Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Râsul de criză

Învăţături preponderent empirice şi ideal reconfortante pentru protestatarul confuz.


Text de Lavinia Gliga
Ilustraţie de George Roşu

Promit să ajung şi la lucruri mai serioase, dar mai întâi permiteţi-mi să vă spun o poantă cu căcat. Comediantul Louis CK vorbeşte la un moment dat de prima lui amintire, sau acel moment zero al vieţii ca fiinţă umană conştientă de sine şi de lume. Avea patru ani şi era în faţa casei părinteşti, în toiul unei căcări în pantaloni fulminante. Atât de mare şi de dureroasă a fost căscarea, încât literalmente l-a trezit.

Ei bine, cam aşa văd eu protestele din februarie 2017, sau momentul în care #neamtrezit.

O precizare: singura justificare cât de cât valabilă pentru a-mi da public cu părerea despre aceste proteste este că situaţia mea personală este întrucâtva similară cu cea naţională. Adică o harababură existenţială. Am 32 de ani şi de vreo trei trăiesc ceea ce am numit, când încă îmi imaginam că se va limita la pragul statistic, „criza de o treime de viaţă”. Vă scutesc de detalii, spunând doar că mi-am revoluţionat calea nu atât uşoară cât previzibilă şi m-am trezit pe nişte serpentine vertiginoase care nu se mai termină. Nu ştiu ce-mi veni. Cum ar spune bunicul meu, Dumnezeu mângâie-i sufletul, m-a mâncat în cur. Dar pot spune că această criză care din afară arată a dezastru, de mi-e şi milă de ai mei, idem de editor şi prieteni, mă ajută să pricep lucruri pe care (trebuie să) cred că altfel nu le-aş pricepe.

Subiectul, mai precis, este importanţa emoţiilor în această rundă de proteste şi cum am putea să le fructificăm şi/sau să le facem faţă. Scena e Târgu Mureş, oraşul natal din care am plecat acum aproape 15 ani, oraş despre care râdeam miercuri seară – miercurea de după noaptea de marţi OUG 13 –, când eram doar câteva zeci în faţa Prefecturii, că aici nici sfârşitul lumii probabil nu se ţine. O paranteză: deşi posed un caracter destul de inflamabil şi nu lipsit de frondă, la toate marile proteste din ultimii ani (în afară de Colectiv, care e un caz aparte) am ieşit cu o oarecare stânjeneală. Am avut o viaţă suficient de privilegiată încât să-mi permit să evit pe cât posibil intrigile de zi cu zi din sistem; nu vorbesc şi mă înspăimântă birocrateza, sau politicheza, sau sistemeza. Fiindcă sunt conştientă de această ignoranţă, nu pot să strig, fizic. În 2013, la protestele împotriva mineritului în Roşia Montană, de pildă, eram atât de copleşită de gândul că istoria cazului e atât de veche şi stufoasă, iar eu nu ştiam toate detaliile şi chichiţele – şi dacă îmi băga cineva un microfon în gură să mă-ntrebe de ceva chichiţă şi eu nu ştiam să răspund? Şi nu cred că sunt singura.

„Cum de aţi ieşit acum şi nu când [introduceţi orice eveniment revoltător din istoria recentă]?” e una dintre întrebările cu care s-au confruntat protestatarii, mai ales începători. Şi poate fi destabilizantă fiindcă, dincolo de evenimentul-declanşator (ordonanţa, să zicem), răspunsul poate fi profund şi extrem de volatil, impregnat cu emoţii greu de rotunjit în cuvinte. Mai ales într-o polemică.

Pentru mine, de exemplu, a contat întâlnirea foarte probabilă (suntem în Târgu Mureş) şi totuşi cumva miraculoasă (cum se întâmplă uneori) cu o fostă colegă de liceu, într-o seară de marş. Atunci am simţit, prima oară după toţi anii, oraşul ăsta „acasă” şi m-am şi simţit prima oară protestatară. Sau berea de după cu câţiva amici (unii vechi, unii de protest), când am ajuns să vorbim despre ce ne-au învăţat familiile şi şcoala despre raportarea la autoritate şi cum am putea noi să ne creştem altfel, ideal mai bine, copiii. Am vorbit despre frică şi încredere şi colorat în afara conturului şi acolo ne-am găsit, de fapt, unele dintre rădăcinile şi motivele protestelor noastre.

Emoţiile pot fi esenţiale pentru mobilizare, fiindcă protestele, dacă avem răbdare să ne ascultăm unii pe alţii, sunt mai puţin despre evenimente şi mai mult despre valori. Există o sumedenie de cercetări ştiinţifice ale psihicului şi comportamentului uman care arată că deciziile care ţin de valori nu sunt influenţate atât de argumente raţionale, cât emoţionale. Aşa se pot explica întrucâtva atitudini ştiinţific inexplicabile precum negarea încălzirii globale sau a beneficiilor vaccinării, sau anomalii precum Trump-preşedinte. Sau, pe de altă parte, că ne-am trezit şi am ieşit în stradă.

Trezirea a survenit, la fel ca în cazul lui Louis CK, într-o situaţie căcăcioasă. Şi nu doar pentru mine, din câte-am observat în orele şi zilele şi nopţile şi apoi săptămânile de butonat după ştiri şi explicaţii şi interpretări şi scenarii despre nişte chichiţe dintr-un sistem a cărui desluşire îmi pare similară cognitiv şi emoţional cu a încerca să recompui un puzzle cu un Pollock pictat pe câteva kilograme de orez în timp ce cineva îţi ţine un pistol la tâmplă.

Şi căcăcioasă nu doar raportat la sistem, #vavedem, ci posibil şi acasă. De când am ajuns în Târgu Mureş la ai mei, în duminica dinainte de „noaptea ca hoţii”, în casă a fost război. Despre ai mei vă spun doar atât: sunt oamenii care în ’90 m-au ţinut pe umeri în Piaţa Universităţii, după ce mi-au prins în piept un cartonaş pe care mama a scris „GOLĂNIŢĂ DE TÎRGU MUREŞ”. Sunt oameni buni şi corecţi care, spre deosebire de mine, s-au ciocnit cu sistemul în multe întruchipări ale sale şi în multe feluri şi cred că şi asta contează.

Duminică la prânz, tata, cu care mă tem că semăn mult dar cu care am o relaţie legendar de disfuncţională, caracterizată de imposibilitatea oricărui dialog semnificativ, mi-a zbierat toată masa că generaţia mea – nu eu – dar eu şi generaţia mea vrem, pe scurt, să distrugem ţara. Mama a încercat degeaba să medieze şi eu am adus degeaba principii ca argumente la evenimente şi am cedat, cu bocet, când mi-a devenit iar limpede că de fapt nu ne cunoaştem, noi ăştia trei oameni de la masă, şi nu suntem în stare să ne ascultăm, fiindcă, dacă ne-am asculta, sigur am vedea că avem valori comune şi că suntem, de fapt, în aceeaşi tabără.

Dar s-a şi râs. Sau #neamrâs. Am râs de mesajele de pe pancarte şi statusurile de pe Facebook dintre care unele au devenit mesaje pe pancarte şi invers, de eu una ajunsesem să caut poantele ca atunci când deschizi frigiderul încă o dată poate-poate găseşti ceva bun, fiindcă altfel simţeam că mă lasă balamalele. Poantă cu poantă – online şi offline –, râsul s-a viralizat şi ne-a pompat creierele cu toate chimicalele dătătoare de stări de bine şi încurajatoare de conexiune interumană şi ne-a scăldat într-o baie de emoţii ca într-un mare gang bang civic, devenind, dacă îmi permiteţi o ipoteză, definitoriu pentru runda asta de proteste.

Poate trăim o evoluţie: după o furie pe sistem, solid argumentată dar distantă, fără multe cârlige emoţionale personale – Roşia Montană, de exemplu –, a urmat furia pe sistem încărcată de emoţie dar teribilă – Colectiv –, ca acum, după ce am învăţat să fim furioşi împreună şi să plângem împreună, să putem să şi râdem împreună.

Mi-am dat seama cât contează râsul după ce i-am arătat mamei o glumiţă foto – aia cu Victor Ciorbea care întreabă unde e butonul de la Monitorul Oficial. O glumiţă cu care eu m-am hrănit şi i-am bulgărit pe mulţi câteva zile şi la care, habar n-am de ce, m-am gândit că sigur ar râde şi ea. Abia după ce mi-a răspuns serioasă că e urât să facem mişto de cum arată omul, mi-am dat seama cât de tare speram, de fapt cât de tare aveam nevoie, atunci, să râdem împreună la glumiţa aia, fiindcă asta ar fi însemnat că hăul dintre noi nu era chiar un hău.

Sigur că nu toţi râdem şi nu deodată şi nu la aceleaşi poante. Acest noi care #neamtrezit şi #vavedem şi #neamrâs e poate mai mare ca niciodată în istoria recentă, dar e tot o bulă – termen deja consacrat pop-cultural, care mi se pare interesant că odată era numele eroului principal din bancurile româneşti. Constatarea e cu-atât mai brutală odată ce s-au consumat emoţiile, fiindcă n-aveau cum să nu se consume. Ieşirile în stradă s-au rărit şi până la urmă s-au cam oprit, războaiele de acasă s-au aplanat prin armistiţii nedeclarate şi noi ne-am trezit, de data asta mai literal, într-o mahmureală groasă de întrebări care-ar putea fi însumate prin: Şi acum ce facem?

 

Pe scurt, habar n-am. Dar tind să cred, şi asta aş vrea să vă dau mai departe, că e OK. Sunt psihologi, am citit recent într-un articol, care spun că poate momentele de criză nu sunt disfuncţionale, ci necesare: te opresc din inerţie, cu bocancul ce-i drept, îţi dezmembrează naraţiunile iluzorii în care ţi-ai ordonat viaţa de zi cu zi şi îţi permit – sau te forţează – să te uiţi la nişte probleme reale. Ipoteza combină sublim nevoia de realism tăios cu cea de speranţă, ceea ce o face atractivă şi chiar vitală pentru cineva care trece printr-o criză şi trebuie să creadă că are un rost.

Dar aceste probleme reale n-au apărut peste noapte, iar faptul că acum le vezi nu înseamnă că şi ştii sau poţi să le rezolvi. E minim ironic: trebuie să accepţi că nu există rezolvări miraculoase exact atunci când ai cea mai mare nevoie de ele. Întâmplător, în zilele de protest am tradus un eseu al scriitorului David Foster Wallace despre umorul absolut negru şi profund spiritual al lui Kafka. Asta e poanta supremă a lui Kafka, spune Wallace: că lupta crâncenă prin care omul îşi construieşte eul are ca rezultat un eu a cărui umanitate nu poate fi separată de acea luptă crâncenă.

Acum nu e nici sfârşitul şi nici începutul a nimic. Suntem într-un punct până la care a trebuit să creştem şi din care, inevitabil, vom creşte mai departe – dar trebuie că, pe undeva, altfel. Fiindcă, aşa cum spunea un înţelept concetăţean, sunt lucruri pe care odată ce le-am trăit nu le putem deztrăi. La care aş adăuga că sunt lucruri pe care odată ce le-am simţit nu le putem dezsimţi.

Poate unii dintre noi chiar vor da la Drept, cum semi-glumea un puştan cu care am împărţit un pahar de ceai în stradă. Poate unii îşi vor face partid sau se vor înscrie în unele existente, sau vor începe să meargă la consultări publice, sau îşi vor suna mai des reprezentanţii din Parlament să-i întrebe ce cred despre chestiunile în discuţie, sau îşi vor pune pe telefon aplicaţii care să-i anunţe când se emite vreo ordonanţă de urgenţă. Poate un prim mare efect al acestei treziri e conştientizarea, în sfârşit, că avem nevoie de surse de informaţii credibile despre acest sistem incredibil de opac. Da, acesta este un apel pentru susţinerea jurnalismului de orice formă, doar verificat şi onest să fie – şi când spun susţinere, spun şi like, şi share, şi atenţionări când o dă în bară, şi bani. La fel, pentru grupurile şi non-profiturile care se zbat deja pentru cauze care ne interesează (suntem subiectivi, ăsta-i alt pas al acceptării).

Poate unii dintre noi vor încerca să-şi iasă din bulă, oricare i-ar fi graniţele. Ieşirea din bulă este şi va fi complicată şi zăpăcitoare şi frustrantă şi inconfortabilă în imprevizibil de multe feluri.

Credeţi-mă pe cuvânt, fiindcă de mai bine de un an locuiesc într-un sat ex-săsesc ca o Românie distilată. Are şi ghetou, şi proprietăţi corespunzător restaurate în care-şi petrec vacanţele burghezi de varii provenienţe şi, printre ele, toate nuanţele sociale şi umane. Reflexul, ca venetic, este să te lipeşti de cei pe care-i recunoşti cât mai similari. Iar naivitatea, ca venetic idealist, e să te amesteci. Să fii şi în casele din care răsună Vivaldi, şi în cele cu Modern Talking, şi în cele cu „manele pe sistem” (vers). Naivitate, fiindcă apoi te întorci în casa ta care e ca-n Berlin şi postezi ceva înălţător pe Facebook sau Instagram şi crezi, simţi că ai făcut o treabă bună cu integrarea asta, până te trezeşti (ideal) că de fapt habar n-ai unde eşti şi tot ce-ai priceput e că nu pricepi nimic. Dar asta nu înseamnă să renunţi.

Se vorbeşte de o nouă cultură a protestului. Prietena mea din Paris, care a trăit trează căderea comunismului, îmi povestea ce ciudat a fost când un tip a pus la protestul de acolo cântece din ’89. Nicicum altfel decât ciudat. Poate cultura asta nouă a protestului, cu hashtaguri şi hăhăială, cu copii care nu se mai dau duşi, cu strigăte şi tăceri şi neînţelegeri, e un indiciu al unei noi culturi punct. Poate începem să umplem atât de abuzatul „comunitate”. Să ne trăim altfel oraşele şi satele şi pe noi între noi.

Într-o zi m-am pomenit cu un mesaj de la o tipă pe care n-o cunoşteam, care mă ruga să o ajut să dea de oamenii dintr-o poză pe care o postasem: la protest, două pancarte cu acelaşi mesaj, dar una în română şi una în maghiară. Spera, deşi ştia că e naiv, să găsească un argument pentru o contră în familie. De nicăieri am ajuns să ne sfătuim cum să ne împăcăm cu ai noştri şi să ne consolăm şi să ne încurajăm. Ştiu ce zici, ştiu prin ce treci. E în regulă să fim vulnerabili, suntem între oameni. #vavedem şi #nevedem.

Un contra-argument mi-a rămas în minte din cearta cu ai mei din acea duminică. Au spus-o amândoi: „…dar în societatea noastră nu se poate”. Sigur că nu se poate, încă. Şi poate că ei sunt obosiţi şi frustraţi şi dezamăgiţi şi nu mai pot şi nu mai au timp. Nu pot să-mi imaginez emoţiile pe care trebuie să le fi trăit ei în ’89 şi nici urgenţa cu care voiau – trebuiau – să schimbe tot. Dar pentru noi, de bine de rău, nu mai arde chiar aşa. Poate misiunea noastră e să învăţăm să fim şi emoţionali împreună, şi cumpătaţi pe cât de mult putem.

Mai atenţi nu doar la CE, ci şi la CUM. Indiferent de personaj sau de acronim, fără „fură, dar ne dă şi nouă”, fără iluzia salvatorului, fără fapte bune fuşerite în virtutea entuziasmului, asta sper să ne iasă mai bine. Am ajuns deseori în februarie la ideea de institutional corruption – corupţie nu în sensul intrigilor de zi cu zi din sistem, ci când însuşi sistemul e corupt; prin arhitectură, conduce oameni buni spre acţiuni proaste. Fiindcă nimeni nu e infailibil, nici chiar tu sau eu (ştiu că ştiţi, dar e o ocazie să ne gândim serios la asta).

Asta ar fi cumva strategia de îmbrăţişare şi gestionare realist-optimistă a dezastrului. Să ne aşteptăm unii pe alţii, aşa cum şi noi am fost aşteptaţi, ca să ne alăturăm pe un drum care habar n-avem pe unde să o ia şi cine ştie cât va dura până vom reuşi să proiectăm, mai degrabă decât să impunem, nu un sistem nou, ci un nou sistem de operare.

Vestea îmbucurătoare e că pare că suntem pe drum. Am putea să ne imaginăm ca o caravană pestriţă şi gălăgioasă care ba bâjbâie, ba sprintează, cărând un bagaj caleidoscopic de idei despre încotro şi ce şi cum. Ceea ce, trebuie să o spun, fiindcă am văzut potenţialul dezarmant al acestei diversităţi, e un lucru bun. Din gălăgii apare evoluţia. Iar fundaţia e probabil mai închegată ca oricând. #neamtrezit şi #neamrâs şi #vavedem şi #nevedem şi #rezistam şi #continuam. Bineînţeles c-o să ne ciocnim cap în cap, aşa cum s-a întâmplat chiar şi în euforia protestelor, inclusiv pe poante: că asta e jignitoare sau prea de tot şi de fapt nici n-are rost să discutăm, pentru că e doar o glumă proastă.

Cred că va fi chiar amuzant.


Lavinia Gliga e senior editor la DoR. Februarie 2017 a convins-o că este fascinistă, adică adeptă a unei doctrine care încurajează îmbrățișarea fără încrâncenare a realității teribil de minunat și de disfuncționale.

Articol publicat în DoR #27: #nevedem?. Dacă vrei să-l ai în colecția ta, cumpără numărul din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

2 Comentarii pentru “Râsul de criză”

  • Turistbooking a scris:

    Frumos articol, citit de la cap la coada, merita!

  • Marga a scris:

    „poate momentele de criză nu sunt disfuncţionale, ci necesare: te opresc din inerţie, cu bocancul ce-i drept, îţi dezmembrează naraţiunile iluzorii în care ţi-ai ordonat viaţa de zi cu zi şi îţi permit – sau te forţează – să te uiţi la nişte probleme reale”.
    Un talent uriaș. Bravo, Lavinia! (îți spune o mamă, cam de vârsta mamei tale). Cu tineri responsabili ca tine, simt că nu e totul pierdut. Că nu ne vom lăsa striviți, că vom ieși teferi de sub bocancul „institutional corruption”.

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #28

    DoR #28 * Dislocări

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă