Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Știința întoarcerii acasă

June 28th, 2017
Tags: , ,

Ca să construiești un drum rezistent, trebuie să cunoști bine pământul pe care-l așezi; ca să ajuți un om să se întoarcă din penitenciar în societate, întâi trebuie să-i înțelegi traiectoria firească spre libertate. O echipă de cercetători a urmărit 58 de foști deținuți și a descoperit de ce multor oameni le este aproape imposibil să se reintegreze social după închisoare.

Text de Oana Moisil
Fotografie dintr-un proiect coordonat de Cosmin Bumbuț la Penitenciarul de femei de la Târgșor (află mai multe aici)

Doi lei şaizeci. Cu atât pleacă spre viitor, din Penitenciarul Jilava, un bărbat de 65 de ani; banii i-a primit la poarta închisorii, să aibă de autobuz până în Bucureşti – dacă n-ai muncit în timpul pedepsei, la liberare primești contravaloarea celui mai ieftin bilet spre casă. Gabriel n-a muncit nici între gratii, nici în viața liberă, de la care a lipsit 15 ani adunaţi. S-a descurcat ilegal de când se știe, cel mai des ca hoț de buzunare. Nu are pensie, dar are noroc că poate să meargă acasă, într-un apartament din Drumul Taberei – nu-l mai așteaptă nimeni acolo, de când  a murit mama lui. În primele zile de libertate, bărbatul se împrumută să supraviețuiască și își caută un job. Prima ușă la care bate e a unei agenții de pază, dar i se închide cât ar zice cazier – nu se gândise că nu-l recomandă trecutul să păzească bunuri. Încearcă la spălătorii; două îl refuză tot din cauza trecutului infracțional, a treia din cauza vârstei. Mai încearcă, în zadar, în construcții. Omul se scufundă în resemnare și în gândul că ar putea fura iar. La trei luni de la liberare, Gabriel e arestat.

Trei luni. Dacă un om care iese din penitenciar nu își găsește, în trei luni, o stabilitate financiară, „l-ai pierdut”. Aceasta e una din concluziile celei mai ample cercetări despre revenirea unui condamnat în societatea românească, Etnografia tranzițiilor la deținuți. Studiul a fost documentat de cinci cercetători de la Universitatea din București și doi de la Universitatea din Oslo, care au urmărit viețile a 58 de bărbați români eliberați din închisori, jumătate romi; printre ei a fost și Gabriel. Scopul studiului a fost să înțeleagă traiectoria condamnaților de la poarta penitenciarului spre societate.

Timp de un an, cei șapte universitari au observat, la firul ierbii, universul celor 58 de participanți la studiu – le-au monitorizat schimbările din motivație, puterea liberului arbitru, felul în care speră, abilitățile și strategiile de rezolvare a problemelor, cât și de adaptare la situații. Concluziile arată ce piedici întâmpină foștii deținuți în libertate și ce poate să facă statul pentru ei, să nu recidiveze.

Pentru Ioan Durnescu, profesorul care a condus cercetarea, principalul rezultat este că deținuții care urmează să se libereze parcurg un proces cu cinci etape.

Prima etapă este anticiparea. În perioada asta, cel care știe că va intra în comisia de liberare își proiectează tot mai intens viața de la care a luat pauză. Are speranţe, planuri sau nu chiar – depinde de ce îl așteaptă afară. Ca să le ușureze drumul spre integrarea socială, cercetătorii propun o serie de soluții din timpul detenției. Încurajarea unei culturi deschise spre educație și antreprenoriat – de exemplu, cei care dovedesc spirit antreprenorial, deși l-au folosit ilegal, pot fi ajutați cu diferite să-și capitalizeze calitățile. Munca plătită pentru cât mai mulți deținuți – în prezent, cei care au acces la un job plătit în penitenciar sunt considerați privilegiați. Alte soluții ar putea fi prioritizarea cazurilor sociale urgente – cei nevizitați, fără familie, izolați social sau prea săraci să reziste afară; o cooperare mai bună între Administrația Națională a Penitenciarelor, ANP, și Agenția Națională de Ocupare a Forței de Muncă, ANOFM; schimbarea contextului legislativ, astfel încât foștii deținuți să poată face cursuri profesionale pe toată durata detenției și nu doar cu nouă luni înainte de liberare, așa cum se întâmplă în prezent.

