Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Scrisoare de la New York

June 22nd, 2012
Tags: , , ,

Despre schimbările de la Institutul Cultural Român şi logica apartenenţei la naţiunea română.

__________________________________
De Mona Nicoară
Fotografie de Will Sterns
__________________________________

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când văd că Institutul Cultural Român este acuzat că subminează „sentimentul de apartenenţă la naţiunea română a celor stabiliţi vremelnic în alte state”, sunt năucită. Din 1995 fac parte dintre cei „stabiliţi vremelnic prin alte state”, şi, de-a lungul anilor, am văzut cu ochii mei şi am trăit pe pielea mea diversele politici şi experimente culturale româneşti peste mări şi ţări.

ICR-ul, în formula lui actuală – adică în forma în care era înainte de adoptarea Ordonanței de Urgență – e singura instituţie culturală de stat care m-a făcut să mă simt mândră, în cel mai neaoş sens, că aparţin culturii române contemporane.

Să o iau de la început. Când m-am mutat la New York cu o bursă doctorală în 1995, am căutat, natural, să mă integrez în viaţa culturală românească de aici. Timp de vreo trei ani am mers cu dârzenie demnă de o cauză mai bună la evenimente organizate de, la vremea aceea, Centrul Cultural Român de la New York. Cred că e simptomatic însă că, dintre toate manifestările din acei ani, mi-a rămas întipărit în minte doar un seminar despre traducere, ceva cu Nina Cassian. Atât.

Majoritatea serbărilor organizate serveau nişte nostalgii imaginare ale „comunităţii româneşti” din New York, şi erau complet, aproape ridicol de separate de viaţa culturală, altminteri notoriu de vibrantă şi inclusivă, a oraşului. N-am ştiut niciodată cum era identificată acea comunitate românească ţintită ca public. Ce mi-era era însă clar era că nu simţeam în vreun fel că mă includea nici pe mine, nici pe alţi studenţi sau artişti români. De fiecare dată veneau aceeaşi câţiva oameni, care păreau pierduţi undeva între amintiri desuete despre România şi resentimente defensive faţă de America.

Lucrurile s-au limpezit şi mai mult când am abordat Centrul în legătură cu un film documentar la care lucram ca producător asociat, Children Underground, şi mi s-a spus că Centrul nu are niciun interes să fie asociat cu un film despre copiii străzii din România. Pe nevăzute, pentru că cei care cârmuiau Centrul nici nu au vrut să audă de film, darmite să-l vadă. Documentarul a avut totuşi o viaţă lungă şi fericită, fără sprijinul Centrului, şi, după ce a luat un premiu la Sundance în 2001, a fost nominalizat la Oscar – tot fără nicio reacţie din partea instituţiilor culturale din România.

Am devenit sceptică şi distantă, recunosc. Când m-am mutat la Budapesta în 2002 am stat departe de avanpostul cultural românesc de acolo, chit că era la câteva străzi de mine. Am rămas însă pe lista de e-mail a Centrului din New York, unde am observat de la distanţă câţiva ani de anunţuri despre simpozioane provinciale şi recitări din clasici făcute de actori români populari în anii ‘70. De cele mai multe ori, e-mail-urile rămâneau pe jumătate citite înainte să fie şterse în masă.

Prin 2006 însă, am descoperit că încep să fiu mai atentă la comunicate. Apăruseră activităţi care m-au luat prin surprindere: un festival de film românesc făcut cu Tribeca Institute; Dan Perjovschi la MoMA; teatru independent; Ada Milea, cvartetul Bălănescu. La astea m-aş fi dus, dar, pentru că nu eram acolo, mi-am trimis prietenii din New York, care mi-au scris că au fost impresionaţi, că e cool, că se mai duc şi săptămâna viitoare.

Când m-am mutat înapoi în New York în toamna lui 2008, m-am dus glonţ la festivalul românesc de film de la Tribeca. Am văzut filme alarmante, delicioase, formal impecabile şi oneste istoric: Boogie de Radu Muntean, Război pe calea undelor de Alecu Solomon sau Nu te supăra, dar… de Adina Pintilie. Între forfota, interesul de industrie, calitatea filmelor şi atmosfera perfect newyorkeză şi totodată perfect românească a festivalului am descoperit că pot să mă simt acasă.

E greu de explicat fără sentimentalism sau patetism ce mult a însemnat pentru mine asta, după mai bine de un deceniu de singurătate culturală. De teama ridicolului, dau doar fapte.

La ICR am apucat să aud critici de la New York Times, Variety sau IndieWire pronunţând expert nume ca Mungiu, Ciulei, Muntean, cu o precizie reverentă. Tot la ICR am apucat să văd actori americani fericiţi că citesc la prima mână o piesă de teatru proaspăt tradusă din română. Şi tot la ICR am apucat să gândesc arta contemporană românească în contextul super-competitiv al galeriilor de artă din Manhattan. Pe scurt, am descoperit un ICR impresionant de integrat în piaţa culturală extrem de aglomerată a New York-ului.

Dar scepticismul şi distanţa ies greu din mine, ca petele de ulei, aşa că abia spre sfârşitul lui 2010 mi-am luat inima în dinţi şi i-am scris personal Corinei Şuteu, directorul ICR din New York, să o invit să vadă proiectul la care lucram, Şcoala Noastră (un alt documentar despre copii din România – de data asta, romi).

A venit, împreună cu Mihai Chirilov, critic de film şi directorul artistic al festivalului TIFF, la o proiecţie de rough cut laolaltă cu alţi colegi din lumea documentarului din New York. De la Corina am primit o singură notă – pertinentă, profesionistă, dură, şi care ne-a fost de mare folos în ultima lună de montaj. Am păstrat e-mail-ul: „E undeva înca in film o teamă de a nu se înțelege – lipsa de tezism a filmului este extraordinară tocmai pentru ca refuză bunii si răii, personajul salvator şi cel negativ, situaţia care rezolvă lucrurile etc. Pe scurt, refuză clarificările, lasă problema în întreaga ei vitalitate”. Mi-a devenit clar că are o judecată experimentată de critic şi curator, care funcţioneză ca un bisturiu. Iar diferenţa faţă de felul în care fusese tratat celălalt documentar la care lucrasem de instituţia predecesoare din New York era ca de la cer la pământ.

Astfel, în măsura în care se vorbeşte de „clienţi” ai ICR-ului, am devenit, recunosc, un client constant şi entuziast. N-am primit niciun ban şi nicio bursă de la ICR New York. Am primit însă mult, mult mai mult: ICR-ul a promovat premiera documentarului nostru la Tribeca Film Festival; a trimis lume – membri ai comunităţii româneşti de aici, oameni din industrie, critici de film, diverşi artişti – să-l vadă; a promovat „turneul” documentarului într-o serie lungă de festivaluri; şi m-a pisălogit constant cu sfaturi şi idei. Cu alte cuvinte, am primit susţinere şi promovare în măsura în care filmul s-a dovedit a fi un produs cultural de succes. Nici mai mult, nici mai puţin.

Din lipsă de timp şi din partea mea şi din partea celor de la ICR New York, n-am apucat să petrecem prea mult timp împreună sau să ne împrietenim dincolo de o cafea la New York, o supă la TIFF şi câteva recepţii obligatorii. Dar dacă actuala echipă a ICR-ului pleacă, mi-e teamă că o să ia cu ea mare parte din ideea mea de „acasă” şi din  sentimentul meu de „apartenenţă la naţiunea română”.

Mona Nicoară locuieşte în Brooklyn, New York şi este regizor și producător de film documentar. Ultimul ei film, Școala Noastră, a fost lansat în 2011 în peste 50 de festivaluri din întreaga lume şi a câştigat numeroase premii. Fotografia de mai jos a fost făcută de Will Sterns, un fotograf american care locuiește în București și care a fotografiat în DoR #8 o colecție de regizori tineri români.

6 Comentarii pentru “Scrisoare de la New York”

  • dragos a scris:

    Eu am pus mana pe fotografia asta in timp ce o aranjam pe panoul de fotografii din cadrul TIFF-ului. Ce chestie.

  • Lidia Bradley a scris:

    Aceleasi lucruri le-am observat si eu in ultimii ani, va felicit pentru articol si exemplele concrete. Cum sunt abonata la circularele mai multor reprezentante ICR (Berlin, Londra) si am si participat la actiuni organizate de aceste centre, pot afirma ca activitatea lor din ultimii ani a facut cinste culturii romane si a promovat-o mai bine decat oricand inainte.

  • Mona Nicoara a scris:

    Multam fain. Am scris articolul tocmai ca reactie la retorica si politica aruncate in jurul notiunii de romani de pretudindeni. E prea putina atentie la fapte – si la felul in care ICR-ul a angajat consumatori si producatori de cultura romaneasca din afara romaniei care inainte se fereau de centrele culturale romanesti din strainatate. Teama mi-e ca tocmai aceiasi oameni se vor indeparta din nou de ICR-uri, in forma lor noua. De ramas nu stiu cine va ramane aproape de noile ICR-uri, daca vor exista. Publicul centrelor culturale de dinainte de 2006 era foarte rasfirat, din experienta mea. E clar ca justificarea adusa in OUG nu se tine pe picioare atunci cand e luata in mod empiric.

  • Pingback: Festivalul de film românesc de la New York se reinventează > Blog de Cinema

  • Pingback: Decât o Revistă » Pre PoS 2013: de citit, văzut și ascultat

  • Pingback: De citit, văzut și ascultat înainte de PoS 2013 – DOR

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #28

    DoR #28 * Dislocări

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă