Scrisori din București, 16 ianuarie 2012

Anca Iosif și Ana Maria Ciobanu, colaboratoare de nădejde la DoR, au fost și aseară, 16 ianuarie, în Piața Universității și povestesc ce au văzut, ce au auzit, ce au aflat.

Anca Iosif

După ora 19:00 Piața Universității vuiește din nou. Dacă aseară, un grup de tineri manifesta cu o cruce pe care scria Băsescu și Ceaușescu, de data asta au venit și cu un coșciug, defilând cu el în fața Teatrului Național și strigând „Băsescu, nu uita / Asta este casa ta”. Un alt grup se plimbă cu o creangă uscată pe care au atârnat alimentele de bază ale românului: pe o ramură cartoful, pe una o punguţă cu fasole, pe alta un covrig, pe alta e înfiptă o ceapă roşie; vedeta crengii e însă aspirina.

La puțin timp, începe să ningă ca-n povești, cu fulgi mari și deși, iar manifestanții par a fi și mai motivați să strige „România, trezește-te!”. Cele două-trei grade sub zero nu-i trimit acasă.

În stânga statuilor din fața Teatrului Național stau ferite de cei care scandează pe mijlocul scărilor două fete blonde, de 16 ani. Sunt clasa a X-a și au venit pentru prima oară la protest, direct de la liceu. „Am venit pentru că vrem să ne asigurăm viitorul”, spune una dintre ele, „pentru că și pentru noi contează ce se întâmplă în țara asta, ba chiar cred că pe noi o să ne afecteze cel mai mult”. Părinții ei i-au spus că atâta timp cât nu este violenţă, poate sta. „Am văzut ce s-a întâmplat aseară”, a mai spus ea. „Tocmai d-asta nu stăm până târziu și stăm în locurile cu oameni pașnici, pentru că nu cred că violența o să rezolve ceva”. Colega ei o susține. Cred amândouă că protestele îl vor da jos pe Băsescu, dar nu știu pe cine ar vrea să vadă în locul lui. Știu doar că le-ar plăcea să ne întoarcem la monarhie și că vor „pe cineva cu idei noi”.

Între teatru și statui, doi copii joacă fotbal pe iarba care a început să se albească. Pasele ajung din când în când și la jandarmii care stau drepți, aliniaţi. Pe fundal se aud oamenii în continuare strigând „Înc-o revoluție, ultima soluție” sau „Băsescu emigrează și nația salvează”. Din când în când și copiii strâng pumnul drept sus și strigă „Hai România”.

În zona scărilor de lângă gura de metrou stau doi bărbaţi pe la 40 de ani. Îmi spun că au amândoi salarii decente – „ba chiar măricel”, adaugă unul dintre ei în timp ce-și încălzește mâinile la gură. Nu crede că guvernul actual o să pice, dar știe cum ar fi trebuit să procedeze Băsescu când a fost ales: cinci ani să nu plătească parlamentarii. „Clasă politică oricum n-avem, că toți sunt corupți, toți sunt niște nenorociți. Singura diferență între USL și PDL e că PDL ia 70%, USL 30%. Sincer și dacă vin ăilalți va fi invers”. Își dorește un președinte care să ne reprezinte în afară. „Toată lumea-l blama pe Iliescu – măcar ăla mergea și te reprezenta în lume. Politică externă, asta tre’ să facă președintele, nu internă! Internă face parlamentul.”

„Întrebarea pe care trebuie să v-o puneți”, completează celălalt bărbat, „este: ies cei care într-adevăr suferă? Românii sunt slabi, asta e problema. La Budapesta au ieșit 100.000 de oameni. Grecii la fel, și grecii au avut tăiate de la 14 la 12 salarii”.

Din când în când se mai aude câte un „huo” pentru jandarmii care patrulează și percheziționează persoane din mulțime. „Da’ noi dacă suntem fotbaliști și suporteri, n-avem drepturi?”, îmi spune un băiat cu pantaloni de trening bleumarin băgați în șosete și cu o geacă maro. „Noi n-am stricat aseară nimic, nu știu cine-s ăia. Și noi avem părinți cu salarii tăiate și prieteni cu părinți șomeri.”

„Chiar și surd așa cum ești, tot vrei să ne păcălești” strigă oamenii. Un tânăr înalt, slab și pletos și unul scund tuns periuță stau cocoțați pe statuie cu o pancartă pe care scrie „Destinul României e în mâinile voastre”. Un bărbat se plimbă cu o pasăre de jucărie sub care e o foaie care face lumea să râdă: „Băsescu și Boc, zburați din loc”, iar un puști brunet cu părul ciufulit are scris cu markerul pe tricoul alb un mesaj în asonanță: „Boc ia loc, că o iei în cioc”. Jos, lângă garduri, oamenii au început să cânte imnul României. Câțiva tați își țin bine copiii pe umeri, sau de mâini.

Pe partea Universității, niște tineri au cucerit o tonetă de ziare și sar pe ea scandând „Noi mâinile goale, voi aveți bastoane”. Pe pancarta lor scrie „Ultrași pașnici”. Fac cu schimbul, urcă și coboară, iar oamenii se uită cu frică la ei, nu cumva să alunece vreunul.

O fată mignonă protestează împotriva protestului, spre fântână. Încearcă să acopere toate lozincile pe care ceilalți le strigă: „Nu mai politizați totul!”. „Dacă pică Băsescu, ce se întâmplă apoi?”

La 21:00, o mare de studenți din Regie își face apariția prin spatele fântânii, pe lângă Facultatea de Arhitectură. Toată lumea îi aplaudă și strigă: „Au venit studenții! Au venit studenții!”. Studenţii avansează și încep să strige: „Venim din sesiune, pentru națiune”.

Elena, studentă în anul III la Politehnică, îmi spune că cel mai mult vrea să nu mai fie totul pe pile: să nu iei un job pentru că ai făcut sex cu șeful, ci pentru că ai un CV bun. Andrei, un băiat înalt, blond și slab, e boboc tot la Politehnică. „Am venit ca să strângem numărul ăla de oameni care o să-l scoată pe Băsescu de la putere. Nu pot să zic că personal am fost afectat. Familia mea nu are probleme, din fericire, dar sunt român și m-am săturat de birocrație, de cozi, de închis uși în nas când am nevoie.”

Teo, o fată blondă cu ochi albaștri, studentă la psihologie, a venit pentru a doua oară în piață, cu încă trei prietene. „Știi cât am tras de oameni să vină. Prieteni, colegi. Nu vor. Cică sunt apolitici. Parcă asta contează. Contează să ne susținem.” Teo a venit pentru că-i e frică să „nu pierdem tot ce au câștigat oamenii în ’89”. „Oricum vreau să plec în Anglia la master”, spune ea, „dar mi-ar plăcea să am la ce să mă întorc”. Prietena ei cu dreadlocks, Raluca, spune că nu vrea să plece din piață „până nu câștigăm”.

Un jandarm scapă din greșeală tubul de gaz pe jos, lângă fântână, speriind și intoxicând lumea din jur, lucru care provoacă „huo”-uri.

Pornesc spre casă după 23:30, când piața e deja cam golită. O iau spre Unirii și mă opresc la șaormeria de lângă spitalul Colțea ca să întreb vânzătorul dacă vânzările au crescut, de când cu protestele. Orhan, patronal turc, mă servește cu un ceai şi îmi spune că s-au dublat chiar.

Mai jos, în Piața Unirii, jandarmii au oprit un grup de peste 100 de băieți.

„Bună seara, ne întâlnim din nou”, îi spune un jandarm unui băiat. „Hai că știți că eu nu sunt violent”, continuă, „dar dați-vă, mă, fularele jos, să vă vedem la fețe.”

„Nu vrem violențe”, spune alt băiat, „suntem pașnici”.

„Da, da, știm noi mai bine”, intervine alt jandarm.

„Păi da’ ne e frig domne’, d-aia ținem fularele.”

Deodată, între ei apare un băiat șaten, cu geacă maro și pantaloni gri, și începe să cânte la fluier. Fals, foarte fals. Își cere scuze pentru prestație, e emoționat. „E cea mai mare audiență pe care am avut-o vreodată. Și prima.” Promite că mâine o să-și dea silința mai bine și dedică odele corupției din România.

„Vrei să acompaniez și eu cu instrumentul meu?”, spune un jandarm. „Uite, fii atent la portavoce: doi-zece. Plecați acasă!”●

__________________________________

Ana Maria Ciobanu

E puțin trecut de ora 20:00 și către Piaţa Unirii vin grupuri de trei-cinci persoane. Merg repede, au fulare pe faţă şi sunt atent supravegheaţi de jandarmii care au ieşit încolonaţi de la gura de metrou. „Uite, coaie, magazinul ăsta nu l-am spart aseară”, zice unul şi-i face pe ceilalţi băieţi să pufnească în râs. Alţii îi povestesc singurei fete din grup cum în seara precendentă (15 ianuarie, seara cea mai violentă a protestelor), au fugit de jandarmi pe străduțele lăturalnice din centru.

În piaţa de la Sfântul Gheorghe nouă jandarmi legitimează şi percheziţionează „persoanele suspecte”. Dacă ai fes, fular, trening şi mergi în gaşcă ai toate şansele să fii oprit şi luat la întrebări. Cei mai mulţi băieţi râd când sunt opriţi şi glumesc între ei: „Lasă-l, coaie, că n-are ce să ne facă. N-am făcut nimic!”.

Pasajul de la Universitate e plin de grupuri de cinci-opt persoane şi de fum de ţigară. Unii au fulare şi hanorace vişinii. Alţii scandează „Roomânia” şi bat din palme. Un cârd de copii care spun că locuiesc pe stradă scandează alături de ei. Copiii ăştia au fost în Piaţă în fiecare seară de protest, s-au căţărat pe statui, au fluturat steaguri primite din mulţime şi au apărut în multe fotografii.

Pe iarba din faţa Teatrului Naţional câţiva băieţi strigă spre grupurile care nu scandează: „Sclavii lu Băsescu! Sclavilor!”. Sprijiniţi de un stâlp, doi tipi au lângă ei o pancartă cu „Anarhia salvează România”. Se uită dezaprobator la mulţimea care scandează „Jos Băsescu”: „Trebuie să strige contra UE, nu contra Băsescu. Băsescu e un căcat!”.

La gardul din faţa Teatrului Naţional sunt percheziţionaţi tot mai mulţi tineri. Sunt scoşi câte 15-20, în blitzurile fotografilor şi huiduielile mulţimii: „Jandarmeria omoară România”. Un jandarm vine în fugă şi-i spune altuia că a găsit cuţite, pietre şi petarde şi că în ritmul ăsta îşi pierde oamenii, pentru că îi trimite pe toţi la secţie cu reţinuţii.

Unii se opun legitimării şi chiar încep să plângă. Alţii îi îmbărbătează în timp ce sunt împinşi spre gardul de plastic alb: „Stai chill că n-au ce să-ţi facă. N-ai nimic pe tine. Calmează-te, arăţi buletinul şi gata”. Un bărbat trecut de 40 de ani aleargă după cei adunaţi pentru verificare: „De ce-i luaţi, mă? Luaţi copiii, mă? Ce-aveţi, mă, cu ei?”.

Remus Cernea, co-preşedinte al Mişcării Verzilor şi candidat la prezidenţialele din 2009, filmează din dreptul statuilor.

Pe locul în care duminică se strânseseră băieţii cu bannerul „Suporteri egal români, nu infractori” şi unde alţii se acoperiseră cu un banner în timp ce-şi îndesau pietre în buzunare, astăzi se fac percheziţii.

O fotografă se panichează când vede că jandarmii adună copii de nici 15 ani: „Pe puştanii ăia de ce nu i-a luat şi p-ăia, da? De ce, că erau negri?”.

Un cuplu stă în spatele statuilor de la TNB. Se ţin de mână şi nu strigă nimic. Au ieşit din casă pentru că au un copil în clasa a III-a şi „nu e normal să te trezeşti dimineaţă şi să nu ai bani de pâine sau să te duci la muncă şi să nu ai bani de un covrig când îl vezi pe altul că-şi cumpără şi ţi-e poftă”. Nu le e frică de violenţe, „trebuie să cadă ăsta până la urmă”. Lângă ei sunt pancarte cu „Societatea nu este o firmă. Opune-te austerităţii”. Tot lângă ei, un puşti cu glugă mov cu galben vorbeşte la telefon dezamăgit: „Au dublat jegoşii jandarmii, mă, nu mai are rost”. Mai mulţi vorbesc între ei şi spun că „s-a stricat tot”.

***

Pe partea cu fântâna e o mică Vama Veche: anarhişti, pacifişti, protestatari cu rame de ochelari negre şi groase, curioşi veniţi pentru prima dată. De garduri sunt legate biciclete de oraş.

Pancartele sunt inedite. Au dispărut cele cu „Jos hoţia” sau „Ei au conturi în Elveţia, ce le pasă?” și au apărut „Băse, te chiş în freză”, „Românii sunt frumoşi”, „Pentru o viaţă normală”, „Opriţi istoria, cobor la prima”, „Vreau să fim prieteni”. Unii protestează împotriva etnobotanicelor şi au scris cu pixul pe o foaie A4: „A-ţi omorât tineretul cu legalele!!! Blestemele părinţilor şi copii morţi de supradoze, să vă urmărească toată viaţa până veţi muri! Copii voştri să aibă parte de acelaş destin iar voi de durerea părinţilor, lor!”.

La 21:00, lumea se precipită că 200 de studenţi o să vină din Regie. La 22:00 se urcă în copaci, pe chioşcuri şi pe garduri şi aplaudă fericiţi. Studenţii au venit în marş din Regie, strigând „Noi suntem studenţi. Nu suntem violenţi”. Puşti de 15-16 ani se minunează – „Mamă, câţi sunt!” – şi-şi fac mâinile scară, ca să se urce pe o gheretă de lemn. Când studenţii pătrund în piaţă, flancaţi de jandarmi, muţimea izbucneşte în urale: „Au venit studenţii!”.

Vreo 10 minute mai târziu, reporterii şi cameramanii o iau la fugă spre strada Constantin Mille pentru că se zvoneşte că ar fi incidente acolo. Trec pe lângă grupuri care se plâng că au fost fotografiaţi sau că li s-au luat „cu japca” numere din telefon. Un Oltcit din faţa unei foste tipografii a fost incendiat. Femei în halate le explică reporterilor că s-au săturat să stea cu tipografia părăsită sub nas, că s-a demolat o altă clădire lângă ei şi că stau în „cocină de porci în mijlocul oraşului, de 21 de ani”.

Pompierii ridică maşina şi o stropesc pe dedesubt ca să se asigure că e stinsă de tot. Flăcările au ajuns până la etajul trei şi au înnegrit blocul părăsit. Poliţişii fac fotografii şi iau declaraţii. O doamnă susţine că a auzit o bubuitură şi că a văzut o gaşcă de băieţi care alergau.

De pe la 22:30 lumea începe încet să plece spre case. Unii par dezamăgiţi că nu s-a întâmplat nimic şi dau telefoane: „Bă, la Unirii e ceva sau mergem degeaba?”. Până la ora 00:00, mai toţi protestatarii au părăsit Piaţa. Grupuri mici merg pe jos spre Unirii şi fac glume pe seama jandarmilor care se retrag grupaţi. „Încăpeţi toţi acolo băieţi? Dacă trage unu o băşină, v-aţi scos! Lacrimogene!” Jandarmii se uită la comentatori, dar îşi continuă drumul spre maşini.

Câţiva copii râd de un jandarm mai mic de înălţime. „Uite-l p-ăla, mă! Păi aşa mă fac şi eu jandarm.” „Ei nu sunt aşa de dezvoltaţi, dar cu alea pă ei par ditamai mălăii.” „Râzi tu, dar dacă vine lângă tine plângi, că ce-am făcut eu nene”.

La 00:30 piaţa e aproape goală. Au rămas pancarte fărâmiţate, „eroul de la fereastră” – cum l-a numit OTV-ul pe bărbatul care a stat în fiecare seară căţărat pe intrarea în Facultatea de Geografie –, trei băieţi cu o pancartă cu revendicări şi un bărbat care spune că a participat la revoluţia din ’89 şi le dă sfaturi. Pe trepte e un costum de Moş Crăciun ponosit. Pancarta celor trei cere: „Plata TVA la încasarea facturilor; Reducerea contribuţiilor angajat şi angajator; Încurajarea antreprenoriatului prin consultanţă fiscală gratuită; Sporirea comunicării inter-instituţionale printr-o informatizare de calitate; Continuarea comasării impozitelor”.

Trecătorii îi întreabă zâmbind dacă stau până mâine şi îi aplaudă. Băieţii zâmbesc şi răspund: „Stăm cât putem”. Spun că au rămas ultimii în fiecare seară. Domnul le spune că înainte se trăgea cu gloanţe care treceau prin opt oameni puşi unul în spatele celuilalt.

„Acum nu se mai poartă”. ●

* Citește și scrisoarea Ancăi din seara de duminică, 15 ianuarie, când au avut loc ciocniri între protestari și jandarmi în zona Unirii. Fotografii în seriele de 14 și 15 ianuarie au făcut colaboratorii și prietenii noștri Tudor Vintiloiu și Andrei Pungovschi.

4 Comentarii pentru “Scrisori din București, 16 ianuarie 2012”

Ovi a scris:

în 19-01-2012 la 10:56

Un articol interesant despre o intamplare energica si reala! Bafta!

Răspunde

Pingback: Decât o Revistă » MC-ul de la fântână

Ileana a scris:

în 19-01-2012 la 17:29

Cred ca in seara de 16 am simtit cel mai tare presiunea. Cel mai mult din cauza atitudinii jandarmilor. Faptul ca opreau grupuri sau indivizi pe care ii luau fara sa dea nici cea mai mica explicatie creea o senzatie destul de neobisnuita.Erau peste tot,iar atunci cand ieseai din “duba” nu ti se mai dadea voie sa intri in grupul mare care manifesta. Lumea era foarte nemultumita si treaba cu pustanii care se jucau pe statui, care ulterior au fost luati pentru a fi identificati a fost printre primele actiuni de acest gen ale jandarmilor. In urmatoarea jumatate de ora au ramas numai afisele, toata lumea de pe statuie fiind “identificata”. Copii care nici nu aveau buletin.

Răspunde

Pingback: Decât o Revistă » Portrete din Piaţa Universităţii

© 2012 Decât o Revistă