După perioada anticipării, pentru cei care nu sunt singuri pe lume urmează etapa de refacere şi reunificare. „În primele două, trei săptămâni de la liberare, principala preocupare a fostului deținut e să se reconstruiască și să se apropie de ceea ce numeşte familie”, explică Durnescu. În perioada reunificării, deținuții nu se deplasează prea departe de bază. „Vorbim de autoizolare, geografie limitată. Am făcut niște exerciții cu harta, am măsurat și am văzut că nu mergeau la doi kilometri mai departe de casă.” Tot în primele săptămâni, la mulți deținuți au observat aceleași simptome neplăcute: amețeli, probleme gastrice, stări de anxietate sau insomnii. În ciuda lor, liberații trebuie să facă multe drumuri între instituții publice și să fie foarte responsabili.

Prima misiune de responsabilitate e reînnoirea buletinului, pentru care le trebuie un domiciliu. Pentru domiciliu le trebuie un contract de închiriere sau de luare în spaţiu. „Unii dintre ei nici nu au posibilitatea asta – dacă eşti izolat social, cine să te ia?”, spune Durnescu. „Dacă vrei ajutor social, trebuie să alergi la tot felul de instituţii, să vii cu dovezi că nu ai teren, maşini, venituri. După ce ai terminat cu astea, le depui şi aştepţi până ţi se întocmeşte o anchetă socială, după care ești declarat eligibil sau nu. Dacă ești eligibil, intri în plată cu luna următoare”. Astfel, pot trece și două luni în care un om proaspăt liberat, care are nevoie de ajutor social, să fie obligat să trăiască și să alerge pentru resurse, în aceeași perioadă în care își dorește să se reapropie de familie și să nu se îndepărteze prea mult de casă.

Pentru toate piedicile astea, cercetătorii au soluții: una din cele mai inovatoare ar fi crearea unor One Stop Shops – angajatorii ar veni în penitenciare, prin ANOFM; ar discuta cu cei care urmează să fie liberați și, astfel, le-ar putea oferi un job sigur, încă din primele zile afară. O idee care vine în completarea acesteia ar fi și asigurarea unor facilități fiscale pentru angajatori, să fie motivați să angajeze persoane cu cazier. De asemenea, statul poate să creeze mecanisme prin care să răspundă multora din nevoile foștilor deținuți: actele de identitate, cazarea, centrele pentru consumatori de droguri sau formele de ajutor social.

După etapele de anticipare și reunificare, urmează etapa activării – când vrea să devină autonom, fostul condamnat își caută un loc de muncă. Dacă îl găsește și câștigă decent, ceea ce nu se întâmplă des, urmează ultima etapă: consolidarea. „De aici, el e pe o traiectorie pro-socială. Nu se mai defineşte ca fost infractor, ci ca cetăţean. Din păcate, în cazul multora avem și etapa a cincea: recăderea”, explică Durnescu.

Recădere, nu recidivă. Așa preferă profesorul să numească întoarcerea cuiva la infracțiuni; consideră că e un termen mai uman, mai firesc. „Trebuie să plecăm de la ideea că desistarea (n.r: renunțarea la ilegalități) nu e un eveniment, ci un proces de durată. Fiind proces, uneori apar obstacole – se vorbește și despre desistare în zig-zag, adică fostul deținut face fapte mici și mari”, explică el. 

Ioan Durnescu e profesor și cercetător la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București, unde predă modele de lucru cu deținuții și probațiune. Probațiunea e o instituție similară penitenciarelor, doar că se ocupă de condamnații liberi – consilierii de probațiune supraveghează minori care au comis infracțiuni și care au primit pedeapsă neprivativă de libertate, liberați condiționat, condamnați cu suspendare, oameni la care s-a amânat aplicarea pedepsei sau care, în loc să plătească amenda penală, fac muncă în folosul comunităţii.

Consilierii de probațiune pot fi asistenți sociali, psihologi, juriști sau sociologi; ei discută cu toți oamenii aceștia și îi îndrumă pe calea legală. În prezent, în toată țara sunt doar 360 de consilieri pentru mai bine de 70.000 de oameni. Dintre toți cei supravegheați, aproximativ 2% sunt liberați condiționat. Ei sunt singurii foști deținuți despre care statul știe cum o duc în libertate. „De obicei, după ce porţile penitenciarului se închid în spatele deținuților, în 98% dintre cazuri nu există supraveghere”, spune directorul Serviciului de Probațiune din București, Gabriel Oancea. Tot el spune că oamenii s-au uitat dintotdeauna la comportamentul infracțional dintr-o perspectivă greșită: „Noi am fost preocupaţi cu eterna întrebare <<De ce comit oamenii  infracţiuni?>> și i-am formulat o sumedenie de răspunsuri, de la teorii care ţineau de aspectul și dezvoltarea fizică, la teorii psihologice și nici acum nu s-a găsit răspunsul. E mult mai bună întrebarea asta: <<De ce oamenii abandonează cariera infracţională?>> Şi aici răspunsurile variază foarte mult”. El a observat că oamenii nu mai fac infracţiuni dacă apare ceva bun în viaţa lor, când îşi dau seama că ceea ce pot să piardă prin infracțiuni este mai important decât ceea ce câştigă ilegal.

Viața în penitenciar e o pauză obligatorie de la cea reală; o pauză ca o zi lungă și redundantă, la care deținuții trebuie să se adapteze. Cei mai mulți reușesc și ies recunoscători pe poarta libertății, însă pentru mulți se transformă în anxietate. Un studiu făcut în Suedia arată că rata suicidului este mai mare la foștii deținuți, mai ales în perioada imediat următoare liberării, față de populația obișnuită. În România, statisticile privind numărul sinuciderilor făcute după liberare lipsesc, însă specialiștii cunosc fenomenul. „E un șoc al liberării”, explică Durnescu.

Un sprijin pe care cercetătorii l-au observat în viața foștilor deținuți, care poate să le salveze viața, se arată încă de la poarta penitenciarului. În primele clipe de libertate, oamenii sunt de trei feluri:

Eroii, cei pe care îi aşteaptă la poartă tot neamul, vecini şi prieteni, în atmosferă de petrecere, moment din care eroul are deja mai multă încredere în revenirea acasă. Pe ei, cercetătorii i-au întâlnit doar printre romi. „La români, proiectul de reîntoarcere acasă e mai degrabă individual, ei se rușinează, se ascund, pe când la romi e mai degrabă colectiv și cred că putem să învățăm din asta. Să fim mai realiști, atitudinea de respingere nu face decât să creeze imposibilitatea lor de a se întoarce. Este contra-productiv și pentru ei și pentru noi, ca societate”, explică Durnescu.

Al doilea tip de liberați îl reprezintă familiştii, aşteptați la poartă de familia apropiată sau de prieteni.

Ultimii şi cei mai puțini sunt cei pe care cercetătorii i-au numit cruciați; sunt singuri de la poartă până într-un viitor incert – pentru ei, paşii de reunificare, activare şi consolidare sunt infinit mai greu de făcut, aşa că drumul unora coteşte înapoi sau se pierde.

Fie că ești erou, familist sau cruciat, după ce ieși din închisoare ai nevoie de bani, deci de un loc de muncă. Găsirea unui job în România este, însă, mult mai dificilă cu un cazier la purtător. Din cauza asta, mulți oameni aleg să emigreze. Ceilalți, care nu vor sau nu pot să plece din țară, sunt discriminați în masă la angajare și riscă să recadă.

În 2013, Poliția Română a eliberat 163.616 de certificate de cazier pentru angajare, iar în 2016 au fost eliberate de aproape cinci ori mai multe – 779.677. „Practica asta cu cerutul cazierului la angajare e deja abuzivă. Sunt foarte multe locuri de muncă care nu justifică necesitatea lui. Sunt oameni care și-au executat pedeapsa și care au dreptul la un nou început, însă ce facem noi este să îi ținem la margine și să îi forțăm, practic, să aleagă aceleași drumuri ca înainte”, explică  Durnescu. Spune că primul discriminator este, însă, statul. „Nu poți avea niciun job la stat, nici de fochist, dacă ai cazier. Dacă tu, ca stat, dai exemplul ăsta, ce așteptări ai de la privat?”

Când vine vorba de alternative legale la angajare, prea puțini se gândesc la antreprenoriat; majoritatea celor care o fac sunt romi.  Cercetătorii au observat că mulți dintre ei, discriminați oricum și fără cazier, s-au resemnat cu ideea că statul și angajatorii români nu-i oferă încredere, așa că își dezvoltă propriile (mici) afaceri.

Pentru Ioan Durnescu, problema discriminării şi a stigmatizării persoanelor cu cazier e un coloană muzicală care-i merge pe permanent în minte. După tot ce-a descoperit în cercetare, consideră că „o mare concluzie ar fi să reformăm total sistemul de cazier judiciar; trebuie să nu mai fie o rutină socială aproape toxică, ci utilă social”. O variantă ar fi cazierul pe categorii de infracțiuni, în care unui fost deținut să îi apară doar cele care ar avea legătură cu un anumit domeniu de angajare.

Pe lângă reticența angajatorilor și a societății la trecutul infracțional, una din problemele pe care deținuții trebuie să le rezolve este autostigmatizarea, care se traduce în convingerea că societatea nu îi vrea. Unii găsesc o narațiune de genul „în pușcărie mai găsești o cafea sau o țigară” și romantizează viața carcerală, unde toți au același rol social. De fapt, genul ăsta de mentalitate se naște într-o subcultură a resemnării – în penitenciar, mulți vorbesc despre cum ești discriminat și marginalizat când te liberezi. Pe lângă autostigmatizare, în penitenciar mulți devin incapabili să-și rezolve problemele. „Au un talent de-a le încurca aproape artistic. […] După închisoare, mulți sunt de o vulnerabilitate aproape infantilă”, spune Durnescu.

Printre cei infantil de vulnerabili e și Gabriel, bătrânul pe care Ioan Durnescu l-a însoțit de la poarta Penitenciarului Jilava. În profesor, recidivistul a găsit un prieten – după o lună și jumătate în libertate, pe el l-a sunat să-i spună că se apucă iar de fapte, dacă nu își găsește de muncă. Chiar dacă tehnica documentării era de „muscă pe perete”, adică să nu se implice în demersurile participanților, Durnescu a discutat cu ceilalți colegi și au considerat că e prioritar să-l ajute pe om să rămână liber. Profesorul a sunat la o fundație și i-a găsit un job de împărțit pliante. Omul n-a făcut față, a trecut la fapte ilegale și a fost arestat, apoi eliberat pentru că victima și-a retras plângerea.

Drumul între anii petrecuți în detenție până la reintegrare, pentru cineva ca Gabriel – neangajat de o viață, fără familie și prieteni cinstiți –, e un suspans continuu, pe care statul român îl știa mai degrabă din studii internaționale decât din teren. Cel puțin până la această cercetare. Profesorul Durnescu vrea să păstreze legătura cu bătrânul, pentru o nouă etapă a cercetării, însă e greu. Gabriel și-a schimbat numărul după ce au vorbit în decembrie 2016, iar ultimele vești sunt că fura iar din buzunare și vindea telefoane.

„În studiul nostru, am observat că recăderea se întâmplă undeva în primele trei, patru luni, însă bănuim că ar exista un moment critic și după un an sau chiar mai mult”, spune Durnescu. Din cei 58 de oameni observați de cercetători din noiembrie 2015 până în noiembrie 2016, cel puțin 15 au recăzut.

Conform Administrației Naționale a Penitenciarelor, cifra recidivei în România e de 38%. Alte surse vorbesc de 60-70%. Pentru Durnescu, cifrele astea sunt dovezi că mai avem mult de lucrat în societatea noastră. După anul petrecut pe teren, a înțeles că oricine poate ajunge, într-un moment de neatenție sau vunerabilitate, la închisoare.


Acest material a fost realizat în programul de burse jurnalistice „Viitor la purtător”, susținut de NN România și organizat de DoR, și e parte dintr-o serie. Citește și:

◾️ Fii un element bun, sau cum sistemul penitenciar din România își condamnă și angajații, și deținuții.

◾️ Cazier la purtător, povestea unei femei care încearcă să se reintegreze în societate după doi ani și opt luni petrecuți în două închisori.

2 Comentarii pentru “Știința întoarcerii acasă”

  • Pingback: DoR (Decât o Revistă) Fii un element bun - DoR (Decât o Revistă)

  • Pingback: DoR (Decât o Revistă) Cazier la purtător - DoR (Decât o Revistă)

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #28

    DoR #28 * Dislocări

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă