Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Până la lună și înapoi

După ce ani de zile n-a reușit să rămână însărcinată, Raluca Mohanu s-a decis să adopte, în ciuda scepticismului apropiaților. Când l-a găsit pe Alex, problemele lui de dezvoltare au făcut viața lor și mai complicată. Dar Raluca a crezut întotdeauna în combinația dintre recuperare medicală și iubire necondiționată, iar astăzi familia lor e mai fericită ca oricând.

Raluca_580px

De Raluca Mohanu
Fotografii din arhiva personală

Am un gol imens în stomac, palmele îmi tremură, tâmplele îmi zvâcnesc şi simt că nu voi putea scoate niciun sunet. Emoţiile îmi inundă tot corpul, mă simt paralizată, toată lumea îmi spune „Haide, sigur va fi bine, doar faci asta zi de zi. Ce e cu tine?”

În sala în care urmează să intru sunt asistenţi sociali, psihologi, jurişti specializaţi în protecţia copilului, activişti din zona organizaţiilor non-guvernamentale şi câţiva părinţi adoptivi. Sunt la Conferinţa naţională despre adopţie a organizaţiei Ador Copiii. Eu, care nu folosesc PowerPoint de obicei, am făcut o prezentare „ca la carte”, cu multe fotografii cu Alex. Cuvintele îmi vin mai greu la început, dar încet-încet povestea prinde viaţă şi curge. Descriu firesc primul nostru an împreună, cu încercările şi bucuriile lui. Mă uit în sală şi văd asistentele sociale plângând şi părinţii adoptivi ţinându-şi respiraţia.

Vorbind, îmi dau seama, parcă pentru prima oară, ce greu a fost. Primesc multe întrebări, majoritatea destul de specifice (cum de am refuzat operaţia, cum sunt acum tulburările de alimentaţie, care este nivelul lui de dezvoltare), răspund precis şi îmi iau curaj să închei. Ies din sală, plâng repede la baie şi apoi mai stau jumătate de ora pe hol, primind felicitări, zâmbete, îmbrăţişări.

Am descoperit Ador Copiii pe internet, în perioada în care aşteptam să adopt un copil şi simţeam nevoia să vorbesc cu alte persoane într-o situaţie similară. Am participat la o întâlnire de sprijin a părinţilor adoptivi şi mi-a plăcut că am putut să vorbesc cu oameni care-mi înţelegeau îndoielile şi grijile. Am ţinut legătura ocazional şi, după ce am reuşit să-l adopt pe Alex, când am văzut că organizează o conferinţă, i-am propus managerului Simona Cuzdar să includă în program, pe lângă prezentări mai tehnice ale juriştilor şi asistenţilor sociali, mărturii ale părinţilor. După discurs, asistenţii sociali îmi spun că şi-au dat seama mai bine prin ce trec părinţii, iar viitori părinţi adoptivi îmi spun că le-am dat curaj.

La început mă uimeşte reacţia lor, dar încet-încet îmi dau voie să primesc. Şi plâng iar, dându-mi seama că am fost atât de obosită şi de concentrată, încât am uitat deseori să mă bat pe umăr şi să mă felicit pentru realizarea şi devenirea de a fi Mamă.

***

Ideea de a adopta a fost cumva cu mine dintotdeauna. În studenţie m-am implicat în multe proiecte de voluntariat pentru copii. Am susţinut copii fără posibilităţi materiale din satul bunicilor mei, am organizat prin prietenii mei sau prin companiile la care am lucrat diverse caravane de donaţii pentru cazuri sociale, am ajutat copiii din locuinţele familiale din cadrul SOS Satele Copiilor şi pe cei de la Valea Plopului.

Pe mine mă ajută să ajut; faptul că pot dărui cuiva ceva (bani, un obiect sau timp, energie şi zâmbete) îmi da o stare bună. În plus, am învăţat mereu despre mine – despre cum poţi găsi resurse atunci când nu te aştepţi (cu doar câteva telefoane la prieteni am încărcat două microbuze cu cadouri), despre schimbarea mică pe care fiecare din noi o putem aduce în lume, despre curaj.

Cred că ideea de adopţie a prins cu adevărat contur când am vizitat copiii abandonaţi din spitalul Alfred Rusescu din Bucureşti. Aveam o prietenă care era voluntar permanent al fundaţiei Inocenti şi prin ea donam scutece şi lapte praf. Mi-au rămas mult timp în minte imaginile copiilor părăsiţi, fiecare în pătuţul lor, singuri, cu privirile uşor pierdute şi, de obicei, cu cel puţin o problema medicală. Poate diferit de mulţi voluntari, pe lângă compasiunea pe care o simţeam faţă de aceşti copii, am simţit şi foarte multă admiraţie. Mi s-a părut incredibil cum rezistă, cum găsesc forţa de a supravieţui într-o lume ostilă încă din prima lor zi de naştere. Sunt într-o cameră de spital, singuri, cu hrană insuficientă şi aproape lipsiţi de afecţiune şi totuşi mulţi reuşesc să depăşească această traumă.

Mi-am dorit dintotdeauna copii, dar în cei 11 ani de relaţie cu fostul meu soţ nu am reuşit să rămân însărcinată. După un divorţ dureros în 2011 am decis să îmi îndeplinesc singură visul de a deveni mama. Am avut multe îndoieli; mă întrebăm dacă nu este cumva un act egoist, dacă este corect faţă de viitorul copil. Nu mi-am dorit să fiu mamă singură, visam la o familie mare, dar nici nu voiam să mai aştept. Aveam o relaţie la distanţă cu cineva, dar nu era de acord cu adopţia, aşa că ne-am despărţit.

Cei din jurul meu au fost destul de rezervaţi când le-am spus că vreau să adopt – părinţii mei erau deja decedaţi; mulţi din familia extinsă au fost îngrijoraţi, principala lor temere fiind legată de „bagajul genetic” („cine ştie cine sunt părinţii lui?”). La prieteni, situaţia a fost mai nuanţată, unii au fost neutri, alţii m-au încurajat, dar oricum am simţit că i-am bulversat.

***

Prima etapă a oricărui process de adopţie (legal) este vizita la Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului din sectorul în care aparţii (în cazul meu, sectorul 4). Ai o discuţie scurtă în care afli etapele adopţiei, cu accent pe obţinerea atestatului de adoptator. Am rămas puţin îngrijorată după ce mi-au spus cât durează procesul (de obicei un an, de multe ori, doi ani). Am revenit în câteva zile cu „dosarul” – cerere, copii buletin, declaraţie notarială, adeverinţă de venit, caracterizări de la trei persoane, documente privind situaţia locativă.

În următoarele luni urmează evaluarea psihologică şi socială – întâlniri cu asistentul social, vizite la domiciliu, evaluare psihologică, cursuri despre procesul adopţiei. Pentru mine au fost două luni foarte obositoare, pe undeva ştiu că este nevoie că ei să se asigure de „bonitatea” părintelui, dar eu mă simţeam mereu că la examen. Procesul în sine este foarte lung şi cumva descurajant; există o anumită atitudine în care parcă eşti făcut vinovat pentru că vrei să adopţi, parcă e ceva în neregulă cu tine, mai ales dacă eşti femeie singură. Cred că intenţia este bună (de a apăra interesele copilului) dar poate fi extrem de descurajantă pentru părinte, care are şi aşa destule întrebări şi nelinişti. De exemplu, principalii termeni folosiţi sunt „evaluare şi monitorizare”, şi senzaţia este de a fi urmărit, de a fi comparat cu standarde şi nu neapărat de a fi sprijinit şi încurajat într-o decizie atât de grea şi delicată.

Când obţii atestatul, optezi pentru ce caracteristici îţi doreşti la copilul tău. Poţi alege vârsta, sexul, sănătatea, nivelul de dezvoltare, etnia, religia. Eu am ales vârsta de 1-4 ani, sănătos şi fără întârzieri de dezvoltare, indiferent de sex, religie, etnie. M-am gândit la copilul pe care eu aş putea să îl cresc mai bine – mi s-a părut că un copil mai mic are o trauma mai redusă şi mai uşor de tratat. Credeam că îmi va fi dificil să cresc un copil cu handicap ca mama singură.

După atestat urmează perioada cea mai grea – „don’t call us, we’ll call you” – aştepţi să te sune cineva de la Direcţie şi să îţi spună că numele tău este pe o lista de potenţial potrivire cu un copil. După şase luni de tăcere începusem să mă întreb dacă am cumva vreo şansă, dacă e ceva în neregulă cu mine şi dosarul meu.

Îmi organizam zilele în jurul aşteptării telefonului care urma să mă pună în legătură cu un copil.

Mi-a fost teamă să intru în circuitele subterane ale adopţiei „semi-legale”, despre care am tot auzit zvonuri de la alţi părinţi sătui să aştepte. Principala cale este să îţi cauţi singur copilul, de obicei direct din spital. Astfel, ai şansa să găseşti un copil mic (sub un an, imposibil de găsit pe cale legală), să îi cunoşti părinţii (şi starea lor de sănătate), să devii asistent maternal, să îl iei în plasament. Apoi convingi (de obicei plăteşti) părintele natural pentru ca acesta să îşi dea acordul pentru adopţie, iar tu că asistent maternal să poţi să iei copilul în adopţie (conform legii ai prioritate dacă ai avut în plasament copilul cel puţin șase luni).

Îmi dădeam seama că, fiind mamă singură, nu aveam un dosar foarte „performant”. Am sunat-o o singură dată pe responsabila mea de caz, de 8 martie. Mi-a plăcut întotdeauna ziua asta, dincolo de simbolistica ei comunistă, uşor forţată. Vedeam peste tot mesaje pentru mame şi mă întrebăm ce se întâmplă, când voi sărbători şi eu? Aveam deja cinci luni de când eram atestată ca adoptator, dar nu primisem niciun răspuns. I-am spus să nu mă uite, că îmi doresc atât de mult să fiu şi eu mămică. Nu mai ştiu ce mi-a răspuns, probabil ceva standard, dar ţin minte senzaţia de neputinţă cu care am închis telefonul.

***

Raluca2_580px

La sfârşitul lui septembrie 2012, responsabila de caz m-a chemat pentru a vedea un dosar cu şină în care adunaseră o colecţie de documente ale copilului, date despre părinţii naturali şi evoluţia lui (biletul de ieşire din maternitate, hotărârea de plasament, acte medicale, hotărârea de a fi adoptabil etc). Mi-a povestit puţin despre un băieţel şi l-am văzut în două fotografii. Era îmbrăcat într-un body prăfuit, cu o feţişoara simpatică, o privire pusă pe şotii şi bucle până la umeri. (Am colaborat bine cu cei de la Direcția de Asistență Socială și Protecție a Copilului din sectorul 4, atât cu responsabila de caz, cât și cu colegele ei. Am avut senzația că mă pot deschide, că pot vorbi onest atât despre ceea ce am eu de oferit cât și despre rezervele mele.)

Alex a fost primul şi singurul copil pe care l-am văzut. L-am cunoscut în octombrie 2012, la asistenta maternală, într-un apartament de bloc în care televizorul era mereu deschis pe postul Antena 3 şi nu exista nicio jucărie. Am avut un sentiment amestecat, avea o energie care mă atrăgea foarte mult, însă era şi ceva care mă neliniştea. Avea un an şi jumătate, era un copil cu ochi mari, curioşi, multă energie şi poftă de viaţă. Pentru vârsta lui era foarte scund şi slăbuţ, palid, cu pielea cenuşie. Era îmbrăcat cu haine mult mai mari decât el, toate peticite. Nu vorbea, nu putea să meargă, mânca doar pasat, nu răspundea la numele său. Avea un diagnostic cumplit – parapareză spastică (afecţiune neurologică ereditară, cronică), diagnostic de retard moderat (nivelul lui de dezvoltare era evaluat la şase luni) şi ADHD. Parapareză spastică înseamnă o tulburare a centrului motor din creier care coordonează mişcarea; în cazul lui Alex era vorba de picioare. La un an şi jumătate Alex nu putea pune tălpile jos (mai ales cea stângă), mergea foarte greu, blocat pe vârfuri, muşchii gambelor erau înţepeniţi, cădea foarte des, nu se putea coordona singur pentru mai mulţi paşi, picioarele îi tremurau puternic.

Nu m-am gândit „de ce” am primit un copil cu dizabilităţi, deşi nu cerusem asta. (Am înțeles mai târziu că majoritatea copiilor din sistem au probleme de sănătate.) Așa că m-am concentrat de la început pe cum să-l ajut pe Alex să se vindece.

Diagnosticul de retard şi cel de ADHD nu le-am luat de la început în serios, îmi era clar că au fost puse de cineva care a evaluat copilul doar la nivel de comportament, a comparat abilităţile sale cu cele „normale” din scalele clasice pentru un copil de vârsta lui şi a bifat negativ. Îmi aduc aminte de un comentariu din evaluare – „nu ştie să facă un turn de două cuburi, nu ştie să răsfoiască şi să urmărească imaginile unei cărţi”.

Mi-a fost greu să accept diagnosticul, îmi amintesc primele săptămâni când citeam grozăviile paraparezei pe internet. Simţeam foarte multă tensiune, ţeseam uneori scenarii horror cu el incapabil să se mişte şi eu incapabilă să am grijă de el, dar am hotărât să iau „taurul de coarne”. Primii paşi pe care i-am făcut au fost să îl ajut din punct de vedere medical, am început controale interminabile la doctori (pediatru, neurolog, ortopezi, oftalmolog, ORL, logoped, psihologi, psihiatru) şi un program draconic de kinetoterapie. Am vrut să îi dau şansa unui diagnostic profesionist şi măcar a unui început de tratament. Dsicriminarea există şi în rândul medicilor. Când explicam situaţia lui, vedeam în ochii multor medici, ceva de genul – „ah, e un caz social”. Abia când m-am dus cu el bine îmbrăcat şi cu numele meu, percepţia a fost mult mai bună. Asistenta maternală nu cred că înţelegea prea bine ce se întâmpla, ea mă presa să îl iau mai repede, că să îşi poată şi ea lua concediu şi-mi spunea mereu că e un copil rece căruia nu-i place să fie mângâiat. Mi se părea că tot timpul evita să-l atingă.

***

Decizia adopţiei am luat-o de Crăciun, când Alex a rămas prima oară la mine şi l-am văzut dormind atât de liniştit, într-o pijama nouă şi curată, zâmbind. Ziua a fost obişnuită, am mers la kinetoterapie, apoi în parc şi la prânz l-am adus la mine acasă. A mâncat ceva şi apoi l-am ţinut în braţe. A fost prima oară când m-a lăsat să îl ţin în braţe, până atunci se smulgea şi fugea imediat. A fost un moment magic, s-a relaxat, i-am cântat, a zâmbit şi a adormit. Şi acum mi se pare cea mai frumoasă imagine a vieţii mele.

Din punct de vedere legal, această etapă se numeşte „încredinţarea în vederea adopţiei” şi se obţine prin hotărâre judecătorească la tribunal. Este un fel de perioadă de probă de 90 de zile, după care părintele poate decide dacă păstrează sau nu copilul, ulterior adopţia fiind ireversibilă. După 90 de zile am optat pentru a cere instanţei „încuviinţarea adopţiei”, prin care Alex a devenit legal copilul meu. Cu întârzierea sistemului nostru de justiţie, am primit încuviinţarea după şase luni şi i-am schimbat numele de familie.

Alex s-a adaptat mai repede decât mine, chiar de la început părea că se simte „acasă”. Ca o ironie a sorţii, cred că a ajutat faptul că legătura cu asistenta maternală nu a fost foarte profundă, a avut mai multă deschidere pentru un nou început în viaţă. Din primele săptămâni, când mergea pe stradă, oprea trecătorii şi le spunea „Ea e mami”, arătând spre mine. Oriunde mergeam, spunea mereu „vreau la casă noastră!”

Primul nostru an a fost un maraton, în care m-am dedicat total să îl ajut să depăşească decalajul său de dezvoltare şi să se recupereze neuro-motor.

De când l-am cunoscut, am început să lucrez mult mai puţin, iar din ianuarie până în aprilie aproape deloc. Avantajul meu a fost că lucrez pe cont propriu, am propria mea practică de consiliere şi coaching şi pot să îmi organizez singură programul; dezavantajul a fost că şi încasările s-a redus dramatic. Cei din jurul meu erau cumva miraţi, nu înţelegeau cum pot să pun atât efort şi timp pentru un copil care în definitiv nu era al meu. Îmi amintesc că nu am vorbit prea mult despre boala lui, nici cu cei apropiaţi, pentru că temerile lor mă nelinişteau.

Principalul efort de timp, bani, dar şi emoţional, a fost cel medical – kinetoterapie de patru ori pe săptămână. Deşi kinetoterapeuţii erau foarte drăguţi cu copiii, Alex începea să plângă când ajungeam acolo, se agăţa de mine, urla la multe exerciţii de durere. Dar lucra, ceea ce mulţi copii atât de mici nu fac. Accepta ajutorul celorlalţi şi parcă, în ciuda durerii fizice, colabora. Avea controlul mişcării, ştia să pună talpa jos conştient, ceea ce în boala lui era remarcabil.

A făcut progrese foarte rapide, aproape inexplicabile pentru kinetoterapeuţi – după o lună a început deja să calce cu toată talpa, spasticitatea (tremurul) s-a redus, la fel şi pierderile de echilibru.

La început se chinuia de zeci de ori să urce o treaptă la tobogan, cădea, copiii râdeau de el şi de ghetele lui ortopedice şi îl dădeau la o parte. Cu o forţă interioară incredibilă, se lovea şi se urca la loc; părea că într-adevăr vrea să se vindece. Când începuse deja să meargă mai bine, am fost în Parcul Kiseleff, unde este un pod indian (care se leagănă) destinat copiilor de peste şase ani; Alex, s-a suit acolo şi, deşi erau copii mari care abandonau, a reuşit să îl treacă, cu toate problemele lui de echilibru.

Mâncarea a fost o problema foarte complicată pentru el. La început, nu mânca nimic solid, se îneca şi avea senzaţia de sufocare la fiecare îmbucătură. Nu se putea opri din mâncat. La fiecare masă, când se termina mâncarea începea să plângă, cu disperare. După câteva luni a început să mănânce piure-urile de legume pasate mai grosier, banane întregi, etc. A rămas cam un an cu dificultatea de a se opri din mâncat şi cu agitaţia maximă atunci când în jurul lui era multă mâncare. A fost foarte dificil să fim invitaţi la petreceri de copii sau mese de familie, pentru că, văzând multă mâncare în jurul lui, dorea să o ia pe toată în farfuria lui. La grădiniţă era la fel, lua mâncarea de la ceilalţi copii, cerea cel puţin încă două porţii, mergea mereu la bucătărie şi întreba neîncetat „Avem de mâncare?”.

Problema lui cred că avea mai multe faţete. Mai întâi faptele – în spital foarte probabil că a suferit de foame (laptele praf pentru copiii abandonaţi este insuficient şi în mod evident nu este acordat în raport cu nevoile copilului, ci cu orele de masă, în cel mai bun caz), iar diversificarea la asistenta maternală aproape că nu a existat. Apoi, când a avut suficientă mâncare, a fost un fel de a se autolinişti; mânca atunci când era agitat, era mai uşor să mănânce decât să îşi simtă toate emoţiile atât de puternice în el.

Am lucrat mult pe această temă. Mergeam o dată pe săptămână la psiholog, unde era mai greu ca la kinetoterapie pentru că Alex retrăia toată tristeţea şi durerea abandonului. Inventa mereu jocuri cu bebeluşi care sunt aruncaţi, loviţi, bătuţi, jocuri despre mâncarea insuficientă, jocuri despre a fi singur şi respins sau a-ţi pierde mama. Treptat, jocurile s-au schimbat, au devenit mult mai structurate şi mai paşnice. Acum bebeluşii sunt plimbaţi frumos în căruţ iar jocul de-a mâncarea s-a transformat în jocul de-a petrecerea, unde toţi primesc cadouri.

***

Raluca3_580px

M-am întrebat mult timp cum s-a petrecut această „vindecare”, considerată puţin probabilă de medicina alopată.

Cred că a ajutat faptul că nu l-am privit niciodată pe Alex ca pe un copil problemă; am înţeles şi acceptat că are o boală, pe care am privit-o mereu ca o situaţie tranzitorie. Încă de la început, poate şi cu ceva inconştienţă, aveam impresia că boala e doar o situaţie trecătoare pe care o putem depăşi.

Am fost foarte atentă să nu confund cauza cu efectul, am înţeles repede că boala sa era doar o rezultantă a condiţiilor de viaţă dificile pe care le avusese până în acel moment: un copil născut prematur, abandonat în spital, care a petrecut mult timp în incubator, care nu a cunoscut niciodată ca bebeluş dragostea de mamă.

Am înţeles că boala era limbajul prin care fiinţa sa comunica cât de greu îi era să trăiască. Nu este deloc de mirare că pentru un copilaş atât de dezechilibrat emoţional, avea probleme şi de echilibru în mers. Am fost convinsă că în momentul în care condiţiile sale de viaţă se vor modifica, şi boala va trece.

Când l-am cunoscut, Alex era furios şi agitat, nu stătea locului, nu se putea concentra, se mişca în permanenţă, se lovea cu capul de dulapuri, ţipa. Nu răspundea când îl strigai pe nume, nu reacţiona la vocea mea, nu stătea în braţe, fugea dacă îl atingeam, nu stătea să îl pup. Am înţeles că această furie era preferabilă apatiei, mult mai întâlnită la copiii abandonaţi. Astfel că, dacă mulţi copii colapsează, el mai avea încă energia de a protesta, energie care avea doar nevoie să fie canalizată spre o cauză mai bună.

Am avut încredere în intuiţia mea combinată cu competenţa medicilor. Am consultat trei ortopezi, primul a recomandat operaţie de alungire a tendoanelor, o intervenţie controversată, cu imobilizare la pat ulterioară şi refacerea operaţiei periodic la un număr de ani. Cel de-al doilea a avut o abordare mai echilibrată, dar doar cu al treilea am avut senzaţia că rezonez, că înţelege problema lui nu doar din punct de vedere medical. Mi-a spus că problemele de mers sunt aproape întotdeauna întâlnite la copiii abandonaţi, cu spasticitate şi tulburări de echilibru. El mi-a dat încredere în abordarea mea holistică şi în accentul pus pe kinetoterapie.

Simt încă o atitudine diferită la cei din jurul meu – de obicei este ceva de genul „Ce drăguţ şi ce inteligent este, parcă ar fi un copil normal, nici n-ai zice că e adoptat”. Sau “Deşi are tenul atât de deschis, totuşi cum poţi să ştii că nu este ţigan?”

Îmi dau seama că în primul an şi eu am vorbit foarte puţin despre ceea ce mi se întâmpla. Nu a fost ceva conştient, pur şi simplu eram atât de concentrată şi de obosită, încât chiar prietenilor cei mai apropiaţi cred că le-am omis scenele dureroase şi dificile.

***

La trei ani de când l-am cunoscut, Alex este complet recuperat (nu mai are nicio problema legată de parapareză spastică). Acum este un băieţel de patru ani, frumos, inteligent, prezent, asertiv, iar la grădiniţă a fost evaluat că fiind la nivelul de dezvoltare al unui copil de 4 ani şi jumătate.

În exterior, nimic nu mai arată drama sa. Acum vorbeşte, se îmbracă singur, merge, aleargă, se caţără fără teamă pe cele mai înalte tobogane din parc, îşi exprimă clar sentimentele, cere ceea ce vrea, negociază (prea bine, uneori). Îi plac maşinuţele, trenurile, excavatoarele, maşinile de gunoi, una din marile sale plăceri este să ne plimbam cu metroul. Vrea să se facă pompier, constructor sau doctor.

În cele din urmă, dar cu siguranţă nu cea mai puţin importantă, a fost iubirea. Pare un slogan, dar am simţit că iubirea chiar vindecă totul. Copilul a înflorit având dragoste şi afecţiune, a fost un proces uimitor – şi-a schimbat fizionomia, a crescut foarte mult în înălţime şi greutate. I s-a relaxat faţa, nu mai are acea privire hăituită a copiilor abandonaţi, zâmbeşte des. Mulţi din cei care nu ştiu povestea noastră îmi spun cât de mult seamănă cu mine fizic.

Unul din cele mai emoţionante momente a fost când pe la doi ani şi jumătate, mi-a spus într-o dimineaţă „Mami, eu sunt fericit!” şi de atunci, îmi spune acest lucru destul de des. Legătura noastră este din ce în ce mai puternică, suntem din ce în ce mai aproape. Când răcesc, umblă cu trusa de doctor prin casă să mă vindece, îmi spune că sunt „cea mai bună mămică din lume” şi uneori nu vrea să meargă la grădiniţă pentru ca să stea „acasă cu mami toată, toată ziua”.

Îmi spune des, cel puţin o dată pe zi „Te iubesc, mami! sau mai nou „Mami, eu te iubesc până la Luna şi înapoi!” sau „Mami, eu te iubesc cât toate stelele!”.

Am senzaţia că m-am schimbat complet de când a venit Alex în viaţa mea. Aveam deja o viaţă frumoasă şi echilibrată când am decis să adopt, dar cred că eram mai puţin tolerantă, mai critică, cu aşteptări mai mari de la mine şi de la ceilalţi. Cred că luam foarte multe lucruri la modul personal şi mă iritam destul de repede. Preferam să mă descurc singură în orice situaţie şi îmi era foarte greu să cer ajutor.

Mi-ar plăcea să am trei copii, fie copiii mei naturali, fie adoptați carora să le ofer o familie caldă, unde să se simtă iubiţi şi în siguranţă. Încerc în paralel să rămân însărcinată, dar am candidat din nou şi pentru atestatul pentru adopţie şi l-am obţinut. Am deja aproape doi ani de când aştept, de dată această îmi doresc o fetiţă şi se pare că procesul este şi mai lung (sunt mai puţine fetiţe în sistem şi mulţi părinţi adoptivi le preferă). Nu mai am tensiunea din primul an, dar am un dor uriaşa de a o primi în familia noastră.

Nu totul este roz. Sunt mult mai obosită, am mult mai puţin timp pentru mine, mai multe griji, o senzaţie uneori apăsătoare de responsabilitate, dar a dispărut teama legată de problemele de retard şi de sănătate. În februarie am început o relaţie cu Moudar, un sirian stabilit de mulţi ani în România. Alex vrea să crească mare ca el, îi place să se bărbierească şi să se dea cu „parfum de bărbaţi”, să îşi pună curea la pantaloni. Astfel, învăţ să mă bucur mai mult atât de Alex, cât şi de viaţa mea (relaţia de cuplu, cariera). Iar amândoi învăţăm să trecem de la simbioza mamă-copil la bucurie (uneori condimentată şi cu gelozie) în trei. Alex spune din când în când că vrea să rămână doar cu mine.

Copilul adoptat are specificul său: nevoie mai mare de atenţie, teamă de separare, nevoie mai mare de reconfirmare. Te testează mai mult şi asta este epuizant. M-am pregătit mult pe această temă – am citit mult despre adopţie şi trauma ei. I-am vorbit lui Alex despre adopţie încă de la început, potrivit nivelului lui de înţelegere. I-am spus că o doamnă l-a născut din burtica ei şi l-a lăsat la spital, pentru că nu a putut să îl crească. Apoi a stat la Vera, asistenta maternală şi apoi l-am întâlnit eu, mămica lui, care îl iubeşte şi nu îl va părăsi niciodată. Sunt atentă la momentele despre adopţie din poveştile clasice (Răţuşca cea Urâtă, Cenuşăreasa etc.) şi îi citesc poveşti terapeutice care includ tema abandonului. Îi spun mereu că mama este cea care te creşte, te îngrijeşte şi te iubeşte.

Astăzi Alex îmi spune deseori „Mami, haide să ne jucăm de-a bebeluşul!” Şi intră pe sub cămaşa mea de noapte şi gângureşte „mami, eu sunt bebeluşul tău”. Îi răspund „da, tu eşti bebeluşul meu, sunt atât de fericită să am un bebeluş în burtică”. Iese din burtică şi spune „mami, am ieşit din burtică, mă iubeşti?”. „Te iubesc, Alex, mă bucur atât de mult să am un bebeluş, să îl ţin în braţe, să îl iubesc şi să nu îl părăsesc niciodată.”


Raluca Mohanu este executive coach și își dorește să îi inspire pe oameni în a-și trăi viața cu integritate și bucurie. Este pasionată de gătit vegetarian, înot, ethno jazz și …mai ales de baietelul ei de 4 ani și jumătate, Alex.  Afli mai multe despre ea pe steps4change.ro.

43 Comentarii pentru “Până la lună și înapoi”

  • o femeie a scris:

    mi-au dat lacrimile de emotie. Articolul e scris atat de firesc si natural, fara incrancenarea frustrarilor si hopurilor, incat totul mi se pare minunat.

    Felicitari mami ca ai dat sansa unui copil refuzat de sistem.

    Oare cati copii sunt in sistemul de stat romanesc, declarati irecuperabili, si pt care nu se face suficient?

  • Roxana a scris:

    Am plans 🙁 am un baietel de 2 ani si mi se strange sufletul si se sparge in mii de bucati gandindu-ma la copiii care sufera din lipsa de dragoste, hrana, atentie…aici, in Romania, in alta parte a lumii, indiferent unde sunt astfel de copii, doare 🙁

  • mihaela a scris:

    Wow, mi s-a facut pielea de gaina. O poveste desprinsa parca din filme, dar totusi cat se poate de reala. Inca un exemplu care demonstreaza cat de mult vindeca iubirea si aprecierea unei persoane. Felicitari, Raluca Mohanu pt ca ai crezut in tine si ai facut un copil fericit! Mult succes pe mai departe!

  • roberts a scris:

    bravo, felicitari, esti o femeie si o mama de milioane! Alex e un copil norocos. si chiar asa, cati copiii asemeni lui, sunt declarati irecuperabili si se chinuie fara dragostea unui parinte adoptiv???

  • Marilena Muresan a scris:

    Te iubesc, Raluca, pana la luna si inapoi ! Confesiunea ta m-a facut sa am iarasi incredere….da,da, sunt femei care vor sa daruiasca iubire……
    Numele fiului meu este Andrei si are 23 de ani…..i-am scris in gand povestea de mii de ori! O poveste de iubire cu multe nuante aparute in timp dar cu acelasi final fericit, pentru cine nu stie un cliseu, iubirea…..
    Perdeaua de lacrimi ma impiedica s-o scriu, ma uit la el si sunt atat de mandra….ce tanar luminos, ce suflet bun, ce mult iubeste copiii….si cum imi spun prietenii lui cat de mult semanam……!
    Drum bun Raluca, drum bun Alex, copil crescut cu iubire !

  • Eu a scris:

    Un articol minunat, l-am citit pe nerasuflate si mi -a parut rau ca s-a terminat 🙂
    Felicitari mamico pentru rabdarea si iubirea de care ai dat dovada, ceea ce ai facut pentru copilul tau este de admirat. Intr-adevar iubirea vindeca.
    Ma bucur ca ai impartasit exeperienta ta cu noi.
    Si noi avem atestat pentru adoptie si orice poveste cu final fericit ne ajuta sa mergem mai departe.
    Iar Alex este pur si simplu minunat. Un copil tare frumos

  • cornelia a scris:

    Esti o mamica extraordinara, si asta se vede de la o posta! Va doresc sa fiti sanatosi si cu viata lina… iubirea adevarata ai descoperit-o deja, si stii si tu asta. Un om cu suflet frumos si o poveste adevarata!

  • Carmen a scris:

    Raluca esti o minunată. Tu poţi face să se schimbe ceva în sistemul din România, poţi fi o voce a acestor copii care sunt în situaţii similare. Deja primii paşi i-ai făcut. Să fii binecuvântată tu şi familia ta!

  • Adriana a scris:

    Felicitari!!! Foarte emotionant articolul.

  • Gabriela a scris:

    Cine o cunoaste pe Raluca înțelege ca este normal ca ea sa ajute oamenii. Are un suflet mare pana la luna. Felicitări!

  • Neag Andrea a scris:

    Am avut ocazia sa particip la un workshop pe Coaching ținut de Raluca Mohanu acum 3 ani: informațiile si atitudinea ei m-au îmbogățit si tin minte ca imi spuneam “asa un coach as vrea sa fiu si eu”!
    Acum ma bucur sa citesc povestea ei si sa ma regăsesc in ea: noi finalizam anul acesta adoptia. Citind, m-am surprins spunându-mi: “asa o mama as vrea sa fiu si eu”!
    Felicitări Raluca pentru devenirea ta ca mama si Doamne-ajuta pe mai departe! Îti multumesc pentru ca ai împărtășit povestea ta cu noi.

  • Pingback: Raluca Mohanu | CINE VA INSPIRACINE VA INSPIRA

  • Mihaela a scris:

    Aceeasi intrebare imi pune si copilul meu mereu: “Mami ma iubesti?” Asa i-am povestit si eu “cu doamna care l-a nascut”.

  • alexandra a scris:

    si mie mi-au dat lacrimile… felicitari! felicitari pentru eforturile depuse, pentru faptul ca nu ai fost descurajata de diagnosticul initial si pentru ca ai reusit sa obtii progresele de azi! un adevarat model de ambitie si perseverenta!

  • Doina a scris:

    Felicitari Raluca!! Felicitari ptr dragostea si atentia oferita lui Alex!! Extraordinara dedicatia ta ca mama!! Un exemplu pentru noi toti parintii..un exemplu de iubire vindecatoare! Multumim ca ai redat asa frumos aceasta experinta minunata chiar daca plina de eforturi. Bravo Raluca! bravo Alex

  • Laurentiu a scris:

    Un om DEOSEBIT, toată povestea este mai mult decât emoționantă, și noi vrem sa luam atestatul, ce ciudat este sa avem aceleași întrebări, aceleași frici, dezamăgiri, întrebări la care nu avem răspuns, foarte greu sa citești articolul, trebuie sa faci pauze, nu a Cum sa nu plângi la o poveste de genul acesta cu final fericit!
    FELICITĂRI! !!

  • Angi a scris:

    si eu am cochetat cu ideea adoptiei inca din tinerete, am 2 baieti minunati dar tot ma gandesc ca mi-ar placea sa adopt o fetita :-). Este o poveste minunata, mi-a facut asa bine sa citesc. Multumesc!

  • Cristina a scris:

    RESPECT!!! Sa fiti sanatosi, fericiti si sa va bucurati de viata!

  • Ioana a scris:

    Iti multumesc, Raluca!! Am absorbit fiecare cuvant, litera, spatiu gol.. conectandu-ma la dorinta mea de a adopta un copil. Nu iti poti imagina cat de mult ai continuat sa daruiesti, sa ajuti prin aceste randuri.. imi doresc sa cred ca voi stii sa fac ceea ce ai facut tu, cu atat iubire. Un an minunat si multe clipe de iubire impreuna cu Alex 🙂

  • lili a scris:

    Sunt o mamica cu 2 puisori adoptati si nu regret nimic. Ca si tine spun sistemul este facut sa te stoarca de energie pana reusesti sa adopti un copil. Te felicit si sustin ca unii se pot naste a 2-a oara. Toti copii merita o familie mai buna. Bafta in continuare. Am trecut prin asta si nu-mi pare rau ca am 2 raze de soare sii iubesc ca p ochii din cap. Succes in continuare si multa rabdare.

  • Georgeta a scris:

    Raluca, Felicitari! Sunt mama de 2 copii nascuti de mine si pot sa inteleg emotiile prin care ai trecut, amplificate pentru tine “pana la Luna si inapoi”! Sa ai sanatate si putere sa mergi pe calea ta!

  • Anca a scris:

    Raluca, ma vad in tine, in dorinta ta de a-ti imbogati viata si sufletul cu un puiut abandonat de parintii naturali si de noroc, pana la urma. Nu stiu daca as avea curajul tau in situatia in care as fi singura, insa l-as avea daca ar exista si sustinere in sensul asta din partea sotului meu. Sa am un copil e tot ceea ce-mi doresc mai mult in viata asta, iar adoptia ar fi singura varianta pentru noi, deoarece sotul meu are niste probleme grave de sanatate, care se mostenesc in procent foarte mare si din cauza asta am decis ca nu vom avea un copil impreuna, copil care sa mosteneasca afectiunile lui cu buna noastra stiinta. Din cauza starii lui de sanatate, nu a acceptat nici adoptia unui copil institutionalizat, spunand mereu ca este sansa foarte mare sa adoptam un copil cu afectiuni grave si ca, in loc sa ne linistim sufletele, sa ajungem sa avem parte de ceea ce ne-am ferit cand am decis sa nu avem copil impreuna (sotul meu, pana la cei 37 de ani ai lui, a fost operat de 2 ori pana acum, 2004 si 2015, pentru inlocuirea unor portiuni din aorta in urma disectiei cauzate de anevrism, iar la sfarsitul lunii ianuarie va fi din nou operat din aceeasi cauza). Asa ca…nu stiu in momentul asta decat ca imi iubesc sotul cu toata fiinta mea dar ca am in suflet un gol imens, care timp de peste 18 ani de cand suntem impreuna s-a tot adancit, si am ajuns la 37 de ani sa ma trezesc in fiecare dimineata si sa nu mai vad care este rostul meu in viata asta. Ca si tine Raluca, nici eu nu mai am parintii in viata si nici alte rude apropiate. Singurul care imi ocupa tot sufletul si toata viata este sotul meu. Cand am ramas fara parintii mei (mama a fost ultima din familie care s-a prapadit in septembrie 2006), am simtit ca jumatate din inima mea a ramas goala si ca doar un copil ar mai putea umple golul acela imens, incat sa pot avea din nou o inima intreaga. Din pacate nu s-a intamplat pana acum si nici nu mai pot sa fiu optimista ca se va intampla vreodata. Te admir atat de mult pentru daruirea si curajul tau. Ar trebui sa fi trecuta in Dex la definita cuvantului ‘mama’. Ai primit cu bratele deschise in inima ta acest baietel. Este rupt din tine, mai rupt din tine decat din parintii lui biologici. M-ai facut sa imi plang neimplinirea si neputinta. Va imbratisez cu drag si va doresc o viata linistita si frumoasa impreuna…si sa ai noroc sa aduci in viata ta cat mai repede si fetita pe care ti-o doresti ca fiica pentru tine si ca surioara pentru Alex

    • Raluca G a scris:

      Buna Anca,
      Am citti articolul atat de frumos si induiosator al Ralucai, dupa care am vrut sa citesc si o parte din comenatarii. Asa am vazut si ceea ce ai scris tu. Ma gandeam sa iti transmit niste informatii care ti-ar putea insenina putin perspectiva privitoare la posibilitatea de a avea un copil. Exista o procedura care ar putea sa te ajute pe tine si pe sotul tau sa aveti un copil sanatos, care sa nu mosteneasca afectiunile cu care se confrunta sotul tau, daca acestea sunt genetice si s-ar putea deci transmite unui posibil urmas.
      Probabil ca stii de fertilizarea in vitro, care presupune intalnirea unor ovule cu spermatozoizi in mediu de laborator, dupa care embrionii formati sunt tinuti tot in laborator cateva zile, iar apoi sunt transferati in uterul mamei. Aceasta procedura se poate asocia cu accea de diagnostic genetic de preimplantare a embrionilor obtinuti. Astfel se pot identifica embrionii care poarta problema genetica a tatalui si cei care sunt perfect normali si sanatosi, transferandu-se apoi in uterul mamei doar embrionii fara probleme. Poate e o solutie la care ati putea reflecta. Tratamentul se poate face si in Romania, si in strainatate. Costa in jur de 3000-3500 de euro. Stiu toate acestea pentru ca m-am lovit de problema infertilitatii si cum imi doresc nespus un copil, am ajuns sa apelez la fertilizarea in vitro. In cazul nostru nu a fost necesar diagnisticul genetic de preimplantare caci nu avem probleme genetice care ar putea fi transmise copiilor. Insa informandu-ma in legatura cu toata procedura, am aflat ca exista aceasta solutie pentru cuplurile cu probleme genetice, o solutie care da rezultate foarte bune astfel incat cupluri care erau lipsite de speranta de a avea vreodata un copil normal, acum se bucura de el. Sper sa iti fie de ajutor sugestia mea, iar daca vrei mai multe informatii, gasesti pe internet, sau ma poti contacta si cu drag iti impartasesc tot ce stiu.

  • Stanciulescu Marcela a scris:

    Sunt bunica unui nepoțel adoptat. ÎL IUBESC PÂNA LA LUNĂ ȘI ÎNAPOI!

  • Laura Nechita a scris:

    Raluca, citind aceasta poveste plina de durere, lupta, sentimente profunde si atata sacrificiu, cred sincer ca ingerii exista, iar unul dintre ei poarta numele tau! Doamne Doamne sa va pazeasca, cu sanatate si cu ani buni inainte! Scriu plangand de atata emotie, de atata bunatate cata poate exista in sufletul tau, si asta in lumea asta atat de mare si din ce in ce mai urata! Te admir in adevaratul sens al cuvantului, nu stiu cine esti, dar stiu ce esti: un inger! Sanatate si numai bine! Esti un exemplu formidabil!

  • Elena a scris:

    Esti un om deosebit, toata stima pentru ce ai reusit sa faci.
    Sa fiti sanatosi si fericiti sa va bucurati de viata pe care o aveti impreuna!

  • Irina a scris:

    Citind acesta poveste mi- a dat curaj si sentimentul ca se poate. Apreciez enorm curajul si daruirea pentru acest copil. Sunt in procesul de adoptie internationala pentru ca locuiesc in Olanda dar as dori sa adopt un copil din Romania. Tot procesul este si mai complicat si intr-adevar simt ca cei care se ocupa cu adoptiile parca nu doresc sa te ajute ci sa te descurajeze. Sunt atat de multe intrebari si ingrijorari pentru un parinte adoptiv (cu sau fara partener) care raman pentru mult timp. Credeam ca numai pentru adoptiile internationale sunt copii cu handicap. Te rog daca ai timp si placerea sa imi scri pe privat. Am cateva intrebari care m-ar putea ajuta. Adresa mea este i_a_p2003@yahoo.com

  • Carmen a scris:

    Felcitari, Raluca, pentru sufletul mare de tot de care ai dat dovada!
    Vroiam doar sa iti spun ca eu nu plang asa de usor si ca de obicei sunt destul de rationala si obiectiva, dar povestea voastra mi-a facut pielea de gaina si m-a facut totusi sa mi se puna un nod in gat. :)Iti doresc multa putere sa mergi mai departe si multa-multa fericire alaturi de toti piticii pe care ii vei avea in jurul tau!

  • Irina Scarlat a scris:

    Buna Raluca, stiam doar esenta povestirii, in cateva cuvinte / fraze, spuse de tine. Pe larg si in detalii este absolut impresionant, si cheia cred ca este pana la urma: iubirea vinde a tot. Cumva, in mare, ma regasesc, intr-o versiune f usoara si simpla pe langa a ta. Ma gandesc si eu s-o iau de la capat, as vrea, dar nu stiu daca am putere pentru doi, si multi din jurul meu imi spun ca n-am sa pot. Am plans si m-am bucurat mult, mult pentru tine si Alex. Sa fiti sanatosi! Chiar esti un exemplu!

  • Ghisa Nadia a scris:

    Felicitari, un om minunat.Si noi am trecut prin emotii similare cu Iasmina( unul dintre cele trei DARURI primite de la DUMNEZEU) …un copilas nascut prematur, pana la 7 luni a luptat la I.O.M.C,apoi la un asistent maternal lipsit de iubire, evaluat la 1 an(6800gr.trist,cu probleme neurologice…)toate astea au disparut dupa scurt timp…atunci cand am aflat ca este surioara celor doua minuni gemene adoptate de noi cu 6 luni inaintea ei…Am invatat sa – i multumesc in fata lui Dumnezeu doamnei care le- a nascut…
    Mi se pune un nod in gat de emotie…nu stiu cand au trecut 7 ani…parca a inceput totul ieri…sunt atat de mandra de oameni ca tine, mandra de faptul ca dorinta de a darui iubire neconditionat exista…Sa fiti binecuvantati si succes in continuare!!!

  • Ralu a scris:

    Felicitari. As vrea sa pornesc pe urmele tale. Mi-am dorit intotdeauna sa adopt un copil. Locuiesc in Germania si imi e teama ca asta v-a face ca sa primesc un copil doar cu probleme. Si sincer nici nu stiu de unde sa incep…Alex ti-a binecuvantat viata si tu lui.

  • dilu a scris:

    Superb scrisa, cu nerv si pasiune.
    In fotografii se vede un copil absolut normal, nu zaresti urma de frica sau incrancenare.
    Iar daca pielea ar fi mai inchisa, poti sa zici oricand ca e facut cu sirianul.

  • Nickname a scris:

    Am gasit un link catre acest articol pe un blog unde era pusa in discutie o metoda mai putin ortodoxa de adoptie. O “scurtatura” prin hatisul legislativ, ca sa-i spunem asa.
    Nu sunt un tip prea impresionabil, uneori chiar sunt considerat destul de insensibil, eu zic ca nu-s dar oricum nu bocesc prea des, insa asa ceva… Pe masura ce avansam in citirea articolului mi se umezeau din ce in ce mai des ochii iar intepaturile de la radacina nasului se indesau si ele. Pana la urma am inchis usa si am dat drumul la un plans cu mici. Ceea ce ai scris mai sus este lucrul cel mai emotionant pe care l-am vazut/citit in ultimul timp.
    Felicitari, nu atat pentru articol (desi este un “ghid” minunat pentru alti doritori de adoptie) cat pentru ceea ce ai facut! Mult succes iti doresc in continuare, in cea de-a doua adoptie si in viata, multa sanatate tie si lui Alex, puiutul tau!
    P.S. Uitasem cum il cheama pe baietel si am scrolat iar in sus, cautandu-i numele. Astfel am revazut doar cateva cuvinte din articol si iar m-a busit plansul 🙁 . Offf

  • claudia a scris:

    Bravo! Bravo! Bravo!
    Felicitari, Raluca! Esti o mama adevarata care face minuni!

  • Armand a scris:

    Impresionant. Felicitari Ralucai. Nu stiu cate persoane isi pot dedica viata unui astfel de scop nobil si pot sa faca ce a facut ea.

  • Manuc a scris:

    Povestea ta si a lui Alex, cu tot ghemul in suflet pe care-l starneste, imi da speranta ca mai sunt oameni cu adevarat buni in jurul nostru. Nu-mi pot inchipui cata vointa si iubire este in tine ca sa rezisti pana incepe sa “iasa soarele”, cat de greu trebuie sa-ti fi fost… Noi inca nu ne simtim pregatiti emotional sa pornim pe drumul adoptiei, stiind prea bine in ce conditii sunt crescuti copiii in sistem, cat de lipsiti sunt de orice apropiere umana. Nu stiu cum poti sa nu sari la gatul personalului din orfelinate si centre de plasament, a responsabilului de caz, a tuturor celor care nu fac tot ce le sta in putinta sa scoata din sistem copii care astfel acumuleaza traume si probleme de sanatate. Atitudinea de “vrem doar binele copilului” fata de potentialul parinte este strigatoare la cer.
    Da, doar multa, multa iubire te poate face sa mergi pana la capat, si sunt convinsa ca alaturi de “noul”, “normalul” Alex, pe care tu l-ai scos la lumina, va fi din ce in ce mai usor sa treci peste probleme. Multa sanatate, succes si determinare sa ai alaturi de tine si o fetita, esti un om minunat si meriti toata iubirea lui Alex!

  • iuliana a scris:

    Felicitări ! În martie se finalizează și actele noastre. Acumn suntem în perioada de încredințare și deja mă interesez pentru o fetiță . Am noroc ca soțul meu este de acord cu mine și mă susține. Multă baftă în proiectele de viitor!

  • Elena Fluerasu a scris:

    Remarcabil! Te-am cunoscut, foarte putin, Raluca, in ipostaza ta de fiica a unui om, pe care l-am stimat si eu si colegii mei.Acum te cunosc si ca mama bataioasa si invingatoare. Si, mai ales, iubitoare! Cand ne-am intalnit, cautam sa gasesc asemanari cu tatal tau, ba o discretie eleganta, ba oarecare tenacitate in privire si in exprimare, dar nu credeam ca ai mostenit si darul condeiului. Ai reusit sa ma impresionezi pana la lacrimi. Doresc sa fii mereu inconjurata de dragostea celor de langa tine(indiferent cati vor fi). Meriti sa fii iubita “pana la luna si inapoi”

  • ecaterina rada a scris:

    Poate cineva sa ma ajute cu un sfat?Doresc sa adopt un tanar de nationalitate Indiana si nu stiu unde sa merg pentru a incepe demersurile,daca este cinev care ma poate indruma ,pe unde am intrebat nimeni nu stie nimic!

  • iulia a scris:

    Vreau sa adopt un copil si mi s-a prezentat un copil de 3,8 ani. Nu este dezvoltat normal (e foarte mic pt varsta lui), nu vorbeste bine si a avut o mama alcolica ( a murit in 2015). Asistentul maternal care-l creste de la 8 luni ne-a spus ca nu a luat nici o pastila si e foarte sanatos. Sotul meu se gandeste foarte mult la bagajul ereditar si problemele pe care le poate avea datorita alcoolului mamei.Ce ma sfatuiti, sa merg mai departe cu potrivirea sau nu?

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #24

    DoR #24 * Feminin/Masculin

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2016

    #story2016

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2016 Decât o Revistă