Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

#rezist: februarie 2017 în stradă

January 31st, 2018
Tags: ,

Instantanee de la cel mai mare protest românesc.

Text de Redacţia DoR
Fotografie principală de Ciprian Hord

Pe 31 ianuarie 2017, 10.000 de bucureşteni au ieşit, aproape de miezul nopţii, să protesteze în Piaţa Victoriei. Nu se aştepta nimeni să-i vadă acolo, la -13 grade, scoşi din pijamale, din baruri şi din birouri în care se lucrează târziu. Nu se anunţase niciun protest. Dar ei au ieşit şi ce a început în acea noapte a culminat cu cele mai mari proteste pe care le-a văzut România după anul 2000.

Cu câteva ore înainte, ministrul de atunci al Justiţiei, Florin Iordache, anunţase adoptarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 13/2017 de modificare a Codului Penal şi a celui de Procedură Penală, care conţinea măsuri împotriva cărora mii de români mărşăluiseră în mai multe oraşe în weekendurile anterioare. Printre altele, Ordonanţa urma să dezincrimineze neglijenţa în serviciu şi abuzul în serviciu când prejudiciul produs era mai mic de 200.000 de lei, prevedere care i-ar fi scăpat pe numeroşi politicieni de dosare penale, inclusiv pe Liviu Dragnea, şeful PSD, partidul aflat la guvernare. Reacţia civică a fost imediată. În următoarele săptămâni, protestele s-au extins în întreaga ţară şi în străinătate.

Unii dintre participanţi protestaseră şi în toamna-iarna lui 2013, după ce Guvernul a anunţat că va înainta Parlamentului un proiect de lege prin care permitea începerea exploatării miniere la Roşia Montană. Compania Roşia Montană Gold Corporation primise o licenţă de concesiune pentru exploatarea minereurilor de aur şi argint din Apuseni şi plănuia să excaveze patru munţi şi să folosească cianură pentru extracţie. Mai protestaseră şi la începutul lui noiembrie 2015, când 25.000 de oameni au mărşăluit numai în Bucureşti, în numele victimelor incendiului din clubul Colectiv. Bucuria românilor de a se întâlni şi solidariza în stradă, din timpul protestelor pentru Roşia, a fost atunci înlocuită de furie înăbuşită şi încrâncenare. Protestul post-Colectiv a dus la demisia Guvernului.

Dacă în 2013 hashtagul protestelor a fost #unitisalvam, iar în 2015, #colectiv, acum, în ger, #rezist era mesajul transmis zi de zi de stradă. A fost o mişcare civică a numerelor. Dar a fost şi una a individului conştient că lupta pentru România visată ţine de fiecare. Un om poate fi un protest, au părut să arate cei care şi-au băut cafeaua de dimineaţă în Piaţa Victoriei, privind fix către Guvern, sau mâna de cetăţeni care ieşeau să protesteze în orăşele mici de provincie – în toate judeţele, şi în reşedinţe, şi în localităţi precum Odobeşti, Marghita sau Urlaţi – sfidând apatia cotidiană.

În urma protestelor, pe 5 februarie, Guvernul a dat o nouă ordonanţă, nr. 14, prin care anula OUG 13 înainte să intre în vigoare. În acea zi au protestat cei mai mulţi oameni: 600.000 în toată ţara, după unele estimări. Protestele au continuat, au fost şi contra-proteste în faţa Palatului Cotroceni, dar „seara cu luminiţele” rămâne cea mai importantă.

Am strâns instantanee – şi text, şi fotografii – care reconstruiesc o istorie la cald a acelor zile. Nu sunt nici obiective, nici nu acoperă tot spectrul opiniilor şi experienţelor protestelor – istoria le va lămuri mai bine decât poate jurnalismul –, dar spun o poveste a ce am trăit în februarie 2017, o lună a mobilizării fără precedent.

_

Corina Bratu, 30 de ani, strateg la agenţia Leo Burnett, a fost în Piaţa Victoriei din prima seară: „Am ajuns când erau deja cam 1.000 de oameni. În jumătate de oră deja eram ca la concert; am văzut mulţi prieteni, colegi vechi, feţele din Expirat şi din Vamă şi din Pipera. Nu am avut pancartă, doar am apucat să scriu pe o coală de desen «Josnic». Am tot mers. Cât am putut. Cu pantalonii de schi pe mine, cu două geci, cu pancarte. Cu steagul mare cumpărat din Obor cu 25 de lei şi montat pe o coadă de mop. Cu speranţa că vor recunoaşte că au greşit. Cred că tata – care a fost pe străzi în ’89 – se bucură că noi nu lăsăm capul plecat.”

