Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Scurta și curioasa viaţă a puiului de Crăiești (integral din DoR #22)

O poveste adevărată despre ce mâncăm azi și despre cum ajunge un pui din găoace în farfuria noastră. ● Textul a apărut în DoR #22. ● Abonează-te ca să nu ratezi nicio poveste.

De Lavinia Gliga
Fotografie de Cristina Gânj (Bristena)

Puiul HIRES

Când mi‑am luat puiul de la abator și l‑am dus acasă, eram îngrijorător de confuză. Intenţionasem să îl fac friptură, și nu oricum, ci în tava de tuci moștenită de la bunicul meu; urma să fie o masă în familie cu poveste și un final suculent pentru această poveste. Sau poate că, și vorba asta am moștenit‑o de la bunicu’, mă băgasem unde nu‑mi fierbe oala.

Dar ce reporter ar fi refuzat ocazia să vadă cum ajunge un pui din fermă în farfurie? Sigur nu eu, care nu mai fusesem niciodată într‑o fermă în sistem intensiv (cele din care vine cam toată carnea din magazine), ceea ce am îndrăznit să presupun că e valabil și pentru majoritatea dintre voi. Familia Oprea, care crește și vinde pui de mai bine de 20 de ani, îmi oferise acces la toate etapele afacerii lor, fără camere ascunse sau infiltrări incognito – aveam să fiu ghid printr‑o lume nu doar necunoscută, dar și controversată. Mai mult. Sunt și un omnivor preocupat de „relaţia noastră cu mâncarea” – de Paște, de exemplu, fiindcă n‑am putut să asist la tăierea mielului, am vizionat‑o într‑o filmare HD înainte să îi frig cotletele. Chestiune de asumare. Așa că mă ambiţionasem să scormonesc și dilemele morale pe care le bănuiam împachetate în tăviţele de polistiren și pungile de plastic în care ne cumpărăm carnea.

Îngăduie‑mi însă să urmez cronologia puiului.

Viaţa puilor din ferma familiei Oprea începe înainte ca ei să existe. Părinţii lor, găinile și cocoșii care fac ouăle din care ies puii, trăiesc într‑o fermă din satul mureșean Șincai, pe‑o coamă înălţată între zări burtoase, unde dimineţile de toamnă sunt revene și miros a frunze arse. Ferma e un lego de hale roșii petrecut cu tot soiul de instalaţii și e împărţită în două: sectorul de tineret, unde găinile și cocoșii stau separat, și sectorul de adulte, unde păsările sunt mutate împreună odată ce ajung la maturitatea sexuală. Fiecare sector conţine câte o clădire administrativă, nimic impunător, aduce‑a dispensar.

Intrarea în fiecare sector, și în toate destinaţiile noastre, se face prin aceste clădiri administrative și începe cu așa‑numitul filtru sanitar, un ritual de purificare obligatoriu pentru toţi angajaţii și vizitatorii.

Am pășit, talpă cu talpă, pe preșul îmbibat cu dezinfectant din dreptul ușii din dreapta, care m‑a dus direct în vestiarul femeilor, cu un cuier pentru hainele de exterior, un cuier pentru echipamentul de interior și duș. Mi‑am luat pe mine un tricou și o salopetă curate, o pereche de espadrile noi, din stocul pentru vizitatori, pe cap mi‑am pus bonetă. O doză de dezinfectant de mâini aici, câţiva pași prin curte până la una dintre cele trei hale de tineret, încă un preș îmbibat cu dezinfectant, șoșoni de plastic de unică folosinţă peste espadrile, încă o doză de dezinfectant de mâini. Oamenii trebuie să se lepede pe cât posibil de microorganismele care ar putea îmbolnăvi păsările. Fiecare haină schimbată și fiecare pas în dezinfectant îţi spun că intrarea în lumea păsărilor nu e întâmplătoare; nimic aici nu e.

Costumaţia e un indiciu pentru sentimentul de butaforie din hală. Ești deodată și un pitic înghiţit de spaţiul amplu, și un guliver într‑o mare mulţime, albă și cârâitoare, care abia‑ţi ajunge la jumătatea gambei. Decorul se pierde în lumina neconvingătoare a neoanelor, de dimineaţă prea‑devreme. E cald și aerul e greoi, dulceag. Din loc în loc sunt încălzitoare, ca niște pui ale celor de pe terase. Benzi metalice, suspendate la nivelul păsărilor, traversează hala precum culoarele unui bazin olimpic – dispozitivele de hrană și de apă. Pe jos e talaj de lemn, arată ca o tocătură de scoarţă de copac și se simte moale sub tălpi.

8.800 de puicuţe trăiesc aici și lumea lor e riguros protejată și regizată. Ritualul de purificare ţine de biosecuritate, un capitol gros din manualul fermierului. Aerul e împrospătat constant de sistemul de ventilaţie, temperatura și umiditatea sunt controlate la sutime – cei trei parametri ai microclimatului, setaţi în computere care raportează oricând statusul și dau alarme la abateri. Stratul de talaj e destul de gros ca să le izoleze și să absoarbă dejecţiile, pe toată durata șederii unei serii de păsări. Mulţimea e raportată la suprafaţa halei, ca să nu fie înghesuite.

Anotimpul și timpul n‑au legătură cu cele de afară. În sectorul de tineret, de exemplu, lumina simulează iarna, ca să le ţină în frâu dezvoltarea până ajung la maturitatea sexuală. Ziua are opt ore, de la 08:00 la 16:00, în rest e noapte.

Fermieritul de orice animale se bazează pe o trinitate de principii: rasă – casă – masă. Sunt învăţaţe din istoria comună a oamenilor și a animalelor crescute pentru hrană sau munci, iar cea cu găinile (Gallus gallus domesticus), cele mai numeroase păsări de pe Pământ, e veche de mii de ani; doar în Europa se pare c‑au ajuns prin 3.000 î.e.n. (cu o paranteză interesantă, găsită pe Wikipedia, în care prima ţară cucerită ar fi fost România).

În fermele în sistem intensiv, spre deosebire de gospodăriile tradiţionale, cu grajduri și coteţe, oamenii au transformat empiricul în știinţă. Au despicat trinitatea într‑un stufăriș de parametri, pe care îi controlează și îi reglează ca să crească generica performanţă. Animalul are un rol de îndeplinit, cu succes maxim. Bunăstarea lui, normată legal și dezbătută moral, nu e doar de dragul bunăstării, ci al productivităţii.

În sectorul de tineret, de exemplu, păsările trăiesc de când au o zi și până la 18–19 săptămâni. Rolul lor e să crească și să devină găini și cocoși sănătoși și prolifici. Acum au 52 de zile și Ovidiu Oprea, fiul mai mic al familiei, urmează să le vaccineze. Ovidiu e veterinar, are 32 de ani și e directorul tehnic al afacerii, adică gestionează tot ce ţine direct de viaţa păsărilor.

Microclimatul, dieta și comenzile săptămânale de furaje, vaccinările, probele trimise periodic la laboratorul Direcţiei Sanitare Veterinare, destule încât să hașureze spre o mie de kilometri pe săptămână, între ferma de reproducţie de aici, staţia de incubaţie, cele trei ferme de creștere și abator – reperele cronologiei puiului.

Fiecare fermă are un șef inginer zootehnist, mai e și medicul veterinar, așa că Ovidiu nu participă la toate operaţiunile. El setează parametrii, instruiește, verifică, îmbunătăţește. Tot timpul e ceva de îmbunătăţit. Dar vaccinările părinţilor puilor sunt altceva.

Și seniorii fondatori ai Oprea Avicom, tatăl, Zaharie, și mama, Victoria, și fiul cel mare, Emanuel, directorul executiv, și Ovidiu, toţi le‑au spus la un moment dat „VIP‑uri”. Găinile și cocoșii de aici au statut preferenţial, fiindcă de aici pornește afacerea lor.

Părinţii au la origini două rase pure – găini Plymouth Rock și cocoși Cornish –, încrucișate și răsîncrucișate, selectând masculi care cresc rapid și transformă eficient hrana în carne, și femele care, în plus, fac multe ouă. Familia Oprea cumpără părinţii când au o zi din Germania, de la furnizorul global Aviagen. Din ouăle lor ies puii de carne – broiler, rasa Ross 308. Ei nu se mai înmulţesc, și un nivel în plus în arborele genealogic le‑ar dilua calităţile.

Dincolo de pedigree‑ul alambicat, chiar și pentru un ochi neantrenat în evaluarea găinilor și fără deosebită apetenţă pentru ele, sunt niște păsări frumoase. Când sunt tinere, penele albe le îmbracă mușchii cu contururi rotunde, prelungite caligrafic de coada ţâfnoasă. Sunt aproape graţioase, cu ciocul rozaliu, creasta și picioarele de‑o nuanţă mai închisă și ochii rotunzi gri‑albăstrui, încă în definire.

Graţia se risipește când sunt adunate pentru vaccinare, 8.800 de puicuţe în nici un sfert de hală, delimitată temporar cu gărduleţe din sârmă. Cinci îngrijitori se chinuie să mâne zburătăceala care‑ncotro, bătând din palme și șâșâind. Șșșșș‑șșșșș! Aplauze! Șșșșș‑șșșșș! Separeul se umple cu o cotcodăceală uniformă, nu mai contează unde se termină un corp și unde‑ncepe altul.

Cocoșii trec prin același proces, în hala în care cresc împărţiţi pe categorii, mici, medii și mari; într‑un al patrulea ţarc sunt puicuţele mai mici decât media. Întotdeauna există minusvariante, adică indivizi care se dezvoltă mai lent, mi‑a explicat șefa de fermă, doamna Angela, și plusvariante. Aici, trebuie uniformizate.

Îngrijitorii cântăresc săptămânal păsările, câte 4–500 din fiecare hală, și așa le stabilesc la gram cantitatea de furaj. Mănâncă o dată pe zi și, ca să ajungă la toate în mod egal, furajul intră automat din buncărul de afară cât timp benzile sunt ridicate – arată ca niște tăvi de chec înguste, acoperite cu un grilaj. Un mecanism îl distribuie pe toată lungimea și abia apoi coboară la nivelul păsărilor. Benzile rămân jos ziua, ca să mai ciugulească firimituri, să se cocoaţe, să aibă ocupaţie.

Furajele sunt așa‑numitele nutreţuri combinate, amestecuri de cereale, soia, uleiuri vegetale, vitamine și minerale, măcinate și granulate, cu reţete adaptate vârstei și tipului de pasăre. Nu conţin proteine de origine animală (sunt și interzise în România, în afară de făina de pește). Apa e la discreţie: pe benzi sunt agăţate ca notele muzicale niște linguri portocalii, în care picură când păsările lovesc cu ciocul bumbuţul negru de deasupra. De când au o zi știu să‑l ciocănească, atrase de picătura suspendată. Le plac lucrurile care lucesc.

Secretul în reproducţie, mi‑a explicat Ovidiu, e uniformitatea. Dacă cresc sănătos și uniform, păsările vor răspunde uniform la stimularea luminoasă și vor începe să facă ouă uniform și în procent cât mai mare.

Vaccinurile sunt esenţiale pentru prevenţia bolilor și aici, la ferma de părinţi, insistă să le facă el. „Și ca să evaluez starea păsărilor, și ca să dorm liniștit noaptea.”

Sunt 20 de vaccinări, toate cât sunt tinere, unele în grup, prin apă sau pulverizare, altele, individual, cu picături în ochi sau injecţii – coregrafii ample, în care vreo 15 oameni le organizează, șșșșș! șșșșș! aplauze!, le culeg ca pe niște buchete, câte două într‑o mână, și le vaccinează una câte una, peste 12.000 de păsări.

Azi, e prin pulverizare. Ovidiu a calculat dozajul: câtă apă la atâtea doze de vaccin și un total de atâtea capete, puicuţe și cocoși de cinci mărimi. „Tot ce contează la matematică e regula de trei simplă, restul sunt povești.” O mostră de umor. E un tip pragmatic și fără‑nflorituri, trăsături comune familiei. Spune că îi plac animalele, dar nu e genul care de mic să fi fost grămadă peste un căţeluș. Îl entuziasmează știinţa meseriei. Mi‑a povestit că în vară a fost la un congres de patologie aviară în Africa de Sud, unde a cunoscut cercetători ale căror cărţi și lucrări le‑a citit și a cules o mulţime de informaţii, „chestii atât de finuţe și exacte că nu le‑ai înţelege”.

Uite vaccinurile, tot timpul apar produse noi, mai bune, mai specializate. (Subiectul a generat atâta părerologie și pseudoștiinţă încât, în ciuda calmului caracteristic, îl scoate și pe el din sărite. Pe de‑o parte, ai sute de ani de cercetare și rezultate; pe de alta, jumate de oră de Google.) „Imunologia e o știinţă al dracu’ de exactă, extrem de frumoasă și de complicată.”

Instrumentul cu care vaccinează e leit pompă de stropit pomii. Un recipient ţinut în spate cu bretele și o tijă de metal lungă, prin care pulverizează cu o anume presiune, reglată din manometru, în vârf cu un anume tip de duză, care determină dimensiunea particulei. Ovidiu, în salopeta lui gri‑petrol, mănuși chirurgicale și bonetă, înaintează prin densitatea de puicuţe, tija cu sprayul baleind stânga‑dreapta de parc‑ar căuta metale. După ce trece de ele, corpul comun se regrupează. Unele au agende proprii, sar pe benzile de hrană și de apă, una se saltă pe gărduleţ cu ghearele‑nainte, ca Xena.

Între timp, Ovidiu discută cu doamna Angela despre diete, salate cu roșii și brânză, glucide bune din sucuri de fructe. Atmosfera e casnică. Lângă mine e Ana, inginer zootehnist, tânără și frumoasă, preocupată zilele astea de niște răni misterioase. Păsările sar pe benzi, își mai agaţă un picior, se întâmplă accidente. Răniţii stau într‑un separeu și sunt trataţi cu un spray albastru‑curaçao fabulos pe penele albe. Acum sunt vreo 20, zgâriaţi în același loc și nu se știe cauza. După nici 10 minute, Ovidiu strigă din cotcodăceală:

„Puneţi pe zero încălzirea, că sunt îngrămădite!”.

Mai târziu, la vaccinatul cocoșilor, mi‑a strigat când am făcut o poză cu bliţ:

„Nu‑mi speria păsările!”.

Nu durează mult până graniţele se ridică. Corpul comun se destramă pasăre cu pasăre, penele se zburlesc, picioarele ropotesc spre toate zările halei. Scurmă și zburătăcesc talajul, câteva ies în hol pe ușa deschisă. Mă înconjoară, ciocăne în șoșonii de plastic lucitor, mă las pe vine și mă uit la ele și ele se uită la mine.

Ovidiu ni se‑alătură: „Sunt frumoase, au penajul alb, curat. Avem planuri mari cu ele – vor produce pui tot anul viitor. Le acordăm toată atenţia”.

Viaţa în sectorul de adulte e o lună de miere intensivă. Găinile și cocoșii sunt mutaţi împreună pe la 20 de săptămâni și toate zilele le sunt însorite. Lumina e parametrul‑cheie. Afară, soarele de primăvară stimulează glanda hipofiză a găinilor și declanșează ouatul. Aici, stimularea luminoasă înseamnă creșterea treptată a intensităţii, de la 10–15 lucși la 50–60, și a duratei, de la opt la 14 ore.

Halele aduc a plajă în plin sezon, o cotcodăceală pe mii de voci ritmată de‑aici și de‑acolo de câte‑un cucuriguuu! Păsările sunt mari și aerate, crestele și bărbiile roșii ca jeleurile. Crestele cocoșilor sunt aproape sângerii, blegite generos pe‑un ochi sau pe altul. Ţanţoș e probabil un cuvânt inspirat de postura cocoșilor. Găinile ba stau cocoţate pe ceva, ba se fâţâie în jurul lor.

În loc de șezlonguri sunt podiumuri din grilaj de plastic alb pe care sunt cuibarele, niște bungalow‑uri minimaliste. Benzile de hrană sunt diferite: ale găinilor sunt ca cele de la tineret, tăvile de chec înguste acoperite cu grilaj, pe care cocoșii nu le pot accesa de creastă; ale cocoșilor sunt ghirlande de coșuri portocalii, destul de sus încât să nu ajungă găinile la ele. Mănâncă raţionalizat, o dată pe zi, furaje cu reţete diferite. Ei, ca să fie‑n formă, ele, ca să aibă tot necesarul pentru ouă dese și sănătoase.

În cele peste 40 de săptămâni cât trăiesc aici, productivitatea lor descrie o curbă care se încheie la 60–64 de săptămâni, când „babele”, cum le alintă toţi cu un amestec de haz de necaz și recunoștinţă, sunt duse la abator și vândute. În vârful curbei, 91–91,5% dintre găini fac zilnic un ou. Ceea ce e foarte bine, spune Ovidiu. Scopul lui e să transforme vârful într‑un platou, spre două luni sau oricât de mult, operând cu parametrii casă – masă.

„Ele să‑și vadă de treaba lor, să formeze relaţii sociale cu suratele. Dacă lor le e bine, productivitatea e bună.”

Găinile și cocoșii nu se împerechează care‑ncotro, e în natura lor să își formeze familii. Un cocoș de la intrarea în hală nu are treabă cu găinile din spate. Într‑o hală, raportul mediu e de un cocoș la 10 găini, reperul și pentru găinile de curte. Dar, unii sunt mai iubăreţi, mi‑a spus mustăcind doamna Angela, alţii au apetit mai redus. Unul poate „călca” 20 de găini, altul, opt. Le calcă atât de des, încât în câteva luni le tocesc penele de pe spate. Se mai întâmplă ca unii cocoși să nu mai calce găinile; se numesc reforme, sunt tăiaţi și vânduţi și înlocuiţi cu unii mai tineri. Nu înlocuiesc mai mult de 15% din efectiv, ca să nu le perturbe ordinea familială.

Când se ouă, găinile au nevoie de intimitate. Cuibarele au intrările ferite, cu preșuri din cauciuc portocalii. Ouăle se rostogolesc pe podeaua înclinată și ajung pe o bandă din cauciuc alb cu găuri, ca să stea fixe în conveior, instalaţia care trece printr‑un tunel de metal pe la toate halele și transportă ouăle în staţia de sortare. Acolo, o femeie le preia și le verifică: să nu aibă fisuri, să nu fie murdare – ouăle nu se spală, fiindcă li se astupă porii. Apoi le așază în cofraje lungi din plastic alb, cu care vor intra în incubator. (E un avantaj că nu le mai mută, orice manipulare e un risc de contaminare.) Ouăle sunt dezinfectate, prin fumigare cu formol, și depozitate la 17–18 °C și 70–75% umiditate, nu mai mult de 10 zile.

Conveiorul aduce întotdeauna ouăle de la câte o hală în parte, de la păsări de aceeași vârstă, tot pentru uniformitate. Acum, de exemplu, una dintre hale e cu găini tinere și Ovidiu și doamna Angela urmăresc procentul de fecundare, alt criteriu al productivităţii. Deocamdată doar 75% sunt fertile și nu se duc la incubaţie, ci sunt neutralizate – toate deșeurile din producţie ajung la Protan, o companie specializată în procesarea lor. Când 80–85% dintre ouă vor fi fertile, se vor duce la incubator. Vârful va fi la 95–97%, alt procent de care Ovidiu e mândru.

Verificarea înseamnă că sparg ouă și se uită în ele. Au vreo 30, ţinute într‑un mini‑incubator trei zile, cât să înceapă să se formeze embrionul. În mănuși chirurgicale, Ovidiu ia ou cu ou și, deasupra unei găleţi în care se vor aduna toate, le decupează capac. Cele nefecundate, clare, sunt doar gălbenuș și albuș; unele sunt cu moarte embrionară, pe gălbenuș e rămas doar conturul embrionului; în majoritatea se vede embrionul, o reţea fină de vinișoare ca o idee de viaţă ţesută pe galbenul aprins, în mijloc cu un punct care pulsează. Inima puiului.

Viaţa puiului începe misterios, un embrion care crește ascuns în coaja oului. Oamenii trebuie să simuleze cloșca, găina‑mamă care își clocește ouăle și le oferă embrionilor exact ce le trebuie, și trebuie s‑o simuleze cât mai bine. „E ca la copii”, mi‑a spus Zaharie Oprea, seniorul familiei și fondatorul Oprea Avicom, la 61 de ani, întruchiparea bunicului mucalit. „Dacă mama e bolnavă, sau beţivă, copilul va fi nesănătos. Încercăm să fim mame cât mai bune.”

Eram în staţia de incubaţie, în Solovăstru, Mureș, o clădire albă, pătrăţoasă și joasă, o coajă modestă care nu‑și divulgă miezul. Acolo ajung ouăle din ferma de reproducţie (nu sunt menite pentru consum), câte 30.000–45.000, în cărucioare metalice încărcate cu cofrajele lungi din plastic alb (se cheamă site), în care ouăle stau ca globurile, fiecare în lăcașul lui. Din sala de recepţie, cu faianţa albă, podeaua de ciment umezită cu mopuri, ouăle intră iar la dezinfectare, jumătate de oră închise cu un reșou care bolborosește o crăticioară cu soluţie de formol. Apoi stau câteva ore în depozit, la 18–19 °C, ca să se pregătească pentru incubator, unde vor fi clocite 18 zile.

În depozit, șefa de fermă, doamna Antoaneta, împreună cu o îngrijitoare, verifică fiecare sită. Culeg câte‑o pană rătăcită, întorc ouăle care nu sunt cu fundul în sus, caută fisuri mai fine decât firul de păr. Și le mângâie și ouăle zornăie sub palmele lor, bineînţeles, cu rost: așa aud dacă au loc de joc în lăcaș și simt dacă sunt unele mai mari învecinate. Tot fac rocade, alternând mărimile ca să aibă loc când vor fi întoarse în incubator, zici că joacă table.

Sala cu incubatoarele e din altă lume. Lumina e albastră și podeaua e portocalie, e cald, parcă miroase a vopsea de ouă, locul huruie și pufnește. O latură e capitonată‑n alb lucios, cu opt uși masive străjite futurist de monitoare care afișează temperaturi și procente de umiditate – parametrii care fac din incubator cloșcă. La cea mai mică abatere se declanșează alarma, răsună în toată clădirea.

Toate aparatele din staţia de incubaţie sunt legate într‑un soft, Seniorul mi‑a spus că poate să se uite și de acasă cum funcţionează – și se uită. „Chestiuni de fineţe, cu efecte mari. La 300.000 de ouă, [o pierdere] de 1% înseamnă 3.000 de pui. Performanţa stă în amănunte.”

Ovidiu reglează graficele din diviziuni fine, câte‑o sutime de grad și un procent. Trebuie să menţină temperatura oului constantă, pe măsură ce embrionul crește și generează tot mai multă căldură, și să‑l ajute să evapore 11–12% din greutatea iniţială, ca lumea embrionului să nu fie nici prea umedă, dar nici prea uscată. „Să fie oul fericit. Și, la final, puii să fie pregătiţi să iasă.”

Verifică periodic temperatura ouălor, cu un termometru auricular, ca cele pentru bebeluși. Măsoară la ecuatorul oului, unde contactul între embrion și coajă e cel mai fin. Ideal, au o constantă de 37,8 °C. Mai demult, mi‑a spus, oamenii și le puneau pe ochi, cum le iei copiilor temperatura pupându‑le fruntea. Oamenii incubează de mult ouă, primii au fost egiptenii, acum mai bine de 2.000 de ani; și Aristotel a scris despre asta. Experienţa i‑a învăţat că dacă e prea cald, puii ies prea repede și au malformaţii, dacă e prea frig, mor sau prea întârzie.

Am simţit pe pielea mea cum e într‑un incubator al zilelor noastre, la „miraj”. Mirajul e o operaţiune pe‑atât de neverosimilă pe cât sună. Teoretic, înseamnă verificarea dezvoltării embrionilor, la mijlocul perioadei de incubaţie. Practic, înseamnă că doamna Antoaneta și încă o femeie stau în incubator și trec sitele cu ouă, una câte una, peste o masă ca de foosball, cu un șir de‑a curmezișul de becuri. Când ajung peste banda de lumină, ouăle clare sau cu moarte embrionară se aprind roșu, translucid.

Înainte să intrăm, m‑au avertizat: „S‑ar putea să nu rezistaţi, că‑i cald”.

În incubator sunt 37,5 °C și 51,11% umiditate. E un infern tropical, tavanul e un vifor care urlă și pulverizează apă, sonorul e din burta unui vapor și efectele speciale, de pe catarg. Trișez, mă ghemuiesc într‑un colţ, ferită de furia elementelor. Număr rafturile cu ouă, 12 coloane, 15 rânduri, o matrice de ouă, de‑o parte și de alta a grozavei cabine. Bonetele femeilor flutură, obrajii lucesc. Se întunecă atunci când trec sitele peste masa de foosball, singura sursă de lumină, și se văd doar ouăle roșii, trei‑patru pe fiecare. Le scot și le pun în cofrajele de carton pregătite într‑un colţ. Mă ofer să scanez și eu una. Sunt 132 de ouă pe o sită, un ou are circa 65 de grame, cu totul sita are vreo nouă kilograme. Mă opintesc în ea și abia reușesc să o disloc din raft.

Am ieșit după vreo oră, la pauză de apă; scanaseră poate jumătate de incubator. Eu eram vlăguită, ele, neclintite. Am întrebat‑o pe doamna Antoaneta, care de 30 de ani lucrează cu păsări, de 13 cu familia Oprea, dacă mai poate să mănânce ouă sau pui. S‑a uitat la mine încurcată. Sigur că da, mănâncă de toate, după poftă. Mai știe colege care după pensie ziceau că nu vor să vadă. „Dar astea‑s răsfăţături.”

În ziua a 19‑a, ouăle sunt mutate în eclozionatoare. Trei cabine mai mari, în altă sală huruitoare, cu alte grafice de temperatură și umiditate. Ouăle stau acolo trei zile, până ies puii. Prin ușile grele se aude piuit, pionieri care le dau și celorlalţi semnalul. Înăuntru e întuneric și oamenii aprind lumina doar dacă e musai, fiindcă puii s-ar îngrămădi spre ea. Acum fac o concesie, câteva minute de lumină, până sună alarma.

Ferestruica de control e un portal spre lumea nouă: în stivele de lăzi din grilaj de plastic alb, printre ouă câte‑un pui se clatină etilic, încearcă să se ridice sprijinindu‑se de coajă, lipicios și străveziu. După trei zile în eclozionator, vor fi toţi ghemotoace galbene, cu ochii gămălii negre.

Seniorul, ocupat cu suplimentarea sistemului de răcire al unui incubator, se oprește din alergătura prin staţie și ne uităm împreună la ei: „E un fenomen fantastic. Cum ciocănesc coaja și o deschid ca pe un capac”.

N‑au fost cuvinte multe, nici n‑o să‑l auzi depănând povești. Și nu fiindcă n‑ar fi un om deschis, toţi din familie sunt. Dar nu are timp, e mereu pe drumuri ori în intervenţii tehnice. El se ocupă în special de partea tehnică a investiţiilor și, din vară, e mai mult aici, în Solovăstru, unde supraveghează șantierul celor 24 de hale pe care le‑au cumpărat anul ăsta, dintre care 10 le vor popula în ianuarie.

Dar în acele câteva cuvinte poţi citi un om care, de mai bine de 20 de ani, trăiește cu puii.

S‑a apucat de fermierit din nimic. „Nici n‑o să crezi dacă‑ţi spun”, mi‑a spus Victoria, soţia și co‑fondatoarea afacerii, care mi‑a livrat istoria concentrată în vreo 20 de minute, cu tot cu date exacte. (De exemplu, ţine minte ziua când au tăiat prima serie de pui: 26 martie 1998.) Așadar, totul a început în primăvara lui ’91, când soţul ei a cumpărat, de pe‑o zi pe alta, vreo 3.000 de cocoșei și a închiriat un adăpost de fost CAP, să‑i crească vreo trei săptămâni și să‑i vândă ca pui precrescuţi, cum îi iau oamenii în gospodării. Victoriei i s‑a părut o nebunie.

Puţin context. El avea 37 de ani și ea, 33, locuiau în Ungheni, un orășel-satelit al Târgu Mureșului, aveau doi copii și lucrau la Avicola Mureș, dar nu în producţie – ea, la facturare și el, la aprovizionare. El tot căutase să pornească o afacere, era febra întreprinzătoare de după Revoluţie, așa că și‑a dat demisia și, după cocoșei, a continuat cu pui de carne precrescuţi, găini pentru ouă de consum, chiar și o serie de purcei. Un început empiric și cu multe împrumuturi. „În primii ani, ne‑am pus casa garanţie la bancă de vreo șase ori.”

Așa au cumpărat în ’93 prima fermă, în Crăiești, Mureș. O dărăpănătură cu patru hale, cu ţevile pleznite și încălzită cu cărbuni. Erau ei doi, șase femei în schimburi la singura hală pe care‑au pus‑o în funcţiune și un șofer. Cumpărau pui de o zi, îi creșteau trei‑patru săptămâni și îi vindeau direct acolo și la târguri, în satele din zonă. Au fost vremuri în care ea ţinea singură contabilitatea în biroul amenajat acasă și el dormea în fermă, în schimburi cu șeful de fermă, ca să se asigure că le e bine puilor. Pe‑atunci nu era totul monitorizat și „zootehnia n‑o faci la telefon”.

De acolo a crescut Oprea Avicom, cu brandul Puiul de Crăiești. Seniorul a studiat zootehnia, a fost la ferme și abatoare din Anglia și a văzut unde trebuie să ajungă și a adăugit, verigă cu verigă, lanţul de producţie. Deciziile mari le‑au discutat întotdeauna în familie – dar, mi‑a spus Victoria, „el era cel care zicea: Gata, facem!”. Ei îi era frică de credite, e și mai pesimistă. „El e luptătorul. Și, acum, băieţii.”

Copiii le‑au fost de mici alături. Victoria îi lua pe băieţi la târguri să vândă puii precrescuţi, mergeau cu camionul pe care el îl luase de la fier vechi și‑l meșterise o vară‑ntreagă. Emanuel, fiul cel mare, avea șapte‑opt ani când se ducea, în vacanţe, cu șoferul să cumpere porumb din sate – cu borderou de achiziţii. Când erau de mutat pui dintr‑o hală într‑alta, mutau toţi. Verile, băieţii dormeau la fermă.

„Ne simţeam foarte importanţi”, mi‑a spus Emanuel, economistul familiei, care treptat a preluat rolul de dirijor al operaţiunii. El are viziunea de ansamblu, analizează rezultate și planifică – în toamnă, seta toţi pașii din mecanismul producţiei de anul viitor, pornind de la targetul de vânzări. Fiica cea mică, acum în clasa a XII‑a, va da la Drept și va fi jurista familiei. Toţi au crescut cu afacerea și și‑au găsit firesc rolul; a fost microclimatul bun.

Chiar dacă acum, în afară de ferma pe care o vor popula la anul, sunt șase puncte de lucru, în cinci localităţi din Mureș și Sibiu, 25 de hale în care cresc pui, 290 de angajaţi, peste 150 de furnizori, 25 de magazine proprii (în Mureș, Cluj și Harghita) și câteva sute de distribuitori în Transilvania, care anul ăsta au vândut în jur de 3.000.000 de pui, spiritul de afacere de familie se păstrează. Se adună care cum în sediul din Ungheni, vizavi de casa seniorilor, discuţiile la masă sunt despre firmă, viaţa lor e o ședinţă. Victoria, cloșca familiei, vede afacerea ca „o grădină mai mare, în care au loc toţi ai mei”. Seniorul a sintetizat-o așa: „Unul produce: Ovidiu. Unul vinde: Emanuel. Unul se va ocupa de legalitate”.

I‑am furat totuși o poveste, când am plecat de la staţia de incubaţie, vreo jumătate de oră cu mașina până în Târgu Mureș, de unde el a continuat spre altă urgenţă. Momentul când a fost aproape să abandoneze, unul pe care mi l‑au povestit toţi, poate o măsură a atașamentului pentru ce au construit.

Gripa aviară, 2005–2006, o nebuloasă care s‑a stins pe cât de subit s‑a aprins. În mai 2006, s‑au depistat două focare care au lovit afacerea. Unul, într‑o gospodărie a unei familii din Crăiești. Norocul a fost că tăiaseră puii cu două zile înainte, au trimis carnea congelată într‑un depozit din Bistriţa și n‑au dispărut de pe piaţă. Dar producţia a fost oprită două luni și au trimis 70–80 de oameni în șomaj tehnic, de zicea lumea că gata, Oprea se închide.

Al doilea focar a fost lângă Sighișoara, la șase kilometri de vechea lor staţie de incubaţie. Aveau 200.000 de ouă înăuntru și nu au mai avut voie să scoată puii. În incubator, unde asta „e extraordinar, să dai viaţă, eu trebuie să omor 200.000 de pui”. A oprit aparatele, cu comisia de oficiali de faţă, dar a doua zi puii tot nu muriseră. „Parcă mă implorau să nu‑i omor. Atunci am albit. Erau 200.000 de pui atât de frumoși.”

Viaţa puiului în fermă durează în jur de 40 de zile și e o acceleraţie susţinută spre un final știut. Acum, abia a ieșit din ou, e un căuș de drăgălășenie. E cât pumnul și aripile mici sunt conturate cu pene albe. E o peticeală de pene și piele rozalie, dar capul e încă acoperit cu puf și‑arată caraghios. E cât un grapefruit – e cât o minge de handbal. Acum a prins curaj și nu mai fuge din calea pașilor în salopetă și papuci de cauciuc. Ciulește capul când într‑o parte, când într‑alta, se uită fix cu câte‑un ochi, rotund gri‑albăstrui, cumva preistoric.

„Trebuie să știi să te uiţi la o hală cu pui”, mi‑a spus Ovidiu într‑o dimineaţă la ferma de creștere din Dumbrăveni, Sibiu. „Deschizi ușa și îţi dai seama dacă le e bine.” Sunt 16.500 și căptușesc uniform hala, unii ciugulesc și alţii beau, unii se scarpină, unii dorm. „Povestesc.” Parcă te‑ai uita de sus la o uriașă și zgomotoasă sală de așteptare.

Oamenii le oferă exact ce au nevoie ca să își îndeplinească cu maxim succes rolul: să crească frumos, cu pieptul învelit în mușchi și pulpele zdravene. Rasă – casă – masă, pentru carne. „E tristul adevăr. E misiunea puiului de carne. Șederea e cât mai plăcută, hotelul e de cinci stele, până la nota de plată.”

E un adevăr incofortabil, la capătul unui schimb care ne cere să cântărim termeni greu de înghiţit. Dar am vrut să vedem cum funcţionează o fermă de pui în sistem intensiv. Vorbim despre zile de viaţă și eficienţă economică, bunăstare și profit, fericire, capete și suflete.

Oricum aș coti‑o, totul pornește de la o problemă devenită truism. Noi, oamenii, suntem tot mai mulţi, avem nevoie de hrană și resursele, spaţiul în primul rând, sunt limitate. Suntem omnivori, majoritatea avem nevoie sau vrem să mâncăm carne (asta e o capcană în care n‑o să intru). Mai mult, vrem carne pe care să ne‑o permitem. Soluţia la care am ajuns e fermieritul intensiv. Creștem animale mai eficient, cu resurse mai puţine și rezultate mai mari.

Cel puţin deocamdată, vorba lui Ovidiu: „Cineva trebuie s‑o facă”.

În cazul puiului, eficienţa stă în timpul în care crește. Rasa, părinţii și încrengătura de strămoși, îi dă potenţialul. „E o fabrică de carne.” De la 42 de grame, cât are în medie când iese din ou, poate ajunge în nici 40 de zile la 2,3–2,4 kilograme. Afară, într‑o gospodărie cu coteţ și curte în care să fugă și să scurme după râme, abia dacă ar ajunge la un kilogram, unu și jumătate. Fiindcă lumea nu îi e controlată, nici hrănit cu furaje combinate n‑ar ţine ritmul.

Timpul înseamnă costuri. Acum, un kilogram de pui grill vândut în magazin cu 9,5 lei îi costă circa 6,5 lei. Dacă ar crește în timp dublu, ar consuma resurse duble și ar avea preţ dublu. Familia Oprea plănuiește să crească de anul viitor și pui dintr‑o rasă mixtă, care crește mai lent și are carnea mai fermă, cum o știi pe cea a puiului de ţară. Dar va fi carne mai scumpă. Au decis să ia și calea puiului mai lent, mi‑a spus Emanuel, fiindcă sunt oameni care îi preferă carnea și și‑o permit. Dar nu toţi ne permitem pui lent, așa cum nu toţi ne permitem pui crescut afară.

Alternativa la‑ndemână, sistemul intensiv, și‑a creat o imagine teribilă. În avântul eficienţei, prins prin anii ’50, „fermele‑fabrică” au înghesuit animalele în condiţii chinuitoare, le‑au stimulat creșterea cu hormoni și antibiotice (în doze subterapeutice, ca să prevină dezvoltarea unor bacterii și să faciliteze asimilarea hranei), neavând nici rasele specializate, nici tehnologiile sau mentalitatea de azi. Între timp, realitatea nu mai corespunde imaginii – sau nu în Europa, unde de câteva zeci de ani se tinde spre fermieritul mai sănătos și mai etic. Promotorii de creștere de orice fel sunt interziși, condiţiile de bunăstare au crescut – argumentat inclusiv enomic, fiindcă animalele chinuite nu sunt productive, afli imediat de ce. SUA e marea fermă‑fabrică încă croită după vechi practici, deși rafinate, și o necontenită sursă de filmuleţe și știri înspăimântătoare. Și în România, mitologia puiului persistă.

Totuși, provocarea de a crește animale eficient rămâne. Ca să fie competitivă pe o piaţă cu preţul relativ limitat (media e la 6,5 lei), familia Oprea vrea să vândă carne de calitate cât mai bună, produsă cu un cost cât mai mic. Costurile scad, pe termen lung, investind în performanţa tehnică. Micile detalii cu efecte mari pe care le controlează încă dinainte ca puiul să existe, ca să‑i creeze condiţii optime să fie sănătos și să‑și atingă ritmul potenţial.

Condiţiile de bunăstare au câteva minime setate legal, conform UE: densitatea mulţimii, intensitatea luminii, transportul spre abator, concentraţia de noxe din aer și calitatea apei. Pentru confort sporit, fermierii primesc subvenţii din fonduri europene – familia Oprea primește pentru primii trei parametri, în toate fermele minus cea din Crăiești, care la anul intră în modernizare.

Dar, o fermă de pui nu e o fabrică de cuie. Optimul e modelat constant de schimbul dintre păsări și oameni.

Stresul e indicatorul – și un motiv din mitologia puiului. Nu vrem pui „stresaţi”. Nici familia Oprea nu vrea pui stresaţi, fiindcă se zburlesc, nu cresc conform potenţialului, nu aduc profit. Stresul animalelor, din câte‑au înţeles până acum oamenii, provine din nemulţumirea nevoilor de bază. Urmăresc să aibă acces la hrană și apă, desigur, să nu le fie prea cald sau frig, să se odihnească, să nu fie înghesuiţi, se simtă în siguranţă, să nu fie răniţi sau bolnavi.

„Toată hala e plină de senzori”, mi-a spus Ovidiu. „Un creier care analizează toate informaţiile – dar setat de creierul uman.”

Microclimatul le asigură confort termic și aer cu cât mai puţin dioxid de carbon din respiraţie și amoniac și hidrogen sulfurat din dejecţii. Sistemul de încălzire și ventilaţie menţine și așternutul uscat, ca să nu fermenteze, să producă și mai multe noxe și să ameninţe cu boli respiratorii sau de piele. Capacitatea de control al microclimatului permite o densitate mai mare a mulţimii. În cele două ferme cu plus de bunăstare, un pui are minimum 550 cm2, ceva mai puţin decât o foaie A4, un petec de linie punctată virtuală pe care-și navighează lumea.

Lumina e un parametru important, puii mănâncă ziua. În fermele‑fabrică s‑a practicat iluminatul non‑stop, dar s‑a dovedit păgubos – le dă peste cap tabieturile, sănătatea și ritmul de creștere. În ferma de aici, lumina e stranie, din neoane albastru‑european și verde‑ierbos, s‑a dovedit că le priește. În primele două zile, e aprinsă 24 de ore, ca puii să găsească hrana și să‑și formeze apetitul; treptat, programul ajunge la 18 ore de zi intercalate cu reprize de noapte, pentru digestie și odihnă în liniște.

„În sistem industrial, bunăstarea e foarte bine stabilită, prin cercetare”, spune Emanuel. Când ajunge în fermă, puiul are nevoie de 32 °C. Un grad mai puţin, e nemulţumit; un grad mai mult, irosesc căldura. La fel, cu spaţiul sau lumina. Sub pragul minim, scade performanţa. Peste, cresc costurile. „Fără condiţiile de bază, n‑ar crește. E mai bine dacă poţi să‑i asiguri spaţiu mai mare, dar te costă în plus. Ai confort sporit din punct de vedere etic.”

Optimul de bunăstare produce carne cu costuri minime. Orice în plus se plătește.

Hrana e ad libitum și îi furnizează organismului exact ce are nevoie, când are nevoie. Schimbă patru reţete de furaje, amestecuri de porumb (50–60%), grâu, orz, soia, uleiuri vegetale și suplimente de vitamine, minerale și aminoacizi, importante pentru imunitate și dezvoltarea sănătoasă a scheletului și a musculaturii. Oamenii cântăresc săptămânal pui din mai multe grupuri din hală și urmăresc sporul mediu zilnic, o curbă care crește de la 15–16 grame luate în greutate, la o medie de 60 de grame. O hală consumă într‑un ciclu circa 70 de tone de furaj, stinse cu 150 de metri cubi de apă.

Puii nu sunt „umflaţi cu hormoni și antibiotice”, refrenul mitologiei puiului. Promotorii de creștere sunt interziși și în România de aproape 10 ani și controalele sunt stricte. Trimit probe la laboratorul Direcţiei Sanitare Veterinare din toate etapele producţiei – pentru salmonella și alţi agenţi patogeni, calitatea apei, eficienţa dezinfecţiei, reziduuri de substanţe interzise în carne: pesticide, hormoni, antibiotice. Trimestrial, medicul DSV prelevă probe aleator, vin inspecţii spontane.

„Și dacă n‑ar fi interziși, tot n‑aș folosi”, spune Ovidiu. „Oricum vârsta de abatorizare e joasă, unde s‑o mai cobor?”

Antibioticele sunt permise doar ca tratament și au indicată perioada de eliminare din organism. Dar nimeni nu vrea să ajungă la ele, sau la orice alt tratament ori supliment. Costă și timp, fiindcă un pui bolnav sau slăbit încetinește ritmul, și bani. „Antibioticele sunt un semn că ceva nu faci bine.” Vorbește despre tehnopatii, afecţiuni ale păsărilor cauzate de greșelile oamenilor. „Bacteriile sunt în mod normal ţinute sub control, dar dacă managementul fermei e prost, imunitatea scade și se îmbolnăvesc de –ite și –oze. Nu știi să crești pui.”

Mai mult, tendinţa e spre tratamente naturale. Aici, singurul pe care puii îl primesc preventiv e împotriva coccidiozei, cauzată de un parazit intestinal la care păsările sunt extrem de susceptibile. E conţinut în furaj, până la 30 de zile, și se elimină din organism într‑o zi. Ferma familiei Oprea colaborează din 2012 cu Universitatea de Știinţe Agronomice și Medicină Veterinară din Cluj, pentru dezvoltarea unuia pe bază de pelin dulce (Artemisia annua). La anul, îl vor testa în câteva hale.

Pe Ovidiu îl irită că mitologia e perpetuată de „pseudo‑specialiști” care nu se pricep și nu aduc argumente. „Minciunicopschi (sic!) și alte nume mondiale discută cu lejeritate despre hormoni, antibiotice. Lumea e influenţabilă, schimbătoare, se poate profita josnic pe seama asta. Știind care e adevărul, te revolţi. Pot să prezint dovezi că nu fac nicio șmecherie.

Copiii mei mănâncă de aici, le‑aș da tâmpenii? Ăsta e ultimul argument.”

Preferă să prevină, în loc să trateze, prin tot ce ţine de managementul fermei, de la ritualurile elaborate de biosecuritate și microclimat, la hrană și vaccinuri – puii primesc patru și eficacitatea e testată cu probe de sânge la laborator. Ritmul accelerat îi face să reacţioneze imediat la orice neregulă, așa că Ovidiu investighează mereu cauze coborând pe lanţul producţiei.

Dar oricâte calculatoare ar avea și oricât ar încerca să prevină, tot îl mai surprind. „Biologia își mai cere drepturile.”

Dimineaţa, în holul halelor sunt câte doi, trei, pui morţi. Boala e firească, gândește‑te la o sală de așteptare, cineva sigur tușește. Mortalitatea considerată normală e de 3,7%, dar el spune că aici e mult – au adus‑o la 1,7–2%. Azi a găsit un pui ghemuit la perete, unde se retrag când nu le e bine, să fie feriţi. L‑a văzut cu aripile lăsate, abdomenul umflat, ochii înfundaţi în orbite. Un pui bolnav nu mai ajunge la mâncare și la apă, calcă ceilalţi peste el, suferă. Și pune în pericol toţi puii din hală, până moare poate să răspândească bacterii, să contamineze așternutul. Strănutul cuiva e mai riscant într‑o sală de așteptare aglomerată.

Dislocare cervicală se numește tehnica de eutanasie, cuvânt care vine din greacă: „eu” înseamnă „bine” și „thanatos”, „moarte”. Îl ridică de aripi, cu o mână îl ţine de picioare și cu cealaltă îl prinde imediat sub cap, o extensie și‑o apăsare și îi decuplează coloana vertebrală, de parcă l‑ar scoate din priză. Ochii se închid, corpul mai zvâcnește – descărcări nervoase involuntare, mi‑a spus, cum tremură o mașină după ce‑i oprești motorul –, se simte cheagul de sânge adunat în gâtul moale, cald.

„Îmi pare rău, dar suferă și e un risc pentru ceilalţi”, a ţinut să‑mi spună, îngrijorat că cred și că vei crede că e traumatizant. Deși am înţeles. Dar moartea e întotdeauna greu de înghiţit.

Spuneam că am vrut, dinainte să îmi iau puiul de la abator, să îl fac friptură în tava de tuci moștenită de la bunicul meu. Dar abia mai târziu am înţeles de ce. După ce l‑am sărat și l‑am piperat și l‑am umplut cu mere, cum m‑a învăţat bunicu’, și după ce l‑am copt și l‑am mâncat cu ai mei, în bucătăria în care bunicu’ m‑a crescut și m‑a învăţat să mestec bine, să nu irosesc mâncarea și să fiu cumpătată.

Doar în tava de tuci neagră și grea, cu smalţul alb pe care niciun detergent nu‑l poate spăla de generaţii de fripturi de pui, putea să încapă tot ce știam și ce nu știam despre un pui a cărui cronologie am urmat‑o, încă dinainte să existe și până a murit.

Nu știu dacă a fost fericit. Vrem să mâncăm carne de la animale „fericite”. Nu știu ce înseamnă fericirea pentru un pui. Ghidul crescătorului vorbește despre „libertate”, o traduce ca lipsa principalilor factori de stres. A trăit ferit, dar și fără s‑o zbughească dimineaţa afară, fără să scurme în pământ după râme, fără să se încălzească la soare. Nu știu cât aș plăti ca să primească mai mult; probabil o măsură e nostalgia pentru un timp pe care nici eu nu l‑am trăit, când oamenii se trezeau odată cu găinile și erau mai liberi.

Am căutat să‑i înţeleg viaţa uitându‑mă în ochii rotunzi și stranii. De fiecare dată am întâlnit o privire curioasă. Animalul se uita la mine și eu mă uitam la el și a fost curios de liniștitor să recunosc familiarul și abisul dintre noi: are lumea lui și pentru om e inaccesibilă.

Așa mi‑am găsit o consolare, fiindcă îmi place friptura și aveam nevoie de o consolare, cum poate ai și tu. În Why Look at Animals (De ce să privim animalele), John Berger scria că ţăranii ar fi ultimii oameni care mai trăiesc cu ele și mai onorează acea dualitate: pentru ei, animalele sunt aici și acolo, hrană și mesageri. Ei le cresc și le sacrifică. Doar noi, cei care ne‑am despărţit de animale, citim în relaţia asta un conflict.

Coaptă în tava de tuci, povestea puiului a devenit și despre oameni. Știu că puiul meu a trăit într‑o fermă în sistem intensiv, cu calculatoare și performanţă și profit. Dar și că oameni au avut grijă „să fie sănătos și să crească frumos”, ca eu să duc acasă 1.889 de grame de carne și oase și piele, împachetate într‑o pungă de plastic. Oameni care au dormit cu puii.

Și mai știu că un om l‑a sacrificat, fiindcă așa se cheamă moartea în abator.

A fost unul dintre cei 15.883 de pui care au crescut într‑o hală din ferma din Crăiești și au fost aduși, câţiva pași, în camioane de „TRANSPORT ANIMALE VII” până la gura abatorului. Din camionul cu prelatele suflecate, un bărbat în echipament de lucru încarcă pe o bandă rulantă navetele galbene, 10 pui într‑una, creste și ciocuri rozalii iţite printre zăbrele, cotcodăceli uzuale. Câteva secunde mai încolo, doi bărbaţi în mănuși îi scot din navete și îi agaţă cu picioarele‑n sus, cum pui o haină în cui, în lanţul mișcător de suporturi metalice.

Imediat, puii intră într‑o sală aburită, vuind mecanic. Șiragul de piepturi bombate, cu penele ciupelite, e mângâiat de o bară de metal; atingerea se pare că îi liniștește, se uită la podeaua cafea cu lapte, udă și lucioasă. Imediat, un puf de apă le umezește picioarele și intră, cinci deodată, în asomator, o cabină albă în care sunt scufundaţi până la aripi într‑o baie electrificată. 100 de mA și 6 V le petrec tot corpul și se cufundă într‑un leșin electric.

Un animal se consideră că e inconștient, spune Autoritatea Sanitară Veterinară în Ghid ucidere păsări, când nu mai are posibilitatea de a simţi emoţii, pozitive sau negative, cum ar fi agitaţia sau frica, și de a‑și controla mișcările voluntare. Electrocutarea în baie cu apă garantează un efect optim.

Bărbatul de la linia de sacrificare îi așteaptă la celălalt capăt al cabinei albe. Nu le prinde capul și nici nu‑l apucă, gestul e blând ca o chemare. Cu palma stângă protejată de o mănușă de lucru portocalie, cheamă corpul inconștient și taie gâtul ud căscând un hău sângeriu. Sângele se scurge în cuva de inox de dedesubt. Cheamă, taie, șorţul de cauciuc alb se stropește. Corpurile inconștiente se zbat, se știe că păsările arată reflexe musculare puternice, spune Ghidul, semn că creierul a pierdut controlul. Bărbatul le mai pune palma stângă pe piept, să nu stropească, apoi cheamă, taie.

Sala e un labirint mișcător de pui suspendaţi care urcă și coboară printre utilaje și oameni. După ce le taie arterele carotide și jugulare, puii sunt purtaţi vreun minut și jumătate peste cuva de inox. E important ca sângerarea să fie rapidă, abundentă și completă, ca să moară repede și să li se golească organele și mușchii de sânge. Zigzagul continuă cu opărirea, într‑o cuvă din inox închisă; în alta, o râșniţă cu roţi cu degete de cauciuc smulge penele; apoi, gâturile trec printr‑o strâmtoare din două bare care smulge capetele, cu tot cu esofagul. Peste tot cineva dă cu mopul, cineva golește recipientele cu resturi (toate sunt neutralizate).

Două femei, echipate stas, în salopete, șorţuri și cizme de cauciuc, mănuși și bonete albe, le crestează ceafa, apoi puii trec printr‑un cuţit care lasă doar ghearele în suport și cad pe un tobogan spre sala de eviscerare. Alt labirint suspendat, la care 18 femei fac clacă: scot viscere, pipote, ficăţei, inimi.

Urmează zvântarea și răcirea, vreo două ore într‑o sală în care ești ca pe fundul unei piscine, podeaua e albăstruie, lumina cade în raze și peste cap ai doar ciorchini-ciorchini de pui. Apoi, tranșarea și ambalarea, unde puii sunt puși cu fundul pe conuri albe, ca niște lampadare, și trec prin 24 de perechi de mâini sincronizate, care decupează piepturi, pulpe și aripi, organizează și ambalează pui întregi și piese în casolete de polistiren și pungi de plastic.

Ce e important de reţinut, mi‑a spus șeful de abator, e că majoritatea procesului e manual. Sunt puţine pierderi și calitatea cărnii e mai bună. În biroul lui, televizorul transmite din fermă. În imaginea albastru‑verzuie, se văd puii albi dolofani, care-cum prin hală; nu se aude zarva de cotcodăceală, televizorul n‑are sonor.

În hala unde au trăit 37 de zile puii pe care bărbatul încă îi sacrifică, e liniște. În curând, va fi golită, spălată, văruită, dezinfectată și ţinută închisă minimum 14 zile, în vid sanitar. Acum, becurile, stalactite albastru‑european și verde‑ierbos, sunt încă aprinse. Benzile cu hrănitoarele și cu notele muzicale pentru apă sunt ridicate. Pe jos, așternutul de paie pare frământat cu pământ. Prin ușile larg deschise, intră soarele tăios de toamnă. ●

Nota editorului: Oprea Avicom a apărut în viaţa DoR ca parte dintr-un proiect editorial despre afaceri antreprenoriale românești de succes, dezvoltat la iniţiativa BRD Groupe Société Générale. Fiindcă am obţinut acces la toate etapele procesului de producţie și subiectul este unul care ne preocupă, am decis să îl tratăm cu standardele editoriale și profunzimea caracteristice poveștilor din revistă. (Textul nu a trecut printr‑un proces de aprobare al unui advertorial, cu banca sau afacerea.) Lavinia Gliga a fost de la început reporterul cel mai potrivit, pentru că putea accesa mai ușor subiectul (locuiește în Cluj) și e preocupată de relaţia noastră cu mediul în care trăim.

Nota autoarei: Mama, Rodica Gliga, colaborează din 2006 cu Oprea Avicom, ca expert contabil. Am interpretat aparentul conflict de interese ca pe un gir pentru afacere, fiindcă o cunosc de mult timp și știu cum lucrează – și în contabilitate, și în bucătărie.

✦✦✦

Poveste publicată în decembrie 2015 în DoR #22: „Adevăr/Provocare”.  Dacă vrei să-l ai în colecția ta și să ne susții să continuăm să facem astfel de materiale, cumpără-l din shopul DoR. Îl poți avea și în format digital. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

2 Comentarii pentru “Scurta și curioasa viaţă a puiului de Crăiești (integral din DoR #22)”

  • Pingback: DoR (Decât o Revistă) » Ce ne-a plăcut din DoR în 2015

  • Pingback: Linkuri & DoR – 18 februarie | Tăieţel

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #25

    DoR #25 * Muncă

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2016

    #story2016

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2016 Decât o Revistă