Până la lună și înapoi

După ce ani de zile n-a reușit să rămână însărcinată, Raluca Mohanu s-a decis să adopte, în ciuda scepticismului apropiaților.

Am un gol imens în stomac, palmele îmi tremură, tâmplele îmi zvâcnesc și simt că nu voi putea scoate niciun sunet. Emoțiile îmi inundă tot corpul, mă simt paralizată, toată lumea îmi spune „Haide, sigur va fi bine, doar faci asta zi de zi. Ce e cu tine?”

În sala în care urmează să intru sunt asistenți sociali, psihologi, juriști specializați în protecția copilului, activiști din zona organizațiilor non-guvernamentale și câțiva părinți adoptivi. Sunt la Conferința națională despre adopție a organizației Ador Copiii. Eu, care nu folosesc PowerPoint de obicei, am făcut o prezentare „ca la carte”, cu multe fotografii cu Alex. Cuvintele îmi vin mai greu la început, dar încet-încet povestea prinde viață și curge. Descriu firesc primul nostru an împreună, cu încercările și bucuriile lui. Mă uit în sală și văd asistentele sociale plângând și părinții adoptivi ținându-și respirația.

Vorbind, îmi dau seama, parcă pentru prima oară, ce greu a fost. Primesc multe întrebări, majoritatea destul de specifice (cum de am refuzat operația, cum sunt acum tulburările de alimentație, care este nivelul lui de dezvoltare), răspund precis și îmi iau curaj să închei. Ies din sală, plâng repede la baie și apoi mai stau jumătate de ora pe hol, primind felicitări, zâmbete, îmbrățișări.

Am descoperit Ador Copiii pe internet, în perioada în care așteptam să adopt un copil și simțeam nevoia să vorbesc cu alte persoane într-o situație similară. Am participat la o întâlnire de sprijin a părinților adoptivi și mi-a plăcut că am putut să vorbesc cu oameni care-mi înțelegeau îndoielile și grijile. Am ținut legătura ocazional și, după ce am reușit să-l adopt pe Alex, când am văzut că organizează o conferință, i-am propus managerului Simona Cuzdar să includă în program, pe lângă prezentări mai tehnice ale juriștilor și asistenților sociali, mărturii ale părinților. După discurs, asistenții sociali îmi spun că și-au dat seama mai bine prin ce trec părinții, iar viitori părinți adoptivi îmi spun că le-am dat curaj.

La început mă uimește reacția lor, dar încet-încet îmi dau voie să primesc. Şi plâng iar, dându-mi seama că am fost atât de obosită și de concentrată, încât am uitat deseori să mă bat pe umăr și să mă felicit pentru realizarea și devenirea de a fi Mamă.


Ideea de a adopta a fost cumva cu mine dintotdeauna. În studenție m-am implicat în multe proiecte de voluntariat pentru copii. Am susținut copii fără posibilități materiale din satul bunicilor mei, am organizat prin prietenii mei sau prin companiile la care am lucrat diverse caravane de donații pentru cazuri sociale, am ajutat copiii din locuințele familiale din cadrul SOS Satele Copiilor și pe cei de la Valea Plopului.

Pe mine mă ajută să ajut; faptul că pot dărui cuiva ceva (bani, un obiect sau timp, energie și zâmbete) îmi da o stare bună. În plus, am învățat mereu despre mine – despre cum poți găsi resurse atunci când nu te aștepți (cu doar câteva telefoane la prieteni am încărcat două microbuze cu cadouri), despre schimbarea mică pe care fiecare din noi o putem aduce în lume, despre curaj.

Cred că ideea de adopție a prins cu adevărat contur când am vizitat copiii abandonați din spitalul Alfred Rusescu din București. Aveam o prietenă care era voluntar permanent al fundației Inocenti și prin ea donam scutece și lapte praf. Mi-au rămas mult timp în minte imaginile copiilor părăsiți, fiecare în pătuțul lor, singuri, cu privirile ușor pierdute și, de obicei, cu cel puțin o problema medicală. Poate diferit de mulți voluntari, pe lângă compasiunea pe care o simțeam față de acești copii, am simțit și foarte multă admirație. Mi s-a părut incredibil cum rezistă, cum găsesc forța de a supraviețui într-o lume ostilă încă din prima lor zi de naștere. Sunt într-o cameră de spital, singuri, cu hrană insuficientă și aproape lipsiți de afecțiune și totuși mulți reușesc să depășească această traumă.

Mi-am dorit dintotdeauna copii, dar în cei 11 ani de relație cu fostul meu soț nu am reușit să rămân însărcinată. După un divorț dureros în 2011 am decis să îmi îndeplinesc singură visul de a deveni mama. Am avut multe îndoieli; mă întrebăm dacă nu este cumva un act egoist, dacă este corect față de viitorul copil. Nu mi-am dorit să fiu mamă singură, visam la o familie mare, dar nici nu voiam să mai aștept. Aveam o relație la distanță cu cineva, dar nu era de acord cu adopția, așa că ne-am despărțit.

Cei din jurul meu au fost destul de rezervați când le-am spus că vreau să adopt – părinții mei erau deja decedați; mulți din familia extinsă au fost îngrijorați, principala lor temere fiind legată de „bagajul genetic” („cine știe cine sunt părinții lui?”). La prieteni, situația a fost mai nuanțată, unii au fost neutri, alții m-au încurajat, dar oricum am simțit că i-am bulversat.


Prima etapă a oricărui process de adopție (legal) este vizita la Direcția de Asistență Socială și Protecție a Copilului din sectorul în care aparții (în cazul meu, sectorul 4). Ai o discuție scurtă în care afli etapele adopției, cu accent pe obținerea atestatului de adoptator. Am rămas puțin îngrijorată după ce mi-au spus cât durează procesul (de obicei un an, de multe ori, doi ani). Am revenit în câteva zile cu „dosarul” – cerere, copii buletin, declarație notarială, adeverință de venit, caracterizări de la trei persoane, documente privind situația locativă.

În următoarele luni urmează evaluarea psihologică și socială – întâlniri cu asistentul social, vizite la domiciliu, evaluare psihologică, cursuri despre procesul adopției. Pentru mine au fost două luni foarte obositoare, pe undeva știu că este nevoie că ei să se asigure de „bonitatea” părintelui, dar eu mă simțeam mereu că la examen. Procesul în sine este foarte lung și cumva descurajant; există o anumită atitudine în care parcă ești făcut vinovat pentru că vrei să adopți, parcă e ceva în neregulă cu tine, mai ales dacă ești femeie singură. Cred că intenția este bună (de a apăra interesele copilului) dar poate fi extrem de descurajantă pentru părinte, care are și așa destule întrebări și neliniști. De exemplu, principalii termeni folosiți sunt „evaluare și monitorizare”, și senzația este de a fi urmărit, de a fi comparat cu standarde și nu neapărat de a fi sprijinit și încurajat într-o decizie atât de grea și delicată.

Când obții atestatul, optezi pentru ce caracteristici îți dorești la copilul tău. Poți alege vârsta, sexul, sănătatea, nivelul de dezvoltare, etnia, religia. Eu am ales vârsta de 1-4 ani, sănătos și fără întârzieri de dezvoltare, indiferent de sex, religie, etnie. M-am gândit la copilul pe care eu aș putea să îl cresc mai bine – mi s-a părut că un copil mai mic are o trauma mai redusă și mai ușor de tratat. Credeam că îmi va fi dificil să cresc un copil cu handicap ca mama singură.

După atestat urmează perioada cea mai grea – „don’t call us, we’ll call you” – aștepți să te sune cineva de la Direcție și să îți spună că numele tău este pe o lista de potențial potrivire cu un copil. După șase luni de tăcere începusem să mă întreb dacă am cumva vreo șansă, dacă e ceva în neregulă cu mine și dosarul meu.

Îmi organizam zilele în jurul așteptării telefonului care urma să mă pună în legătură cu un copil.

Mi-a fost teamă să intru în circuitele subterane ale adopției „semi-legale”, despre care am tot auzit zvonuri de la alți părinți sătui să aștepte. Principala cale este să îți cauți singur copilul, de obicei direct din spital. Astfel, ai șansa să găsești un copil mic (sub un an, imposibil de găsit pe cale legală), să îi cunoști părinții (și starea lor de sănătate), să devii asistent maternal, să îl iei în plasament. Apoi convingi (de obicei plătești) părintele natural pentru ca acesta să își dea acordul pentru adopție, iar tu că asistent maternal să poți să iei copilul în adopție (conform legii ai prioritate dacă ai avut în plasament copilul cel puțin șase luni).

Îmi dădeam seama că, fiind mamă singură, nu aveam un dosar foarte „performant”. Am sunat-o o singură dată pe responsabila mea de caz, de 8 martie. Mi-a plăcut întotdeauna ziua asta, dincolo de simbolistica ei comunistă, ușor forțată. Vedeam peste tot mesaje pentru mame și mă întrebăm ce se întâmplă, când voi sărbători și eu? Aveam deja cinci luni de când eram atestată ca adoptator, dar nu primisem niciun răspuns. I-am spus să nu mă uite, că îmi doresc atât de mult să fiu și eu mămică. Nu mai știu ce mi-a răspuns, probabil ceva standard, dar țin minte senzația de neputință cu care am închis telefonul.


La sfârșitul lui septembrie 2012, responsabila de caz m-a chemat pentru a vedea un dosar cu șină în care adunaseră o colecție de documente ale copilului, date despre părinții naturali și evoluția lui (biletul de ieșire din maternitate, hotărârea de plasament, acte medicale, hotărârea de a fi adoptabil etc). Mi-a povestit puțin despre un băiețel și l-am văzut în două fotografii. Era îmbrăcat într-un body prăfuit, cu o fețișoara simpatică, o privire pusă pe șotii și bucle până la umeri. (Am colaborat bine cu cei de la Direcția de Asistență Socială și Protecție a Copilului din sectorul 4, atât cu responsabila de caz, cât și cu colegele ei. Am avut senzația că mă pot deschide, că pot vorbi onest atât despre ceea ce am eu de oferit cât și despre rezervele mele.)

Alex a fost primul și singurul copil pe care l-am văzut. L-am cunoscut în octombrie 2012, la asistenta maternală, într-un apartament de bloc în care televizorul era mereu deschis pe postul Antena 3 și nu exista nicio jucărie. Am avut un sentiment amestecat, avea o energie care mă atrăgea foarte mult, însă era și ceva care mă neliniștea. Avea un an și jumătate, era un copil cu ochi mari, curioși, multă energie și poftă de viață. Pentru vârsta lui era foarte scund și slăbuț, palid, cu pielea cenușie. Era îmbrăcat cu haine mult mai mari decât el, toate peticite. Nu vorbea, nu putea să meargă, mânca doar pasat, nu răspundea la numele său. Avea un diagnostic cumplit – parapareză spastică (afecțiune neurologică ereditară, cronică), diagnostic de retard moderat (nivelul lui de dezvoltare era evaluat la șase luni) și ADHD. Parapareză spastică înseamnă o tulburare a centrului motor din creier care coordonează mișcarea; în cazul lui Alex era vorba de picioare. La un an și jumătate Alex nu putea pune tălpile jos (mai ales cea stângă), mergea foarte greu, blocat pe vârfuri, mușchii gambelor erau înțepeniți, cădea foarte des, nu se putea coordona singur pentru mai mulți pași, picioarele îi tremurau puternic.

Nu m-am gândit „de ce” am primit un copil cu dizabilități, deși nu cerusem asta. (Am înțeles mai târziu că majoritatea copiilor din sistem au probleme de sănătate.) Așa că m-am concentrat de la început pe cum să-l ajut pe Alex să se vindece.

Diagnosticul de retard și cel de ADHD nu le-am luat de la început în serios, îmi era clar că au fost puse de cineva care a evaluat copilul doar la nivel de comportament, a comparat abilitățile sale cu cele „normale” din scalele clasice pentru un copil de vârsta lui și a bifat negativ. Îmi aduc aminte de un comentariu din evaluare – „nu știe să facă un turn de două cuburi, nu știe să răsfoiască și să urmărească imaginile unei cărți”.

Mi-a fost greu să accept diagnosticul, îmi amintesc primele săptămâni când citeam grozăviile paraparezei pe internet. Simțeam foarte multă tensiune, țeseam uneori scenarii horror cu el incapabil să se miște și eu incapabilă să am grijă de el, dar am hotărât să iau „taurul de coarne”. Primii pași pe care i-am făcut au fost să îl ajut din punct de vedere medical, am început controale interminabile la doctori (pediatru, neurolog, ortopezi, oftalmolog, ORL, logoped, psihologi, psihiatru) și un program draconic de kinetoterapie. Am vrut să îi dau șansa unui diagnostic profesionist și măcar a unui început de tratament. Dsicriminarea există și în rândul medicilor. Când explicam situația lui, vedeam în ochii multor medici, ceva de genul – „ah, e un caz social”. Abia când m-am dus cu el bine îmbrăcat și cu numele meu, percepția a fost mult mai bună. Asistenta maternală nu cred că înțelegea prea bine ce se întâmpla, ea mă presa să îl iau mai repede, că să își poată și ea lua concediu și-mi spunea mereu că e un copil rece căruia nu-i place să fie mângâiat. Mi se părea că tot timpul evita să-l atingă.


Decizia adopției am luat-o de Crăciun, când Alex a rămas prima oară la mine și l-am văzut dormind atât de liniștit, într-o pijama nouă și curată, zâmbind. Ziua a fost obișnuită, am mers la kinetoterapie, apoi în parc și la prânz l-am adus la mine acasă. A mâncat ceva și apoi l-am ținut în brațe. A fost prima oară când m-a lăsat să îl țin în brațe, până atunci se smulgea și fugea imediat. A fost un moment magic, s-a relaxat, i-am cântat, a zâmbit și a adormit. Şi acum mi se pare cea mai frumoasă imagine a vieții mele.

Din punct de vedere legal, această etapă se numește „încredințarea în vederea adopției” și se obține prin hotărâre judecătorească la tribunal. Este un fel de perioadă de probă de 90 de zile, după care părintele poate decide dacă păstrează sau nu copilul, ulterior adopția fiind ireversibilă. După 90 de zile am optat pentru a cere instanței „încuviințarea adopției”, prin care Alex a devenit legal copilul meu. Cu întârzierea sistemului nostru de justiție, am primit încuviințarea după șase luni și i-am schimbat numele de familie.

Alex s-a adaptat mai repede decât mine, chiar de la început părea că se simte „acasă”. Ca o ironie a sorții, cred că a ajutat faptul că legătura cu asistenta maternală nu a fost foarte profundă, a avut mai multă deschidere pentru un nou început în viață. Din primele săptămâni, când mergea pe stradă, oprea trecătorii și le spunea „Ea e mami”, arătând spre mine. Oriunde mergeam, spunea mereu „vreau la casă noastră!”

Primul nostru an a fost un maraton, în care m-am dedicat total să îl ajut să depășească decalajul său de dezvoltare și să se recupereze neuro-motor.

De când l-am cunoscut, am început să lucrez mult mai puțin, iar din ianuarie până în aprilie aproape deloc. Avantajul meu a fost că lucrez pe cont propriu, am propria mea practică de consiliere și coaching și pot să îmi organizez singură programul; dezavantajul a fost că și încasările s-a redus dramatic. Cei din jurul meu erau cumva mirați, nu înțelegeau cum pot să pun atât efort și timp pentru un copil care în definitiv nu era al meu. Îmi amintesc că nu am vorbit prea mult despre boala lui, nici cu cei apropiați, pentru că temerile lor mă nelinișteau.

Principalul efort de timp, bani, dar și emoțional, a fost cel medical – kinetoterapie de patru ori pe săptămână. Deși kinetoterapeuții erau foarte drăguți cu copiii, Alex începea să plângă când ajungeam acolo, se agăța de mine, urla la multe exerciții de durere. Dar lucra, ceea ce mulți copii atât de mici nu fac. Accepta ajutorul celorlalți și parcă, în ciuda durerii fizice, colabora. Avea controlul mișcării, știa să pună talpa jos conștient, ceea ce în boala lui era remarcabil.

A făcut progrese foarte rapide, aproape inexplicabile pentru kinetoterapeuți – după o lună a început deja să calce cu toată talpa, spasticitatea (tremurul) s-a redus, la fel și pierderile de echilibru.

La început se chinuia de zeci de ori să urce o treaptă la tobogan, cădea, copiii râdeau de el și de ghetele lui ortopedice și îl dădeau la o parte. Cu o forță interioară incredibilă, se lovea și se urca la loc; părea că într-adevăr vrea să se vindece. Când începuse deja să meargă mai bine, am fost în Parcul Kiseleff, unde este un pod indian (care se leagănă) destinat copiilor de peste șase ani; Alex, s-a suit acolo și, deși erau copii mari care abandonau, a reușit să îl treacă, cu toate problemele lui de echilibru.

Mâncarea a fost o problema foarte complicată pentru el. La început, nu mânca nimic solid, se îneca și avea senzația de sufocare la fiecare îmbucătură. Nu se putea opri din mâncat. La fiecare masă, când se termina mâncarea începea să plângă, cu disperare. După câteva luni a început să mănânce piure-urile de legume pasate mai grosier, banane întregi, etc. A rămas cam un an cu dificultatea de a se opri din mâncat și cu agitația maximă atunci când în jurul lui era multă mâncare. A fost foarte dificil să fim invitați la petreceri de copii sau mese de familie, pentru că, văzând multă mâncare în jurul lui, dorea să o ia pe toată în farfuria lui. La grădiniță era la fel, lua mâncarea de la ceilalți copii, cerea cel puțin încă două porții, mergea mereu la bucătărie și întreba neîncetat „Avem de mâncare?”.

Problema lui cred că avea mai multe fațete. Mai întâi faptele – în spital foarte probabil că a suferit de foame (laptele praf pentru copiii abandonați este insuficient și în mod evident nu este acordat în raport cu nevoile copilului, ci cu orele de masă, în cel mai bun caz), iar diversificarea la asistenta maternală aproape că nu a existat. Apoi, când a avut suficientă mâncare, a fost un fel de a se autoliniști; mânca atunci când era agitat, era mai ușor să mănânce decât să își simtă toate emoțiile atât de puternice în el.

Am lucrat mult pe această temă. Mergeam o dată pe săptămână la psiholog, unde era mai greu ca la kinetoterapie pentru că Alex retrăia toată tristețea și durerea abandonului. Inventa mereu jocuri cu bebeluși care sunt aruncați, loviți, bătuți, jocuri despre mâncarea insuficientă, jocuri despre a fi singur și respins sau a-ți pierde mama. Treptat, jocurile s-au schimbat, au devenit mult mai structurate și mai pașnice. Acum bebelușii sunt plimbați frumos în căruț iar jocul de-a mâncarea s-a transformat în jocul de-a petrecerea, unde toți primesc cadouri.


M-am întrebat mult timp cum s-a petrecut această „vindecare”, considerată puțin probabilă de medicina alopată.

Cred că a ajutat faptul că nu l-am privit niciodată pe Alex ca pe un copil problemă; am înțeles și acceptat că are o boală, pe care am privit-o mereu ca o situație tranzitorie. Încă de la început, poate și cu ceva inconștiență, aveam impresia că boala e doar o situație trecătoare pe care o putem depăși.

Am fost foarte atentă să nu confund cauza cu efectul, am înțeles repede că boala sa era doar o rezultantă a condițiilor de viață dificile pe care le avusese până în acel moment: un copil născut prematur, abandonat în spital, care a petrecut mult timp în incubator, care nu a cunoscut niciodată ca bebeluș dragostea de mamă.

Am înțeles că boala era limbajul prin care ființa sa comunica cât de greu îi era să trăiască. Nu este deloc de mirare că pentru un copilaș atât de dezechilibrat emoțional, avea probleme și de echilibru în mers. Am fost convinsă că în momentul în care condițiile sale de viață se vor modifica, și boala va trece.

Când l-am cunoscut, Alex era furios și agitat, nu stătea locului, nu se putea concentra, se mișca în permanență, se lovea cu capul de dulapuri, țipa. Nu răspundea când îl strigai pe nume, nu reacționa la vocea mea, nu stătea în brațe, fugea dacă îl atingeam, nu stătea să îl pup. Am înțeles că această furie era preferabilă apatiei, mult mai întâlnită la copiii abandonați. Astfel că, dacă mulți copii colapsează, el mai avea încă energia de a protesta, energie care avea doar nevoie să fie canalizată spre o cauză mai bună.

Am avut încredere în intuiția mea combinată cu competența medicilor. Am consultat trei ortopezi, primul a recomandat operație de alungire a tendoanelor, o intervenție controversată, cu imobilizare la pat ulterioară și refacerea operației periodic la un număr de ani. Cel de-al doilea a avut o abordare mai echilibrată, dar doar cu al treilea am avut senzația că rezonez, că înțelege problema lui nu doar din punct de vedere medical. Mi-a spus că problemele de mers sunt aproape întotdeauna întâlnite la copiii abandonați, cu spasticitate și tulburări de echilibru. El mi-a dat încredere în abordarea mea holistică și în accentul pus pe kinetoterapie.

Simt încă o atitudine diferită la cei din jurul meu – de obicei este ceva de genul „Ce drăguț și ce inteligent este, parcă ar fi un copil normal, nici n-ai zice că e adoptat”. Sau “Deși are tenul atât de deschis, totuși cum poți să știi că nu este țigan?”

Îmi dau seama că în primul an și eu am vorbit foarte puțin despre ceea ce mi se întâmpla. Nu a fost ceva conștient, pur și simplu eram atât de concentrată și de obosită, încât chiar prietenilor cei mai apropiați cred că le-am omis scenele dureroase și dificile.


La trei ani de când l-am cunoscut, Alex este complet recuperat (nu mai are nicio problema legată de parapareză spastică). Acum este un băiețel de patru ani, frumos, inteligent, prezent, asertiv, iar la grădiniță a fost evaluat că fiind la nivelul de dezvoltare al unui copil de 4 ani și jumătate.

În exterior, nimic nu mai arată drama sa. Acum vorbește, se îmbracă singur, merge, aleargă, se cațără fără teamă pe cele mai înalte tobogane din parc, își exprimă clar sentimentele, cere ceea ce vrea, negociază (prea bine, uneori). Îi plac mașinuțele, trenurile, excavatoarele, mașinile de gunoi, una din marile sale plăceri este să ne plimbam cu metroul. Vrea să se facă pompier, constructor sau doctor.

În cele din urmă, dar cu siguranță nu cea mai puțin importantă, a fost iubirea. Pare un slogan, dar am simțit că iubirea chiar vindecă totul. Copilul a înflorit având dragoste și afecțiune, a fost un proces uimitor – și-a schimbat fizionomia, a crescut foarte mult în înălțime și greutate. I s-a relaxat fața, nu mai are acea privire hăituită a copiilor abandonați, zâmbește des. Mulți din cei care nu știu povestea noastră îmi spun cât de mult seamănă cu mine fizic.

Unul din cele mai emoționante momente a fost când pe la doi ani și jumătate, mi-a spus într-o dimineață „Mami, eu sunt fericit!” și de atunci, îmi spune acest lucru destul de des. Legătura noastră este din ce în ce mai puternică, suntem din ce în ce mai aproape. Când răcesc, umblă cu trusa de doctor prin casă să mă vindece, îmi spune că sunt „cea mai bună mămică din lume” și uneori nu vrea să meargă la grădiniță pentru ca să stea „acasă cu mami toată, toată ziua”.

Îmi spune des, cel puțin o dată pe zi „Te iubesc, mami! sau mai nou „Mami, eu te iubesc până la Luna și înapoi!” sau „Mami, eu te iubesc cât toate stelele!”.

Am senzația că m-am schimbat complet de când a venit Alex în viața mea. Aveam deja o viață frumoasă și echilibrată când am decis să adopt, dar cred că eram mai puțin tolerantă, mai critică, cu așteptări mai mari de la mine și de la ceilalți. Cred că luam foarte multe lucruri la modul personal și mă iritam destul de repede. Preferam să mă descurc singură în orice situație și îmi era foarte greu să cer ajutor.

Mi-ar plăcea să am trei copii, fie copiii mei naturali, fie adoptați carora să le ofer o familie caldă, unde să se simtă iubiți și în siguranță. Încerc în paralel să rămân însărcinată, dar am candidat din nou și pentru atestatul pentru adopție și l-am obținut. Am deja aproape doi ani de când aștept, de dată această îmi doresc o fetiță și se pare că procesul este și mai lung (sunt mai puține fetițe în sistem și mulți părinți adoptivi le preferă). Nu mai am tensiunea din primul an, dar am un dor uriașa de a o primi în familia noastră.

Nu totul este roz. Sunt mult mai obosită, am mult mai puțin timp pentru mine, mai multe griji, o senzație uneori apăsătoare de responsabilitate, dar a dispărut teama legată de problemele de retard și de sănătate. În februarie am început o relație cu Moudar, un sirian stabilit de mulți ani în România. Alex vrea să crească mare ca el, îi place să se bărbierească și să se dea cu „parfum de bărbați”, să își pună curea la pantaloni. Astfel, învăț să mă bucur mai mult atât de Alex, cât și de viața mea (relația de cuplu, cariera). Iar amândoi învățăm să trecem de la simbioza mamă-copil la bucurie (uneori condimentată și cu gelozie) în trei. Alex spune din când în când că vrea să rămână doar cu mine.

Copilul adoptat are specificul său: nevoie mai mare de atenție, teamă de separare, nevoie mai mare de reconfirmare. Te testează mai mult și asta este epuizant. M-am pregătit mult pe această temă – am citit mult despre adopție și trauma ei. I-am vorbit lui Alex despre adopție încă de la început, potrivit nivelului lui de înțelegere. I-am spus că o doamnă l-a născut din burtica ei și l-a lăsat la spital, pentru că nu a putut să îl crească. Apoi a stat la Vera, asistenta maternală și apoi l-am întâlnit eu, mămica lui, care îl iubește și nu îl va părăsi niciodată. Sunt atentă la momentele despre adopție din poveștile clasice (Rățușca cea Urâtă, Cenușăreasa etc.) și îi citesc povești terapeutice care includ tema abandonului. Îi spun mereu că mama este cea care te crește, te îngrijește și te iubește.

Astăzi Alex îmi spune deseori „Mami, haide să ne jucăm de-a bebelușul!” Şi intră pe sub cămașa mea de noapte și gângurește „mami, eu sunt bebelușul tău”. Îi răspund „da, tu ești bebelușul meu, sunt atât de fericită să am un bebeluș în burtică”. Iese din burtică și spune „mami, am ieșit din burtică, mă iubești?”. „Te iubesc, Alex, mă bucur atât de mult să am un bebeluș, să îl țin în brațe, să îl iubesc și să nu îl părăsesc niciodată.”

48 comentarii la Până la lună și înapoi

  1. mi-au dat lacrimile de emotie. Articolul e scris atat de firesc si natural, fara incrancenarea frustrarilor si hopurilor, incat totul mi se pare minunat.

    Felicitari mami ca ai dat sansa unui copil refuzat de sistem.

    Oare cati copii sunt in sistemul de stat romanesc, declarati irecuperabili, si pt care nu se face suficient?

    1. Multumesc, din pacate „irecuperabil” este de multe ori doar o eticheta dincolo de care copilul are resurse nebanuite…

  2. Am plans 🙁 am un baietel de 2 ani si mi se strange sufletul si se sparge in mii de bucati gandindu-ma la copiii care sufera din lipsa de dragoste, hrana, atentie…aici, in Romania, in alta parte a lumii, indiferent unde sunt astfel de copii, doare 🙁

    1. Multi ani inainte baietelului! Da, doare, dar se si poate face ceva…

  3. Wow, mi s-a facut pielea de gaina. O poveste desprinsa parca din filme, dar totusi cat se poate de reala. Inca un exemplu care demonstreaza cat de mult vindeca iubirea si aprecierea unei persoane. Felicitari, Raluca Mohanu pt ca ai crezut in tine si ai facut un copil fericit! Mult succes pe mai departe!

    1. Multumesc Mihaela, si eu privind in urma parca ma mir de „filmul si aventurile” povestii mele de viata…

  4. bravo, felicitari, esti o femeie si o mama de milioane! Alex e un copil norocos. si chiar asa, cati copiii asemeni lui, sunt declarati irecuperabili si se chinuie fara dragostea unui parinte adoptiv???

  5. Te iubesc, Raluca, pana la luna si inapoi ! Confesiunea ta m-a facut sa am iarasi incredere….da,da, sunt femei care vor sa daruiasca iubire……
    Numele fiului meu este Andrei si are 23 de ani…..i-am scris in gand povestea de mii de ori! O poveste de iubire cu multe nuante aparute in timp dar cu acelasi final fericit, pentru cine nu stie un cliseu, iubirea…..
    Perdeaua de lacrimi ma impiedica s-o scriu, ma uit la el si sunt atat de mandra….ce tanar luminos, ce suflet bun, ce mult iubeste copiii….si cum imi spun prietenii lui cat de mult semanam……!
    Drum bun Raluca, drum bun Alex, copil crescut cu iubire !

  6. Un articol minunat, l-am citit pe nerasuflate si mi -a parut rau ca s-a terminat 🙂
    Felicitari mamico pentru rabdarea si iubirea de care ai dat dovada, ceea ce ai facut pentru copilul tau este de admirat. Intr-adevar iubirea vindeca.
    Ma bucur ca ai impartasit exeperienta ta cu noi.
    Si noi avem atestat pentru adoptie si orice poveste cu final fericit ne ajuta sa mergem mai departe.
    Iar Alex este pur si simplu minunat. Un copil tare frumos

  7. Esti o mamica extraordinara, si asta se vede de la o posta! Va doresc sa fiti sanatosi si cu viata lina… iubirea adevarata ai descoperit-o deja, si stii si tu asta. Un om cu suflet frumos si o poveste adevarata!

  8. Raluca esti o minunată. Tu poţi face să se schimbe ceva în sistemul din România, poţi fi o voce a acestor copii care sunt în situaţii similare. Deja primii paşi i-ai făcut. Să fii binecuvântată tu şi familia ta!

  9. Felicitari!!! Foarte emotionant articolul.

  10. Cine o cunoaste pe Raluca înțelege ca este normal ca ea sa ajute oamenii. Are un suflet mare pana la luna. Felicitări!

  11. Am avut ocazia sa particip la un workshop pe Coaching ținut de Raluca Mohanu acum 3 ani: informațiile si atitudinea ei m-au îmbogățit si tin minte ca imi spuneam „asa un coach as vrea sa fiu si eu”!
    Acum ma bucur sa citesc povestea ei si sa ma regăsesc in ea: noi finalizam anul acesta adoptia. Citind, m-am surprins spunându-mi: „asa o mama as vrea sa fiu si eu”!
    Felicitări Raluca pentru devenirea ta ca mama si Doamne-ajuta pe mai departe! Îti multumesc pentru ca ai împărtășit povestea ta cu noi.

  12. Aceeasi intrebare imi pune si copilul meu mereu: „Mami ma iubesti?” Asa i-am povestit si eu „cu doamna care l-a nascut”.

  13. si mie mi-au dat lacrimile… felicitari! felicitari pentru eforturile depuse, pentru faptul ca nu ai fost descurajata de diagnosticul initial si pentru ca ai reusit sa obtii progresele de azi! un adevarat model de ambitie si perseverenta!

  14. Felicitari Raluca!! Felicitari ptr dragostea si atentia oferita lui Alex!! Extraordinara dedicatia ta ca mama!! Un exemplu pentru noi toti parintii..un exemplu de iubire vindecatoare! Multumim ca ai redat asa frumos aceasta experinta minunata chiar daca plina de eforturi. Bravo Raluca! bravo Alex

  15. Un om DEOSEBIT, toată povestea este mai mult decât emoționantă, și noi vrem sa luam atestatul, ce ciudat este sa avem aceleași întrebări, aceleași frici, dezamăgiri, întrebări la care nu avem răspuns, foarte greu sa citești articolul, trebuie sa faci pauze, nu a Cum sa nu plângi la o poveste de genul acesta cu final fericit!
    FELICITĂRI! !!

  16. si eu am cochetat cu ideea adoptiei inca din tinerete, am 2 baieti minunati dar tot ma gandesc ca mi-ar placea sa adopt o fetita :-). Este o poveste minunata, mi-a facut asa bine sa citesc. Multumesc!

  17. RESPECT!!! Sa fiti sanatosi, fericiti si sa va bucurati de viata!

  18. Iti multumesc, Raluca!! Am absorbit fiecare cuvant, litera, spatiu gol.. conectandu-ma la dorinta mea de a adopta un copil. Nu iti poti imagina cat de mult ai continuat sa daruiesti, sa ajuti prin aceste randuri.. imi doresc sa cred ca voi stii sa fac ceea ce ai facut tu, cu atat iubire. Un an minunat si multe clipe de iubire impreuna cu Alex 🙂

  19. Sunt o mamica cu 2 puisori adoptati si nu regret nimic. Ca si tine spun sistemul este facut sa te stoarca de energie pana reusesti sa adopti un copil. Te felicit si sustin ca unii se pot naste a 2-a oara. Toti copii merita o familie mai buna. Bafta in continuare. Am trecut prin asta si nu-mi pare rau ca am 2 raze de soare sii iubesc ca p ochii din cap. Succes in continuare si multa rabdare.

  20. Raluca, Felicitari! Sunt mama de 2 copii nascuti de mine si pot sa inteleg emotiile prin care ai trecut, amplificate pentru tine „pana la Luna si inapoi”! Sa ai sanatate si putere sa mergi pe calea ta!

  21. Raluca, ma vad in tine, in dorinta ta de a-ti imbogati viata si sufletul cu un puiut abandonat de parintii naturali si de noroc, pana la urma. Nu stiu daca as avea curajul tau in situatia in care as fi singura, insa l-as avea daca ar exista si sustinere in sensul asta din partea sotului meu. Sa am un copil e tot ceea ce-mi doresc mai mult in viata asta, iar adoptia ar fi singura varianta pentru noi, deoarece sotul meu are niste probleme grave de sanatate, care se mostenesc in procent foarte mare si din cauza asta am decis ca nu vom avea un copil impreuna, copil care sa mosteneasca afectiunile lui cu buna noastra stiinta. Din cauza starii lui de sanatate, nu a acceptat nici adoptia unui copil institutionalizat, spunand mereu ca este sansa foarte mare sa adoptam un copil cu afectiuni grave si ca, in loc sa ne linistim sufletele, sa ajungem sa avem parte de ceea ce ne-am ferit cand am decis sa nu avem copil impreuna (sotul meu, pana la cei 37 de ani ai lui, a fost operat de 2 ori pana acum, 2004 si 2015, pentru inlocuirea unor portiuni din aorta in urma disectiei cauzate de anevrism, iar la sfarsitul lunii ianuarie va fi din nou operat din aceeasi cauza). Asa ca…nu stiu in momentul asta decat ca imi iubesc sotul cu toata fiinta mea dar ca am in suflet un gol imens, care timp de peste 18 ani de cand suntem impreuna s-a tot adancit, si am ajuns la 37 de ani sa ma trezesc in fiecare dimineata si sa nu mai vad care este rostul meu in viata asta. Ca si tine Raluca, nici eu nu mai am parintii in viata si nici alte rude apropiate. Singurul care imi ocupa tot sufletul si toata viata este sotul meu. Cand am ramas fara parintii mei (mama a fost ultima din familie care s-a prapadit in septembrie 2006), am simtit ca jumatate din inima mea a ramas goala si ca doar un copil ar mai putea umple golul acela imens, incat sa pot avea din nou o inima intreaga. Din pacate nu s-a intamplat pana acum si nici nu mai pot sa fiu optimista ca se va intampla vreodata. Te admir atat de mult pentru daruirea si curajul tau. Ar trebui sa fi trecuta in Dex la definita cuvantului ‘mama’. Ai primit cu bratele deschise in inima ta acest baietel. Este rupt din tine, mai rupt din tine decat din parintii lui biologici. M-ai facut sa imi plang neimplinirea si neputinta. Va imbratisez cu drag si va doresc o viata linistita si frumoasa impreuna…si sa ai noroc sa aduci in viata ta cat mai repede si fetita pe care ti-o doresti ca fiica pentru tine si ca surioara pentru Alex

    1. Buna Anca,
      Am citti articolul atat de frumos si induiosator al Ralucai, dupa care am vrut sa citesc si o parte din comenatarii. Asa am vazut si ceea ce ai scris tu. Ma gandeam sa iti transmit niste informatii care ti-ar putea insenina putin perspectiva privitoare la posibilitatea de a avea un copil. Exista o procedura care ar putea sa te ajute pe tine si pe sotul tau sa aveti un copil sanatos, care sa nu mosteneasca afectiunile cu care se confrunta sotul tau, daca acestea sunt genetice si s-ar putea deci transmite unui posibil urmas.
      Probabil ca stii de fertilizarea in vitro, care presupune intalnirea unor ovule cu spermatozoizi in mediu de laborator, dupa care embrionii formati sunt tinuti tot in laborator cateva zile, iar apoi sunt transferati in uterul mamei. Aceasta procedura se poate asocia cu accea de diagnostic genetic de preimplantare a embrionilor obtinuti. Astfel se pot identifica embrionii care poarta problema genetica a tatalui si cei care sunt perfect normali si sanatosi, transferandu-se apoi in uterul mamei doar embrionii fara probleme. Poate e o solutie la care ati putea reflecta. Tratamentul se poate face si in Romania, si in strainatate. Costa in jur de 3000-3500 de euro. Stiu toate acestea pentru ca m-am lovit de problema infertilitatii si cum imi doresc nespus un copil, am ajuns sa apelez la fertilizarea in vitro. In cazul nostru nu a fost necesar diagnisticul genetic de preimplantare caci nu avem probleme genetice care ar putea fi transmise copiilor. Insa informandu-ma in legatura cu toata procedura, am aflat ca exista aceasta solutie pentru cuplurile cu probleme genetice, o solutie care da rezultate foarte bune astfel incat cupluri care erau lipsite de speranta de a avea vreodata un copil normal, acum se bucura de el. Sper sa iti fie de ajutor sugestia mea, iar daca vrei mai multe informatii, gasesti pe internet, sau ma poti contacta si cu drag iti impartasesc tot ce stiu.

  22. Sunt bunica unui nepoțel adoptat. ÎL IUBESC PÂNA LA LUNĂ ȘI ÎNAPOI!

  23. Raluca, citind aceasta poveste plina de durere, lupta, sentimente profunde si atata sacrificiu, cred sincer ca ingerii exista, iar unul dintre ei poarta numele tau! Doamne Doamne sa va pazeasca, cu sanatate si cu ani buni inainte! Scriu plangand de atata emotie, de atata bunatate cata poate exista in sufletul tau, si asta in lumea asta atat de mare si din ce in ce mai urata! Te admir in adevaratul sens al cuvantului, nu stiu cine esti, dar stiu ce esti: un inger! Sanatate si numai bine! Esti un exemplu formidabil!

  24. Esti un om deosebit, toata stima pentru ce ai reusit sa faci.
    Sa fiti sanatosi si fericiti sa va bucurati de viata pe care o aveti impreuna!

  25. Citind acesta poveste mi- a dat curaj si sentimentul ca se poate. Apreciez enorm curajul si daruirea pentru acest copil. Sunt in procesul de adoptie internationala pentru ca locuiesc in Olanda dar as dori sa adopt un copil din Romania. Tot procesul este si mai complicat si intr-adevar simt ca cei care se ocupa cu adoptiile parca nu doresc sa te ajute ci sa te descurajeze. Sunt atat de multe intrebari si ingrijorari pentru un parinte adoptiv (cu sau fara partener) care raman pentru mult timp. Credeam ca numai pentru adoptiile internationale sunt copii cu handicap. Te rog daca ai timp si placerea sa imi scri pe privat. Am cateva intrebari care m-ar putea ajuta. Adresa mea este i_a_p2003@yahoo.com

  26. Felcitari, Raluca, pentru sufletul mare de tot de care ai dat dovada!
    Vroiam doar sa iti spun ca eu nu plang asa de usor si ca de obicei sunt destul de rationala si obiectiva, dar povestea voastra mi-a facut pielea de gaina si m-a facut totusi sa mi se puna un nod in gat. :)Iti doresc multa putere sa mergi mai departe si multa-multa fericire alaturi de toti piticii pe care ii vei avea in jurul tau!

  27. Buna Raluca, stiam doar esenta povestirii, in cateva cuvinte / fraze, spuse de tine. Pe larg si in detalii este absolut impresionant, si cheia cred ca este pana la urma: iubirea vinde a tot. Cumva, in mare, ma regasesc, intr-o versiune f usoara si simpla pe langa a ta. Ma gandesc si eu s-o iau de la capat, as vrea, dar nu stiu daca am putere pentru doi, si multi din jurul meu imi spun ca n-am sa pot. Am plans si m-am bucurat mult, mult pentru tine si Alex. Sa fiti sanatosi! Chiar esti un exemplu!

  28. Felicitari, un om minunat.Si noi am trecut prin emotii similare cu Iasmina( unul dintre cele trei DARURI primite de la DUMNEZEU) …un copilas nascut prematur, pana la 7 luni a luptat la I.O.M.C,apoi la un asistent maternal lipsit de iubire, evaluat la 1 an(6800gr.trist,cu probleme neurologice…)toate astea au disparut dupa scurt timp…atunci cand am aflat ca este surioara celor doua minuni gemene adoptate de noi cu 6 luni inaintea ei…Am invatat sa – i multumesc in fata lui Dumnezeu doamnei care le- a nascut…
    Mi se pune un nod in gat de emotie…nu stiu cand au trecut 7 ani…parca a inceput totul ieri…sunt atat de mandra de oameni ca tine, mandra de faptul ca dorinta de a darui iubire neconditionat exista…Sa fiti binecuvantati si succes in continuare!!!

  29. Felicitari. As vrea sa pornesc pe urmele tale. Mi-am dorit intotdeauna sa adopt un copil. Locuiesc in Germania si imi e teama ca asta v-a face ca sa primesc un copil doar cu probleme. Si sincer nici nu stiu de unde sa incep…Alex ti-a binecuvantat viata si tu lui.

  30. Superb scrisa, cu nerv si pasiune.
    In fotografii se vede un copil absolut normal, nu zaresti urma de frica sau incrancenare.
    Iar daca pielea ar fi mai inchisa, poti sa zici oricand ca e facut cu sirianul.

  31. Am gasit un link catre acest articol pe un blog unde era pusa in discutie o metoda mai putin ortodoxa de adoptie. O „scurtatura” prin hatisul legislativ, ca sa-i spunem asa.
    Nu sunt un tip prea impresionabil, uneori chiar sunt considerat destul de insensibil, eu zic ca nu-s dar oricum nu bocesc prea des, insa asa ceva… Pe masura ce avansam in citirea articolului mi se umezeau din ce in ce mai des ochii iar intepaturile de la radacina nasului se indesau si ele. Pana la urma am inchis usa si am dat drumul la un plans cu mici. Ceea ce ai scris mai sus este lucrul cel mai emotionant pe care l-am vazut/citit in ultimul timp.
    Felicitari, nu atat pentru articol (desi este un „ghid” minunat pentru alti doritori de adoptie) cat pentru ceea ce ai facut! Mult succes iti doresc in continuare, in cea de-a doua adoptie si in viata, multa sanatate tie si lui Alex, puiutul tau!
    P.S. Uitasem cum il cheama pe baietel si am scrolat iar in sus, cautandu-i numele. Astfel am revazut doar cateva cuvinte din articol si iar m-a busit plansul 🙁 . Offf

  32. Bravo! Bravo! Bravo!
    Felicitari, Raluca! Esti o mama adevarata care face minuni!

  33. Impresionant. Felicitari Ralucai. Nu stiu cate persoane isi pot dedica viata unui astfel de scop nobil si pot sa faca ce a facut ea.

  34. Povestea ta si a lui Alex, cu tot ghemul in suflet pe care-l starneste, imi da speranta ca mai sunt oameni cu adevarat buni in jurul nostru. Nu-mi pot inchipui cata vointa si iubire este in tine ca sa rezisti pana incepe sa „iasa soarele”, cat de greu trebuie sa-ti fi fost… Noi inca nu ne simtim pregatiti emotional sa pornim pe drumul adoptiei, stiind prea bine in ce conditii sunt crescuti copiii in sistem, cat de lipsiti sunt de orice apropiere umana. Nu stiu cum poti sa nu sari la gatul personalului din orfelinate si centre de plasament, a responsabilului de caz, a tuturor celor care nu fac tot ce le sta in putinta sa scoata din sistem copii care astfel acumuleaza traume si probleme de sanatate. Atitudinea de „vrem doar binele copilului” fata de potentialul parinte este strigatoare la cer.
    Da, doar multa, multa iubire te poate face sa mergi pana la capat, si sunt convinsa ca alaturi de „noul”, „normalul” Alex, pe care tu l-ai scos la lumina, va fi din ce in ce mai usor sa treci peste probleme. Multa sanatate, succes si determinare sa ai alaturi de tine si o fetita, esti un om minunat si meriti toata iubirea lui Alex!

  35. Felicitări ! În martie se finalizează și actele noastre. Acumn suntem în perioada de încredințare și deja mă interesez pentru o fetiță . Am noroc ca soțul meu este de acord cu mine și mă susține. Multă baftă în proiectele de viitor!

  36. Remarcabil! Te-am cunoscut, foarte putin, Raluca, in ipostaza ta de fiica a unui om, pe care l-am stimat si eu si colegii mei.Acum te cunosc si ca mama bataioasa si invingatoare. Si, mai ales, iubitoare! Cand ne-am intalnit, cautam sa gasesc asemanari cu tatal tau, ba o discretie eleganta, ba oarecare tenacitate in privire si in exprimare, dar nu credeam ca ai mostenit si darul condeiului. Ai reusit sa ma impresionezi pana la lacrimi. Doresc sa fii mereu inconjurata de dragostea celor de langa tine(indiferent cati vor fi). Meriti sa fii iubita „pana la luna si inapoi”

  37. Poate cineva sa ma ajute cu un sfat?Doresc sa adopt un tanar de nationalitate Indiana si nu stiu unde sa merg pentru a incepe demersurile,daca este cinev care ma poate indruma ,pe unde am intrebat nimeni nu stie nimic!

  38. Vreau sa adopt un copil si mi s-a prezentat un copil de 3,8 ani. Nu este dezvoltat normal (e foarte mic pt varsta lui), nu vorbeste bine si a avut o mama alcolica ( a murit in 2015). Asistentul maternal care-l creste de la 8 luni ne-a spus ca nu a luat nici o pastila si e foarte sanatos. Sotul meu se gandeste foarte mult la bagajul ereditar si problemele pe care le poate avea datorita alcoolului mamei.Ce ma sfatuiti, sa merg mai departe cu potrivirea sau nu?

  39. Dragostea este intr-adevar cea mai importanta si eficienta terapie. Eu am crescut o fetita de la 12 la 20 ani, locuia si mergea la scoala la mine 8-9 luni pe ani, iar vacantele mergea la parintii ei la tara, care nu stiau sa-i arate afectiune, o puneau zilnic la tot felul de treburi gospodaresti si de multe ori ii refuzau sa-si petreaca ceva timp liber pt ea. Cand se intorcea din vacante, mi se parea mai mica, parca „intrata la apa” si stearsa, nesigura pe ea. Dupa ce isi relua viata la mine, dintr-o data parca devenea mai inalta, capata siguranta de sine si a devenit o domnisoara extraordinara. Si ce e mai frumos, copiii acestia desi aparent neajutorati, ne sustin ei pe noi in momentele grele – cand mai aveam si eu tristetile mele in care bombaneam ca nu am facut mari ispravi in viata, imi zicea hai ca macar in ultimii ani tot am facut ceva! (adica am crescut-o si ajutat-o pe ea). Cel mai important lucru pe care consider ca l-am realizat a fost sa o ajut sa aiba incredere in ea si sa devina orice isi doreste sa devina si sa faca in viata. Cam acesta e de fapt rolul parintilor.

  40. din pacat,prezentarea romantata a unei situatii nu schimba datele reale.in mod real,medical,e vorba de un copil ce nu fusese stimulat si era,evident,recuperabil.daca ar fii avut patologie neurologica nu l-ar fii recuperat nici tone de iubire si milioane de ani de kinetoterapie.traim intr-o tara primitiva si cam imbecila in care nimeni nu isi face treaba,nici medicii nu pun dg.corect,nici as.sociali si nici psihologii din directii nu au pregatire pt.ca un om care accepta 1000 ron salariu in 2017 nu poate fi un geniu.frumoasa poveste si minunat final al ei,onorabila atitudinea d-nei din poveste,dar dramatica realitatea pt.copii adoptabili si familiile adoptatoare.putem scrie romane intregi romantic,si telenovelistic,dar in realitate lucrurile stau altfel.se ne ajute Dumnezeu sa adoptam !!! ca sistemul tarii acesteia de toata rusinea sigur nu ne va ajuta!!!

    1. Asa este! Cei de la protectie au in cel mai bun caz competente medii in meseria pe care o practica, plimba hartii si vor doar dosare rezolvate. Cursurile pt atestare sunt praf in ochi, au o calitate atat de slaba incat le-as elimina pur si simplu. Datele despre copiii din sistem sunt minime, nici vorba de istoric detaliat, evaluari psihologice profesioniste. Cat despre sustinerea in timpul potrivirii si post adoptie, aceasta e ca si inexistenta. Sistemul din Romania e doar un alt exemplu de autosuficienta, trist, ca multe altele. Nu neg ca exista, poate, punctual, oameni dedicati care isi fac treaba cu profesionalism si daruire. Insa cred ca ei se pot numara pe degete…

  41. M-am despărțit și eu, dar după ce am contactat greatmutaba@gmail.com, ex-ul meu sa întors la mine în 24 de ore

  42. frumoasa poveste,inspirationala a+
    suntem un cuplu de 40+,locuim in canada si de 1 an de zile am adoptat un copil de 4 ani din romania.
    daca i-ai fi citit istoricul sigur ramaneai pe ganduri,pozele ce ni le-au trimis erau confuze.
    am riscat totul aicipentru el,joburile noastre dar acum la 1 an de zile pot spune ca e cea mai buna decizie.totul ne-a mers din bine in mai bine si financiar si profesional iar cel mai important copilul e o minune.la aceeasi asistent maternal mai era o fata deosebita.suntem in legatura si incercam sa o adoptam si pe ea.la fel si cu ea,daca ii citesti fisa ramai perplex,e considerata cu retard dar chiar daca e la tara e prima din clasa.acestor copii nu li se dau mari sanse decat niste nebuni si aventurieri ca noi.speram ca in primavara sa fie si ea aici.
    mult succes si curaj celor ce vor sa schimbe vieti!!

  43. Bună. Ceva asemănător mi s-a întâmplat și noua în 2019 Ne-a fost prezentat dosarul unui copil cu retard în vorbire și probleme cu auzul de la naștere (la asistenta maternala i-au spus ca este surdo mut) și care încă nu se descoperise exact ce are.
    Suntem în Spania și aici nu ne arată fotografii decât atunci când suntem de acord sa cunoaștem copilul. Am trăit niște emoții și am avut frici teribile. Când am ajuns în România și ne-au prezentat fotografii cu copilul oribile. Făcute dintr-o parte ziceai ca are capul oval. Doamne și acum când îmi aduc aminte retrăiesc frica și neliniștea de atunci. Când în sfârșit am ajuns sa îl cunoaștem Ziceam ca este vorba de alt copil. Un copil perfect normal care avea nevoie de dragostea părintească. La fel ca și ați copii adoptați la început nici nu puteam sa îl ating sau sa îl strâng în brațe, sa îl sărut. Ne-a zis mami și tati după 4 luni. Iar acum după 2 ani nu se dezlipește de mine. Încă mai dorm cu el și îmi crapă inima de fericire. Am și uitat calvarul prin care am trecut. După nenumărate încercări și tratamente de a rămâne însărcinată am abandonat ideea de a avea copiii naturali6si ne-am decis spre adopție. Și nu regretam nici o secundă. Iosif este copilul nostru de la Dumnezeu. Si cred cu tărie ca Dumnezeu ne-a ales să fim noi părinți lui. I-am zis de la început ca este adoptat dar el tot mai crede ca a fost în burtica mea. Si ma întreabă mereu cum a fost când el era în burtica. Evit încă să-i ii zic că nu a fost în burtică dar ii zic ca s-a născut din inima mea.
    Încurajez adopția și mi-aș mai dori sa mai retrăiesc totul din nou dar ma rog la Dumnezeu să-mi călăuzească pașii și gândurile ❤️🙏🙏🙏

Comentariile sunt închise.