_

Şi Ioan Maxim, 28 de ani, PR la Apollo 111 Teatrul, a fost acolo din prima seară: „Era aşa de bine acasă în seara aia, chiar îmi făcusem un ceai, mâncasem, mă dădeam pe net, cred că mă învelisem şi cu o păturică. Şi după aceea Guvernul Dragnea a dat OUG 13 şi seara liniştii mele a devenit iarna vrajbei noastre. Am ieşit chiar atunci în Piaţă, într-un amestec de tristeţe şi revoltă. M-am dus acolo ca să caut un răspuns, dar nu orice răspuns, ci răspunsul care să-mi convină: ordonanţa nu va trece, nu-şi va face efectul, asta e doar o încercare eşuată. Dar nimeni nu era convins, din contră, un prieten care a lucrat în Guvernul Cioloş mi-a spus atunci că nu mai e nicio şansă. Îmi îngheţaseră picioarele şi-am ajuns acasă la 1:30. Zilele care au urmat le-am perceput ca pe un doliu, ca în săptămâna de după Colectiv.”

_

La Craiova, Gheorghe Nicuşor Corneanu, 57 de ani, manager într-o companie, a ieşit în Piaţa Prefecturii cu două săptămâni înainte de a fi aprobată ordonanţa, când abia se adunau 200 de persoane. În noaptea în care a fost publicată în Monitorul Oficial era la Deva, iar în prima seară de proteste ample era la Târgu Mureş. A ieşit peste tot. A urmat Sibiu, după care s-a întors la Craiova. „Am fost în marş, am văzut pancarte pe care scria în maghiară, pe care nu le înţelegeam. Cel mai emoţionant a fost când s-a scandat «Bucureşti, Târgu Mureş e cu voi!». Dispăruseră nuanţele de divizare a naţiunii. Erau două limbi diferite, etnii diferite. Înapoi la Craiova, am fost în sfârşit mândru de olteni. Mi-a plăcut diversitatea oamenilor: vârstă, preocupări, clase sociale, oameni care abia mergeau din cauza vârstei sau a unor dizabilităţi.”

_

Mihai Şerbănoiu, 57 de ani, a venit să protesteze la Bucureşti: „Sunt din Azuga, am venit special pentru mitingul ăsta. Mi-ar fi părut rău să nu vin, că am văzut bannere pe care scria: «Voi staţi la căldură şi noi strigăm şi pentru voi». Am fost la mitinguri şi în ’90, când strigam împotriva lui Iliescu. Atunci lucram la Azuga la fabrică şi scriau peste tot în fabrică FSN-iştii că pe ăştia din Piaţă îi plăteşte Coposu şi că sunt drogaţi.”

_

Adrian Tudorache, 30 de ani, s-a născut în Măcin şi a plecat în Italia cu familia acum 13 ani. La început de ianuarie, a venit în Bucureşti să vadă dacă şi cum s-a mai schimbat ţara. Miercuri seara, în timp ce filma cu o cameră GoPro incendierile şi petardele din piaţă şi scanda „Jos PSD”, pierdut de grupul lui, s-a trezit luat pe sus de un jandarm. A început să ţipe „Ajutooor! Hoţii! N-am făcut nimic”. Unul l-a dus la intrarea în Guvern şi altul i-a cărat câţiva pumni în coaste. Au încercat să-i şteargă filmarea, dar norocul a fost că i se terminase bateria. Erau vreo 10–12 persoane la care au găsit cuţite, molotoave, petarde. Când s-a eliberat piaţa pe la trei, i-au dus la DIICOT pentru poze, amprente, declaraţii. „Nu-mi pare rău de bătaie, am văzut şi eu care e procedura. Cu jandarmii am început să glumesc apoi. Le vorbeam frumos, îmi vorbeau frumos. Când am plecat spre casă (la 10 a doua zi), îmi era milă de ei, unii dormeau în picioare şi mai aveau de stat, eu puteam să dorm în sfârşit.” A continuat să iasă în Piaţă.

„Am găsit altă Românie. În fiecare seară îmi făceam altă pancartă – cu trei şobolani în loc de trandafirii PSD, dintr-un carton de Marlboro fără filtru şi scriam «Filtraţi politicienii». Fiecare se uita la pancarta celuilalt şi intra în vorbă. Era civilizaţie. Nimeni nu arunca pe jos. Dădeam zăpada, adunam orice mizerie. Sunt hotărât să mă întorc la vară după ce termină fetiţa clasa I. Sunt optimist.”

Fotografie de Adi Bulboacă

_

Artistul Dan Perjovschi a trăit multe proteste. „De o mie de ori în ultimii 27 de ani am zis că ne cărăm de aici. Şi momente din astea (rare, dar intense) ne fac să ne răzgândim. Sau să ne gândim mai bine.” Şansa pe care o are România, însă, este noua generaţie re-civizată şi politizată, precum şi o generaţie mai veche revigorată. „Acum, după ce am văzut oameni ieşind la protest nu doar în oraşele mari, ci şi în Rădăuţi, Călăraşi şi alte 70 de orăşele din România, sunt sigur că avem un viitor.”

_

Nu toată lumea s-a simţit reprezentată la proteste. În special activiştii care de mulţi ani încearcă să atragă publicul larg alături de cauza lor, fie că sunt drepturile comunităţii LGBT, violenţa împotriva femeii sau dreptul la locuire. Tudorinei Mihai, o brăileancă specializată în politici feministe care iese în stradă de ani de zile, florile şi pălăriile jos pentru jandarmi i s-au părut nepotrivite. „Voi fi mereu sceptică în faţa unei instituţii de forţă a statului care îţi susţine demersul şi te tratează cu mănuşi.” Iarna trecută, în timp ce mărşăluia alături de 100 de oameni pentru dreptul la locuire, şi-a luat amendă de la jandarmi pentru că a refuzat să plece din faţa a două turnuri gemene nelocuite, în timp ce pe Strada Vulturilor oameni evacuaţi dormeau în frig. „Dacă nu ieşim din discursul dominant care vede doar corupţie, dacă nu o să avem o agendă liberală progresistă care să includă şi drepturile grupurilor vulnerabile, nu o să trăim într-o societate care să ne placă. (…) Dacă vreau bunăstare, trebuie să mă uit şi la cei care nu pot ieşi în stradă să-şi reprezinte drepturile, cum ar fi copiii care trăiesc în sărăcie extremă.”

_

Vlad Viski, 28 de ani, preşedintele Asociaţiei MozaiQ şi activist LGBTQIA+, a fost în Piaţă în ziua după emiterea OUG 13 şi nu s-a simţit în siguranţă. Nu s-a recunoscut în discursul anti-corupţie, care i se pare că domină tot spaţiul public, şi lângă care nu mai au loc să stea şi alte teme relevante: naţionalismul, homofobia, ura faţă de oameni săraci. Pancartele cu glume homofobe; faptul că organizaţii care militează împotriva drepturilor femeii s-au pus în fruntea marşului de la Cluj; marşul mămicilor, care, spune el, întăreşte ideea că familie înseamnă doar cuplul heterosexual cu copii; miştoul de Floricica Dansatoarea şi de oamenii de la Cotroceni; expresia „ciuma roşie”, pe care o foloseau şi legionarii când vorbeau despre comunişti; cântatul imnului şi coregrafia cu steagul, toate l-au făcut să se întrebe dacă e loc pentru toată lumea sub acest steag. Are senzaţia că aceste proteste, deşi la fel de legitime precum votul, sunt sub semnul unui sentiment de entitlement, că ţara e mai mult a celor din Piaţă decât a celor care votează. Ar vrea însă ca protestele minorităţilor să se inspire din repertoriul de la protestele din aceste zile – glumiţele, florile, jocurile de lumini – şi să le folosească, pentru că atmosfera ajută la atragerea mai multor oameni alături de cauză.

_

Mamele care şi-au adus copiii la proteste au citit comentarii care le făceau inconştiente. Pentru unele dintre ele, sentimentul de a fi pus la zid nu era nou. Erau obişnuite oricum să fie condamnate pentru cum îşi cresc copiii. Ramona Poiană, economist, spune că i-ar povesti aşa copilului ei, care are acum un an şi opt luni: „Fiule, ai fost cu noi pentru că eu şi tatăl tău am simţit ca nu putem sta deoparte, să lăsăm pe cei care ne conduc să ne prostească pe faţă. Aşa că ai participat şi tu, mai mult ca un bagaj, ai văzut oameni, căţei şi o girafă de gips. Am ieşit cu toţii pentru ca discuţia de azi să o avem în România, nu în altă ţară”.

_

Maria Dinu, manager de resurse umane, şi-a sunat mama de două ori în timpul protestelor. Prima dată i-a spus „sper că voi nu vă duceţi, staţi cuminţi cu copilul acasă, da?” şi a doua oară, când a sunat-o mândră să-i spună că şi ea a ridicat o luminiţă spre cer, reacţia a întristat-o şi mai mult: „Păi şi cu cine ai lăsat copilul acasă? Tu ai alte responsabilităţi acum!”. A încercat să-i explice că şi mediul în care va creşte copilul ţine tot de responsabilitatea ei.

_

Raluca Buzea, 30 de ani, PR manager IRI Forest Management (IKEA Group), crede că a fost un protest „care a atins mult mai multe categorii sociale şi de vârstă, deşi cei cărora nu le-a convenit protestul vorbeau încă de tineri şi frumoşi, ca să fie mai uşor să zică că suntem tineri, hipsteri şi habar nu avem pe ce lume trăim. Am avut o singură pancartă, într-o seară, cu mesajul «Fraţi, părinţi, bunici: avem nevoie de voi aici». Mulţi dintre noi venim din oraşe mici. În care industria e moartă, în care producţia e moartă, în care lumea e gri şi cătrănită şi îmbătrânită. Cred că mulţi dintre noi au părinţi cu un salariu pe care nu-l merită după o viaţă de muncă şi bunici cu o pensie cam cât dăm noi la casă la Carrefour. Crede cineva că ne-am născut corporatişti şi publicitari?”

_

A fost şi protestul Dianei Tendeleu, o studentă la regie de 20 de ani. Diana a crescut în Italia şi s-a întors în ţară în iulie 2016. Pe 1 februarie, la 1 noaptea, şi-a făcut o poză cu o foaie pe care scria „Mamă, tată, iertaţi-mă că sunt din nou în stradă, dar ăştia îmi fură viitorul pentru care voi munciţi!!”. Nouăsprezece ore mai târziu, mama ei a ieşit şi ea la protest, în Torino, şi a rugat pe cineva s-o fotografieze. Pe pancarta ei scrisese: „Stai liniştită draga mea am ieşit şi eu. Împreună rezistăm!” Coculeana Tendeleu e coafeză, are 42 de ani şi e în Italia de 15 ani. „Vrem să o susţinem, pentru că ne dorim ca ea să-şi facă un viitor în ţara ei, nu să plece, aşa cum am fost nevoiţi să facem noi”, spune mama. „Am adorat-o şi m-am simţit mândră de ea”, spune Diana.

_

Marcela, 33 de ani, programator, s-a certat cu părinţii ei din cauza protestului. „Ce caut eu la protest? «Se poate ca o fată să umble noaptea singură pe stradă? Dacă îţi rup ăia oasele, la mine să nu vii!» sau «Tinerii frumoşi, vai de capul vostru!». Nu am niciun fel de replică, nu ştiu minciunile televiziunilor ălora. Am început să mă uit să văd ce scornesc, să ştiu şi eu ce să vorbesc cu ai mei. Am primit 50 lei că am fost în piaţă. Goddammit, ei au primit 50 lei la pensie să li se spele creierul, eu am primit un CASS mai mare. Plătesc cinci sănătăţi pe lună: una prin jobul full time, una prin PFA, trei abonamente la Sanador (unul eu şi două mami şi tati) şi primesc replica de la mami: «Bine îţi fac [că ţi-au mărit CASS]. Nu te mai satură Dumnezeu de bani!»”

_

Ramonei, antreprenor, i-au spus părinţii, pe 11 decembrie, „am votat cum aţi vrut voi”. „Apoi, de Revelion, tata a dat share unei urări de «la mulţi ani» de la un personaj dubios. M-am enervat, dar m-am abţinut, era totuşi Revelionul. Până într-o seară de ianuarie când, într-o discuţie telefonică aproape distractivă, i-am scăpat, pe ton glumeţ-ironic, un «vezi că ai dat share fix unei postări de la unu’ din partidu’ ăla, să mai verifici din când în când pe cine susţii public, hehe». Moment care a declanşat un discurs cum n-am mai auzit niciodată din partea lui, cu ţipete şi apelative dubioase, leit celor debitate la televiziunile greşite. Şoc. Când a început să-mi reproşeze şi că pentru noi a stat ore în frig să-l voteze pe preşedintele ăla aşa şi aşa şi pe dincolo, care… bip bip bip. I-am închis. Discursul urii propagat de emisiunile toxice l-a prins în gheare şi pe tatăl meu neutru, iar eu, izbită, n-am ştiut cum să reacţionez altfel decât închizându-i telefonul. N-am mai vorbit de opt săptămâni.”

_

Răzvan Pascu şi Alina Anca de la Aural Eye sunt cei care au proiectat pe pereţii din jurul Pieţei Victoria mesajele care au coagulat mulţimea. De obicei fac proiecţii pe suprafeţe mari la concerte, la petreceri electro, la evenimente corporate. N-au mai făcut-o niciodată cu scop social. N-au prea ştiut în ce se bagă, dar de când au ieşit marţi noaptea la Guvern, s-au hotărât că nu se poate altfel. Vineri seară, pe 3 februarie, Alina a deschis uşile ambulanţei în care şi-au pus echipamentul şi a lăsat razele proiectorului să urce pe blocul DERO. Zeci de mii de oameni au ţipat de încântare cu ochii la literele care acopereau cinci etaje cu mesajul „Noaptea ca hoţii”. Apoi au strigat acelaşi lucru, toţi într-o voce. Când strigătul mulţimii s-a stins, Anca a dat drumul altor laitmotive ale săptămânii: „PSD Ciuma Roşie”, „DNA să vină să vă ia”, „Altă întrebare”, „Hoţii!”. Mai târziu, când vedeau pe Facebook când erau stabilite orele intonării imnului, aprinderii luminiţelor sau momentelor de reculegere, ţineau cont şi pregăteau proiecţii care să anunţe momentele şi să ajute la reuşită.

Fotografie de Adrian Câtu

Sâmbătă au renunţat la „DNA să vină să vă ia” şi „PSD Ciuma roşie”. „Nu ne-a mai mulţumit identificarea PSD ca sursă unică a problemei, pentru că protestul era despre corupţie. Riscam să denaturăm mesajul sau să fim acuzaţi că suntem părtinitori.” Au desenat porumbelul păcii şi au proiectat „Fără Violenţă”, „EU we love you”, „Colectiv”, „Corupţia Ucide”, „Când ne număraţi, mai adăugaţi 64”, „Thank you, ambassadors”. Au schiţat un înger şi au proiectat o dată rugăciunea Înger, îngeraşul meu, ca răspuns la cererile obsesive pentru Tatăl nostru. Pentru că mulţi cereau un mesaj împotriva vuvuzelelor care tocaseră creierii tuturor, au proiectat „Mai din inimă, nu din vuvuzele”. „Am dat-o cu prietenie. Nu voiam să supărăm vuvuzeliştii, păreau o armată.”

_

În dimineaţa de 1 februarie, IT-istul Florin Bădiţă, 28 de ani, şi-a luat concediu fără plată şi a plecat cu avionul de la Cluj la Bucureşti. În 2015, după incendiul din Colectiv, Bădiţă a creat pagina de Facebook „Corupţia ucide”, pe care o urmăresc astăzi peste 40.000 de oameni. Anul acesta, el şi alţii au folosit acelaşi cont pentru a încuraja lumea să iasă în stradă să protesteze. Era importantă presiunea străzii, pentru că, spune Bădiţă, „obiectivul era să dăm jos Guvernul ăsta”.

Slack, o aplicaţie de comunicare internă pentru echipe, i-a ajutat să se organizeze. A făcut grupul „Corupţia ucide” încă de pe 19 ianuarie, i-au invitat prin mesaje private pe oamenii care creaseră pe Facebook evenimente de protest în ţară şi în diaspora. Sunt activi vreo 300 din 556 şi au făcut până acum 74 de canale cu teme de discuţie şi cu nume de oraşe: #articole-blog, #articole-presă, #logistică, #bucuresti, #londra, #pitesti. Au şi un canal #mesaje-protest, unde oamenii au pus lozincile auzite la ei în localităţi şi pe care cineva le-a adunat într-un Google spreadsheet, ca să le preia şi alţii.

Pentru că erau multe de făcut, de la coordonat oameni la răspuns la mesaje, Bădiţă a cerut ajutor. Idei erau destule. Izabela Lazăr, studentă, a zis că organizează un „tricolor uman” în Piaţa Victoriei. Au cumpărat cam 7.500 de foi şi mape roşii, galbene şi albastre, iar vreo 50 de voluntari le-au împărţit şi le-au strâns de la oamenii din faţa Guvernului, grupaţi în trei sectoare. „Mulţi oameni din Piaţă aveau foi la ei deja, cum am zis pe eveniment, că nu am avut cum să cumpărăm pentru toţi. Nu am acceptat nici sponsorizări în bani”, spune Izabela. Atunci, pe 12 februarie, aproape 70.000 de oameni au luminat Piaţa cu telefoanele, în culorile drapelului. S-a spus, printre altele, că a fost un protest naţionalist, dar scopul era, spune Bădiţă, să arate că au reuşit să facă ceva împreună, că s-au unit.

_

Dintre cei care au fost prezenţi în Piaţă şi-n timpul zilei, unul dintre cei mai recognoscibili a fost Andrei Roşu. Maratonistul a ieşit la protest în fiecare zi începând cu seara de 31 şi s-a instalat în Piaţă cu laptop, masă, scaun şi mâncare. Cincisprezece zile mai târziu, a creat un grup pe Facebook care se numeşte „Rezistenţă” şi care, la final de februarie, depăşea 45.000 de membri. E un fel de a muta revolta oamenilor din stradă într-un spaţiu mai propice organizării, de a vedea ce se poate face mai departe împotriva corupţiei. „Oamenii îşi pierd entuziasmul, trebuie să ne grupăm”, spune Roşu. „Cel mai important e să avem mesaje şi acţiuni comune şi să ne menţinem vie speranţa. E important pentru mine pentru că la finalul vieţii vreau să simt că faptul că m-am născut a contribuit la o lume mai bună.”

_

Protestul a fost unul la care fotograful Andrei Pungovschi s-a simţit mult mai legat de cauză. Sigur, şi la cel pentru Roşia Montană, şi la altele, era justificată revolta oamenilor, dar acum a fost mai direct, era ca şi cum politicienii ţi-au băgat direct mâna în buzunar. A fost pentru prima oară când chiar s-a gândit dacă să lase aparatul şi să iasă şi el cu o pancartă în mână. „Niciodată nu poţi să fii obiectiv (ca fotograf), dar sentimentul ăsta automat te face mult-mult mai subiectiv. E ca şi cum aş încerca să-l fotografiez obiectiv pe unul care-mi dă cu o scândură în cap.”

_

Cătălin Georgescu a fotografiat şi el protestele din anii trecuţi şi spune că despre cele pentru Roşia Montană nu vedeai aproape nimic în presă. „Aici e complet invers: toată lumea este în Piaţă, toată lumea are telefoane, am văzut zeci, sute de oameni care făceau live-uri pe Facebook, nici nu aveam aşa ceva acum trei ani. Nu puteam nici măcar să trimitem de pe telefon ca lumea poze făcute cu aparatul. Mai ţin minte că în trecut căutam febril camerele alea nenorocite de la Jurnalul Naţional care sunt împrăştiate prin Bucureşti ca să văd ce mai e la Universitate, ce mai e la Victoriei. Nu aveai surse, trebuia să aştepţi să vezi alea 10 secunde la programul de ştiri. Acum, literalmente, este un over coverage şi toată lumea e pe blocuri, sunt drone, nacele, braţe telescopice la televiziuni. Şi live-ul de la Tanănana, live-uri de la înălţime. Ai live updates pe Instagram şi pe Facebook. Nu ai cum să zici că nu poţi să afli. Doar dacă nu vrei.”

_

Tudor Muşat a relatat din studioul Digi24, televiziunea de ştiri care a transmis încă de la început despre proteste, a dat context şi a reflectat diversitatea opiniilor din Piaţă şi din toată ţara. Tot ei au dat, constant, cele mai mari numere de protestatari.

„Datele pe care noi le dăm ca cifre sunt obţinute prin încrucişarea unor surse”, spune Muşat. „Nu le obţinem oficial nici de la poliţie, nici de la jandarmerie. Sunt estimări pe care aceste instituţii le fac, surse din aceste instituţii care discută cu noi şi care pot face aceste estimări. Evident, ponderate şi cu observaţii personale ale reporterilor şi cu ceea ce spun oamenii care sunt acolo, iar în momentul în care toate aceste lucruri încrucişate au un numitor comun, pe acela, probabil, îl vom da la televizor.”

_

În ciuda pasului înapoi făcut de guvern, presa internaţională a văzut protestele din România ca pe o expresie a luptei împotriva populismului şi iliberalismului care se ridică peste tot în lume. Pentru prima oară în mulţi ani, s-a vorbit mult despre România în toată presa străină influentă. Cele mai multe publicaţii au relatat efectele pe care OUG 13 ar fi urmat să le aibă şi numărul impresionant de protestatari pe care ordonanţa i-a scos în stradă în ciuda temperaturilor scăzute. Au remarcat folosirea lanternelor de la telefoane, formarea steagului României din coli de hârtie colorată, proiecţiile de mesaje pe clădiri, dar şi prezenţa câinilor purtători de mesaje.

Fotografie de Bogdan Dincă

The New York Times a rugat cititorii români să împărtăşească poveşti despre confruntarea lor zilnică cu corupţia. Acestea vorbesc despre o dare şi luare de mită constantă în interacţiunea cu instituţiile româneşti – spitale, şcoli şi administraţie publică. Unii oameni spun că se simt neajutoraţi pentru că corupţia este o problemă culturală adânc înrădăcinată. Der Spiegel a scris că cei mai mulţi dintre protestatarii de acum sunt prea tineri pentru a-şi aminti evenimentele din ’89 şi că, alături de protestele din Croaţia, Macedonia şi Polonia, cel din februarie ar putea reprezenta o a doua revoluţie în estul Europei. The Guardian a scris despre DNA şi Laura Codruţa Kövesi, în apărarea cărora, spune cotidianul, au ieşit mulţi dintre oamenii din stradă. Menţionează şi critica adusă DNA-ului cel mai des, şi anume dependenţa agenţiei de interceptări telefonice care a dus la comparaţia cu tactici folosite de regimul lui Nicolae Ceauşescu.

_

Protestele românilor au devenit un model de implicare civică pentru alţi europeni, chiar pentru unii la care nu te aştepţi. Pe 5 februarie, bulgarii au protestat la Sofia pentru a-şi arăta susţinerea. „Un pas înapoi în lupta împotriva corupţiei în România ar reprezenta un semn rău pentru Bulgaria”, spunea motivaţia evenimentului. La o imagine cu luminiţele aprinse la unison în Piaţa Victoriei, un bulgar a comentat: „Iar noi dormim…”.

La Budapesta, la un protest al ONG-urilor împotriva guvernului Orban şi a lipsei de reforme în educaţie, pentru că nu au ieşit mai mult de 2.000 de oameni, s-ar fi scandat: „Chemaţi românii”. Pe 19 februarie, un eveniment pe Facebook anunţa un protest în Paris „împotriva corupţiei celor aleşi”, organizatorul dând ca exemplu România: „Nu vom fi singurii care ne vom face auziţi; România, printre alţii, dă un exemplu serios în acest moment.”

_

Adela Râpeanu, doctor în ştiinţele comunicării, voluntar în grupul Geeks for Democracy, spune că protestele ar trebui dublate de un efort personal. E foarte greu să-i spui unui om cu un loc de muncă să-şi aloce timp în fiecare zi pentru cetăţenie, care e un job full time. „Nu suntem obişnuiţi să facem lucrul ăsta. Din ce în ce mai mulţi conştientizează nevoia asta de efort zilnic: hai să intru şi eu pe Monitorul Oficial, pe ordinea de zi a Guvernului sau hai să-mi aleg o instituţie: unde mai scriu ca să-i trag de mânecă? Iar pe lângă efortul individual ar trebui să fie şi un efort de educare a celor din jur, oricât de mic: spui unui prieten, dai un link, dai un model de petiţie când tu îl faci, şi tot aşa. Sharing is caring.

_

Piaţa publică a devenit un simbol al revoltei în România. Raluca Şoaită, specializată în arhitectură medicală, a fost la proteste zilnic. „În sine, piaţa funcţiona ca un mic orăşel. Căile de circulaţie, punctele centrale, nodurile şi reperele sunt elementele care determină un oraş. Oamenii au populat-o organic, mergeam prin mulţime şi aveam puncte de intersecţie, stâlpii erau repere de întâlnire şi se creaseră cărări. Populaţia care a venit în piaţă reprezintă foarte bine oraşul la nivel de compoziţie. Nu avem regulamente de urbanism care să fie foarte bine respectate, dar ceea ce ador e că există multă creativitate. Curăţenia de la sfârşit era o concluzie că putem trăi într-o lume organică, nu foarte bine controlată, pentru că avem în noi nevoia de a ne proteja şi de a continua să trăim.”

_

La un protest, minţile celor care protestează se conectează în diferite feluri. Se poate vorbi de patru niveluri, spune Radu Umbreş, doctor în antropologie socială cu un post-doctorat în ştiinţe cognitive. Primul nivel e şi cel mai evident: informaţional. Atunci când toţi ştim, despre toţi ceilalţi, că vrem să protestăm. Al doilea nivel e cel emoţional. Cântatul împreună, bătutul la tobe sunt parte dintr-un fenomen de sincronicitate în care ne armonizăm corpurile, dar şi minţile. Ajungem la al treilea nivel de conectare a minţilor: cel moral. Conceptul spune să fii bun cu oamenii tăi, însă nu să fii bun cu ceilalţi, ba chiar să fii rău cu ceilalţi astfel încât să fii bun pentru oamenii tăi; devine moral să faci asta. De acesta se leagă al patrulea nivel: raţionalizarea, adică ce se întâmplă cu raţionamentele noastre când gândim singuri şi ce se întâmplă când judecăm cu alţii. Judecata la nivel individual e deseori deficitară, însă când încercăm să gândim în mod argumentativ în discuţii cu alţii, se întâmplă şi chestii fascinante: devenim mult, mult mai buni, rezolvăm problemele mult mai bine, informaţiile false sunt mai bine criticate. Asta se poate întâmpla şi în cazul protestelor, când nu mai gândim şi judecăm singuri, ci ne conectăm judecata la a celorlalţi prin observaţie, comunicare, participare şi interacţiune. Partea întunecată e că, dacă pui laolaltă nişte oameni care cred aceleaşi lucruri despre ceva, chiar şi în grade diferite, rişti ca opiniile să se polarizeze şi să devină mai radicale ca înainte. Sunt excluse opiniile moderate şi există riscul ca grupul să îşi asume o identitate radicală.

Fotografie de Bogdan Dincă

_

Camera de Comerţ Româno-Americană (AmCham) a fost prima organizaţie de afaceri care şi-a exprimat îngrijorarea faţă de adoptarea OUG 13 şi faţă de acuzaţiile aduse multinaţionalelor. Ionuţ Simion, preşedintele AmCham România, spune că „dacă se va continua cu această retorică nefondată, atunci se poate vorbi de un impact negativ asupra investitorilor străini şi a unor companii care au creat sute de mii de locuri de muncă în România”. Momentan, caracterul paşnic al protestelor funcţionează ca un avantaj, iar acest lucru ar putea chiar să îmbunătăţească imaginea ţării pentru investitorii străini. „Să nu uităm că, la rândul lor, ţările occidentale au cunoscut mai multe valuri de protest foarte ample – de la mişcările anilor ’60 până la valul de proteste de tip Occupy. Deci, la rândul lor, [investitorii] au o înţelegere corectă asupra unor astfel de fenomene civice.”

_

Diana Mărgărit, 33 de ani, doctor în ştiinţe politice, observă cum profilul protestatarului s-a schimbat. Privind în urmă la protestele din 2012–2015, cerinţele oamenilor au devenit de la particularizate – ca oprirea exploatării miniere de la Roşia Montană sau demisia unui guvern sau a unui ministru – la mai generale, ca încetarea corupţiei, însă toate au avut în spate problema corupţiei, pentru că, „pe fond, nu s-a schimbat nimic”. Ce e nou şi îmbucurător e interesul la nivel internaţional pentru tot ce se întâmplă. Corupţia, crede ea, e un fenomen pe care Occidentul îl tratează cu un oarecare cinism şi fatalism: corupţia e peste tot, nu avem ce face, clasa politică va încerca oricum să-şi conserve privilegiile. „Dar faptul că România protestează în numele unor idealuri poate să arate că, de fapt, oamenii vor să facă eforturi, să stea zile, săptămâni în şir în stradă pentru a determina în cele din urmă o schimbare.”

_

Camil Pârvu, conferenţiar la Ştiinţe Politice, spune că în primele două decenii după Revoluţie crizele politice îşi găseau rezolvarea într-un mod aproape instituţional. Oamenii nu protestau spontan, ci organizaţi de sindicate sau de partide. Acum însă, când comunicarea se face pe Facebook, şi organizarea protestelor funcţionează la fel: o reţea cu puncte nodale, fără lideri.

Manifestaţiile zilnice produc însă uzura manifestanţilor, spune Pârvu. Energia din piaţă are un efect maxim când e rară şi important e ca ea să fie convertită în altceva. „E suficient să fim atenţi la temele mari ale zilei şi să fim activi.” De la a susţine prin 2% organizaţiile care fac un serviciu public bun, până la a participa şi regândi viaţa de cartier.

El explică folosirea simbolurilor naţionale la protestele din februarie prin faptul că cei care au fost în Piaţa Victoriei sunt o altă generaţie de protestatari, care nu a cunoscut excesele propagandei regimului comunist. „Nu sunt plăcut surprins că au apărut atâtea steaguri, dar văd că funcţionează. E un concurs de luare în posesie a acestor simboluri, între propaganda deşănţată de tip Romania TV şi această generaţie care vrea să spună că e OK să vorbeşti frumos despre România fără să fii nebun.”

_

Spre finalul protestelor, Ioan Maxim a început să-şi pună întrebări: „La un moment dat nu am mai putut urmări dezbaterea. Era prea mult. M-am bucurat de abrogare. Dar a fost suficientă? Mai strigăm «Demisia»? Ce mai vrem, de fapt? De ce să facem un steag din corpurile noastre? Cum recunoaştem ultraşii? Mai există vreo portiţă legală prin care OUG 13 poate intra în vigoare? Ce e OUG 14? De ce râdem de protestatarii de la Cotroceni? De ce nu râdem de ei? Nu simt că protestele au avut vreun rezultat încă, dar cred că am reuşit să-mi dau un răspuns la cea mai importantă întrebare a zilelor acestea: ies în stradă pentru că vreau să mă trezesc într-o dimineaţă, să deschid televizorul şi să mă şocheze o ştire despre corupţia unuia dintre liderii ţări. Căci acum ştirile de genul acestea sunt normalitate. M-am săturat de normalitatea lor, abia aştept să vină şi normalitatea noastră. Şi sunt dispus să tot ies în stradă până atunci.”


Acest text a fost publicat în DoR #27: #nevedem?. Dacă vrei să-l ai în colecția ta, cumpără numărul din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

2 Comentarii pentru “#rezist: februarie 2017 în stradă”

  • Ionel a scris:

    lasati hashtagurili si puneti mana de mergeti la munca ! o tara de consumatori cu ajutoare de somaj si handicap !

  • Zăgan Vichente a scris:

    Reportajul este f.complet dar prea lung greu de cetit.In legăturaă cu protestele din stradă făcute şi viitoare cred că nu vor da rezuiltate dacă nu îşi va forma popreia conducere şi un guvern “adhoc”cu oamnei competenţi din stradă care să dubleze pe ministrii oficiali numiţi de stăpinerea actuală.

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #31

    DoR #31 * Primăvară 2018

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2018 Decât o Revistă