Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Scuipatul lui Apollo

December 7th, 2017
Tags: ,

M‑am întrebat dacă nu cumva ușurința cu care sunt jignite femeile în România, de pe stradă până la televizor și în Parlament, vine din acest sentiment unic și nobil pe care‑l nutrim pentru ele: o dragoste în care totul e permis.

Text de Cecilia Laslo
Ilustrații de Andreea Chirică

Femeile sângerează lună de lună în cea mai mare parte a vieții. Femeile cară uneori copii în burțile lor care se fac mari cât niște planete. Femeile nasc uneori copii cu o brutalitate care le depărtează oasele coxale. Apoi, femeile cară în corp litri de lapte, ca niște uzine de viață. Când își desfac prima dată picioarele, femeilor li se rupe o bucată de piele și atunci sângerează din nou. Când în fine nu mai sângerează lună de lună, femeile au palpitații și bufeuri. Cu toate astea, femeile mai au putere să‑și încorseteze torsul în sârme, să poarte cuie sub tălpi, să‑și treacă părul prin plăci fierbinți ca să‑l îndrepte sau pe cilindri fierbinți ca să‑l onduleze, să‑și smulgă cu ceară părul de pe tot restul corpului, să‑și atârne în urechi metale care le alungesc lobii sub greutatea lor, să‑și acopere fețele în prafuri și pomezi. Despre femei se spune că sunt sexul slab. Mă întreb însă dacă nu cumva sunt sexul slăbit.

O colecție de texte intitulată De ce iubim femeile s‑a vândut în România în sute de mii de exemplare, spărgând orice vânzări de pe piața noastră de carte. Nu știu dacă a ajuns o carte‑cult pentru că a scris‑o Mircea Cărtărescu sau pentru că omenirea e încă disperată să răspundă la întrebarea asta. Titlul promite un răspuns. „Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare și grăsuț”, își începea Cărtărescu textul care dă titlul colecției. „Pentru că fac toate treburile sâcâitoare și mărunte din casă fără să se laude cu asta și fără să ceară recunoștință”, citesc câteva rânduri mai jos. Îmi vine să mă‑ncrunt, dar mă abțin, pentru că, îmi zic eu, până la urmă e un text despre dragoste, adică despre niște mecanisme și pacte absolut iraționale pe care doi oameni le stabilesc între ei.

Înainte să fie cuprins în volum, articolul a apărut într‑o revistă de femei și Cărtărescu a ales să‑și omagieze cititoarele scriind despre iubire, nu despre respect. E un limbaj pe care societatea noastră, obișnuită să funcționeze pe emoția necesității, îl înțelege mai ușor. M‑am întrebat dacă nu cumva ușurința cu care sunt jignite femeile în România, de pe stradă până la televizor și în Parlament, vine din acest sentiment unic și nobil pe care‑l nutrim pentru ele: o dragoste în care totul e permis. Mi‑ar fi plăcut să existe și un De ce respectăm femeile și s‑ajungă bestseller național. Dar încă n‑a scris nimeni așa ceva și‑atunci în capul meu persistă întrebarea: totuși de ce le jignim?

_

Pe 9 mai 2017, la ora 13:13, deputatul Nicolae Bacalbașa a luat cuvântul în plenul reunit al Parlamentului ca să se pronunțe asupra unei îndoielnice comisii de anchetă. A început prin a‑i arunca în dizgrație pe antevorbitorii săi, iar despre subiectul de pe ordinea de zi nu a mai apucat să vorbească. La ora 13:15 i s‑a tăiat microfonul. Până atunci târâse în noroi un județ întreg și două femei, colege cu el în Camera Deputaților. Două minute – atât a durat turul lui de dezonoare.

Discursul lui Bacalbașa se împarte în două secvențe ce se succed: jigniri pentru cei pe care îi simpatizează, respectiv jigniri pentru cei pe care îi antipatizează. A doua este, desigur, mult mai înfiorătoare decât prima și începe cu comentariul lui Bacalbașa despre discursul unui antevorbitor, deputata Raluca Turcan.

Ca un făcut, numele ei îi scapă: „Eu, unul, nu o să mă las speriat de amenințările distilate ale doamnei… Curcan, Gurgan”. Apoi se grăbește să‑și explice lapsusul: „Sunt bătrân, mă scuzați”. A doua zi, în emisiunea Alessandrei Stoicescu la Antena 3, nuanțează: se simțea rău. De altfel, consideră că n‑a insultat‑o „pe madam… pe doamna Turcan”.

Confuzie în nume, confuzie în titluri de politețe. Cauza oficială? Un cocktail de neajunsuri ale corpului: bătrânețe, hipertensiune, sănătate pe ducă. Cauza adevărată: un neajuns moral.

Raluca Turcan era, la momentul respectiv, lidera principalului partid de opoziție. Raluca Turcan este însă femeie. Nu a fost un accident, a fost un gest deliberat. Motivul pentru care Bacalbașa i‑a uitat numele nu a fost nici boala, nici bătrânețea, ci ceva mult mai periculos și mai contagios: iluzia că se poate. Se poate să‑ți reduci adversarul, principalul oponent politic, în asemenea măsură încât să pretinzi că i‑ai uitat numele și să‑l înlocuiești cu variante zeflemitoare. Să încerci să‑l anulezi cu totul și să‑i negi chiar dreptul de a fi văzut drept o entitate de sine stătătoare. Să te scuzi neconvingător și să scapi nevătămat. Pentru că adversarul e o femeie, se poate să negi că e egalul tău de la polul politic opus și să nu observe nimeni.

După gafa deputatului, în clip încep vociferările: mai întâi din dreapta ecranului, dinspre parlamentarii USR, apoi din stânga, dinspre parlamentarii PNL. Camera de filmat e imobilă, în prim‑plan rămâne mereu silueta masivă a vorbitorului: mâinile împlântate în pupitru ca niște rădăcini, privirea care se rotește între cele două flancuri revoltate.

Iluzia că e permis să jignești astfel o femeie se dovedește a fi, totuși, doar o iluzie. O voce feminină strigă același cuvânt, ca o sentință: rușine, rușine, rușine. Grumazul lui Bacalbașa zvâcnește brusc, ca al unui taur pe care‑l zgândăre un țânțar, de pe limbă i se rostogolesc fraze disparate și pline de ferment, un borhot al gândirii: „ne aflăm în fața…”, „mai tare, mai tare…”, „oricum, ne facem datoria să rezistăm…”. Deputatul a depășit limita de viteză, a fost prins și amendat. Acum se perpelește între stupoare și furie pentru că i s‑a curmat avântul.

Vociferările și bătăile în pupitre nu se opresc. Și totuși nu se poate abține să nu‑i sancționeze la rândul lui pe cei care l‑au sancționat: „Dă cu labele”, îi strigă el unei deputate care‑l contesta din sală. Apoi plusează: „Vezi că faci fractură! Vezi, don’șoară, că faci fractură și dup‑aia nu mai poți să… votezi”. Ultimul cuvânt și‑l însoțește printr‑un gest obscen, care imită onania. Decenii întregi de luptă a femeilor din România pentru dreptul la vot devin, printr‑un singur gest, o lăbăreală. Apoi, lui Bacalbașa i se taie microfonul. În liniștea tribunei reverberează aceeași voce neobosită de femeie: rușine, rușine, rușine.

_

Nicolae Bacalbașa are 73 de ani. Este deputat PSD, fost purtător de cuvânt al Spitalului Județean din Galați, fost prezentator al unei emisiuni TV pe un post local. Nicolae Bacalbașa este medic anestezist. Medicul anestezist cântărește pacientul, îi ia înălțimea, vârsta, pulsul și, pe baza unui algoritm riguros, stabilește doza precisă de anestezic pentru a‑l adormi. Ia durerea și o lipește miraculous de vindecare; ia răul și îl lipește de bine. Medicul anestezist este un prestidigitator al percepției celuilalt. La fel și purtătorul de cuvânt, și prezentatorul TV. La fel și deputatul.

Nicolae Bacalbașa este și scriitor. Ultima lui carte, un volum de publicistică, a lansat‑o în 2015. Motto‑ul ei: „Cea mai bună cerneală este ura”. Cartea se intitulează Frica, greața, fofilarea. Opera omnia. Adică opere complete.

Pe 9 mai, deputatul și‑a început de fapt cuvântarea printr‑o referire la discursul de dinainte al lui Corneliu Bichineț, membru al partidului de opoziție PMP. Acesta ridicase „o problemă fundamentală“, care întâmplător convine opiniei lui Bacalbașa. Bichineț devine astfel „colegul meu de la Vaslui“. Din simpatie, pesemne, Bacalbașa face imediat și o digresiune hazlie: „violuri și discursuri bune în Parlament oferă Vasluiul“. În retorică există o tehnică de început de discurs numită captatio benevolentiae, câștigarea bunăvoinței publicului. În cazul de față, singura ei premisă de funcționare ar fi ca auditoriul să fie la fel de deschis la stereotipizări ofensatoare pe cât este și vorbitorul. Ca spectator, îți e limpede de la bun început că Bacalbașa mizează să te întâlnească pe un teren comun al insultelor gratuite și că de‑aici va căuta să‑și cultive simpatia ta. Câteva secunde mai târziu, își definește identitatea socială și se‑așteaptă să‑i admiri opțiunea: „Eu sunt fracțiunea care alege să nu‑și țină gura din Parlamentul român. Îi invit și pe alții să mi se‑alăture”.

Într‑un fel, Bacalbașa a jucat onest – dacă se poate numi onestitate atunci când un vandal te anunță că are de gând să terfelească toate regulile. A ridicat de la bun început steagul mârlăniei și ne‑a prevenit că avea să lupte sub el. Un asemenea deznodământ putea fi anticipat. Trebuia să fiu pregătită și îmi vine parcă să mă învinuiesc pentru că m‑am lăsat luată prin surprindere. Trebuia să m‑aștept la asta. Și totuși – oare chiar trebuia?

Invectivele lui Bacalbașa își modifică vectorul și greutatea în funcție de sexul adrisantului. Insulta lui împotriva individului‑bărbat vine dintr‑un excedent de cunoștințe despre acesta (nume, funcție, județul pe care‑l reprezintă, evenimente media din județul lui de baștină), informații ce pot fi mereu manipulate împotriva celui de‑al doilea. Ofensa împotriva individului‑femeie vine din sens opus, dintr‑un deficit – simulat și autoindus – de cunoștințe.

A cunoaște este prima condiție pentru a combate – fie că e vorba de boli, idei sau oameni. Se numește că insulți un individ pentru ceea ce este atunci când iei datele pe care le ai despre el și le reconfigurezi convenabil, pentru a‑i da o imagine mai mică sau mai strâmbă. O mârșăvie, dar una dintre cele mai nobile: te obligi să recunoști existența celuilalt, și ăsta e un act de onoare. Îi validezi identitatea și lumea. Le recunoști ca atare, doar că îți arogi dreptul de a nu fi de acord cu ele. Parc‑ai spune: „Te văd, dar nu te plac”.

În schimb, se dovedește a fi infinit mai abject să jignești pe cineva pentru ceea ce nu este. Sau, mai bine zis, să jignești un cineva căruia‑i refuzi să fie, care nu a început să existe în ochii tăi. Strategia de a declara o absență, lipsa unui contur individual precis, îți deschide o plajă infinită de injurii. Cele două deputate nu sunt atacate pentru activitatea lor din Parlament, sau pentru județele pe care le reprezintă, sau pentru viețile lor private sau pentru niciun alt detaliu frivol, dar personal, pe care și l‑ar putea revendica sau de care s‑ar putea lepăda într‑un drept la replică. Nu, ele sunt metamorfozate direct, în cel mai generic mod cu putință, în animale, cu pene sau cu labe, în spații goale care au păcătuit încălcând pactul tăcerii eterne. („A nu‑ți ține gura” este, în cazul lui Bacalbașa, o virtute. În cazul lor – o blasfemie.) Femeile sunt un hău pe care‑l poți umple cu orice vrei: „nici nu o cunosc”, a declarat Bacalbașa în emisiunea Alessandrei Stoicescu despre cea de‑a doua deputată jignită. Subconștient, „nu o cunosc” devine premisa lui „pot spune orice despre ea”.

În contrast, președintele de ședință îl apostrofează pe Bacalbașa cu apelative cât se poate de precise: „domnul deputat”, „domnul doctor”. Bichineț, câteva secunde mai târziu, îi spune „stimate domnule scriitor”. Chiar și‑atunci când e mustrat, lui Bacalbașa i se acordă demnitatea de a fi recunoscut pentru trei roluri distincte (deputat, doctor, scriitor) și, implicit, pentru cele trei mărfuri pe care le pune, cu generozitate, în societate: legi, tratamente, cărți. Dacă vreau să trec la represalii, sunt obligată să aleg una dintre aceste trei piste. Pot spune: ați dat o lege proastă, ați greșit tratamentul, scrieți ca un amator – iar apoi o să mi se ceară argumente.

Nu pot să‑i spun: ești un porc bătrân.

_

În faimosul ei eseu A Room of Ones Own, Virginia Woolf disecă acest renghi al neînsemnătății pe care societatea îl joacă femeilor. Referindu‑se la romancierele contemporane ei, Woolf arată jocul de premise care le sorteau eșecului: valorile femeilor diferă de cele ale bărbaților, în viața de zi cu zi a epocii calitățile masculine prevalează asupra celor feminine, iar romanele nu fac decât să reflecte cotidianul. Așadar, așteptarea ca și operele de ficțiune să includă aceeași ierarhie de valori preponderent masculine vine ca o consecință firească. „Fotbalul și sportul sunt «importante»; admirația pentru modă și cumpărături sunt «triviale». Iar aceste valori sunt transferate în mod inevitabil din viață în romane.” Și din romane în viață, înapoi.

În filmulețul cu Bacalbașa, titlurile bărbaților prevalează asupra titlurilor femeilor. Iar ierarhia asta, ca în exemplul lui Woolf, e transferată din Parlament în viață, via YouTube, iar din viață înapoi în Parlament. „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român”, după cum îl definește Constituția, așa că în clip nu văd doar o încăpere largă plină cu oameni. Văd o societate întreagă care alege să rămână opacă la o valoare pe care ea însăși le‑a acordat‑o femeilor în momentul votului. O societate care preferă să‑și răstălmăcească propria judecată decât să‑i spună unei femei, de exemplu, „doamna deputat Turcan”. O tendință de negare care se generează de la tribună și se propagă în toată sala (țara?) ca o undă seismică sau invers.

Când refuzi să‑ți recunoști adversarul, pe lângă gama nesfârșită de ofense, mai ai un avantaj: atacul tău lovește deodată în trei puncte. Primul punct: ocara propriu‑zisă. Al doilea: stigma invizibilității. Al treilea: premisa insignifianței. Ca și cum ai spune: „Nu te plac, oricum nu te văd, oricum nu voi face niciun efort ca să schimb asta”.

După episodul de pe 9 mai, o reporteră de la VICE a rugat câteva femei din politică să comenteze ieșirea lui Bacalbașa. Colega lui din PSD, deputata Doina Pană, a declarat: „Eu nu am văzut reacția asta ca pe un afront pentru doamne, ci pentru opinia unor persoane”.

Scurm internetul după toate montajele pe care le pot găsi cu scena de la tribuna Parlamentului, după panoramări care să‑mi ofere noi indicii. Scurte ca niște străfulgerări, găsesc cadre largi cu sala, unde zeci de parlamentari bat în pupitre. Toboșari ai revoltei, manșetele lor albe se mișcă sincron. Într‑un clip, un parlamentar USR face în aer o foarfecă cu două degete. Cu toate astea, dintre zecile de parlamentari ultragiați – bărbați și femei deopotrivă – a doua victimă a lui Bacalbașa aparține tot sexului slab. Aș fi vrut să cred că tertipul josnic de a o reboteza pe Raluca Turcan are mai degrabă de‑a face cu hazardul sau cu niște probleme de sănătate ale deputatului sau cu orientarea ei politică decât cu sexul ei. Însă, la a doua jignire a unei deputate, ideea accidentalului începe să fie concurată de cea a unui pattern: Bacalbașa face o remarcă sexistă, pe care sala îi cere s‑o retracteze, un misoginism de care se dezice doar pentru a‑l confirma câteva secunde mai târziu.

Vreau să‑i spun doamnei Pană: eu am văzut reacția colegului dumneavoastră ca pe un afront pentru doamne. Dar Doina Pană, în fotografia care însoțește articolul de pe VICE, îmi zâmbește sceptică din fotoliul ei de deputat. Poartă un taior frumos, cu revere înflorate. Cu un scaun mai în spate, Nicolae Bacalbașa îmi aruncă un rânjet nervos.

Pare că și media împărtășesc relaxarea doamnei Pană. Marile televiziuni au captat esența episodului după cum au crezut de cuviință. Digi24: „Scandal în Parlament între doi parlamentari, de Vaslui și de Galați, pe tema «violatorilor din Vaslui»”. Antena 1: „Protagoniștii: doi aleși. Unul de Vaslui, celălalt de Galați”. PROTV: „Deputatul Bacalbașa a arătat semne obscene de la tribună și a vorbit despre violurile din județul Vaslui”. Jignirea celor două femei vine ca o notă în treacăt, un flecușteț. Digi24: „dar [Bacalbașa] a atacat‑o și pe Raluca Turcan, președintele PNL”. Antena 1: „apoi a țințit cu invective și către Raluca Turcan”. PROTV ignoră cu totul acest minor conflict.

Singurul care‑și găsește cuvintele ca să sintetizeze ce s‑a întâmplat este deputatul USR Nicușor Dan: „Am văzut din partea unui bărbat un atac nedemn la adresa unei femei”. Dacă decopertăm episodul de toate artificiile retorice, de toate bălăcărelile politice, de toate comentariile eufemistice, ajungem la o realitate atât de simplă: Un bărbat a jignit o femeie. O frază pe care nu suntem obișnuiți s‑o pronunțăm prea des, o frază atât de directă, că ne sperie.

Să încercăm însă acest simplu exercițiu de dicție: Un bărbat a jignit o femeie.

_

Iată un alt bărbat care a jignit o femeie. Traian Băsescu împreună cu soția își făceau cumpărăturile într‑un hypermarket și o reporteră de la Antena 3 l‑a filmat cu telefonul mobil la casa de marcat. Se întâmpla în 2007, în ziua primului referendum de demitere a sa. Jurnalista a venit cu întrebări care să‑l agaseze pe președinte, președintele a răspuns cu o întrebare care să agaseze un sex întreg: „Măi, păsărică, n‑ai și tu treabă azi?”. Apoi i‑a smuls telefonul. Fără a‑i opri camera, i‑a mărturisit soției în mașină: „Cât era de agresivă țiganca asta împuțită”, și telefonul a înregistrat conversația din buzunar. Câteva zile mai târziu, Cotroceniul i‑a înapoiat jurnalistei telefonul. Înregistrarea, deși ștearsă de SPP‑iști, a fost recuperată de o echipă a Antenei 3, care a publicat‑o. Clipul a trecut din memoria telefonică în memoria colectivă.

Anul 2007 a fost declarat de Comisia Europeană Anul European al Egalității de Șanse. În prima noapte a acelui an, Băsescu a băut șampanie în Piața Universității pentru aderarea României la UE; cinci luni mai târziu se arăta mai puțin european în convingeri. Prin pixelii ei imenși, prin siluetele care se destramă în purici tremurători, filmarea este azi ciudat de anacronică. Atitudinile însă nu. Un gând amar: progresul tehnologiei l‑a depășit pe cel al ideilor.

După ziua de 19 mai 2007, Băsescu s‑a ales cu câștigarea referendumului, cu un avertisment din partea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, pentru expresia „țigancă împuțită”, și cu un dosar penal pentru furt, furt calificat și insultă. A atacat avertismentul la Curtea de Apel București, care i‑a respins contestația. Apoi a făcut recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, care i‑a dat, în fine, câștig de cauză. Președintele a făcut un comentariu discriminatoriu, însă acesta nu constituie contravenție. Judecătorii au motivat astfel: „Gândurile unei persoane, exprimate într‑un cadru strict privat, chiar și cu tentă de discriminare, nu pot fi asimilate unui comportament discriminatoriu, în sensul prevederilor legii”.

Băsescu și‑a îmbrățișat victoria pentru funcția publică și a respins pedeapsa pentru comentariul privat. Dosarul penal a fost închis datorită imunității prezidențiale. „Păsărică” a scăpat ca un porumbel din gura președintelui și așa a și zburat mai departe. „Fapta nu e de natură să atragă răspunderea contravențională”, a declarat CNCD, chiar dacă „limbajul folosit nu e unul adecvat”. Băsescu s‑a primenit cu migală de fiecare grosolănie, a reintrat neamendat în costumul de președinte, mai puternic decât era înainte.

_

O amintire de la ultima mea slujbă, unde serveam într‑o cafenea. Un coleg bucătar îmi spunea, când era binedispus, „păsărică”. Avea vreo 40 de ani și era decanul nostru de vârstă. Era înalt și avea o voce groasă. Da, păsărică, zi, păsărică, du și farfuria asta, păsărică, ce fustiță drăguță ai, păsărică. Diminutivul ăsta drăgălaș pe care mi‑l trimitea prin gemulețul de la bucătărie, pe lângă farfurii aburinde, ca să‑mi înlocuiască prenumele era, în felul lui, un cadou. Cândva mi‑a povestit ceva despre fiica lui, căreia îi spunea „fetița mea”. L‑am întrebat câți ani avea fetița lui. Mi‑a zis că 18.

Într‑o zi a greșit o comandă și‑a dat vina pe mine. Nu se uitase atent pe bon. I‑am spus asta. „Tu să taci”, a tunat. „Tu nu‑mi vorbești mie așa. Tu știi câți ani am eu? Ești obraznică, dispari de‑aici.” A trântit geamul, încât chiar i‑am dispărut cu farfurie cu tot. Eu îi mai vedeam încă profilul în spatele geamului semiopac, vag luminat de neonul din bucătărie, zbătându‑se încolo și‑ncoace, pe deasupra farfuriei greșite. Mi se părea că vorbele lui rămăseseră suspendate acolo, ca un topping de ură și fiere, de forma capului său.

Nu‑mi dau seama ce anume din toată întâmplarea l‑a înfuriat cel mai rău. Faptul c‑a greșit sau că i‑am spus asta? Că n‑a putut împărți vina cu ușurința cu care împărțea micime? Că farfuria aia se împărțea între noi în două jumătăți egale de responsabilitate și, implicit, în două jumătăți egale de judecată? Că mi‑am revendicat egalitatea asta? Poate că arătându‑i o greșeală, i‑am arătat‑o de fapt și pe‑a doua: n‑a citit bonul și n‑a citit omul. Două erori cauzate de același tip de gândire – inerțială, bazată pe vechi obiceiuri.

Poate că a fost și vina mea. Ar fi trebuit să‑l previn pe colegul meu: vezi că nu sunt o păsărică. Și nici fiică‑ta nu mai e o fetiță. Dar n‑am făcut‑o. Iubim femeile „pentru că se trag din fetițe”, scria Cărtărescu. Le iubim pentru această doză de infantilitate pe care, ca orice om, o ducem în noi toată viața. „Pentru că au fețe cu trăsături dulci, ca ale copiilor”, „pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele” și chiloți cu „înduioșătoare floricele și danteluțe”. Societatea se încăpățânează mereu să extragă la suprafață sâmburele ăsta de fragilitate, să‑i transforme scoarța dură într‑o coajă cleioasă de care se lipesc, ca pe‑o bandă de muște, toate diminutivele și zaharicalele închipuirii. Ce‑ar mai rămâne din noi fără toată pruncenia asta cu miros de lapte?

_

Ar rămâne destul de multe, doar că nu avem obiceiul să le vedem, pentru că nu avem obiceiul de a ne fi arătate. Ar rămâne, de exemplu, cariere de medici, farmacii și cabinete medicale echipate din câștiguri proprii, ambiția amenajării unui grajd de cai de curse – tot din fonduri proprii –, negocieri cu patronii magazinelor muzicale, competente conversații despre legea chiriilor (chiar și într‑un salon de manichiură), campionate de tenis, un concert din muzică de Bach.

„Pe drumul lui adevărat, e lesne ca omul să meargă bine”, scria Hortensia Papadat‑Bengescu în romanul ei din 1927, în care nu se sfiește să construiască o galerie întreagă de femei care au norocul – sau pur și simplu perseverența – „de a trăi după înclinările” lor. Femei deștepte, intelectuale, revoltate, demne, pline de acribie, cu portofele și minți independente de ale soților lor, ba, mai mult, adevărați capi de familie. Femei, în același timp, viclene, obosite, arogante sau indiferente la necazul altora. Nu femei‑zeițe, nici femei‑diavol. Femei omenești.

Fascinația Hortensiei pentru infinitul de forme ale libertății feminine merge până într‑acolo încât în roman simte nevoia s‑o pedepsească pe Sia – singura care nu îndrăznește să iasă „pe drumul ei adevărat” și rămâne o biată fată în casă: singura femeie supusă moare. Toate celelalte se pregătesc pentru concertul de Bach.

Nu mi‑e străină ideea asta de femicid feminin, care, departe de‑a fi un pleonasm, e un paradox. Femei care căsăpesc simbolic alte femei doar pentru că vulnerabilitatea celor din urmă permite asta. Același raport disproporționat de forțe îl îndreptățește pe cel puternic să se folosească de constructul fix al sexului slab și să‑l trateze în consecință, chiar și‑atunci când călăul însuși e o femeie.

Într‑un clip de pe YouTube, Raluca Turcan spunea: „Simt discriminarea nu numai pe pielea mea, ci și pe pielea puținelor femei care sunt în Parlamentul României”. Mi‑a plăcut fraza asta cam stângace, care spune „simt loviturile de pe pielea ta”. Tocmai din aparenta ei lipsă de logică țâșnește sensul: celor persecutați îndelung le crește o epidermă comună. Imaginea a milioane de corpuri umane conectate la același organ de simț, ca milioane de copaci conectați la același cer, vibrând deodată la aceiași stimuli exteriori, mă fascinează și mă înfioară.

Și‑atunci cum poate o femeie să jignească o femeie pentru că e femeie? Cum poate o femeie într‑o cafenea să se supere că i s‑a încurcat o comandă și să conchidă că ar fi preferat „un barista bărbat”?

În sezonul 5 al emisiunii Românii au talent, două gimnaste de 14 ani, Crina și Ștefania, au avut un număr de dans votat pozitiv de toți jurații. Un număr în care cele două fete își răsucesc corpurile în spirale imposibile, cu zâmbetul cel mai senin pe buze, și părul lor blonziu e imponderabil în mișcare, și Pink, cu vocea ei dogită, își cântă pe fundal inima frântă, și totul e așa de suav și de elegant ca o icoană televizată.

Mihaela Rădulescu le‑a dat feedback despre prestația lor chiar în timpul acesteia – „Merg în vârfuri, nu în poante, atenție”, s‑a minunat ea la intrarea lor pe scenă, iar la aplauze a exclamat un Bravo!. La comentariile juriului, a ales să nu vorbească despre numărul lor de dans, ci despre numărul lor la haine. „Pregătesc cântarul în culise”, i‑a spus ea Crinei îndreptându‑și amenințător arătătorul, „și dacă la etapa următoare n‑ai cinci kilograme mai puțin, de mine nu treci. Am închis.” Gimnasta și‑a încleștat maxilarul într‑un zâmbet stingher și‑a răspuns: „OK?”. Pe sub OK‑ul ăla, am citit: Îmi vine să plâng.

Mihaela a ales un discurs despre cum arată fetele, nu despre ce fac fetele. Douăzeci de ani de lucru în show‑business i‑au creat reflexul de a gândi corpul ca pe‑o condiție preliminară (și eliminatorie) pentru ceea ce faci, nu ca pe‑o consecință a ceea ce faci. În ediția respectivă, am văzut cum arăt bine pentru că dansez se transformă în dansez pentru că arăt bine. Aspectul condiționează acțiunea, nu acțiunea aspectul.

După difuzarea emisiunii, mulți au condamnat comentariul Mihaelei Rădulescu, care s‑a ales cu sesizări la CNA. În același timp, pe Facebook a început să duduie o mișcare de defensivă a vedetei, cu hashtagul #îmiplacerăduleasca. „Arată al dracului de bine”, scria un blogger. „E superbă, are un corp de pici”, „hai să recunoaștem: se ține bine”, comentau alții. Dacă atacatorii chestionau însuși actul de a da verdicte universale despre corpurile femeilor, apărătorii se adânceau în premisa tacită că așa ceva este permis, ba chiar o binevenită unealtă pentru a aranja lumea. Practic, sex‑appealul propriu îi dădea Mihaelei tot dreptul să se pronunțe asupra greutății gimnastelor. Oamenii au transformat‑o într‑o expertă în frumusețe feminină, chiar dacă miza celor două fete era complet diferită. „E OK să vrei să fii frumoasă și să nu‑ți atârne sânii”, scria o jurnalistă.

Da, chiar e OK. Scria și Susan Sontag într‑un eseu: „Sigur că nu dorința de a fi frumoasă este greșită, ci obligația de a fi – sau măcar de a încerca să fii”. Mihaela Rădulescu a fost declarată cea mai sexy femeie peste 40 de ani din România într‑un top realizat de libertatea.ro. A luat în piept lupta împotriva timpului și a transformat‑o în armură de război, în lance și scut deopotrivă. „Frumusețea este, fără nicio îndoială, o formă de putere”, scria Sontag. „Și pe bună dreptate. Regretabil este că este și singura formă de putere pe care majoritatea femeilor sunt încurajate să o caute.” Mihaela nu a fost mulțumită de oferta gimnastelor: nu voia forța mușchilor lor, ci forța imaginii lor. Le‑a returnat puterea sportivă, ca pe‑o marfă stricată, și a cerut puterea pur estetică.

Pe site‑ul emisiunii, chiar sub filmarea dansului de la preselecții, apar prezentările celor două fete. Fiecare povestește cum se lăsase de gimnastica de performanță cu un an în urmă. Crina ajunsese la epuizare fizică, Ștefania avusese o ruptură de menisc. În plus, amândouă trebuiau să se pregătească pentru testele naționale din clasa a VIII‑a. Au renunțat la glorie și au scăpat tefere din ea. Au plătit prețul a câteva kilograme în plus ca să continue o viață normală și decentă. O decizie de neînțeles pentru o femeie care a dat frumuseții greutatea rațiunii de a fi – de a fi în propria viață, dar, mai ales, de a fi în viața publică. Până la urmă, show‑businessul este nemilos. Denumirea lui o spune clar și răspicat: o afacere care capitalizează, întâi de toate, verbul a arăta. După comentariul Mihaelei, a intervenit din juriu Andra: „Aici contează doar talentul, nu kilogramele”. Mihaela a contrazis‑o, Andra a continuat. În timpul disputei lor, ceilalți jurați, Andi Moisescu și Constantin Cotimanis, stau muți de‑o parte și de alta. Două femei, flancate de doi bărbați, încearcă să stabilească în fața unei țări întregi dacă alte două femei sunt sau nu prea grase.

Cred că în spatele fiecărui reproș al unei femei despre feminitatea alteia se află mereu așteptarea celorlalți despre propriii sâni sau păr sau pantofi sau despre când ar trebui să deschidă și închidă gura. Fiecare ocazie în care o femeie atacă o femeie înseamnă manifestarea unui sindrom Stockholm, înseamnă devotament nu față de tirania unui om, ci față de tirania unei norme sociale, înseamnă propovăduirea și continuarea acesteia.

Mă gândesc totuși că, din toată tărășenia, victima e, de fapt, Mihaela. Victima mare, victima ireversibilă. „Mereu am fost complexată de sânii mei frumoși, dar un pic prea mici”, a mărturisit ea. Așa că pe la 30 de ani și‑a mărit bustul. Pe la 40, și‑a micșorat nasul. Ea însăși a intrat într‑un malaxor al exigențelor estetice din care n‑a putut să iasă la timp. „Mi‑am repus la locul lor niște chestii”, îi explică Andreei Esca într‑o emisiune radio. Să respingi ideea de corp ca puzzle înseamnă să te răzvrătești împotriva unei norme în fața căreia ea a plecat docilă capul.

Îmi place că femeile din romanul Hortensiei Papadat‑Bengescu nu sunt (neapărat) frumoase. Sau dacă totuși sunt, frumusețea lor e inventariată cu neutralitatea cu care sunt enumerate sub tablourile din muzee materialele folosite. Elena Drăgănescu, de exemplu, e frumoasă, dar are un concert de organizat. Îmi place că femeile astea se mișcă fără să știm prea bine cum arată, că scriitoarea, în loc să le picteze trăsături pe chip, le‑a pictat gânduri în cap. Îmi place că din noțiunea de „literatură feminină” Bengescu a luat numai binecuvântata miopie de gen, care i‑a interzis să scrie despre sexul frumos ca fiind frumos – cum scriu toți cei din afara sa –, care a ajutat‑o să scrie ca și cum așa ceva nu s‑ar fi inventat vreodată.

Și totuși, în ultimele pagini ale cărții, Ada Razu, soția prințului Maxențiu, se examinează în oglindă pentru câteva secunde scurte. Observă că s‑a îngrășat. „Ridică sus foile strâmte ale taiorului negru: avea pulpă.” Numai după ce‑am văzut‑o pe Ada preluând frâiele trăsurii din mâinile soțului ei tuberculos, vorbind despre Bach cu ajutorul dicționarului muzical, căutându‑l singură pe Calea Victoriei pe bărbatul care îi atrăsese atenția, scriitoarea ne dă, în fine, voie s‑o privim și ca pe‑un corp de carne. E surprinzător să aflăm, deodată cu prințesa, că în tot acest timp silueta ei uscățivă, de fostă campioană la tenis, începuse să se rotunjească discret. „Carnea aceea trebuia s‑o lase acolo sau s‑o suprime?” Vedem o femeie între două corpuri, unul mai mic și altul mai mare, două opțiuni la fel de viabile, analizând singură și cu sânge‑rece, aproape contabilicește, pe care să‑l aleagă. După ce‑și coboară rochia, hotărăște „să lase carnea unde se așezase cu rosturile ei. Surâse”.

Mi se pare extraordinară succesiunea asta de cuvinte care descompune femeia la oglindă în măsuri egale de carne, rațiune și emoție. Carnea are un rost, un sens, și mintea Adei îl găsește. Prințesa Maxențiu rămâne gândire chiar și când e un trup cu brațe, șolduri și pulpe. Hotărăște să se bucure de el și‑și coboară rochia, închizând chestiunea în intimitatea ei.

_

Filmarea ciocnirii dintre Traian Băsescu și jurnalista Andreea Pană nu este altceva decât mărturia a două intimități care se joacă de‑a șoarecele și pisica, două intimități care se ațâță și‑și dau târcoale până intră în coliziune frontală. Filmându‑l la cumpărături, alături de obiectele alea care aveau să ajungă în casa președintelui, în frigiderul lui, pe limba lui, jurnalista forțează ușa de intrare în domesticitatea acestuia. Cuplul prezidențial încearcă să și‑o protejeze și produsele intră unul câte unul în plase de Selgros opace. Pană ia un cadru cu cumpărăturile rămase încă pe bandă, iar Băsescu, amuzat, îi vâră sub nas volumul Fiene tranziția ușoară, de Radu Paraschivescu. Parc‑ar spune: haide, intră, te las – dar doar în bibliotecă.

La ieșirea din magazin, Băsescu îi smulge telefonul. Deodată are cheia ambelor spații personale: îl încuie pe‑al său și‑l ia prizonier și pe‑al jurnalistei. Când e vorba de flecuștețe materiale, negocierea dintre ei pare să funcționeze. Când intră în sfera simbolică, nu mai funcționează. „Dar e telefonul meu, personal!”, spune jurnalista. „Imaginea e‑a mea și timpul liber e‑al meu”, reacționează Băsescu. Odată puși în fața rechiziționării vieții lor private, cei doi oameni devin la fel de vulnerabili. Voleiul de intimitate se întinde și în afara clipului sau prin însăși publicarea lui. Președintele a încercat să se ferească de indiscreția jurnalistei confiscându‑i aparatul cu care aceasta‑l înregistra și astfel i‑a oferit, de fapt, mai mult decât spera ea să obțină.

Riscul de a pătrunde în intimitatea cuiva este că putem fi dezamăgiți de ce găsim acolo. Însă ce dezamăgește cel mai tare nu este descoperirea unei moralități viciate și ulcerate, ci a unei moralități bolnave care refuză vindecarea. Într‑o ediție a emisiunii Profesioniștii, Eugenia Vodă l‑a întrebat pe Traian Băsescu: „Dar când lansați câte‑o expresie de‑a dumneavoastră care intră rapid în folclor, (…) dup‑aceea, vă pare rău?”. Acesta i‑a răspuns: „Să nu credeți că sunt ieșiri involuntare. Realizez ce expresie urmează să folosesc și n‑o cenzurez”.

Pe Raskolnikov din Crimă și pedeapsă îl iertăm c‑a ucis și jefuit o bătrână doar pentru că‑l vedem prins în remușcări ca‑n niște chingi, luându‑se la trântă cu fapta sa într‑un delir de sute de pagini. Îl vedem și pe Traian Băsescu că regretă, în felul lui: într‑un comunicat de câteva rânduri, semnat de purtătorul lui de cuvânt. Regretă „că o expresie nepotrivită, folosită într‑o convorbire privată, a devenit publică”. Apoi îl mai vedem contestându‑și sentința discriminării până la revocare. Pentru eroul lui Dostoievski ar fi fost o strategie foarte proastă ca, în loc să‑și frământe greșeala până la izbăvire, să încerce să‑și convingă cititorul că e nevinovat. N‑ar fi funcționat în veci. De ce‑ar funcționa pentru Băsescu? Președintele înțelege mecanismele aparatului de stat, dar pare că nu și mecanismele iertării. „Până la urmă care‑i câștigul să prezinți opiniei publice un om fals?”, se întreba el în aceeași ediție a Profesioniștilor.

Andrei Borțun, directorul unei importante agenții de comunicare, a comentat despre episod că „marea problemă e gestul de a smulge telefonul”. Justiția a fost de aceeași părere și i‑a deschis lui Băsescu un dosar penal pentru furt, a eșuat în a‑l taxa pentru remarca rasistă, iar pe cea sexistă nici n‑a mai luat‑o în calcul. Dacă furtul înseamnă să iei ceva ce‑i al meu și să‑l faci al tău, jignirea este opusul: iei ceva ce‑i al tău – o credință, o judecată de valoare, o rețetă de viață – și‑l faci al meu. Furtul e ușor de depistat și de sancționat pentru că cel mai adesea presupune o incongruență. Jignirile sunt mult mai greu de izolat. Pentru că e atât de lejer să le arunci, se adună în grămezi în jurul țintei, mizeria se armonizează cu mizeria, dispare în ea, ca un PET într‑o salbă de gunoaie la malul mării. Mai devreme sau mai târziu fac corp comun cu victima. Cum mai poți discerne între răul nou și răul vechi, când fiecare jignire se așază pe un strat gros de jigniri sedimentate?

În România, fiecare femeie e înconjurată de propriul ei cordon de microagresiuni și jigniri ca o salbă de gunoaie la malul mării. Problema e că le vedem atât de des, încât nici nu ne mai șochează. Am văzut atâtea încercări de a diminutiviza femeia, încât am ajuns să cred că e normal ca persoane cu care nu am niciun angajament emoțional – colegi, șefi, polițiști, funcționari, profesori, medici – să ne vorbească ca unor animăluțe și, mai devreme sau mai târziu, să începem să ne purtăm ca atare.

Chiar și scriind eseul ăsta și revăzând de nenumărate ori probele de misoginism live, am trecut prin toate fazele supraexpunerii: de la interes viu la placiditate la plictiseală. Repetitivitatea scuză, repetitivitatea înmoaie. Repetitivitatea ne închide gura și ne înnoadă limba.

Privind filmarea din 2007, am fost furioasă pe Maria Băsescu pentru pasivitatea ei. Că în timp ce soțul ei jignea o altă femeie, ea a rămas tăcută în fundal, mutând robotic plasele de cumpărături de la casa de marcat în cărucior, iar apoi din cărucior în portbagajul mașinii. Că și‑a ferit cu dibăcie ochii de camera de filmat, de parc‑ar fi zis: „Nu mă privește”. Nu mă privește, nu privesc. Că se spală pe mâini cu totul, că iese din cadru hăt‑departe. „Ce faci, mă, Mărie, mă lași aici cu toți ăștia?”, întreabă Băsescu retoric, deși întrebarea ar fi putut veni la fel de bine de la Andreea Pană.

Am fost furioasă pentru că singurul moment în care prima doamnă se uită totuși în obiectiv este prin geamul coborât al mașinii, când aceasta demarează în trombă. O consimțire tardivă a faptului că a fost și ea prezentă și c‑a văzut tot ce‑am văzut și noi. Privirea asta de pe urmă, fixă și mută și pe deplin conștientă de gravitatea celor întâmplate, vine abia când nu se mai putea face nimic.

Apoi am citit un interviu pe care l‑a dat în 1995. „Vreau să‑mi cer scuze pentru felul în care mă exprim”, spunea Maria Băsescu. „Probabil că mă exprim greoi. Asta pentru că foarte mult timp am vorbit numai cu câinele.” Maria Băsescu vorbește despre spălat și călcat, despre ciorbe și mers la piață, despre uitat la televizor, despre cum a renunțat la o slujbă care‑i plăcea ca să aibă grijă de familie.

Interviul președintelui de la Profesioniștii e ușor de urmărit, cu înțepături și flaterii, geopolitică și trăsnăi personale care au ritmul și culoarea succesului. Interviul Mariei Băsescu e greu de citit pentru că spune povestea insuccesului.

„Mai târziu am ajuns închisă între patru pereți”, zicea ea. „Am avut tot timpul sentimentul că domin și fierul de sub mine”, zicea el. „Pasiunea mea e tricotatul”, zicea ea. „Am visat mult timp să fiu comandant pe o navă de pasageri”, zicea el. „Soțul meu pleca mereu pe mare. (…) Și eu plângeam”, zicea ea. „O navă care cară veselie”, zicea el. „Am fost de câteva ori la film”, zicea ea. „Esența voinței de a te face marinar este să cutreieri lumea”, zicea el. „Anul acesta am fost și la o terasă – o dată”, zicea ea. „Sunt un om care nu poate sta izolat”, zicea el. „Eu trebuie să ies între oameni, asta e hrana mea”, zicea el. „Pe mine singurătatea mă apasă”, zicea ea. „Asta a fost”, zicea ea.

Singurătatea celui care‑și construiește destinul justifică singurătatea colaterală a celei căreia i se construiește destinul. Singurătatea mică și domestică a Mariei, singurătatea mare și publică a lui Traian. La 29 de ani, Maria Băsescu devenea casnică. La 29 de ani, soțul ei devenea comandant de navă. („Deja, atât de tânăr, și deja comandant!”, exclama Eugenia Vodă în emisiunea ei).

Scopul ține companie, așa încât singurătatea publică, ca orice singurătate cu o cauză, nu e, de fapt, deloc singuratică. Cei din jur au mereu grijă să‑ți amintească asta.

Apoi Maria vorbește despre cum, în ’94, s‑a mutat cu fiicele ei din Constanța în București, ca să fie alături de soțul ei deputat. Pentru că acolo nu avea niciun cunoscut, vorbea foarte mult la telefon cu rudele și prietenii din Constanța. Asta până când soțul ei a primit factura telefonică și a certat‑o pentru costuri – costurile unei singurătăți impuse chiar de el. Vorbind atâta la telefon, Maria Băsescu vorbea despre tăcerea ei. În clipul din 2007, tăcerea ei era a oprimatului, nu a privilegiatului. Îmi pare rău pentru furia mea. Vreau să‑mi iau cuvintele înapoi și s‑adaug tăcerea mea la tăcerea ei.

_

După episodul jignirii, Nicolae Bacalbașa a cerut scuze partidului său, însă nu și celor două deputate. Traian Băsescu a cerut scuze – electoratului? – pentru că filmarea a ajuns publică. Colegul meu înalt cu voce groasă a început apoi să‑mi administreze lecții de politețe. Mihaela Rădulescu a început să posteze pe Facebook lecții pentru femeile supărate. Un bărbat a jignit o femeie și‑ncă un bărbat a jignit o femeie și o femeie a jignit o femeie și încă un bărbat a jignit o femeie. Și nimeni nu‑și cere scuze. Sau își cer scuze tot pe‑alături. Sau unii se simt atât de puțin vinovați, încât pedepsesc în continuare.

Când vine vorba de agresor, acțiunile se scuză sau se justifică de la sine, prin circumstanțele propriei vieți. Bacalbașa este „mai vulcanic”, Băsescu era „sub imperiul unei stări de maximă presiune publică și mediatică”, colegul meu avea experiență de 25 de ani, Mihaela juca „un rol”.

Aceste caracteristici fixe și rigide somează elasticitatea celuilalt. Să invoci fixitatea lor pare a fi singurul mod de a cere toleranță. Agresorul cere mereu înțelegerea martorilor, dar nu și iertarea victimei. Nimeni nu vrea să fie mai slab decât sexul slab.

La capătul celălalt, tăcere. În ziua în care a fost atacată de Bacalbașa, Turcan a postat pe pagina ei de Facebook trei statusuri – unul despre indemnizația de creștere a copilului și două despre Uniunea Europeană și toate trei mute despre jignire. Andreea Pană, deși a sesizat eschiva președintelui, i‑a acceptat scuzele bâjbâite și a decis să nu‑l acționeze în instanță. Crina Cătinean a înghițit amar pe scenă și‑a schițat un zâmbet speriat: OK. Mi‑ar fi plăcut ca cele două deputate să ceară sancțiuni în Parlament pentru Bacalbașa. Ca Andreea Pană să‑l dea în judecată pe Băsescu și să‑i ceară despăgubiri simbolice de 1 leu, așa cum i‑a cerut el lui Dinu Patriciu pentru calomnie. Și, tot la fel ca el, să citească cu surle și trâmbițe decizia instanței care‑i dă câștig de cauză. Sigur că așa ceva ar fi fost imposibil, dar am vrut să scriu fraza asta.

Poate că toată tăcerea asta vine, de fapt, dintr‑o putere cu care cei din jur învestesc eronat victima: autoritatea de a da existență jignirii. Cel mai adesea, Un bărbat a jignit o femeie se traduce ca: O femeie sa simțit jignită de un bărbat. Ofensele capătă existență nu pentru că cineva le‑a făcut, ci pentru că altcineva le vede astfel. Alessandra Stoicescu vorbește la Antena 3 despre „cei care s‑au considerat jigniți” de Bacalbașa. Andreea Pană negociază cu președintele fapta sa: „Mi‑ați furat telefonul”. „Nu ți l‑am furat, ți l‑am luat.” Când i‑am povestit șefei mele, mi‑a răspuns: „Nu mai lua totul așa în serios. Încearcă să‑l ignori”. Seriozitatea este instrumentul‑minune prin care femeile, ca o gașcă de alchimiști demenți, transformă cuvinte și gesturi complet benigne în jigniri și în statusuri de Facebook.

În mărturiile lor despre agresiuni, riscul de‑a atrage iritarea celor din jur e înlocuit numai de riscul de‑a atrage plictiseala. Este o certitudine verificată recent de #metoo, dar este, mai presus de toate, un avatar străvechi pe care‑l purtăm în noi. Și atunci, deseori, dăm responsabilitatea ofensei la schimb cu tăcerea.

Nu vrem să fim alchimiști demenți.

În final, cel mai nasol este că jignirile femeilor rămân. Rămân de parc‑ar fi fost acolo dintotdeauna sau de parcă asta ar fi noua lor soartă. Cele două gimnaste, chiar și după ce au câștigat un campionat mondial, au rămas în ziare „grasele Mihaelei”. A doua deputată a rămas „domnișoara cu fractura”. Andreea Pană a devenit „păsărica lui Băsescu” și cazul a primit numele de „dosarul Țiganca împuțită”. Citesc o știre despre ea: „jurnalista pe care Băsescu a numit‑o țigancă împuțită i‑a făcut un copil în secret celebrului milionar” și mă întreb care e răul mai mic pentru o femeie: să fie ținută minte pentru că nu a intrat în voia unui bărbat celebru sau pentru c‑a intrat în voia unui bărbat celebru? Mă gândesc la menghina asta blestemată și mă gândesc cum pe Casandra din Troia n‑a mai crezut‑o nimeni după ce Apollo s‑a supărat pe ea și a scuipat‑o în gură, și mă mai gândesc, pe de altă parte, la deschiderea festivalului One World, unde Alexandru Solomon a spus că echipa de organizare e 75% feminină și c‑ar trebui să reconsiderăm rolul femeii în cultură, și la cum m‑am dus apoi la filme și puteam număra pe degete filmele făcute de femei, și la Cărtărescu, care în ultimele pagini de la De ce iubim femeile le mulțumește soției și fiicei lui pentru că i‑au găsit „abateri de la regulile ortografice”, probabil că sunt „extraordinare cititoare”, deși or fi scriind „extrem de delicat”, cum spune el în eseu despre toate femeile, și mă gândesc la cuplurile faimoase de cineaști români, Puiu, Solomon, Giurgiu, ei regizori, și ele toate producătoare, ei creează și ele aleargă pentru ei, și la cum Anca Puiu a zis odată că „Cristi are multe lucruri mișto de spus”, și mă gândesc la toate lucrurile mișto pe care le are ea de spus, și Ada Solomon, și Oana Giurgiu, și soția și fiica lui Cărtărescu, și femeia cu tricou în dungi care‑și plimbă acum câinele în spatele blocului meu, și călugărița pe care‑am văzut‑o în Meli Melo, și mă gândesc, mă gândesc… când o să le auzim pe toate?

_

Femeile slujesc de când lumea în instituția așteptării. Învățăm asta de când suntem mici. Frumoasa Adormită și întreaga împărăție revin la viață după ce fata așteaptă o sută de ani venirea prințului. Albă‑ca‑Zăpada cunoaște și ea, din sicriul ei de cleștar, așteptarea asta izbăvitoare. Dar mai cunoaște și așteptarea mică a fiecărei zile: să sosească piticii din mină. Rapunzel nu‑și așteaptă salvatorul adormită, ci închisă într‑un turn de fildeș. Mai târziu, când bărbații pleacă la război și soațele rămân acasă, așteptarea femeilor se lărgește, trecând de la individual la general, o umbră fidelă a salvării colective aduse de ei. Pe vreme de pace, o Ană însărcinată așteaptă ora prânzului ca să‑i ducă merinde lui Manole la zidul neisprăvit; o altă Ană însărcinată – ca să‑i ducă merinde lui Ion la holdă. Două Ane, fiecare cu câte două așteptări suprapuse: să vină prânzul și să le vină sorocul. Emma Bovary aștepta, ca un marinar în larg, ceva la orizontul singurătății ei și nici ea nu știa ce. Aurica, mătușa Otiliei, își aștepta turneele zilnice pe Calea Victoriei, iar în timpul acestora aștepta, încă o dată, atenția vreunui bărbat necunoscut. Pare că femeile sunt făcute din așteptare așa cum copacul e făcut din lumină. Așteptarea ca relație cu exteriorul devenită substanță, așteptarea ca element catalizator și purificator.

Imaginea femeii așteptând într‑o încăpere bântuie la tot pasul. Femeia, înainte de a fi agent, este datoare să fie ambianță. Tropul ăsta pare să fi devenit normă și mai pare că are și adepți. Într‑un clip de pe YouTube, Elena Băsescu îl denunța în Parlamentul European pe un politician român care propunea sterilizarea femeilor rome. Un bărbat comenta sub clip: „doamne ce penibila …tu nu sti sa faci o oala de ciorba …dapai sa vorbesti despre treburi politice internationale”. Sunt invidioasă pe siguranța cu care mesajul lui pedepsește niște cuvinte rostite pocit prin alte cuvinte scrise cel puțin la fel de pocit. În cazul ei, greșeala se explică prin neștiința de a face o ciorbă; în cazul lui aceeași greșeală nu are nevoie de justificare. O femeie ori e gazdă bună, ori nu e nimic.

O credință pe care a împărtășit‑o și un fost secretar de stat în Ministerul Educației. „Eu aș vrea să văd o elevă de clasa a XI‑a, a XII‑a, mergând frumos pe tocuri, dansând vals sau tango, știind să fie o gazdă bună”, a declarat Vasile Șalaru într‑o conferință de presă la Deva, în 2015. Tot atunci a sugerat să se introducă în licee cursuri în care fetelor să li se predea toate astea. „Ar putea aduce aminte – sper să nu zâmbiți – de trecuta educație de pension”, a explicat el. Unii au zâmbit totuși, privind nostalgici către trecut, alții s‑au încruntat, privind furioși în prezent. Între ei s‑a pornit o furtună.

După alte câteva întrebări, o jurnalistă vrea să se asigure că a înțeles bine. „Spuneați că (fetele) trebuie să învețe să fie o gazdă bună…”, adaugă ea, și‑și lasă brațul pe masa de ședințe, de parc‑ar încerca totuși să lege o punte între ei. Atât vedem din ea – un braț într‑o mânecă galbenă; camera este fixă pe Șalaru.

„O doamnă, sigur, trebuie să fie o gazdă bună”, reia Șalaru apăsat. Între constatarea ei și verdictul lui se‑așterne o secundă de liniște, în care nici unul nu este capabil să comenteze mai departe o evidență. Însă evidențele celor doi sunt diametral opuse: dacă pentru el nimic nu pare mai firesc, pentru ea nimic nu pare mai absurd. În secunda în care Șalaru își termină fraza, jurnalista își ridică instantaneu brațul de pe masă, singura suprafață comună dintre ei.

O doamnă, sigur, trebuie să fie o gazdă bună. „Să pună pe masă”, adaugă mucalit un bărbat din audiență. Nu‑mi dau seama dacă remarca lui vine din acord sau dezacord, dar mi se pare o traducere bine‑venită. Asta rămâne, de fapt, când demistifici „gazda bună”: o alternanță de așteptări și așezări de farfurii, în ritmul poftelor celorlalți. Jurnalista râde scurt. E singura care râde. Un alt bărbat sintetizează tacticos: „Un fel de cod al bunelor maniere, să‑nțeleg?” „Da”, răspunde Șalaru ferm. „De maniere elegante?”, întreabă altul. „Da, da.” Jurnalista nu mai râde. Vrea să intervină: „Dar nu credeți c‑ar fi…”. „Da, da, sigur. Sigur. Sigur!” Întăririle lui Șalaru nu contenesc; convingerea lui se suprapune peste îndoiala ei.

După conferința de la Deva, o listă de ONG‑uri au cerut ca Șalaru să fie demis din Ministerul Educației. Două zile mai târziu, el însuși și‑a dat demisia de onoare. Moise Guran a considerat‑o „ocazia perfectă de a dezbate atât ipocrizia, cât și sexismul societății noastre” și a comentat întâmplarea cu ascultătorii emisiunii lui de la Europa FM. Guran întreba: „le‑ar prinde rău [fetelor] să știe cum să meargă pe tocuri, cum să servească ceaiul sau, hai să reformulez, cum să țină spatele drept?”

Într‑o emisiune de 40 de minute, au intrat în direct 13 oameni. Mariana din Timișoara a sunat prima și a fost singura care n‑a fost de acord cu propunerea lui Șalaru. „Sunt stupefiată.” A urmat apologia tocurilor și‑a feminității în 12 apeluri telefonice. „Îmi place ideea”; „le încurajez să poarte tocuri”; „e feminitate, efectiv”; „pentru anumite persoane, anumite fete […], este nevoie de o astfel de materie”; „e important să știi s‑așezi o masă pentru a aștepta musafirii”; „diriginta ne punea o carte pe cap […] băieții râdeau”, „Dumnezeu a creat femeia ca s‑o admire bărbații, așa c‑ar fi păcat să n‑o facă”. Cătălina avea o fată de 8 ani, Alexandra un băiat de 16 și o fată de 5, Gina avea două fete adolescente, Florian avea și el o fiică adolescentă, la fel și Sabina, și Monica. Ascultam o mână de oameni vorbind și mă gândeam cum în vocea fiecăruia gestează alte câteva voci mai mici, dar identice, ca într‑un fractal. Dar mă gândeam și la vocile în schimbare ale copiilor lor adolescenți.

Că există așteptarea (obligația?) ca fetele să știe să meargă pe tocuri devine destul de repede un consens în emisiune. Trăim în ideea asta cu certitudinea cu care trăim în mijlocul unei atmosfere de aer. Așa încât în emisiune mai rămân doar două chestiuni de dezbătut. Una este o problemă mai de detaliu: un ascultător pe nume Vlad ar vrea să se stabilească ce înălțime să aibă tocurile. Sorin propune 5–10 centimetri pentru tocurile de stradă, iar pentru cele de birou – tot cam atât. (Într‑o melodie apărută un an mai târziu, Marius Moga cânta: „11, 12, 13, 14, 15 centimetri, / tocuri, vrea să facă vraiște”.) Celălalt aspect este mai cu greutate și este despre responsabilitate: mersul pe tocuri ar trebui învățat acasă sau în școli?

Unii ascultători se plâng de familiile care nu fac niciun efort didactic în acest sens. Imaginea femeilor umblând, în cel mai literal sens, în vârful degetelor în jurul bărbaților este, până la urmă, o ordine socială – și se cere întreținută. „De ce nu știe să meargă pe tocuri? De ce n‑a învățat‑o familia?”, îl întreabă Guran pe un ascultător, tatăl unei fete de 15 ani. Tot el este însă conștient de handicapul domestic al soluției sale: „Nu toate mamele știu să meargă pe tocuri”. Remarca lui Șalaru somează pasul flotant al femeilor și, două zile mai târziu, emisiunea lui Guran îl înscrie în tradiție și ancestral: mersul pe tocuri apare ca un vechi meșteșug feminin, transmis din mamă în fiică. Când lanțul acesta se rupe, este datoria școlii să intervină.

„Pentru anumite fete, de care poate familia n‑a avut timp să se ocupe, […] este nevoie de o astfel de materie”, spune Vlad. Să stabilești dacă mersul pe tocuri trebuie trecut din instituția familiei în instituțiile de învățământ devine o formă de diligență socială, iar crearea femeilor‑ornament rămâne una dintre principalele preocupări ale societății noastre.

Monica spune că a învățat‑o pe fiica ei să meargă pe tocuri și să aibă încredere în ea. Mă intrigă ideea că încrederea în sine crește odată ce suprafața de contact cu pământul se micșorează. Există o grilă complet separată de evaluare a femeilor, în care acestea nu sunt creditate pentru ce poate face organismul lor, ci pentru ce fac extensiile protetice ale acestuia – tocuri, ruj, botox, meșe și vopsea de păr, gene și unghii false. Puterea nu izvorăște din țesutul lor fizic, din felul în care își transformă potențialitățile în acțiune, ci din multitudinea de elemente exterioare și fixe pe care femeile reușesc să și le alipească de corp. Încrederea femeilor pe tocuri nu este puterea de a face, ci de a atrage. O putere mereu proiectată în relație cu bărbații, după cum scria Sontag, o putere care se neagă pe sine însăși.

Tocurile, ca orice altă podoabă pe care femeile și le‑atașează de corp, sunt conștientizarea faptului că sunt privite. John Berger, un critic de artă britanic, spunea într‑un documentar BBC că femeile sunt astfel educate, încât nici măcar când se plimbă dintr‑un capăt într‑altul al unei încăperi sau când plâng la înmormântarea tatălui lor, nu pot să nu se gândească la imaginea lor mergând sau plângând. Vocea lui Berger se suprapune în documentar cu afișe cu sâni rotunzi în sutiene, cu nuduri renascentiste, cu cadre în care fotomodele din anii ’70 coboară din limuzine negre sau în care femei sorb delicat cafea la un congres. Sunt de‑acord cu teoria lui Berger și sunt de‑acord și că ea stă în picioare doar până‑n punctul în care femeile nu se mai pot ține pe picioarele lor. La capătul suportabilității fizice, femeile consimt să‑și abandoneze imaginea – și pare că numai acolo. Mă gândesc la mama mea care, într‑o zi când venea de la serviciu, și‑a scos pantofii în scara blocului și‑a urcat ultimele două etaje în picioarele goale. Mă gândesc la negresa în rochie albastră din metroul de noapte londonez, care‑a traversat tot trenul cu tocurile în mână. La femeile din World Trade Center care și‑au ars și tăiat tălpile în timp ce fugeau desculțe. La o nuntă la o fermă, unde mireasa și‑a ferfenițit poalele rochiei pentru c‑a dansat ore‑n șir în picioarele goale. La restaurantul în care s‑a ținut banchetul din liceu: podeaua se împărțea în zona cu pantofi azvârliți și zona cu picioarele noastre zbânțuindu‑se goale și niciuna dintre noi nu se‑întreba cum arată. Mă gândesc la momentele astea ca la exorcizări, în care sexul frumos încetează să mai fie frumos ca să fie tare, în care‑și recuperează, prin durere, puterea: puterea de‑a urca, de‑a ajunge acasă, de a‑și salva și trăi viața.

În deschiderea conferinței de la Deva, Vasile Șalaru vorbește despre rata îngrijorătoare de șomaj în rândul tinerilor și despre cum aceștia nu au calificările pe care le cere piața de muncă. După câteva minute, face o propunere scandaloasă: în școli să fie introduse cursuri de etichetă pentru fete. Educația de pension, în spiritul unei epoci în care nu se cuvenea ca sistemul de predare pentru fete să fie „brutal confundat cu al băieților, ca și cum ar avea să deie oratoare parlamentare, conducătoare de fabrici și comandante de oști”, după cum scria Nicolae Iorga. Inspirație dintr‑o epocă în care femeile erau instruite pentru a deveni niște casnice respectabile, agreabile doamne de salon – să fie oare asta încercarea lui de a calibra pregătirea tinerelor la exigențele pieței libere, de a le pregăti pentru independență financiară?

Sigur că e o ipoteză absurdă. Totuși cuvintele generează realități și rolurile creează premise. Mihaela Rădulescu doar juca un rol când judeca greutatea gimnastelor, însă câteva zile mai târziu o bloggeriță îi scria vedetei o scrisoare, cerându‑și dreptul de a nu fi de acord tocmai în virtutea siluetei. „Cu stimă, o tipă tânără, căreia nu poți să îi zici că este grasă”, așa își încheia textul. Șalaru invocă percepte vechi de‑un secol pentru integrarea fetelor în lumea contemporană, iar Guran le bate‑n cuie cu ascultătorii lui. „Na, nu‑ți trebuie tocuri și sutien cu push‑up ca să te angajezi informatician”, spunea el în deschiderea emisiunii, „dar nu toate fetele știu informatică”. Funcționăm în continuare într‑o inerție milenară, în care e mai ușor să le învățăm pe fete să meargă pe tocuri decât să le învățăm informatică – să le dăm puterea de a arăta, înaintea puterii de a ști și a face. Până și Moise Guran confundă cele două tipuri de capital al femeilor.

Într‑un final, jurnalista în pulover galben ajunge să‑l întrebe pe Șalaru ce voia să‑l întrebe de la bun început: nu cumva ar fi mai util pentru elevi să învețe educație rutieră? Să învețe să circule pe stradă? Tema pe care o propune ea este, la nivel simbolic, aceeași cu a lui Șalaru – deprinderea mersului pe stradă nu ca mijloc de locomoție, ci ca mijloc de a înota în apele reci ale societății. Strada e deschisul, este the out there, dincolo de curtea strâmtă a școlii și‑a familiei. Doar că fiecare găsește acroșe diferite. Șalaru spunea că „elevii nu sunt învățați să calce pe stradă”, rotunjind simandicos verbul ca un pas de vals, să calllce. Îmi place că jurnalista înlocuiește să calce cu să circule, că moleșeala aia se transformă în vigoare și autonomie. Dar mă enervează cum încearcă Șalaru să capitalizeze apoi până și independența asta iluzorie: „ca bărbat, dacă am alături o tânără domnișoară care este bine educată rutier, mă simt așa un bărbat mândru”. Până la urmă, libertatea de mișcare a femeii face parte tot din posesiunile bărbatului, din trusoul ei pe care i‑l predă lui cu totul.

_

Am văzut Sieranevada de Cristi Puiu și cel mai mult mi‑a plăcut de Laura. Pe isterica aia pe care eram pregătită s‑o antipatizez încă din trailer, unde se răstește ca o smintită la bărbatu‑său, Lary, am ajuns s‑o plac până la finalul filmului. De fapt, am ajuns s‑o înțeleg.

În Sieranevada, o bătrână rămasă văduvă ține un parastas pentru soțul răposat. Apartamentul lor îngust se populează cu cei trei copii (Simona, Lary, Relu), cu familiile cam tulburi ale acestora, cu mătuși, verișori, vecini. Este un cosmos cu lumină clorotică, în care miroase a sarmale și‑a fum de țigară, în care bărbații și femeile stau în încăperi separate, ei discută politică în sufragerie sprijinindu‑și coatele pe față de masă apretată, în timp ce ele se ceartă în bucătărie sau șușotesc în dormitor despre sfinți și praznice.

Laura e soția lui Lary și te izbește ca o cochetă lipsită de inimă. În mașină, pe drumul către parastas, îi turuie lui Lary vrute și nevrute: despre serbarea fiicei lor, despre o vacanță în Thailanda, despre ce vor mânca a doua zi. Aduce fiecare dintre subiecte în jurul aceluiași verb: a cumpăra. A cumpăra o rochie pentru fetiță, statuete cu Buddha, mâncare pentru acasă. Îl sâcâie pe Lary prin insistența cu care vrea s‑ajungă la hypermarket în timpul cel mai scurt. Ideea asta a ei că trebuie să fie altundeva emană către spectator ca o manie absurdă.

Când ajunge la parastas, Laura nu ajută deloc la pregătiri. Intră în bucătărie ca să fumeze la fereastră cu profesorul, pe deasupra siluetelor care trebăluiesc; se instalează la masa din sufragerie pe locul soțului ei și intervine nonșalant în discuția dintre cumnatul și vărul lui Lary; se uită cu ei la filmulețe conspiraționiste despre 9/11 și taie scurt elucubrațiile despre atacuri: „Dacă ar fi fost Bush, s‑ar fi aflat de mult.” Când spune asta, stă în picioare, lângă servanta din sufragerie. În oglinda de pe perete vedem cum capetele celor așezați la masă privesc în sus către ea. „Ceea ce lipsește celor mai multe femei”, spunea tot John Berger, „este impulsul – și nu puterea! – de a intra în contact cu lumea în care trăiesc”. Laura însă e în camera centrală și luminoasă, iar lumea o vede și‑o aude.

Dar nu rezistă multă vreme în peisaj. „Nu mai aștept, mă duc la Carrefour”, îi spune ea lui Lary și‑i cere cheile de la mașină. Restul femeilor rămân să muncească în semiobscuritatea celorlalte camere. Sandra își ostoiește copilul, Simona împachetează pomenile și le așază pe masă, Nușa pregătește lumânările pentru colivă, o vecină însărcinată aduce o oală fierbinte. Între timp, aproape fiecare cuplu își detonează mica poveste de adulter și toate se înscriu discret în cercul adulterului originar: al bătrânei pe care răposatul a înșelat‑o toată viața.

Mă uitam cum toată procesiunea asta de femei străvezii, înșelate, mințite, fără îndoială inteligente, dar a căror inteligență fusese trecută sub tăcere printr‑un pact universal, continuau totuși să amestece în oale și să pună pe masă pentru soții lor. Scufundată eu însămi în singura realitate care mi se prezenta, mi s‑a părut nepotrivită și detestabilă Laura în peisajul ăsta. Ele erau gazde bune, ea nu.

Laura nu e, de fapt, deloc gazdă. Ia mașina, merge la supermarket, face cumpărături, uită să‑și ia țigări, se oprește la un magazin de cartier, parchează în fața unui bloc și iscă o ceartă cu locatarii de‑acolo. Prin plecarea ei, aflăm multe despre Laura: are vicii, conflicte și libertate. Mai aflăm și că soțul ei o înșală. După ce vine s‑o recupereze, Lary îi mărturisește pe buza unui șantier abandonat: „Știu că știi că te mint atunci când te mint”. Laura e calmă și deloc surprinsă. „Lasă‑mă să mă gândesc și eu câteva zile la ce mi‑ai spus”, îi răspunde ea, cerându‑i ceva ce‑și procurase deja singură: autonomie.

Laura nu pleacă pentru c‑avea nevoie de pâine pentru a doua zi, ci de‑o alternativă; avea nevoie să denunțe ierarhia impusă a suferințelor feminine. Conflictul cu familia, pare să spună fiecare gest al ei, nu e cu nimic mai nobil decât conflictul cu lumea. Perspectiva unui troc între cele două nu o sperie. Mă întristează că a fost nevoie s‑aștept să‑și pună autonomia în cuvinte ca să îi găsesc sensul. Mă întristează că n‑am înțeles‑o încă din trailer, încă din primele minute ale filmului, când striga în mașină la soțul ei: „Ascult‑o și pe ea, că nu doare”.

_

Episodul cu Șalaru a devenit, de fapt, faimos pentru îndemnul pe care l‑ar fi lansat acesta la sfârșitul conferinței: „Pieptul în față, dosul în spate și să leșine băieții”. Însă cele zece cuvinte nu apar deloc în înregistrarea integrală a conferinței. Jurnalista în pulover galben l‑a acuzat pe Șalaru c‑ar fi spus asta după ce toate camerele și reportofoanele se opriseră din înregistrat. Privind de pe margine, nu am cum să știu dacă fraza a ieșit cu adevărat din gura lui Șalaru sau nu. Pot doar să mă uit la declarațiile lui oficiale, să mă agăț de ultima lui replică înregistrată, în care spune că în Moldova educația pentru fete este „spatele drept, pieptul înainte, ochii roată după fraieri”. Sau de acel văd din „mi‑ar plăcea să văd o elevă…” și la tot câmpul lexical al văzului: tocuri, vals, tango, spate, piept.

Pot să cred că un asemenea gând ar fi putut decurge dintr‑un asemenea set de credințe. Pot specula asta – nu pot fi însă convinsă. Pot vedea în Vasile Șalaru un om care și‑a pierdut funcția pentru niște cuvinte pe care nu le‑a spus. Dar pot vedea și‑un om care și‑a primit funcția pentru niște credințe din capul locului depășite. Pot vedea un conservator pedepsit de progresiști, într‑o țară în care aceștia prind în sfârșit voce; un om taxat de prezent pentru c‑a rămas cantonat în trecut. Pot simți compasiune pentru slăbiciunea lui. Dar pot vedea și un trecut încercând să pedepsească un prezent diferit de el. Pot simți furie pentru intransigența lui. Pot vedea asta în Șalaru, în Băsescu, în Bacalbașa, în Mihaela Rădulescu, în oamenii care sună la emisiuni radio, care merg cu mine în autobuz. Pot vedea cum o idee nouă, o libertate nouă ne sapă crevase sub picioare și cum unii rămân pe un mal și alții pe celălalt, și unii suferă prinși la mijloc.

Adevărul e că mi‑ar plăcea să fie mai ușor și la fel de adevărat e că nu știu care‑i calea să ieșim toți la lumină. Dar știu că mi‑ar plăcea să găsesc pe undeva un plan de evacuare a femeilor din incinta asta încurcată în care invizibilitatea lor, drăgălășenia și fragilitatea lor absurdă se întortochează ca niște coridoare artificiale, cu pereți de rigips. Mi‑ar plăcea să găsesc un astfel de plan, cum găsești în toaletele cafenelelor sau în cabinele de probă ale magazinelor. Mi‑ar plăcea să aflu că l‑a desenat cineva, iar dacă nu – să‑l desenăm împreună. Poate că așa ceva e imposibil, dar am vrut să scriu fraza asta.


Cecilia Laslo a lucrat într-o editură, o cafenea, un call-center, un magazin de haine și ca Zâna Măseluță. Pașii mici o fac să se gândească la gheișe, la țestoasa care se-ntrece cu iepurele, la ea ducând la mese cești cu latte art.

Andreea Chirică e ilustrator. Găsești Home Alone, cel de-al doilea roman grafic al ei, câștigător al premiului pentru ilustrație în competiția Cele mai frumoase cărți 2017, pe shop.decatorevista.ro.

Acest eseu a fost publicat în DoR #30 (Iarnă 2017). Dacă vrei să-l ai în colecția ta, cumpără numărul din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

6 Comentarii pentru “Scuipatul lui Apollo”

  • Mircea Ordean a scris:

    „M‑am întrebat dacă nu cumva ușurința cu care sunt jignite femeile în România, de pe stradă până la televizor și în Parlament, vine din acest sentiment unic și nobil pe care‑l nutrim pentru ele: o dragoste în care totul e permis.”

    Felicitări pentru efortul depus la șanterea acestui articol!

    În paralel, simt – barim legat de extrasul anterior – că lucrurile prin realitate stau un pic mai complexe.

  • Mircea Ordean a scris:

    „DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.”

    Parcă nu mi-aș dori amici / colegi în discuții serioase niște oameni ce simt nevoie a fi declarați supereroi…

  • Ana a scris:

    Multumesc! Simt o mare recunostinta. Ai spus in cuvinte pe care eu nu le gaseam, multe sentimente pe care le-am avut in ultimi ani. Ma durut articolul, dar apoi m-am simtit mai bine. Pana la urma faptul ca tu scri asa ceva si ca eu citesc este un pas inainte.

  • Diana Dutu a scris:

    Extrem de interesant articolul, de complex si de real.

    Am trecut prin toate starile, pline de nuante care se intrepatrund.

    M-ai facut sa simt multe lucruri, Cecilia, daca-mi permiti sa ma adresez la modul la care cuvintele tale m-au facut, in anumite momente, sa ma regasesc in ceea ce ai scris, in atitudini si pareri.

    Si totusi, ai format si nu ai format o opinie puternica. Si spun asta privind dintr-o perspectiva senina, il iau ca pe un lucru bun.

    (Pentru ca mi-a oferit sansa sa imi formez o parere proprie, sa nu ma contopesc total in perspectiva adevarurilor pe care le-ai prezentat)

    Este normal sa ne revoltam impotriva societatii patriarhale care ne spune ce sa fim si ce sa nu fim, si ne “pune la locul nostru” la tot pasul. Si tu, la randul tau, ai dat vina pe agresori dar si pe victimizare, insa ai lasat “lumina” prinsa intr-un labirint (fals, de altfel, dupa cum l-ai descris) dar care inca ne tine captive.

    E un articol prea bun, mult prea bun, ca sa nu ofere o privire dincolo de labirint. Laura pare aici solutia, adica lipsa de victimizare, eliminarea preconceptelor si refuzul asimilarii “valorilor sociale feminine actuale”.

    Manifestarea, lipsita de auto-victimizare, vine ca o manifestare a independentei si ca un raspuns matur catre agresorii gratuiti de care ne lovim zilnic.

    Asa cum ai spus, barbatul jigneste o femeie, devine, o femeie se simte jignita de un barbat – insa (doar) atunci cand ne complacem in conventiile sociale patriarhale – si doare, doare ca naiba – insa (doar) atunci cand suntem victime.

    Lipseste o forta, forta care face victimele sa ia atitudine si sa iasa aceasta cusca, in care Laura sa nu fie un exemplu singular in povestea ta, ci sa fie esenta sau directia luminii despre care vorbesti la final.

    Poti sa blamezi agresorii sau sa ii compatimesti la un anumit nivel, poti sa blamezi victimele ca nu vad ca sunt victime sau ca se chinuie (de-a dreptul) sa se puna singure la “locul lor”
    SAU
    poti sa iesi din acest cerc inchis, privind spre femei care au stralucit in multe domenii, care si-au implinit potentialul, in ciuda tuturor acestor aspecte social-istorice ale societatii noastre patriarhale.

    Este necesar sa luam atitudine si sa nu ne lasam “puse la locul nostru” daca nu consideram ca acela este locul nostru, dar doar ca o manifestare naturala, (si nu razbunatoare) a atitudinii de independenta care se naste din interiorul nostru. Respectand aceasta independenta si trantandu-o cu responsabil. Si asta putem face, privind spre “lumina”, dincolo de labirint.

    Multumesc pentru articol, a fost o placere.
    La mai multe.

  • Aida a scris:

    Felicitări, un articol foarte bun, necesar!

  • Andreea Euphorbia a scris:

    Hei Cecilia,

    Merci pentru acest articol și munca de a-l scrie, nu cred că a fost floare la ureche. Apreciez sensibilitatea ta și atenția la detalii, modul în care „încetinești” acțiunea și dai zoom-in la gesturi, pentru a scoate la iveală atitudini, preconcepții subtile din background.
    Mi se pare esențial acest mod de a privi in, prin și dincolo de lucruri, mai ales când e vorba de subiecte fierbinți care atât de ușor sunt monopolizate de o perspectivă pro sau contra.
    Merci că ai scris despre acest subiect, e nevoie de mai multe voci care să scoată la lumină soarta întunecată a femeilor. Și să descoperim împreună fețele și sensurile ei nevăzute.
    Așa că spor la lucru!

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #29

    DoR #29 * Noi și ei

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă