Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Răzvan Exarhu: Suntem foarte alintați ca specie și ne place să ne refugiem în aparențe

May 31st, 2017
Tags: , , ,

Răzvan Exarhu ne-a povestit despre împărtășirea fericirii, îndoieli, despre țară versus oraș, tâmpiți versus deștepți și autentic versus fals.

 

Interviu de Adrian Lungu
Ilustrație de Andreea Chirică

În volumul Fericirea e un ac de siguranță, lansat recent la editura Curtea Veche, Răzvan Exarhu critică lumea noastră cu duioșie, dar și cu nervii unuia căruia îi e dor de o lume pe care a pierdut-o. Poți primi cartea cadou dacă te abonezi la DoR.

DoR: Lumea din panseurile tale, din eseurile tale, pare să fi rezultat dintr-o comparație între lumea din capul tău, o lume ideală, și ce vezi pe stradă, ce te deranjează și ce te enervează. E adevărat că așa e făcut contrastul?

Răzvan Exarhu
: Nu știu, nu m-aș considera utopist din punctul ăsta de vedere, dar mie îmi plac și cărțile de bune maniere. Adică dacă vrei utopie probabil că prima carte a utopiei pe Pământ ar fi Cartea bunelor maniere. Și, pornind de aici, cred că, în mare, îmi doresc să ordonez lumea și să o reexplic pentru cei care nu au apucat să trăiască tot ce am trăit eu și probabil că asta face orice generație pentru generația care vine după: încearcă să explice deranjul care a intervenit.

Intențiile mele nu sunt altele decât de a vorbi în momentul în care subiectul ăla chiar contează sau plutește în aer. E un aer al timpului pe care îl respiri, și pe care îl dai înapoi și din el se alcătuiește o imagine, dar nu mai am impulsurile mesianice pe care le aveam când eram mult mai tânăr și când chiar îmi doream să rezolv multe probleme. Mă implicam așa foarte serios, mai ales, era partea aia foarte animată politic prin anii ’90, când toată lumea avea o cauză și toți luptam, dar nu era Facebook, era mult mai complicat și era o luptă om la om. Nici nu dădea bine, nu aveai unde să arăți cât de implicat ești, nu te băga nimeni în seamă și de asta lucrurile erau poate și puțin mai serioase, cred. Și era mai răsfirată atitudinea.

Și atunci cartea asta seamănă foarte tare cu felul în care funcționează mintea mea, care e destul de alandala. E foarte împrăștiată și sare de la una la alta, mai ales de la o stare la alta, și granița dintre umor și depresie pentru mine nu prea există și merg foarte bine împreună. Umorul pentru mine este un fel de Red Bull, de energizant, o metodă, exercițiu de respirație, e o tehnică de bază. Lumea are senzația despre mine, dacă stai să te uiți la timeline-ul meu, că eu sunt foarte desprins de absolut orice și că nu am de fapt nicio problemă. Asta mi se reproșează, „dar cum adică, cum îmi spui tu mie că ești supărat când uite ce scrii pe Facebook”.

Îmi dau seama în puținele momente în care stau să mă gândesc de ce fac niște lucruri pe care le fac. Dar așa funcționez eu. Nu m-am gândit la asta, nu am programat-o. Ăsta este modul meu real. De asta și cartea am făcut-o astfel încât să poți sări ușor de la una la alta, așa cum am făcut-o și eu, pentru că nu respectă o ordine cronologică.

DoR: Nici nu au dată.

Răzvan Exarhu: Nu. Tocmai. Poți să îți dai seama, da, din scris să spunem, unele sunt puțin mai stângace, mai patetice. Am niște ieșiri pe care le recunosc. Țin de o anumită vârstă și de un anumit fel de a privi lumea sau de putința mea, de ce puteam eu să fac atunci. E ca la gătit. Acum doi ani găteam cu totul altfel sau puteam să gătesc cu totul altfel sau altceva decât pot acum.

Aș numi asta evoluție. Și pe de altă parte nici nu mai pot să mai fac pasul înapoi, nu mai am legătură cu mare parte din lucrurile astea și de asta am și simțit nevoia să le împachetez laolaltă pentru că, într-un fel, laolaltă au mai mult sens decât au separat. Acum relația noastră s-a încheiat, de fapt. Mi-am încheiat relația cu niște obsesii.

DoR: Deci ai 15 ani de obsesii pe care ai pus capacul acum? Consideri că le-ai închis într-o arhivă personală în cartea asta?

Răzvan Exarhu: E o însumare și o încercare de a desena un labirint pe care l-am străbătut, cred. Cred că asta ar fi acum. Îmi fac singur psihanaliza. Nu că acum mi-ar fi foarte clar, adică nu știu exact unde mă aflu când am ieșit din chestia aia. Dar a fost o călătorie destul de accidentată și frumoasă în același timp pentru mine. Am fost în multe locuri în același timp și ăsta era modul meu de funcționare. Asta e și senzația cărții. E destul de aglomerată chiar dacă e ușurică în sine. Fiecare piesă de acolo e relativ ușor de digerat. Ăsta era și rostul lor, de lucruri de întreținere, povestioare, chestii din astea care te saltă și îți dau o stare bună.

Îți dau un exemplu. E un capitol în care e vorba despre hipsteri, viață la țară, viață sănătoasă, ipocrizie publică, narcisism, sunt multe lucruri din astea adunate. Și, în general, capitolele sunt construite pe contraste, adică pun alături două lucruri care par să nu aibă legătură cum ar fi viața la oraș – viața la țară, pe care am cunoscut-o o vreme, când m-am retras. La România, cretinii, nebunia, apocalipsa, toate lucrurile astea funcționează împreună, să spunem. E un capitol puțin mai greu și probabil cel mai lung.

DoR: Ai vorbit despre țară vs oraș, vorbești mult despre autentic vs fițe, chiar dacă nu spui neapărat cuvântul ăsta, și par să te enerveze cei care imită autenticul așa cum l-ai găsit tu. Cum e autenticul pe care l-ai găsit tu și autenticul pe care îl caută cei care își cumpără produse bio, organice și care cad într-o plasă a negăsirii autenticului?

Răzvan Exarhu: Cred că autenticul nu are accesorii, nu are referințe, după părerea mea, ori acum lumea funcționează foarte mult pe referințe. Mănâncă sănătos „pentru că”. Până nu demult, adică ăștia vechi, nu se gândeau nici la calorii, se gândeau eventual la Dumnezeu și la comunitate și la felul în care e produsă mâncarea pentru că în general venea din mâinile lor, dar mâncarea oricum avea legătură cu un soi de împărtășire, era o chestie comună, era un rezultat al unui tip de sacrificiu, că vorbești despre animalul sacrificat pentru a deveni fripturică, că vorbești despre sacrificiul fructelor și legumelor, și astea trec printr-un proces de martiraj dacă te gândești, printr-un sacrificiu. Și plantele sunt ucise ca să le mâncăm, grâul, și mai sunt unele care sunt doar culese cum sunt merele, pe alea nu le omorâm. Există niște martiri și prin regnul vegetal dacă te gândești bine, ori acest sacrificiu avea o nuanță sacră atunci când ajungea în farfurie și de asta masa avea o încărcătură simbolică mai puternică; nu stătea nimeni să numere calorii ca idiotul și să se gândească „vai, uită-te la mine cât de sănătos mănânc”. Nu era nevoie de atât de multe teorii în jurul unui act simplu.

De asta mi se pare uluitor să văd că niște chestii care erau absolut normale acum 20 de ani au ajuns acum să fie ceva extrem de luxos, elitist, exclusivist, de exemplu frizeriile. Nu înțeleg de ce. Bun, astea cu bărboșii, da, ok, da. E puțin cam prea mult. Adică mi se pare că suntem foarte alintați ca specie și ne place din ce în ce mai tare să ne alintăm și să ne refugiem în aparențe și nu prea văd cum am putea să funcționăm normal în condițiile în care suntem atât de ocupați să ne arătăm carcasele și să vorbim despre ceea ce facem. Conținutul dispare de aici. E vorba despre discurs, despre un conținut la care nu mai ajunge nimeni pentru că lumea este atât de ocupată să descrie procesul prin care ajungem să mâncăm sănătos, încât despre gust sau alte lucruri nu mai vorbește aproape nimeni.

E un text prin carte despre atmosfera de la târgurile astea bio, cum arată oamenii ăia, care mi se par cei mai înspăimântători indivizi de pe planetă. Zici că sunt într-un fel de jihad pentru viață sănătoasă, sunt foarte încruntați. Nici nu arată bine, ca să spun drept, adică se vede că mănâncă puțin cam gras și că analizele nu prea le-au ieșit bine. Dar în atitudine simți aceeași furie pe care o simți și în autobuzul 336 când e ticsit. Este un fel de furie generală care îi cuprinde pe oameni și care îi mână înspre diverse cauze din astea unde ar trebui să își găsească pacea. Și suntem mereu între zen și zât.

DoR: De asta ai ceva împotriva avocado-ului și a burgerilor?

Răzvan Exarhu: Nu, mie îmi place avocado. Dar e prea mult, e mult prea mult. Șmecheria e așa: noi avem de recuperat viața, practic. Specia cred că și-a pierdut foarte mult direcția și nu mai știe să facă lucrurile așa cum le făcea, adică pe toate, pe rând. Există fixații și un fel de obligații ale membrilor speciei umane, care la un moment dat în istorie trebuie să se apuce să mănânce burgeri. Noi nu prea avem mici în România. Mie micii mi se par mult mai interesanți, dacă vrei, și mult mai aproape de noi, după cum toată lumea zice că noi depindem de mămăligă, că mămăliga ne-a construit, ceea ce e o prostie, pentru că civilizația românească dacă are, în afară de leuștean să spunem, o coloană a infinitului, e grâul, în niciun caz porumbul. Bine, ăștia cu dacii știu că dacii făceau mămăligă de mult, dar chiar și așa, avem obsesii din astea care exclud absolut orice și ajungem din nou la răsfățul speciei umane, care mi se pare foarte pregnant.

Aveam un prieten prin liceu care mi-a zis „Băi, m-am hotărât: eu de azi ascult, trec pe country, nu mai vreau să îmi bat capul cu rock-ul, cu astea, ascult country, sunt liniștit”. Mi s-a părut că s-a lovit la cap, că a pățit ceva.

E genul ăsta de treabă care conține un grad mare de ignoranță generală. Mi se pare că publicul larg mănâncă doar burgeri și sunt oameni care consideră că e normal să faci chestia asta. Să mănânci mulți burgeri într-o săptămână și să nu mănânci nimic în rest. Și nici nu are niciun reper în rest. Adică face parte dintr-o cultură a mâncatului, dar cultura mâncatului la noi este zero. Și mâncarea în România este varză… și cam atât. Nu am nimic, sunt puțin frustrat și uluit de felul în care oamenii își reduc singuri posibilitățile și se automutilează și se așază singuri pe un pat al lui Procust și își normează viața și gusturile și bucuria.

DoR: Putem să stabilim dacă ești arogant sau nu? Adică, ca măsură a acestei întrebări, îi iubești sau îi disprețuiești pe tâmpiții despre care scrii?

Răzvan Exarhu: Eu sunt solidar cu ei. Într-o vreme mă irita foarte tare prostia. Nu într-atât încât să fiu de acord cu… era o idioțenie care circula în mediile sanchi elitiste prin anii ʼ90 și era ca un fel de ștampilă, un blazon de calitate, pe anumite produse și scria „interzis proștilor”. Mai ales episodul de locuit la țară m-a vindecat foarte tare. Probabil că și textul care a dat titlul cărții a fost un proces al vindecării relației mele defectuoase cu lumea și cu oamenii, pentru că eu mă gândeam că într-un fel sau altul ar trebui să comunicăm bine și asta nu putem face decât gândind la fel sau aderând la un set comun de valori și asta mi se pare că e o prostie din partea mea.

Și cred că tot timpul poți avea succes în interacțiunea cu oamenii dacă reușești să găsești nivelul la care să comunici. Asta implică respect, empatie, un soi de inteligență emoțională pe care o capeți cu greu, la care ajungi să te gândești destul de greu, mie mi-a luat destul de mult timp să înțeleg cât de importantă e relaxarea în astfel de momente și cred că respectul e cel mai important. Ai în față o ființă umană – sigur, nu a terminat școala pe care ai terminat-o tu, nu mănâncă avocado, nici măcar paste cu trufe și… ce să facem acum, asta nu te face pe tine superior. Poți să schimbi niște vorbe și poți eventual să te și bucuri de întâlnirea aia sau nu.

DoR: Și să înveți de la omul ăla?

Răzvan Exarhu: Da, da. Adică de exemplu când am locuit la țară, ăla a fost un declic. Am ajuns să vorbesc cu dezacorduri (eu foloseam dezacordurile, sigur, ca o modalitate de expresivitate în plus), dar vorbeam cu dezacorduri ca să nu-i fac pe oamenii ăia să se simtă jigniți de felul în care eu vorbesc limba română pentru că lor le suna foarte ciudat și pentru că interacționam în general cu bătrâni (erau foarte bătrâni oamenii din sat), mi s-a părut de bun simț să mai arunc și eu una mică așa, ca să ne simțim bine unii cu alții. Și era amuzant dacă stau să mă gândesc, dar de la un punct încolo nu mă mai gândeam. Vorbeam cum vorbeau ei, ca să ne înțelegem mai ușor și era totul în regulă. Nu mi se părea că sunt de disprețuit, dimpotrivă. Aveam relații foarte, foarte bune. Surprinzător de bune, pentru mine. Și cred că oamenii au simțit că îi iubesc.

Sigur că poți să râzi și în general poți să râzi și de deștepți, și de idioți și, slavă Domnului, oferta este nelimitată aici, dar nu cred că ei ar trebui să fie țapii ispășitori ai omenirii și în niciun caz nu cred că pot să rămână un fel de martir etern ai speciei și singura noastră referință pentru când vrem să ne simțim bine. E și asta o metodă de a ne simți bine, făcând mișto de cretini. Da, merge o vreme, dar asta nu ne face nici mai deștepți și am dubii mari asupra nivelului de empatie la care poate avea acces o persoană care face exclusiv glume despre cretini, greșeli gramaticale și așa mai departe.

Dacă vrei să arăți cât de deștept ești făcând mișto de proști e nasol de tine și cred că nici sexul, nici terapia nu-ți rezolvă problemele.

DoR: Ești președintele Partidului Ironicilor?

Răzvan Exarhu: Nu.

DoR: Al cinicilor?

Răzvan Exarhu: Nu, nici măcar. Sunt surprinzător de neironic și de necinic de fapt. Ironia e plecată mai degrabă din îndoiala că există ceva foarte solid pe lume. E acest mod de a conviețui cu relativitatea.

DoR: Dar trebuie să trăiești cu faptul că dacă s-ar înființa Partidul Ironicilor s-ar putea să te aleagă președinte in absentia. Vrei sau nu vrei. E moștenirea ta din cartea asta.

Răzvan Exarhu: Asta e o propunere? Vorbești serios? Nu e, nu. Nu e adevărat. Ironia mea e de foarte multe ori extrem de amară și pleacă dintr-o nemulțumire și neîncredere în fața mea, față de mine vreau să spun. Nu e în niciun caz proiecția mea. De asta nu mă consider arogant. Am un umor puțin mai înțepător și chiar îl practic intenționat, dar asta e tot acea doză homeopatică  a îndoielii supreme.

DoR: A unui timid.

Răzvan Exarhu: Da, da. Începi cu tine. Despre tine crezi în primul rând toate lucrurile pe care le faci să pară că sună la modul general.

DoR: Ce ai învățat despre fericire în ultimii 15 ani? De ce e un ac de siguranță? De ce nu e un bețigaș de urechi?

Răzvan Exarhu: Păi acul de siguranță e un obiect foarte simpatic. Naște simpatie, spre deosebire de acul cu gămălie, care e mult mai periculos. Adică la ace de siguranță sunt mai puține accidente, cred, decât la acele cu gămălie. Și acum, când am lansat cartea, am primit întrebarea asta de multe ori și, apropo de fericire, în niciun caz cartea nu este un discurs despre cum să fii fericit sau în niciun caz un discurs explicit. Nici nu cred în eternitatea fericirii și nici nu cred în căutarea fericirii, de fapt.

Mi se pare o prostie să spui „mă duc să caut, mă duc până în Nirvana să iau niște prana proaspătă. E o tâmpenie. Nici nu prea știm cum să facem și probabil toți ne gândim la treaba asta destul de des și ne e și frică să recunoaștem că poate nu, nu găsim. Nici măcar nu știm ce căutăm și e posibil să fie tema centrală a vieților noastre. Chiar dacă ne place sau nu să credem, în Berceni sau în Primăverii, pe unde suntem, cred că avem aceeași legătură cu îndoiala, tristețea, mai ales cu felul ăsta de a ne asuma fragilitatea și felul în care ne-au învățat rețelele sociale să o și ascundem foarte bine.

Și acul ăsta de siguranță, făcând parte dintr-o poveste, a fost prima mea revelație majoră, pentru că sunt destul de încruntat ca individ și pare că nimic nu îmi convine și e adevărat. Eram ocupat să caut ceva foarte mare, strălucitor și convingător așa, și la nivel estetic și vizibil de departe pentru cei din jur („Uite așa arată fericirea”).

De fapt cel mai mult mă interesează să fiu atent când împărtășesc [fericirea] cu ceilalți. Astea sunt cele care contează acum mai mult pentru mine. Tot timpul mă imaginam singur și fericit. Cred că e și o proiecție generală, „sunt fericit”. De fapt singularul îți arată că e vorba despre tine și tu ești atât de prost încât să te raportezi doar la tine când ești fericit și uiți de toți factorii sau toate circumstanțele care te-au adus în situația aceea și, de foarte multe ori, e vorba și despre oameni împreună cu care ajungi la starea aia.  Nu mă refer acum la sex sau avocado scump.

Pentru că m-a rugat cineva să definesc [fericirea] și nu am știut cum să fac, m-am gândit că prima și cea mai intensă raportare la fericire o am din copilărie și cred că asta de fapt e un exemplu de regresie care ne poate ajuta pe toți. Era senzația aia de după joacă, nu știu dacă sunt lucruri pe lume mai mișto decât oboseala unui copil după ce s-a jucat vara și copiii, de asemenea (sau copiii de pe vremea mea, dar sper, adică știu că și acum sunt, în zone mai rurale așa) fac corp comun cu natura, cu mediul, cu tot. Și asfalt, și iarbă și orice. Totul poate deveni un culcuș ca pentru animale. Și fericirea era să stai întins în iarbă, mă jucam în fața blocului cu ceilalți copii într-un fel de grădină a unei biserici și ne odihneam așa, stăteam în iarbă, după ce ne jucam cu mingea sau ne cățăram prin copaci, trăgeam cu arcul și starea pe care o aveam întinși în iarbă (mai continuam să mai vorbim între noi).

Ne plăcea foarte tare să ne trântim așa și ne holbam la nori, uneori poate și ațipeam, dar ăla era un moment de plenitudine totală pentru mine și mi l-am adus aminte acum, cercetând chestia asta cu fericirea.

Și cred că mai e asociată cu genul ăsta de emoție puternică, ca și cum te-ar lovi trenul. Realizezi ceva, nu știu, asculți muzică, chiar și când mănânci ceva bun. Ai o revelație, chimic se întâmplă ceva, cred că mie mi-a dat lacrima de câteva ori când am mâncat ceva foarte bun, așa de emoție pentru că era un gest profund artistic. Era accesul la un strat de gust pe care îl poți numi cum vrei tu, chiar și divin. Cum spun ăștia, barista, ăștia care îți fac cafelele, nimeresc ei gustul suprem, le iese un espresso glanț. Iese Godʼs shot. Ăla e. Și rămâi așa.


Poți să primești cadou Fericirea e un ac de siguranță dacă te abonezi la DoR (mai avem de dat sub 50 de exemplare). Găsești aici toate variantele – un abonament pe un an înseamnă, printre altele, că primești acasă patru numere din revistă imediat cum ies din tipar.

Comentează

Numărul curent: DoR #29

DoR #29 * Noi și ei

Susține DoR. Abonează-te!

Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

The Power of Storytelling 2017

#Story2017

Arhiva DoR în format PDF

Arhiva DoR în format PDF

Curierul oficial

Curierul oficial

English DOR

English DoR

RSS

Articole
Comentarii
© 2017 Decât o Revistă