare a mamei, de care eram foarte conştientă, putea să mă oprească. Nu am mai întâlnit de atunci această încurcătură de senzaţii, dar sunt mereu în căutarea roşiei perfecte, care să îmi amintească de cum eracând eram un copil fără griji. (Teodora Anton)

O curte. Căldură mare și o masă unde era amplasată o mașină de tocat. Dichisită frumos, cu pâlnia specială, doi-trei inși pe lângă ea. Sub pâlnia respectivă, un recipient în care curgea sucul de roșii, îmbietor. Se făcea bulionul, că altfel ciorba nu era bună iarna. Cu mânecile suflecate, care mai de care se agitau pe lângă mecanism. Bunica mai dădea câte un sfat prietenesc, oricum nu știam noi prea multe că doar eram mici. Mereu vom fi mici în ochii lor. Și parte din ce se ducea în recipiente se găsea și pe hainele noastre, se râdea mult, dar se și muncea de zor. (Liana-Andreea Dragusin)

Acum trei ani am cumpărat un petic de pământ lângă București și l-am transformat în paradisul roșiilor. Nu-i muncă ușoară pentru doi corporatiști crescuți la oraș: ca să crească sănătoase, plantăm un rând de roșii, unul de busuioc. La baza plantelor, punem fân ca să rețină mai multă apă. Le udăm dimineața și ne rugăm pentru ploaie. Le legăm, le legănăm. Și mai facem ceva – le vorbim frumos, le alintăm, le spunem glume. În zona Banatului, la roșii se spune părădaise, cuvânt de origine sârbească. Dar eu cred că roșiile vin de fapt din paradis. După vreo 3 ore de udat intens în fiecare weekend, nu-i răsplată mai mare ca zeama care rămâne de la o salată de roșii cu ceapă, cu o lingură de ulei și un vârf de sare. Dacă roșiile nu-s suficient de darnice cu zeama, le mai strivești cu furculița. Dacă sunt prea darnice, sorbi direct din castron (zgomotos, ca să se audă mândria) și apoi ștergi cu pâine orice urmă de zeamă, ca într-o reclamă la axion. Atunci simți că merită tot legatul și udatul, și mulcitul și vorbitul. (Milli Abagief)

Amintirea mea cu roșii e cu una singură. Nu mai știu cât aveam, 12, 14, 16 ani, era una din sâmbetele în care ne strângeam cu toții la bunica în curte. Într-o zi din care mai țin minte doar soarele și mama, ea se rotea prin curte căutând ceva. S-a așezat la un moment dat pe scaun, cu o roșie mare și un cuțit în mână. A început s-o decojească încet și apoi sa muște din ea. O priveam și mă întrebam cum poate sa mănânce o roșie goală cu atâta poftă. “Știi ce bună e?”, râdea ea. Părea că treburile i se opreau în loc. Se mai uita doar din când în când să nu pice zeama de roșie pe ea. După ce termina, strângea și intra în casă să se spele. Ca un copil, aș zice acum. (Irina Tacu)

Salata de roșii cu ceapă tăiată finuț, castraveți care fac poc între dinți și ardei verzi parfumați, cu sare cât trebuie și ulei nu din zgârcială, asta era începutul unei zile de joacă în vacanța de vară la bunici. Pe lângă castronul mare cu salată stăteam cinci nepoți și doi bunici. Făcutul salatei în sine era un ritual. Cineva culegea legumele din grădină, altcineva le spăla, altcineva le tăia, iar bunică-mea îi dădea „gust” și făcea cu maximă responsabilitate și justețe… porțiile. Nu întrecea o roșie de la unul la altul. Ba și lingurile de zeamă bună de întins cu pâine erau pe numărate. (Elena Jipa)

Aveam 4-5 ani și mâncam roșii din grădina bunicii, roșii di acelea coapte-coapte de mai aveau un pic și plesneau. Îmi foloseam tricoul pe post de coș, le adunam în tricou și tot de tricou le și ștergeam, iar apoi mă duceam la copac să le mănânc.  Aveam un leagăn făcut din funie , din acela cu o scândură pentru șezut, iar sfoara lungă lungă legată de copacul înalt . Mă așezam de fiecare data acolo, mâncăm roșiile zemoase cu poftă, era deja un ritual. Într-o zi m-am așezat să-mi mănânc roșiile ca de obicei, în legăn,  doar că de data asta m-am învârtit în spirală. N-am vomitat atunci, dar pentru următorii aproape 17 ani n-am putut nici măcar să văd o roșie fără să vomit. La masă ai mei trebuiau să le ascundă, la piață sau supermarket întorceam privirea . De câțiva ani încoace am fost plăcut surprinsă să observ că nu mi se mai face rău la simpla vedere a unei roșii, ba chiar pot să le și mănânc dacă nu sunt foarte coapte.  Bunica-mea încă trăiește și la 98 de ani încă mai plantează roșii, iar în ultimele veri a fost extrem de fericită să mâncăm roșii împreună din grădina ei. (Andreea Darie)

Amintirea mea legată de roșii cred că-i aceea care mi-a rămas undeva într-un sertar, inclusiv mirosul, nu doar gustul ăla de roșii de țară, făcute de bunica mea. Îmi aduc aminte când o întrebam dacă o pot ajuta la culesul lor (asta pe când aveam 6-7 ani ca-n poză) sau când deja crescusem și puteam mânui fără probleme cuțitul, și așa o ajutam la tăiat roșiile alea frumoase ca să facă ori bulion, ori suc de roșii sau roșii la borcan, cum le spuneam eu. Îmi plăcea procesul asta de a le tăia în patru bucăți, și după de a le pune în borcane proaspăt spălate, cu capace noi, și după le așezam frumos într-un tuci mare, unde apoi bunica mea le fierbea câteva ore. Așa aveam iarna roșii în sucul lor pentru a face diferite mâncăruri. Roșiile astea la borcan erau magnifice pentru sosul meu de paste. Acum doi ani am consumat jumătate din borcanele astea pentru sosul meu homemade pentru paste. Mi-e dor de vremea asta, de când ne-am mutat la Londra nu mai am roșiile alea din grădina. Doar pozele și amintirile puse într-un sertar special. (Andreea-Mihaela Andrei)

Andreea Mihaela Andrei

De roșii mă leagă o bucată de sfoară grena tăiată dintr-un ghem pe care l-am cumpărat cu gândul să croșetez o pătură. Pătura trebuia să semene cu cea vărgată, pe care o luam cu noi pe deal, la picnicuri cu ceai, telemea, tomate și cărți de joc, dar din cauza distanței îmi lipsea verdele. M-am apucat atunci să grădinăresc în balcon – cimbru, busuioc, mentă, mărar. Plus opt fire de roșii cherry rebele, cu hobby-uri extreme precum cățăratul pe tavan. Au trebuit asigurate în sfoară, iar roadele lor – coborâte în rapel într-un bol cu salată verde. (Cezarina Nicolae)

Când am împlinit un an, am primit cadou de la bunică-mea o gentuță roșie, pe care n-am purtat-o niciodată. „Ce prostie”, zicea mama de fiecare dată când se lovea de ea prin dulap, „nu putea să-ți aducă și ea un cadou mai util! Sau măcar altă culoare, roșul ăsta parcă-i de dansatoare de cabaret”. Mamei nu-i plăcea de nici un fel roșul, drept pentru care am crescut cu impresia că e cea mai urâtă culoare. Kitschioasă ca unghiile vânzătoarei de la chioșc, vulgară și țipătoare ca părul roșcat-permanent și zemoasă ca roșiile pe care toată lumea încerca să mă facă să le mănânc. „Trebuie să înveți să mănânci roșii, altfel cum crezi tu că o să supraviețuiești?”, îmi spunea bunica la fiecare masă în familie, de parcă universul întreg gravita în jurul unei roșii imense. Am 22 de ani și nu i-am dat dreptate decât anul trecut. A durat ceva, dar mi-am dat seama că legătura dintre culori și legume n-are niciun sens. Ca să recuperez, acum am o eșarfă roșie, un iubit cu mașină roșie și mănânc salate în fiecare zi. Dar mai am până la salata grecească. Dacă nu v-am zis încă, să știți că nu mănânc nici brânză. (Ioana Ichim)

Neurcând vreodată munții patriei, ne-am încumetat direct pe plaiuri himalayene. În martie 2014, am ajuns la 4130 m, la Annapurna Base Camp. Și cum ne întorceam noi agale, într-un sătuc, am văzut un copac cu… roșii. Copilimea locală, auzind la noi cuvântul, începu să zburde pe lângă noi strigând din toți bojocii: roșii, roșii! Ori le plăcea sonoritatea, ori o fi însemnând ceva caraghios în limba lor, dar erau înnebuniți să-l pronunțe… Și brusc ne lovi un dor de casă și de roșiile noastre! (Maria Diaconu)

Maria Diaconu

Ultimele zile ale lui august 2015. Vestea ca vom avea un copil și bucuria care ne-a umplut casa i-au adus în vizită și pe părinți, care ne-au umplut bucătăria de roșii. Din recolta proprie, de pe dealul însorit, de la 300 km distanta. Casa întreagă a devenit un spațiu al desfătării cu tomate: prin boluri și cratițe, pe masa și pe jos, sute de roșii, unele cărnoase, altele zemoase, mari, dar mai ales mici, de la galben solar la roșu de mărgăritar, își așteptau rândul la a fi confiate, scăldate în ulei de măsline și așezate în borcane. Ele urmau să devină primele noastre roșii uscate, homemade. Eu nu am putut mânca defel. O reacție ciudată, din interior, pusă pe seama vieții celei noi pe care o purtam, mă împiedica să le înghit. Nu era deloc o stare de greață, ci mai degrabă de grație: acel prea-plin de roșii colorate era un prea-plin de bucurie: îmi ajungea să le vad și să le miros. Și astăzi amintirea e la fel de vie, precum fetița noastră care așteaptă prima ei recolta de roșii. (Ștefania Timofte)

Nu mi-am dat seama cât de obsedată sunt de roșii decât atunci când am ajuns pentru prima data în State, acum 10 ani. Obținusem o bursă de studii la Universitatea din Vermont și după primele zile în care am mâncat pizza unsuroasă de la Domino’s, cookies cu ciocolată și burgeri, m-am trezit cu o poftă nebună de roșii cu brânză. Se deschiseseră cantinele așa ca m-am dus direct la salad bar, unde studenții erau încurajați să mănânce sănătos, și mi-am umplut un castron cu felii de roșii. Mă așteptam la o reacție ca după madlena proustiană, amintiri, curtea bunicii, nebunii. Ghinion! Roșiile aveau fix gust de plastic. Nu-i nimic, sigur găsesc la supermarket roșii „adevărate”. Încă o țeapă, roșiile din Hannaford’s, cel mai apropiat supermarket, au același gust apos ca roșiile olandeze. Iar eu visez noaptea că întind cu un colț de pâine în zeama de roșii amestecată cu fărâme de telemea sărată! „Ai încercat la the co-op din centru?”, îmi zice Ben, vecinul. „Vezi că e scump al naibii!” Co-operativa americanească nu seamană deloc cu „comparativa” unde muncea tata-mare. E un fel de plafar gigantic, unde hipioți cu dreaduri îți împachetează cumpărăturile în pungi maro de hârtie. Stau aproape o oră cu nasul în cutiile cu roșii „organic”, „locally grown”. Aleg niste roșii mai micuțe, cu multă pulpă și parfumate. Costă  10$/pound, mai mult de 20 de dolari kilul. Dar mi-e atât de poftă! Pe seară îmi ajunge și pachetul cu telemea românească, comandată pe Amazon de la o băcănie balcanică din NY. Încă vreo 15$. Nu cred să fi mâncat vreodată cu mai multă poftă! Colegii bursieri fac mișto de mine, dar, peste o săptămână, Christoph, austriacul, mă invită la bere și sărățele vieneze. Îi fusese atât de poftă încât le comandase online, cu 50$. (Anca Danilescu)

– Ce să-ți aduc din sat? Bomboane, eugenii?
– Roșii, tata. Roșii!
Verile copilăriei mele mi le-am petrecut la stână, la 2000 de metri altitudine, împreună cu fratele meu mai mic. Mâncarea era bună și mama știa cum să ne răsfețe, dar când venea tata cu roșii din sat era fericire maximă. Mama scotea cașul proaspăt, răsturna mămăliga fierbinte și tata tăia roșiile dulci-acrișoare. Culoare, gust și un munte de emoție pozitiva. Era festinul nostru și în momentele alea îmi venea să-mi iau familia în brațe. (Narcisa Lăzăroiu)

Familia care mănâncă împreună rămâne împreună. E ceva ce zice mama mereu, aşa că am muuulte amintiri legate de mâncare, făcută de şi servită cu oameni dragi. Roşia joacă în cea mai facilă dintre ele. În bucătăria din Sălăjan, apoi în cea din Vitan, în casele de vacanţă din Constanţa, Eşelnita, Sovata sau de aiurea, în ceea ce pe vremuri era casa bunicii, mama adună o distribuţie de legume – roşii, castraveţi, ceapă, ardei gras. Le taie mic într-un bol mare. Ulei, sare, niciodată piper pentru că tata este anti-condiment. Telemea, pâine proaspătă cu coajă crocantă. Un bol, trei furculiţe. Doi părinţi, un copil. (Luiza Ilie)

 

@jo_ilie vrea să știe ce te leagă de roșii. Urcă până marți seară o fotografie alături de hashtagul #dorderosii și ar putea ajunge pe site la DoR, în următorul text din #Omnivor. Până în clasa a opta mâncam roșiile exclusiv la masă și doar cu pâine. Am fost însă ghid pentru mai multe grupuri de francezi în vara aia și nu îi înțelegeam cum pot să le mănânce ca pe fructe. Ușor ușor m-am învățat cu obiceiul ăsta, astfel încât, atunci când sunt acasă la părinți, iau câte 2-3 roșii din grădină, merg cu ele la pompă să le spăl și le mănânc ca pe mere. . Fotografia de mai sus e din 31 august 2009, cu câteva zile înainte să mă mut la Brașov, când am fost pus să păzesc bulionul. Trebuie sa amesteci încontinuu, că altfel se prinde de fundul ceaunului. Și până scade, tot ai de învârtit, abia mai apoi e mai ușoară treaba.

O fotografie postată de Tudor Crețu📱 (@tudorcretu) pe

 

♡ . #dorderosii [edit]: cea mai puternică amintire legată de epifanii gastronomice şi Internet e cu şi despre roşii. Citeam un articol despre îmbinarea perfectă a gusturilor în rețete, cu accent pe cel mai important gust dintre toate, umami. Pentru a imagina cât mai bine gustul ăsta care nu e chiar gust, autorul dădea exemplu senzația pe care o ai atunci când mănânci roşii, sau preparate care conțin roşii. Aşa mi-am dat seama de ce una din cele mai misto senzații din lume e să înmoi pâine proaspată pe fundul unui castron cu salată de roşii. #foodie #foodphotography #foodstyling #foodstylist #instafood #foodstagram #foodspotting #tastespotting #foodporn #foodgasm #yummy #f52grams #onmytable #foodart #livethelittlethings #colormehappy #thatsdarling #theartofslowliving #nothingisordinary #dslooking #peoplescreatives #farmersmarket #fresh #eatlocal #localproduce #tomato

O fotografie postată de Cătălina Penciu (@catalinapenciu) pe

Pentru mai multe poze, caută #dorderosii pe Instagram. ●

1 Comentariu pentru “[Omnivor] Dor de roșii”

  • Pingback: R-o-ş-i-i – catalinapenciu.ro

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #29

    DoR #29 * Noi și ei

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă