Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Şoc, groază şi exclusivităţi (Integral din DoR #9)

August 31st, 2012
Tags: , , , ,

Despre cum presa simte enorm şi vede monstruos – şi trădează democraţia pe care ar trebui să o servească.

__________________________________
De Andrei Postelnicu
Ilustraţie de Sorin Bechira / bechira.com

__________________________________

Nota editorului: Andrei Postelnicu a scris acest text la începutul verii, înainte ca ţara să ia foc şi să se rupă în bucăţi şi bucăţele. Acum, într-un moment mai liniştit, e un prilej bun ca să ne întrebăm dacă jurnalismul românesc a fost sau nu mai bun în această vară decât în situaţiile de care povesteşte Andrei.

Pe la începutul anului, imaginea feselor unui bărbat de vârstă mijlocie, surprins într‑un vestiar, a produs o furtună de semne de exclamare şi de adjective în presa românească. O pereche de fese într‑un vestiar nu merită atâta consternare. Chiar dacă acel bărbat se întâmpla să fie Emil Boc, prim ministru la acel moment, ceva era putred cu reacţia universal isterică a mass‑media. Pe mine m‑a făcut să mă gândesc la o damă simandicoasă, în rochie de secol XIX – cu evantai cu tot – care tocmai a auzit că trebuie să facă sex pentru a rămâne gravidă şi leşină, cerând săruri la nas.

Altfel spus, melodramă gratuită.

O examinare mai atentă şi detaliată a contextului actual al presei româneşti ne duce la concluzia că „l’affaire des fesses” este zenitul aproape inevitabil şi logic al evoluţiei acestei industrii în România. Departe de a fi un mare şoc, înfigerea cu elan a mass‑mediei mioritico‑dâmboviţene în dosul unui om nevinovat este un episod previzibil şi emblematic pentru o stare de fapt care nu are cum să fie altfel. La această necruţătoare concluzie ne duc atât istoria jurnalismului românesc, cât şi evoluţia politicii şi economiei după decembrie 1989, pe care trebuie să le înţelegem dacă e ca România să aibă parte de o presă care să fie un adevărat câine de pază al democraţiei, nu un căţelandru cu dinţi de lapte.

Declinul presei româneşti este pentru mine o chestiune personală. În 2009, după aproape 10 ani de meserie, am petrecut nouă luni de partea politică a baricadei, fiind consultant în campania lui Mircea Geoană. Cele văzute atunci, şi mai ales de atunci şi până acum, m‑au convins că presa românească nu poate avea parte de destinul pe care şi‑l doreşte fără un exerciţiu de sinceritate extremă despre cum a ajuns aici.

Acest text se vrea o timidă contribuţie la un astfel de efort.

***

Istoric vorbind, tradiţia jurnalismului românesc este, prin excelenţă, cea a publicisticii. Ne place comentariul. Preţuim opinia şi savurăm reportajul menit să îi creeze cititorului o trăire, nu să‑l informeze sec şi la obiect. De la editorialele spumegânde ale lui Eminescu, la reportajele lui Panait Istrati, la scriitura de călătorie a lui Calistrat Hogaş, reperele a ce s‑ar putea numi jurnalism românesc în secolul XIX sau început de secol XX sunt ferm ancorate în experienţa personală.

Până la un punct, este firesc să fie aşa. Pe atunci, jurnalismul era în pruncie sau adolescenţă și peste tot se scria cam la fel. Separarea ştirilor de opinii a fost, mult timp, o noţiune fantezistă. Mai mult, ziarele aveau patroni, patronii aveau agende şi duşmani. De imparţialitate nici nu putea fi vorba.

Lucrurile s‑au schimbat radical însă în lumea anglo‑saxonă începând cu anii ’40. De la jurnalismul partizan, peste care comentariul trona rege, s‑a trecut la jurnalismul bazat pe fapte seci, pe ceea ce reporterii americani numesc „shoe leather reporting” – pantofi rupţi pe teren alergând după informaţii. Fără îndoială, epoca de glorie a acestei mutaţii către fapt şi investigaţie îşi are momentul definitoriu în scandalul Watergate de la începutul anilor ’70. Duetul reportericesc format din Bob Woodward şi Carl Bernstein în redacţia cotidianului Washington Post a ajuns să‑l facă pe preşedintele american Richard Nixon să‑şi dea demisia, expunând acţiunile ilegale ale acestuia. Nici vorbă de comentariu, de fraze scrise artistic, ci texte asamblate mecanic, în funcţie de faptele descoperite. Scandalului Watergate i‑au urmat şi altele, acele momente formând o perioadă de referinţă a jurnalismului anglo‑saxon, o eră de aur în care asiduitatea reportericească a schimbat lumea, sau măcar câteva colţuri ale ei.

Discrepanţa dintre ce se înţelegea în România prin jurnalism şi ce înţelegeau americanii am înţeles‑o în 1996, când am aterizat într‑un campus din sudul Statelor Unite, la facultate. Facultatea avea şi un ziar, deşi acesta nu apărea decât la echinocțiu şi la solstiţiu, iar eu, aspirant la gloria condeiului, m‑am oferit să scriu la acea foaie studenţească. Primul subiect era foarte mănos: un controversat centru sportiv pe care jumătate din studenţi nu‑l voiau, fiindcă erau de părere că milioanele de dolari alocate proiectului meritau altă destinaţie.

Am scris dintr‑o suflare un text pe care‑l şi vedeam pe prima pagină. Avea „şopârle”, avea împunsături, avea nerv, avea vână, avea erecţie, avea chiar şi câte o informaţie. L‑am predat, mândru, şi aşteptam nerăbdător să iasă foaia. Nu mică mi‑a fost mirarea când am văzut că opera mea fusese rescrisă, dezbrăcată de abţibilduri şi pusă cu botul pe labe: nici urmă de „şopârle” şi glumiţe, numai fapte. Simple, seci şi la obiect. Am înghiţit în sec. Textul informa şi atât. În afara editării – sau a tăieturilor în carne vie, căci orgoliul meu aşa le‑a perceput – nu am primit alte explicaţii. Dar mi‑a fost de ajuns.

În anii care au urmat, mi‑am remodelat întreaga abordare. Am învăţat respectul pentru reporteria de pălmaş şi abia când a trebuit să mă scol la trei dimineaţa să iau interviu unor soldaţi am realizat cât de stupidă era abordarea anterioară. În umbra monumentului Soldatului Necunoscut de la cimitirul Arlington, am vorbit cu soldaţi născuţi în echivalentul american al Dorohoiului, care dobândiseră cea mai rară insignă a forţelor armate americane după cea de astronaut şi, odată cu ea, afirmarea unui crâmpei de vis american. Umplând un carnet de notiţe, pe genunchi, am realizat de ce contează să spui o poveste şi să o spui bine: pentru că atunci când ai acces la viaţa unui om trebuie să o tratezi cu acelaşi respect cu care ai vrea ca altul să umble cu viaţa ta.

Din păcate pentru România, perioada de glorie a jurnalismului occidental a coincis cu o perioadă de glorie a propagandei. Fie că era vorba de România interbelică sau de regimul comunist, ce se înţelegea prin presă în România era un infinit fluviu de secreţii ale condeiului, care mai de care mai pline de zel.

Prin anii ’80, puţini erau românii care auzeau că la Radio Europa Liberă sau Vocea Americii se vorbea despre „domnul Nicolae Ceauşescu” în jurnale de ştiri destul de seci – şi erau şi mai puţini care înţelegeau de ce sunt seci acele jurnale de ştiri. Majoritatea dintre noi avea parte de Scânteia sau alte publicaţii despre care, chiar dacă ignorai paginile de propagandă, nu puteai spune că publicau texte scrise de reporteri viteji care adunau anevoios informaţii.

Gura de oxigen a acestui dezolant peisaj mediatic era comentariul. Acesta putea fi despre tenis, semnat de C.T. Popescu, sau un text despre fotbal, de Traian Ungureanu. Se savurau acolo mici aluzii şi „şopârle” strecurate pe sub nasul cenzurii. Dar atât.

Descătuşarea de cenzura comunistă nu a însemnat înlocuirea presei de propagandă cu o presă de investigaţie. Climatul post‑decembrist a fost euforic, haotic şi minunat din multe puncte de vedere, dar nu a fost un moment de glorie pentru triumful raţiunii sau al gândirii limpezi. Mai mult, oamenii care făcuseră presă în comunism nu aveau cum să scape de obiceiuri deja formate. Da, scriau fără cenzură. Da, scriau despre libertate şi democraţie. Dar nimic din aceste lucruri nu înseamnă însă că scriau ca nişte jurnalişti instruiţi să vâneze fapte. Aşa cum nu aveam tradiţii democratice, nu aveam cum să avem nici tradiţii jurnalistice demne de o democraţie.

Cei mai mulţi dintre cei noi veniţi în breaslă la acea vreme scriau cam cum aveau chef, deşi au existat destul de mulţi care au încercat, pe cât posibil, să emuleze ce citeau în publicaţiile la care aveau acum liber acces. Cu toate astea, nu se putea vorbi despre stil, proceduri, etică sau deontologie.

Din nou, contrastul cu presa occidentală nu putea fi mai dramatic. Când am intrat pe uşile cotidianului britanic Financial Times în 2000, la 23 de ani, primul lucru care mi s‑a spus este că trebuie să merg la instrucţie, la cartierul general din Londra. Acolo, nişte domni distinşi şi câteva doamne, de sămânţă, ne‑au povestit în vreo săptămână ce e aia jurnalism FT. Lecţiile erau cu atât mai credibile cu cât oamenii care ni le predau, cu modestie şi conştiinciozitate, făceau jurnalism cu mult înainte ca eu să mă fi transformat din simplă sclipire în ochii lui tata în început de dramă socială de provincie şi motiv de organizat o nuntă.

Pe lângă importante lecţii despre jurnalism, acţiuni, obligaţiuni şi pieţe, toţi învăţăceii au primit atunci o carte neagră, care era manualul de stil al Financial Times. Mesajul cu care ni s‑a distribuit volumul: învăţaţi‑l, trăiţi‑l, iubiţi‑l.

Ani mai târziu, când la România Liberă s‑a pus problema unui manual de stil, nimeni altul decât C.T. Popescu tuna şi fulgera pe un ton care sugera că nu prea pricepe despre ce e vorba. Cui să explici că aceste manuale dau ora exactă în redacţiile care dau ora exactă a jurnalismului mondial? De la Ayatollahul Suprem al Presei Româneşti C.T. Popescu şi până la ultimul ienicer, nimeni nu părea interesat de utilitatea lor.

Manualele de stil sunt publicaţii de căpătâi în orice redacţie occidentală, menite să articuleze standardele profesionale ale redacţiilor şi să explice cum se ajunge la ele. Îi spun unui reporter junior sau unui redactor-şef dacă internet se scrie cu I sau cu i, dar îi mai explică şi ce e etica şi de ce e vitală într‑o redacţie. Nu în ultimul rând, aceste ghiduri de stil şi deontologie sunt o unealtă menită să le aducă aminte utilizatorilor că merg pe urmele unor alţi jurnalişti, care le‑au lăsat în urmă învăţături astfel încât ei să facă greşeli noi, nu să le repete pe alea vechi.

***

În România post‑decembristă, lipsa reperelor jurnalistice autohtone s‑a simţit cel mai mult la nivelul investigaţiilor. De prea multe ori, aşa‑zisele investigaţii şi dezvăluiri erau dosare strategic „scurse” – fie de serviciile secrete, fie de alte surse al căror interes nu era suficient chestionat. Din dorinţa de a‑şi păstra sursele fragede şi accesibile, unii jurnalişti de investigaţie regurgitau destul de repede ce li se furniza, de prea puţine ori făcând efortul de a produce o investigaţie veritabilă, la standardele textelor Watergate. Acest lucru s‑a petrecut chiar dacă la nivelul documentării multe din investigaţiile jurnalistice care au apărut în România ultimilor 23 de ani au fost poate exemplare – ca dovadă procesele câştigate de destui jurnalişti.

Problema este că acele procese au certificat veridicitatea unor informaţii sau necomiterea calomniei – şi atât. Prea puţine sunt investigaţiile care să fi avut efecte de genul demisiei lui Nixon şi asta şi din cauza păcatului capital comis în jurnalismul de investigaţie românesc, unul de logică elementară, la nivelul stabilirii dincolo de orice dubii a cauzalităţii între evenimente. În latină, această eroare e descrisă cu „Post hoc ergo propter hoc.”

Adică A a avut loc după B, deci A a avut loc din cauza lui B. Simpla înşiruire a unor evenimente era (şi este) prea des „dovada” cauzalităţii. Acolo unde un jurnalist american ar fi trebuit să stabilească o legătură de cauzalitate mult mai clară între două evenimente, colegul român le înşiruia şi spunea că sunt legate. Silogismele sunau cam aşa: Cipru este un paradis fiscal pentru companii dubioase. Sorin Ovidiu Vântu are companii în Cipru. Concluzia: companiile lui Vântu sunt dubioase.

Problema judiciară creată de asemenea silogisme este dezarmant de simplă: chiar dacă existau dovezi că Vântu ar avea afaceri mai puţin salubre, nici cel mai dur judecător nu poate admite ca dovadă a neregulii un raţionament „post hoc ergo propter hoc” ca bază legală pentru un proces cu o miză mai mare, care să ducă la un verdict din ăla de care avem nevoie ca să dovedim că justiţia e bună şi noi merităm primiţi în noua Arcadie a spaţiului Schengen.

Ca atare, eşecul acestei bresle de a fi făcut vreo victimă răsunătoare nu poate fi atribuit exclusiv justiţiei ticăloşite. Şi putem fi convinşi că odată ce s‑au asigurat că aceste pseudo‑investigaţii nu au şanse să aibă efecte legale, cei vizaţi de ele se amuzau destul de copios când mai apărea câte una.

***

Revenind asupra diferenţelor între jurnalismul românesc şi cel occidental, nu de puţine ori am fost întrebat care era rolul avocaţilor în redacţia Financial Times. De tot de atâtea ori, am lăsat guri căscate când povesteam că aveam acces la un avocat de serviciu care era plătit să fie treaz până pe la trei dimineaţa. Respectivul intra în acţiune atunci când un articol cu potenţial de a zburli penele cuiva trebuia publicat. Avocatul nu era acolo să ne împiedice să supărăm lumea, ci să ne ajute să facem asta respectând legea. Astfel, avocatul era de partea noastră, ne făcea cuirasa şi mai dură, ba ne mai dădea şi idei despre cum am putea ascuţi lama articolului în cauză.

Este esenţial să adaug că, în aceste cazuri, avocatul era una din vreo opt sau zece persoane care se uitau peste text după ce acesta era predat de reporter. Într‑o primă fază, îl vedea un editor de pagină. Dacă i se părea bun de „prima”, îl sugera editorului de ediţie, care era responsabil peste întregul ziar în acea zi. Ulterior, îl vedea un aşa numit subeditor, sau copy editor în SUA. Dacă primii editori şlefuiau conţinutul şi structura (fiindcă un text pentru prima pagină trebuie construit şi scris altfel decât unul pentru pagina 17), subeditorul se îngrijea ca acesta să intre în locul stabilit, să respecte stilul ziarului şi să îi scrie titlul conform normelor de design. Dacă textul rămânea pe prima pagină, îl vedea redactorul şef sau unul dintre adjuncţii lui. Cât despre avocat, acesta îl vedea de câte ori era nevoie pe tot acest parcurs.

Astfel, de la reporter până la produsul final, un text era reformulat şi rescris de nenumărate ori. Într‑o redacţie vestică, editorul are prerogativa de a interveni asupra unui text nu numai pentru a corecta eventuale erori de exprimare, ci mai ales pentru a aduce la suprafaţă unghiul cel mai important şi faptele cele mai interesante. Editorii buni sunt adevăraţi parteneri ai reporterilor, ajutându‑i pe aceştia să exprime ceea ce au descoperit pe teren. Editorii sunt mintea limpede, vocea raţiunii care intervine când un reporter prea implicat într‑un subiect îşi pierde reperele şi perspectiva.

Prea mulţi sunt jurnaliştii români care, când li se descrie acest proces, scuipă mental în sân, făcându‑şi cruce după cruce cu limba‑n cerul gurii, cu gânduri de „doamne apără‑ne şi păzeşte‑ne de editorul cel rău!” Presa românească post‑decembristă a zămislit nenumărate vedete de redacţie, primadone convinse că ei şi numai ei ştiu să scrie acel text sacru. Ideea că altcineva i‑ar putea ajuta este un sacrilegiu.

Presa vestică însă are instituţii, înainte de a avea personalităţi. Când intri pe uşa Financial Times, sau New York Times, ţi se bagă repejor în cap că lucrezi la un ziar vechi de peste un secol. Credibilitatea acelor instituţii mediatice este apărată de toată suflarea respectivelor redacţii. Chiar dacă există celebrităţi, oameni „grei”, aceştia îşi subsumează propria statură numelui de pe frontispiciu.

Se poate spune că România a avut parte – vreodată, şi cu atât mai puţin din 1989 încoace – de instituţii de presă a căror credibilitate sau brand să fie mai importante decât cea a personalităţilor care le populau redacţiile? Cu siguranţă că nu.

Pentru România, lipsa unor instituţii de presă mai puternice decât personalităţile din interiorul lor nu este însă o anomalie, ci extensia logică a unei economii în care companiile erau făcute după chipul şi asemănarea fondatorilor. Chiar dacă acum avem niscaiva branduri autohtone, entităţile corporatiste din spatele lor sunt reflecţii ale celor care le‑au fondat şi le conduc, personalităţi puternice, demiurgi ai capitalismului mioritic, cu reputaţii pe măsură: au clădit o companie, ea merge, deci ce spun ei e literă de lege. (Să nu uităm că nici în sectorul public lucrurile nu stau altfel: un minister merge, sau nu, în funcţie de cine îl conduce.)

Nu ar trebui să fie aşadar nicio surpriză că, având nişte mari personalităţi în frunte, redacţiile româneşti au fost populate tot de deţinători de adevăruri – mai mici, dar la fel de absolute. Modul în care acestea îşi abordează zilnic meseria nu poate fi mai diferit de cel al confraţilor vestici. Unde un jurnalist de la New York Times intră într‑un subiect pornind de la convingerea că nu ştie nimic şi trebuie să afle totul, confratele român pleacă de la premisa că ştie totul şi că are şi sfaturi de dat.

Nu e necesar un doctorat în psihologie pentru a deduce că acest gen de personalitate poate fi destul de uşor măgulit şi manipulat, mai ales dacă validarea convingerilor pe care le nutreşte are şi o dimensiune pecuniară. Le fel de nesurprinzător este faptul că aceşti oameni au dezvoltat un stil de muncă ultra‑individualist, la polul opus celui care se practică în presa occidentală. Ţin minte că, după vreun an la Financial Times, a trebuit să co‑semnez un articol pentru prima pagină cu un coleg foarte respectat. Nu numai că omul nu a avut nici o problemă cu asta, dar a sfârşit prin a‑mi spune să semnez singur, că de fapt el nu făcuse nimic substanţial la acel text.

Chemat fiind să fac un training în redacţia EVZ prin 2007, am povestit episoadele cu co‑semnarea şi ajutorul. După câteva momente de linişte asurzitoare, cineva s‑a uitat la mine cu privirea aceea pe care i‑o arunci unui căţelus pe care‑l vezi lăsat de izbelişte în ploaie. Apoi, omul mi‑a explicat că în presa românească „dacă faci prostia să ceri ajutor, eşti luat de prost sau ca fiind slab.”

***

Pentru a înţelege de ce jurnaliştii români lucrează cum lucrează, dar şi de ce publicul e cum e (doar pe el se dă vina că cere scandal), trebuie să facem o scurtă incursiune în lumea tenebroasă a învăţământului românesc. Pe de-o parte, vreme de zeci de ani, acesta nu a educat copiii să lucreze în echipă, răsplătind succesul individual şi eforturile individuale. Pe de altă parte însă, mult mai grav este păcatul educaţiei româneşti de a nu stimula gândirea critică şi analiza în rândul elevilor şi studenţilor. Dimpotrivă, mulţi, prea mulţi ani, învăţământul românesc producea dobitoace în loc de oameni, elevi cărora li se transmitea ani la rând că ceea ce cred ei nu contează. Nimic nu este mai grăitor în acest sens decât abominabilele „comentarii literare”, nişte compuneri cu fiţe, presărate cu citate din Vianu sau Călinescu. Mesajul lor subliminal către elev este un Zyklon B pentru suflet: nu contează ce crezi tu, loază, ce vrea să zică Eminescu în acest catren, contează ce zice Vianu.

Degeaba vibrează o minte adolescentină la Dorinţa; un comentariu fără niscaiva cosmogonie, fără citate din „critică”, nu avea nici o şansă să ia notă mare. Mă urmăreşte până azi imaginea colegului meu de bancă dintr‑a VIII‑a, care citea câte un alineat din comentariul la Mioriţa, recitându‑l ulterior cu ochii închişi, legănându‑se încet. Imaginea asta a fost primul lucru care mi‑a venit în cap pe 12 septembrie 2001, când am văzut la CNN madrasele din care Al‑Qaeda îşi recruta tinerele vlăstare.

Cu tot cu reformele haotice ale ultimelor două decenii post‑decembriste, şcoala românească rămâne dominată de tradiţia a ceea ce Ion Creangă numea în Amintiri din copilărie, acum mai bine de 160 de ani, „curat meşteşug de tâmpenie”: o predilecţie către dogmatic, către memorizarea cantităţilor uriaşe de informaţii, către un mod de a preda care nu încurajează analiza, nuanţa şi gândirea critică.

Dacă învăţământul românesc poate fi blamat pentru existenţa unui public cu puţine înclinaţii și calificări sau insuficient apetit pentru analitic în general, merită menţionat aportul învăţământului superior în materie de jurnalism pentru o presă care suferă de carenţe similare cu cele ale publicului pe care nu îl slujeşte.

În anii de după 1989, facultatea de jurnalism era foarte la modă, alături de implauzibila şi imprecisa specializare în „comunicare”. Problema este că cei care predau jurnalismul sau comunicarea în acele vremuri erau la rândul lor instruiţi din mers în domeniu. Până în ziua de azi mai întâlnim sminteli precum Teoria Ştirii şi sunt destui profesori la facultăţile de jurnalism din România care nu cred că e nimic anormal să le spună studenţilor că un text trebuie să fie frumos scris şi abia apoi adevărat.

***

Presa românească a mai suferit de pe urma unei mutaţii a jurnalismului occidental în ultimii 15 ani, o mutație către un stil partizan, adoptat cu precădere de trustul lui Rupert Murdoch şi copiat apoi de alţii. Ca să nu mai vorbim de blogosferă şi forţa egalizatoare a internetului, care le‑a permis tuturor să ajungă un fel de jurnalişti, fără restricţia standardelor editoriale ale unor instituţii de presă.

În acest context, o industrie care oricum gonea după succes comercial în România şi care a văzut că stilul Fox News are cea mai mare priză în America nu avea cum să ajungă mai aproape de stilul sec al BBC sau CNN.

Din cocktailul produs de dinamica industriei, tarele sistemului de educaţie şi moştenirea istorică, nu avea ce să rezulte altceva decât o presă construită din opinii, partizană, care serveşte un public fără deprinderea analizei, ba mai mult, cu o anumită predispoziţie să i se spună ce să creadă, sau în perpetuă căutare a confirmării publice ale propriilor opinii.

Este de la sine înţeles că o astfel de presă nu avea cum să îşi facă datoria de câine de pază a democraţiei româneşti. Episodul cu fesele lui Emil Boc este doar un exemplu recent al degenerării unei industrii care, cu puţine excepţii, goneşte oarbă după validarea comercială a ratingului şi nu îşi asumă riscul comercial de a oferi calitate.

Jurnalismul bine făcut, bine documentat, poate genera acei cetăţeni mai informaţi, mai critici, care să fie în stare să evalueze mai just opţiunile politice (sau lipsa acestora) şi să le sancţioneze ca atare. A da vina doar pe public este o laşitate morală din partea unui sector în care etica e cvasi‑absentă, iar opţiunea către calitate e utopică. Datoria unei prese faţă de societatea în care funcţionează se manifestă în primul rând prin obligaţia morală a competenţei. Lepădându‑se de această obligaţie – fie din ignoranţă, fie cu bună ştiinţă –, presa românească subminează societatea cel puţin pe trei planuri vitale:

Politica. La ora actuală, România nu are politică de stânga sau de dreapta, aşa că nu se poate vorbi despre un dialog între cele două faţete ale spectrului politic. Culmea, nu există nici dialog între opoziţie şi putere, deşi acestea împart cam aceleaşi poziţii ideologice. De vină pentru asta e şi presa. Cândva, pe la începutul anilor ’90, ca reacţie la elucubraţiile iliesciene despre democraţia originală – cu subtextul că ar trebui să fie mai puţin democratică decât a altora –, o mare parte a presei şi‑a asumat o afiliere ideologică „de dreapta”, fără a pricepe că pentru a fi de dreapta nu ajunge să fii împotriva preşedintelui ex‑comunist care, cică, era de stânga.

Aplecarea presei către dreapta a avut mult de‑a face şi cu genul de oameni care au devenit jurnalişti: ambiţioşi, cu nerv şi tupeu, câştigători ai climatului de tranziţie. Ei tindeau să fie furioşi pe bunicii care‑l votaseră pe Iliescu în ’90 şi‑n ’92 dar şi în 2000 şi nu credeau că vor avea vreodată nevoie de „cârja” statului social. (Realitatea politicilor economice din anii de după decembrie 1989 este că multe dintre privatizările cele mai mari şi dintre politicile de liberalizare economică cele mai agresive au fost făcute de guverne care, nominal cel puţin, erau de stânga, în timp ce guvernele de dreapta au adoptat o mulţime de aşa‑numite măsuri „populiste”.)

Rezultatul net este cacofonia ideologică în care se zvârcoleşte politica românească, iar perdanţii acestei stări de fapt sunt toţi românii, care tocmai au mers la vot şi peste câteva luni o vor face din nou.

Economia. Jurnalismul economic‑financiar e nodul gordian al presei, specia cel mai greu de îmblânzit. Asta pentru că impune o disciplină a cifrelor dificilă pentru mulţi, pentru că se adresează unui public exigent şi pentru că mizele subiectelor tratate sunt foarte mari.

Poate cea mai gravă eroare comisă de felia economică a presei româneşti ţine de criza financiară care a început în 2008. Vrăjiţi de economia care duduia, prea mulţi jurnalişti români au optat să nu observe că tendinţa de creştere economică de atunci era nesustenabilă, iar economia era cât se poate de vulnerabilă la zvârcolirile economiei mondiale.

Astfel, când Traian Băsescu declara în toamna lui 2008 că România va fi ocolită de criză, nimeni nu l‑a tras la răspundere – puţinele voci de specialitate care au făcut‑o n-au fost auzite. Ulterior, acelaşi preşedinte a comis o piruetă retorică pe tema acordului dintre România şi FMI, care a început prin a fi o simplă centură de siguranţă, devenind destul de repede o necesitate fără de care România nu ar fi putut supravieţui. Inconsecvenţele intelectuale de acest gen în domeniul economic sugerează că cineva, undeva, cândva, a greşit sau a minţit. Iar presa, cu memoria pe termen lung absentă, permite aceste piruete.

La nivel deontologic, unul dintre secretele cele mai murdare ale presei economice din România este obiceiul unor jurnalişti de a utiliza informaţiile la care au acces pentru propriul câştig, investind bani la bursă sau în alte modalităţi. Prin 2002, redactorul‑şef de atunci de la Ziarul Financiar mi‑a spus senin că „juca la bursă” cu acţiunile Dacia, fiindcă s‑ar fi simţit tâmpit să nu o facă, ştiind ce ştia despre companie. Întrebându‑mă dacă fac la fel la Financial Times, m‑a luat de prost când i‑am zis că nu numai că nu am voie, dar că nici nu aş îndrăzni.

Politică externă. Coordonatele politicii externe româneşti din 1989 încoace au fost integrarea în NATO şi Uniunea Europeană, ardoarea de a adera distorsionând dezbaterea publică pe aceste teme. Fiindcă politicienii noştri erau ticăloşi, orice ni se cerea de la Bruxelles era automat ceva bun. Chiar şi acum, există români care spun că sunt cetăţeni europeni cu un fior cvasi‑mistic – pe atât de inexplicabil pe cât este de stupid.

Din nefericire pentru sănătatea unei democraţii, un consens covârşitor pe un anume subiect duce la abuzuri – aşa cum riscăm să vedem după scoruri electorale ca cele din iunie. Lipsită de un curent de opinie eurosceptic, România a intrat în UE cu capul înainte, fără a avea parte de o dezbatere cum se cuvine despre meritele acestui demers, despre ce vrem să realizăm odată ce suntem membri. La fel au stat lucrurile cu NATO.

Departe de mine intenţia de a sugera că nu a fost bine ca România să intre în NATO sau UE. Dar lipsa unei dezbateri serioase pe tema asta nu a fost un lucru bun. Or, această dezbatere a lipsit şi din cauza înclinaţiei presei de a privi orice forţă exterioară occidentală aplicată României ca fiind inerent pozitivă, în timp ce orice voce sceptică pe aceste teme era pasibilă de acuzaţii de lezmajestate.

***

Merită România o presă mai bună, mai competentă? Da, în aceeaşi măsură în care merită o altă politică şi un alt fel de destin decât cel de până acum. Ca să aibă o presă mai bună, România va trebui însă să aibă un public mai exigent, care la rândul său va deveni un electorat mai exigent. Bineînțeles că asta e o iterare a eternei dileme a oului şi a găinii, un cerc vicios. Acesta trebuie însă spart. Atâta timp cât abdică de la obligația morală a competenţei, presa românească pierde oportunitatea, dar şi dreptul, de a fi acel custode al unor valori la care pretindem că aspirăm cu toții: integritate şi transparenţă. Pentru a merita privilegiul de a fi busola unei societăţi democratice, presa trebuie să ajungă să fie definită de performanţă şi excelenţă, precum şi de curajul, integritatea şi profesionalismul jurnaliștilor – adică coordonate diametral opuse celor de acum.

Pentru ca o schimbare să aibă loc, este nevoie şi de un efort de auto‑curăţare din interiorul breslei, în condiţiile în care o mare parte dintre profesioniştii acesteia s‑au retras, cu lehamite, și prea mulţi dintre tineri au apucat să fie stricaţi de metehnele care ne‑au adus aici. Cu siguranţă că mâna de români, între care mă număr şi eu, care a făcut meseria asta pe alte coordonate şi la alt nivel are o datorie de a împărtăşi măcar din experienţa sa, dacă e ca presa să aibă parte de un viitor cât de cât suportabil. Poate că trebuie să predăm nişte cursuri, poate că trebuie să revenim în nişte redacţii, în anumite forme. Deocamdată însă, cei mai mulţi dintre noi sunt încă prea năpădiţi de o secătuitoare scârbă pentru a reveni în ringul pe care‑l iubeam odată. ●

Andrei Postelnicu a iubit şi practicat cu pasiune jurnalismul bine făcut, la Financial Times, Bloomberg şi multe alte locuri, până a obosit. Încearcă să-şi reîncarce bateriile revenind la primele lui iubiri: aviaţia şi pisicile.

__________________________________

* Îţi lipseşte numărul în care a fost publicat acest text? Cumpără-l din shop.

11 Comentarii pentru “Şoc, groază şi exclusivităţi (Integral din DoR #9)”

  • Stefan a scris:

    Mulțumesc, dle Postelnicu.

    • Andrei Postelnicu a scris:

      Va multumesc tuturor pentru rabdarea de a fi citi textul, si pentru aprecierile la adresa acestuia.

  • Roxana Danaila a scris:

    Articolul meu preferat din DOR 9. ce ma bucur ca l-ati pus si online.

  • Daniel a scris:

    Nota maxima! Radiografia perfecta…a “presei” si atitudinii din Romania.

  • Tina a scris:

    Good night and good luck.

  • Gabriel R. a scris:

    Un profesionist adevărat pune negru/alb o explicație argumentată a motivelor pentru care mai urmăresc presa din România.

  • Pingback: Despre sistemul de invatamant | Meseria de parinte

  • Pingback: Declinul presei românești | Catchy

  • Pingback: Agenda Fiţosului #1 « Blog De Fitzze

  • Dora a scris:

    Excepţional textul şi ceea ce conţine! Am început prin a da copy paste unor fraze, apoi unor fragmente şi m-am trezit că, de fapt, copiez întregul text. M-a uns la suflet. M-a rănit,m-a durut (acolo unde vorbeşte de apucăturile presei occidentale, cele sănătoase şi riguroase, care nu hrănesc orgoliul ci performanţa).
    Ar trebui predat la prima lecţie din şcolile de Jurnalism. Sau predat, contra semnătură, tuturor jurnaliştilor.

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #23

    DoR #23 * Recuperări

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling

    Conferință 2015

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2016 Decât o Revistă