Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Am crescut singure acasă

January 25th, 2018
Tags: ,

În ultimii 15 ani, am văzut-o pe mama doar de cinci ori. A plecat, ca mulţi alţi părinţi, să lucreze în străinătate şi nu s-a mai întors.

Text de Mădălina Oprişan
Colaj de Anna Grozavu

Mama avea 43 de ani când a plecat să lucreze în Israel. Eu aveam 13, iar sora mea avea şapte şi urma să înceapă şcoala în toamnă. Locuiam de aproape un an doar noi trei, după ce mama reuşise să cumpere un apartament cu banii strânşi din vânzarea de ţigări de contrabandă, pe care le căra cu traista prin Bacău. Odată cu acest apartament, reuşiserăm să scăpăm şi de Mihai, tatăl soră-mii, care în ultimii şase ani ne bătuse pe mine şi pe mama ori de câte ori se enerva.

Pe tatăl meu adevărat nu l-am cunoscut niciodată, pentru că părinţii mei s-au despărţit înainte să mă nasc. Pe atunci, mama avea 30 de ani, locuia singură într-o garsonieră, lucra la o fabrică de maşini-unelte ca subinginer şi îşi dorise să aibă un copil, chiar dacă avea să-l crească doar ea. Mai erau doi ani până la Revoluţie şi chiar dacă gura lumii spunea că eu sunt copil din flori, mamei părea că-i merge bine.

Când l-a cunoscut pe Mihai, eu aveam cinci ani şi mama era în şomaj. Ne-am mutat amândouă în apartamentul lui cu două camere. Un an mai târziu, a apărut sora mea şi eu am început să am grijă de ea cât mama şi Mihai erau plecaţi la muncă. Aveau o tarabă într-o staţie de autobuz şi vindeau dulciuri şi ţigări aduse de la turci. Nu după mult timp, mama şi-a dat seama că nu poate conduce o afacere împreună cu Mihai, aşa că a început pe cont propriu. Ca să-şi câştige propriii bani, vindea ziare pe stradă şi, mai apoi, ţigări fără timbru aduse de la Chişinău. Acasă, viaţa noastră era un coşmar. Au fost nişte ani de groază, cu frică, bătăi şi multe dăţi în care am fugit cu mama de acasă, de teama lui Mihai. De sărbători era cel mai greu, pentru că atunci stăteau mai mult acasă şi se certau mai des. Eram tăcută, speriată, slabă şi arătam ca un băiat. Aveam note mici la şcoală şi îmi făceam lecţiile cu sora în braţe, tremurând de spaimă că mama ar putea fi omorâtă în bătaie. Am învăţat să scriu şi să citesc abia prin clasa a III-a, pentru că nimeni nu mă ajuta la lecţii. La 11 ani am scris în jurnal că, atunci când voi fi mare, voi da admitere la Jurnalism şi voi pleca de acasă.

Ultimul an petrecut cu mama în ţară a fost singurul an normal din viaţa mea. După şase ani de calvar, scăpasem de Mihai şi îmi amintesc că am stat pentru prima oară cu ea şi cu sora mea la masă, în noaptea de Revelion. Aveam o casă a noastră, brad şi mâncare. Ne-am uitat la televizor, am desfăcut o şampanie şi ştiu că ne-am culcat destul de devreme. Până atunci, nu stătuserăm niciodată la masă, ca o familie.

_

În 2001, ideea plecării la muncă în străinătate nu era o surpriză în cartier, dar nici un fenomen. Era, mai degrabă, o mare realizare. Aveam colegi la şcoală care se mutaseră cu familiile lor în Italia sau Spania, dar şi colege care trăiau cu bunicii după ce părinţii plecaseră fără ele. Trecuseră 12 ani de la Revoluţie şi primul val de antreprenoriat românesc dădea faliment – micile magazine sau tarabe deschise pe străzi, în staţiile de autobuz sau în scări de bloc se închideau rând pe rând. Cei puţini care reuşiseră să plece o duceau mai bine.

Dincolo de dulciuri şi de bunăstarea care se întrevedea afară, erau şi poveşti de groază, cu oameni care-şi girau apartamentele la cămătari pentru a obţine bani de plecare, cu firme false care intermediau acte şi locuri de muncă sau cu femei care ajungeau captive în reţele de prostituţie.

Cam pe atunci a văzut şi mama un anunţ într-un ziar, prin care se căutau îngrijitoare pentru bătrâni, în Israel. I s-a părut ceva mai serios, pentru că nu trebuia să fii tânără şi să ştii să dansezi. Cerinţele erau clare: trebuia să ai peste 40 de ani şi să ştii o limbă străină. Mama mai ştia germana din facultate şi rusa din liceu. A sunat la numărul din anunţ şi a început să repete la germană.

Deşi plecarea nu era sigură, mama a început să se pregătească. Şi-a făcut analizele medicale la Bucureşti. A renunţat la hainele bărbăteşti pe care le purta până atunci şi şi-a cumpărat o bluză, o fustă şi o pereche de pantaloni. Nu avea pantofi cu toc, farduri sau cercei în casă. Atunci s-a tuns, şi-a vopsit părul şi s-a aranjat pentru prima oară de când o ştiam.

A plecat în Israel într-o după-amiază de vară, în 2001. Îmi amintesc că era cald şi am mers cu verişoara mea, Carmen, să o conducem până la gară. Sora mea era probabil la Mihai sau la o mătuşă. Pe drum am vorbit nimicuri. În zilele dinaintea plecării mi-a zis să fiu cuminte, să nu fac prostii, că nici dacă mor ea nu are cum să vină în ţară.

Tot bagajul mamei era într-o geantă pe care o folosise când vânduse ţigări. S-a urcat în ultimul vagon al trenului de Bucureşti şi din capătul scărilor ne-a zis „pa”. Apoi şi-a ferit privirea şi a plecat spre compartimentul ei. Fusese mereu o femeie puternică, nu plângea niciodată, nu mă alinta, nu mă lua în braţe şi nici nu mă pupa când ne vedeam. Pe sora mea o alinta mai mult pentru că era mai mică, însă ea nu-şi mai aminteşte.

Aşa că, odată ce-am rămas singură pe peron, cu trenul plecând, n-am plâns. Nu i-am zis că nu vreau să plece. Nu m-am tăvălit. N-am urlat după ea. Am rămas împietrită şi nu mi-am dat seama că mama mea chiar pleacă.

_

Eu şi sora mea nu aveam vreun plan concret. Rămăseserăm în apartament cu o bătrână pe care mama o adusese să locuiască cu noi cu câteva luni înainte să plece. Femeia căuta o gazdă şi, în loc să ne plătească, ne ajuta la gătit şi curăţenie. Imediat după plecarea mamei, eu am fost luată în grija nanei, sora mamei, iar sora mea a fost luată în grijă de altă mătuşă, după tată.

M-am mutat într-o casă nouă, într-un cartier nou, la o şcoală nouă şi a început să-mi placă noua mea viaţă. Pentru prima oară nu mai aveam grijă de sora mea, ci avea altcineva grijă de mine. Aveam orar, un program fix, făceam meditaţii, m-am înscris la un cenaclu literar şi am început să citesc cu voce tare textele pe care le scriam în agende. A fost ca şi cum, brusc, toată lumea şi-ar fi dat seama ce copil extraordinar, bun şi talentat sunt. Pentru prima oară, mă simţeam copil şi singura mea grijă era să merg la şcoală şi să învăţ.

Mama ne scria scrisori lungi din Israel şi ne suna în fiecare săptămână. Ne povestea cum locuieşte în aceeaşi casă cu bătrâna de care avea grijă, cum stătea acolo 24 din 24 de ore şi cum avea doar o zi liberă pe săptămână. Muncea din greu şi se simţea ca la puşcărie, iar eu mă simţeam cumplit de vinovată. Eram în clasa a VII-a şi de atunci mi-am dorit foarte mult să nu fiu o ruşine pentru mama, să fiu admisă la un liceu bun, să învăţ bine, să recuperez toate golurile pe care le aveam la matematică. Tot în acea perioadă, mi-am dorit să nu mă fi născut. Mi-am imaginat că viaţa mamei ar fi fost mai uşoară fără mine.

Ani de zile am crezut că e vina mea că a plecat. Îmi era ruşine că mama avea un loc de muncă diferit de ingineria învăţată la facultate şi mă simţeam vinovată că primeam bani. Am văzut Parisul înainte să văd Bucureştiul. Primeam cutii cu haine, cafea, parfumuri şi diverse cadouri pe care mama le primea de la oamenii în casele cărora făcea curăţenie. Banii erau modul în care mama ne răsplătea pentru orice sau, dimpotrivă, ne pedepsea, ameninţându-ne că nu ne mai trimite dacă nu o ascultăm. De ziua mea primeam bani, de Crăciun primeam bani. Când am intrat la liceu, am primit cadou 500 de dolari.

Cu timpul, am ajuns să dispreţuiesc banii, pentru că banii n-o aduceau niciodată pe mama acasă. Am învăţat să nu mă leg de obiecte, lucruri sau oameni, să fiu independentă, puternică şi să nu plâng, nici de mila mea, nici de dorul ei. Credeam că toţi oamenii pe care-i iubesc vor pleca din viaţa mea, mai devreme sau mai târziu.

Primii doi ani după plecarea mamei au trecut fără să-mi dau seama. După ce-am intrat la cel mai bun liceu din oraş, m-am întors acasă cu sora mea, pentru că nana credea că am crescut şi că nu o să mă poată stăpâni. Bătrâna pe care mama o lăsase cu noi când a plecat a mai rămas să locuiască cu noi câteva luni, apoi i-a murit singurul băiat şi s-a mutat cu nepoţii.

Am rămas singure, doar noi două, într-un apartament cu trei camere, la etajul patru al unui bloc din Bacău. În primul an de liceu, nana ne aducea săptămânal mâncare cu oalele. Apoi s-a mutat la ţară şi eu am început să gătesc. Mama spunea că asta-i un fleac. Era bucuroasă că în Israel, după o zi de muncă, putea să se ducă la supermarket şi să-şi cumpere orice îi poftea inima. Când a venit acasă prima oară, după cinci ani, ne-a umplut frigiderul cu mâncare şi ne-a gătit reţete exotice învăţate în străinătate – salată de ton cu brânză de vaci şi ceapă, salată de avocado cu lămâie. Aşa că eu şi sora mea am învăţat să nu ne plângem de nimic, să nu spunem ce simţim şi să nu recunoaştem că ne este greu. Orice greutate a noastră pălea în faţa greutăţilor prin care trecea ea.

Pastele au fost primul fel de mâncare pe care am învăţat să-l gătesc. Am mâncat paste multă vreme. Apoi am început să fac ciorbe. Mi-am dat seama că dacă pun sare, multă sare, orice mâncare are gust, indiferent cum o găteşti. Sora mea mânca de voie, de nevoie ce-i găteam. Am poftit mereu după prăjituri de casă, făcute de o mamă, însă am refuzat să învăţ să le gătesc pentru că, în mintea mea, numai mamele fac dulciuri.

Tot pe atunci, l-am cunoscut şi pe Lucian, omul care-mi este, de atunci, partener de drum. Era mai mare decât mine cu patru ani şi am crescut în acelaşi bloc de garsoniere în care stătusem cu mama înainte să-l cunoască pe Mihai. Mamele noastre erau prietene când eram noi mici. Niciunul dintre noi nu-şi cunoaşte tatăl adevărat şi cred că faptul că a fost crescut doar de femei l-a făcut un om bun. Bunătatea lui m-a salvat pe mine.

Mama n-a fost însă niciodată de acord cu relaţia mea cu Lucian pentru că şi-a dorit ca fetele ei să aleagă bărbaţi din familii bune, înstărite, să nu treacă prin greutăţile prin care a trecut ea. În timp, a început să-mi reproşeze că a investit în mine bani pe care nu-i mai poate recupera: meditaţii, mâncare, haine, călătorii.

_

Crăciunul din 2006 a fost singurul pentru care mama a venit acasă. Eu urma să împlinesc 18 ani, iar sora mea avea 11 ani. A venit cu David, bărbatul pe care îl cunoscuse acolo şi cu care urma să facă o căsătorie de convenienţă pentru ca ea să se poată întoarce la muncă în Israel. Mama era schimbată, mult mai îmbătrânită decât ne-o aminteam. Nu ştiam cum să ne comportăm cu ea, ce să facem, ce să spunem, cum să stăm la masă. N-a fost un Crăciun ca în poveşti. După o vreme, ne-am certat. Îi spuneam tot felul de minciuni ca să mă văd cu Lucian.

A stat acasă câteva luni, până s-a căsătorit cu David, până a rezolvat cu actele şi până am împlinit eu 18 ani. În lunile acelea, ne-a renovat toată casa. A cheltuit toţi banii pe care-i strânsese în cinci ani de Israel pe uşi care glisează, cabină de duş futuristă, mobilă nouă în bucătărie şi parchet laminat în sufragerie. Aveam unul dintre cele mai frumoase apartamente din tot blocul.

Apoi a plecat.

La fel ca prima dată, nu aveam niciun plan. Mama nu ne-a spus niciodată când se întoarce acasă sau dacă se mai întoarce vreodată. Planul ei era să strângă bani şi să ne ţină pe noi la şcoală. În rest, noi n-aveam de ce să ne plângem. În realitate, am rămas iar cu sora mea, într-o casă complet nouă, în care noi două ne simţeam singure. Singurătatea aceasta ne-a ţinut împreună, chiar dacă eu n-am fost o soră şi o mamă bună pentru ea.

Când eram amândouă acasă, stăteam fiecare în camerele noastre. Trânteam uşile în urma mea şi eram furioasă că trebuie să am grijă de sora mea şi că mă simţeam ca un om mare. Erau şi momente bune, când stăteam pe canapeaua din sufragerie, mâncam în pat şi ne uitam la televizor. Când veneau banii de la mama, plăteam facturi, făceam aprovizionarea, puneam bani de meditaţii deoparte şi trebuia să ne încadram în ce rămânea, până tura viitoare. Mai complicat era când se stricau lucruri prin casă sau aveam inundaţii. Atunci îl chemam pe Lucian sau pe vecini să ne ajute.

În liceu eram foarte cool pentru că n-aveam oră de venit acasă, puteau să doarmă alţi prieteni la mine şi puteam să merg la mare fără ca mama să-şi dea seama dacă-s în tabără în Costineşti sau cu cortul în Vama Veche. Puteam să fumez, dacă aveam chef, deşi nu m-am apucat niciodată serios. Puteam să beau în parc cu prietenii, pentru că pe mine nu mă mirosea nimeni când mă întorceam acasă. Trăiam însă cu senzaţia că nimănui nu-i pasă de mine şi eram invidioasă pe colegii care mergeau în vacanţe cu părinţii lor sau pe prietenele care se duceau cu mamele la cumpărături în mall.

Eram serioasă, rece şi distantă faţă de oamenii care nu-mi erau prieteni. Păream sigură pe mine şi independentă. În faţa altora nu plângeam şi nu mă plângeam niciodată de nimic. În secret, îmi doream să fiu normală, la fel ca toţi ceilalţi copii. Mă simţeam prost că vecina de lângă uşa noastră şi nana ne aduceau mereu mâncare de sărbători, să avem şi noi drob, sarmale şi salată boeuf. Părinţii prietenilor mei îmi dădeau prăjituri şi mama lui Lucian îmi făcea pachet pentru acasă. Oricât de bună era mâncarea făcută de alte mame, nu era la fel ca mâncarea făcută de mama.

În momentele acelea, când aveam un nod în gât şi îmi venea să plâng, îmi ziceam în gând că „trebuie să fiu puternică”. Soră-mii îi spuneam că „asta e” şi că trebuie să scoatem ce-i mai bun din toată experienţa asta. Nici ei nu-i dădeam voie să plângă. Când izbucnea totuşi, repetam obsesiv, pe un ton ridicat şi serios: „Nu mai plânge! Opreşte-te din plâns!”. Mi-era teamă că dacă începem să plângem n-o să ne mai oprim. Am repetat mantrele astea până am devenit adult şi mi-am dat voie să plâng şi să urlu de durere.

Nu mi-am dat seama că sunt mulţi copii la fel ca noi, rămaşi singuri acasă, decât când am ajuns la jurnalism în Bucureşti şi fenomenul „emigrării părinţilor” apăruse la ştiri. Pe vremea aceea, în 2008, cifrele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie vorbeau de peste 92.000 de copii cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate. În 2016, cifra e de aproape 95.000 de copii; din 15.000 de familii sunt plecaţi ambii părinţi. Multă vreme n-am crezut că e vreo problemă că stau singură acasă sau că mama a plecat. Abia când m-am făcut mare şi au apărut campanii de conştientizare făcute de Salvaţi Copiii, cu afişe mari cu copii care luau în braţe adulţi făcuţi din cadouri, mi-am dat seama că am o problemă, pentru că mă regăseam în afişe şi îmi venea să plâng. În timp, mi-am dat seama că singurătatea nu poate fi măsurată, că banii nu ţin loc de iubire şi că oricât ai încerca să câştigi, să aduni sau să acumulezi, sunt unele lucruri pe care nu le poţi cumpăra, cum ar fi o îmbrăţişare sau o mângâiere.

Mama a plecat fizic de lângă noi, însă niciodată din viaţa noastră. Ne-a sunat ani de zile de pe cartelă pe numărul de fix de acasă, apoi pe Skype şi, de curând, pe WhatsApp. Mai demult ne suna aproape în fiecare zi după cele 10–12 ore de muncă, mereu seara, după nouă şi jumătate sau sâmbăta dimineaţa. Ne spunea ce mobilă să cumpărăm, ce modificări să facem în casă, ce mâncare să gătim şi cum să trăim în general. Sâmbăta era singura zi liberă pe care şi-o lua; atunci vorbeam mai mult. Îmi dicta reţete şi îmi spunea să gătesc ciorbe, plăcintă cu mere, torturi, pe care eu nu le găteam niciodată, pentru că aş fi vrut s-o facă ea.

În timp, am ajuns să urăsc sunetul de Skype şi pe mama din telefon. Când era supărată, ne suna şi ne înjura. Ori pe mine, ori pe sora mea, depinde cine răspundea la telefon. De obicei ne spunea că suntem proaste, însă adesea înjurăturile erau mult mai urâte de atât. Erau momente când se enerva din orice: că dormeam până la 11 sâmbăta, că n-am răspuns din prima, că suntem prin oraş şi pierdem vremea, că ne distrăm şi ea munceşte, că eu încă-s cu Lucian şi tot felul de nimicuri care cred că n-ar fi motive de ceartă, dacă am trăi în acelaşi oraş.

Mi-am dorit să nu mai depind financiar de ea, aşa că primul lucru pe care l-am făcut când am venit în Bucureşti, la facultate, a fost să-mi caut un job. Mi-am dorit mult să o salvez pe mama, să o aduc acasă şi am crezut o vreme că, dacă voi câştiga bani repede, voi reuşi. Sora mea era în clasa a VII-a atunci. Îi aducea mâncare o vecină de palier şi o mai vizita din când în când. Eu mă întorceam acasă rar. S-a ţinut de şcoală şi a intrat la cel mai bun liceu din oraş, acelaşi la care fuseserăm şi eu şi mama. Primea bani de la mama şi întreţinea singură casa: plătea facturi, mergea la meditaţii, învăţa. Mai târziu a dat admitere la Stomatologie şi a intrat la buget. Mama şi-a dorit mult ca sora mea să devină doctoriţă, deşi ea voia să devină profesoară. Eu am ştiut mereu că vreau să dau la jurnalism şi să scriu, aşa că n-am avut certuri pe tema aceasta.

_

O vreme am crezut că e vina soră-mii că mama nu se mai întoarce. O întreţinea la facultate şi mi se părea că îi trimite prea mulţi bani şi sora mea îi cheltuie pe prostii. Apoi mi-am dat seama că nu e vina nimănui. Mă văd din când în când cu sora mea şi vorbim pe chat. Încercăm să avem o relaţie normală, independentă de mama. Când merg la ea acasă, mă simt ca acasă în Bacău şi îmi amintesc de perioadele când stăteam amândouă în pat şi ne uitam la televizor. Uneori îmi face clătite. Vorbim despre viaţă, relaţii şi cel mai des despre mama. Ea îmi povesteşte ce mai face mama şi eu îi dau sfaturi despre cum să-şi păstreze calmul la telefon. Din ce îmi spune, îmi dau seama că şi mama se simte singură în Israel.

Vorbesc rar cu mama acum, de câteva ori pe an. Discuţiile noastre încep ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi când ne certăm se termină cu „Nu mai vreau să aud de tine”, vorbe pe care mama mi le aruncă înainte să-mi trântească telefonul în nas. Într-una dintre certurile noastre mi-a zis că vrea să-mi cumpere un apartament în Bucureşti. În continuare refuz să primesc orice ajutor financiar de la ea, pentru că nu mai vreau să trăiesc cu vinovăţia faptului că munceşte pentru mine sau că sunt o investiţie proastă. Pe de altă parte, cu cât relaţia mea cu Lucian devine mai serioasă, cu atât mama refuză să o accepte. Aşa că ne-am îndepărtat, pentru liniştea amândurora.

Îmi imaginez că şi ea se simte vinovată pentru multe lucruri şi cred că această vinovăţie o împiedică să ne vadă mai des. Munceşte în continuare şapte zile pe săptămână, de la şase dimineaţa până spre 10 seara. Vine acasă, mănâncă şi se culcă şi a doua zi o ia de la capăt. Nu vrea să se oprească pentru că mai are de strâns bani. Ar vrea să mai cumpere un apartament şi să o ajute pe sora mea să termine facultatea. Are planuri să iasă la pensie în Israel şi să rămână acolo. E mândră de ce a realizat şi cred că e mândră şi de noi. Se laudă la clienţii ei cu articolele scrise de mine şi le povesteşte tuturor despre fetele ei.

De pe la 27 de ani am început să-i accept deciziile şi să nu mai caut vinovaţi. Am trăit mai bine de jumătate din viaţa mea fără ea şi cred că, atât eu cât şi sora mea, ne-am descurcat destul de bine singure, cu ajutorul ei. Am învăţat însă că în viaţă ai nevoie de mult mai mult decât de bani. Ai nevoie de lucruri mărunte precum iubire, stabilitate, vorbe bune şi prezenţă.

Îmi amintesc că mama nu mă aşteaptă acasă de Sărbători. Sunt perioadele din an când mă simt din nou singură, deşi sunt înconjurată de mulţi oameni. De obicei, după Sărbători organizez mese la mine acasă unde-i invit pe toţi prietenii care-s singuri. Avem mâncare de la mama lui Lucian şi eu simt nevoia să o împart cu toată lumea. Suntem vreo 10 fără părinţi şi fiecare dintre noi s-a dezvoltat într-o direcţie diferită, dar bună. Nu ştiu câţi mai sunt ca noi în oraş sau câţi mai suntem în ţară.

De aproape doi ani de zile fac terapie pentru că mi-am dat seama că ceilalţi nu-mi pot rezolva problemele interioare. Am ajuns la terapie fără nicio problemă reală, vizibilă sau palpabilă. Aveam însă atacuri de panică ori de câte ori cineva întârzia la o întâlnire cu mine sau dacă Lucian spunea că vine acasă la o anumită oră şi întârzia. Pur şi simplu nu puteam sta singură pentru că îmi venea să plâng din orice. În primele luni de terapie am plâns pentru prima oară gândindu-mă la plecarea mamei şi ce a însemnat în toată economia vieţii mele. Abia după multă vreme mi-am dat seama că absenţa ei a lăsat în mine răni pe care încă mă chinui să le vindec ca să înţeleg cine sunt şi să merg mai departe.


▪️ Mădălina Oprișan scrie, merge cu bicicleta şi lucrează în comunicare. Prin ceea ce scrie, îşi doreşte să le ofere femeilor mai multă încredere în ele.

▪️ Anna Grozavu studiază designul grafic şi meşterește la colaje. Poți urmări ce face pe site-ul ei.

▪️ Acest eseu a fost publicat în DoR #27: #nevedem?. Dacă vrei să-l ai în colecția ta, cumpără numărul din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

2 Comentarii pentru “Am crescut singure acasă”

  • dragomir a scris:

    un articol foarte emotional, copii care au crescut fara parinti , si au devenit oameni mari. Sa nu poarte pica pe mama lor , ca efectiv mari sacrificii a facut , sa incerce pe cat posibil sa recupereze din timpul pierdut alaturi de mama lor.

  • Andreescu a scris:

    Intr-adevar un articol emotionant care m-a surprins enorm. Sper ca aceasta pica care apare de obicei asupra parintelui cu pricina sa nu apara si in acest caz. Multumesc pentru articol!

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #32

    DoR #32 * Vară 2018

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2018

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2018 Decât o Revistă