Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Împăratul Văii Plopilor

January 10th, 2012
Tags: , ,

ACTUALIZARE (iulie 2012): Acest text a fost publicat în DoR #7.1, apărut în octombrie 2011. Tamango a decedat pe 8 iulie 2012. Dacă doriți să ajutați familia, luați legătura cu Ana Maria Ciobanu, autoarea acestui portret. Cumpărați numărul în care a apărut acest text și DoR va dona familiei toți banii strânși.

În lumea ursarilor n-a mai fost bărbat ca Tamango. Cu două linguri şi o voce grunjoasă cum nu mai era niciuna, şi-a câştigat faima în sat, în ţară şi în toată lumea. Astăzi zace la pat, slăbit şi fără glas.
__________________________________
Text de Ana Maria Ciobanu
Fotografii de Tudor Vintiloiu
Design în ediţia tipărită de Radu Manelici
__________________________________

Într-o casă de chirpici din Valea Plopilor, un sat la 36 de kilometri de Bucureşti, pe patul din capătul prispei acoperite şi vopsite cu roşu, stă întins Tamango, fostul membru Shukar Collective şi vocea jingleurilor Radio Guerrilla. Are o candelă aprinsă lângă pat. De dimineaţă i-a fost rău şi vecinele i-au spus Auricăi, soţia lui, că aşa e mai bine. Ea are treabă
în grădină şi e mai sigur să aibă omul lumânare la cap, „că nu se ştie”.

Leonard şi Tamangaş, doi băieţi de cinci ani, se împing pe linoleumul din faţa patului. Îşi măsoară muşchii, se dau peste cap şi fac hărmălaie mare. În curtea încălzită de soarele de mai se ciondănesc zgomotos Gigi Ministru, care are 14 ani şi e fiul cel mic şi preferatul lui Tamango, şi Vanesa, nepoata de nouă ani. Gigi scrie pe o foaie „Vanesa este nesimţită” şi râde de ea că nu ştie să citească. Fetiţa cu păr portocaliu citeşte pe litere, pentru că părinţii au luat-o de la şcoală în clasa a II-a, ca să aibă grijă de cei trei fraţi mai mici.

În casa cu două camere locuiesc constant între şase şi 20 de persoane. Tamango are şapte copii cu Aurica, doi din altă relaţie şi 23 de nepoţi. Opt-zece nepoţi rămân mereu în grija bunicilor pentru că părinţii lor sunt plecaţi la cerşit în Franţa.

Când copiii ţipă mai tare, Tamango oftează zgomotos şi îşi închide ochii negri brăzdaţi de vinişoare roşii. Are 65 ani şi sunt trei ani şi patru luni de când a căzut la pat. Aurica apare salvatoare, îi goneşte pe gălăgioşi, se scotoceşte în şorţ şi scoate, de printre răsaduri, şosete şi ţigări, câteva folii de medicamente. Bărbatul arată cu degetul spre pachetul de Kent şi şopteşte: „Aaah”.

„Iar ţigară, Tamango?”

Femeia ştie că nu are voie să-i dea ţigări şi cafea, dar teama să-l aibă pe conştiinţă o înduplecă. Povestitor iscusit de basme şi pilde, Tamango spunea mereu una despre decizii: „Bă, imaginează-ţi că mănânci peşte sărat, da’ sărat-sărat şi mergi prin deşert. Şi ţi-e sete şi ţi-e sete şi ţi-e sete şi la un moment dat vezi o fântână. Te duci repede spre fântână şi, când te apropii, vezi că acolo scrie că e apa otrăvită. Bei sau nu bei apă?” Dacă-i răspundeai că nu, Tamango te contrazicea: „Ba bei, măcar mori împăcat”.

Aurica îi aşază ţigara între buze şi i-o aprinde. Tamango trage pofticios şi scoate fumul cascadă. Apoi, Aurica observă candela şi o suflă: „Hai las-o, Doamne, iartă-mă, că nu mori acum”. Când se strânge scrumul de vreo trei degete în ţigara lui Tamango, îi întinde mâna pe post de scrumieră.

***

La începutul anilor 2000, Tamango se autointitula o „vedetă înrăită”. Era vocal în formaţia Shukar Collective, un proiect care îmbină muzica tradiţională romani cu muzica electronică. Vocea lui hârâită de ţigări răsuna la concerte în pieţe, în cluburi, ba chiar şi-ntr-o puşcărie. Din 2004, se aude zilnic în jingleurile Guerrilla, nişte pilule concentrate de pop-cultură românească. („Binele învinge, ştie toată lumea. Toate femeile din lume ştie că binili învinge.”) Avea concerte în străinătate (Belgia, Anglia, Spania, Serbia), apărea în ziare şi pe siteuri internaţionale. Era privit ca un reprezentant al romilor, invitat de facultăţi să vorbească despre oficializarea limbii romani în Uniunea Europeană.

Era un bărbat bine, cu mustaţă neagră şi lungă, mereu îngrijit şi parfumat; purta cămăşi înflorate, costume lucioase şi pene de păun la pălărie. Avea succes la femei – la festivalul Peninsula, din Târgu Mureş, o fană l-a rugat să-i dea autograph pe sâni. Era respectat în Valea Plopilor, județul Giurgiu, satul în care locuieşte de peste 30 de ani. Jurnaliştii îl vizitau şi-i luau interviuri în căruţa pe care a jurat să n-o dea niciodată. Vecinii îl vedeau la televizor, îl ascultau la radio şi se minunau. Cumnatul lui, Olintar, spune că a fost „împăratu’ lumii”. Sandu de la Mereni, un frate de cruce de-al lui Tamango, spune că a fost „mafia mafioţilor”. Un dansator şi-un cântăreţ aşa de priceput „se naşte ca Enescu, o dată la 100 de ani”.

Aurica simţea că pluteşte când îi venea bărbatul de la concerte, la 12 noaptea, cu mici calzi, prăjituri şi „burgi d-ăia pentru copii”. Şi câmd avea de unde, Tamango nu putea să nu împartă. Aduna iarna o mulţime de copii fără casă şi-i culca la ei, la căldură, și se ducea cu căruţa plină de haine, plăpumi şi mâncare prin alte sate, unde erau ţigani mai săraci.

Cu toată faima, Tamango nu voia pentru el decât brichete, ceasuri fistichii, pe care şi le lua din străinătate, şi pantofi. Avea zeci de perechi, care mai de care mai aurii şi cu botul mai răsucit. Aurica îl mai certa uneori şi el se supăra: „Te rog să nu te bagi cu beţişorul în viaţa mea!”.

***

Tamango, Radu Vasile în buletin şi Costicuţă pentru rude, s-a născut în comuna Unirea, judeţul Călăraşi, în septembrie 1946, în neam de ursari (străbunicul lui umblase cu ursul prin sate). Tamango i-a povestit Auricăi că bunica lui era un fel de agentă secretă: „Unde erau ţiganii dă spărgeau, dă furau cai, ea îi pâra”. Printre pârâţi erau şi părinţii lui, Marginea şi Zăvoian, mereu urmăriţi de poliţie. De frică să nu-i împuşte copilul, Marginea l-a luat şi l-a aruncat în grâu. Unchiul Rafailă a aflat, l-a luat şi l-a crescut câţiva ani.

După ce a murit Zăvoian, Marginea s-a căsătorit cu Gogu din Valea Plopilor. Mergeau cu căruţa prin sate, ea le ghicea la românce pentru puţin mălai şi el o aştepta, bătând cu lingurile în roata căruţei. Tamango a învăţat un singur lucru de la tatăl său vitreg: să „bată în direct cu lingurili”. Gogu avea 12 copii şi pe Tamango îl bătea şi-l gonea de acasă. Bătrânele satului, mama Ghina şi mama Mita, povestesc că venea la ele plin de păduchi şi înfometat. Îl curăţau, îi puneau lapte fiert în strachină şi băiatul mânca împreună cu copiii de români care şi astăzi tot „frate” îi spun.

Marginea i-a zis Tamango, după un film din 1958 cu un sclav african care fura de la bogaţi şi dădea la săraci. După ce nu s-a mai înţeles cu Gogu, s-a căsătorit cu un ţigan tare rău din Turnu şi iar şi-a abandonat fiul. Bărbatul a bătut-o mult pe Marginea, într-o zi lovind-o cu lopata în spate. De la lovitura asta se spune că „a prins” cancer. De supărare, Tamango şi-a tatuat pe pumni „Tamango se răzbună” şi „Jur răzbunare”. (S-a şi răzbunat: i-a sedus noua soţie, a ademenit-o într-o frizerie, a „berberit-o” şi i-a dat drumul aşa pe stradă.)

Tamango a continuat să locuiască în curtea lui Gogu până la 13 ani, când a fugit la Bucureşti. Era încălţat cu o pereche de tenişi şi avea pantalonii prinși cu sârmă. Îi dau lacrimile şi acum când Aurica povesteşte cum s-a urcat sus, pe vagonul trenului, ca să nu-l prindă controlorii.

**

Povestea Shukar Collective începe în ianuarie 2000, când regizorul Paul Ţănicui s-a dus la Clejani, judeţul Giurgiu, ca să cunoască nişte lăutari. Ţănicui are 42 de ani, a lucrat în publicitate şi din 2000 a început să se ocupe de producţie de evenimente şi concerte. După ce i-a ascultat pe lăutarii din Clejani, le-a pus numele Taraful Iagalo şi le-a devenit manager. A făcut un scurtmetraj despre ei (Iagalo) şi le-a aranjat concerte în Bucureşti şi străinătate.

Printre lăutari era şi Napoleon, un ursar din Gratia, judeţul Teleorman, care cânta călare pe un butoi în care spunea că au dormit pe rând cei patru copii ai lui: Armando, Răzbunător, Indoneza şi Bilclinton. În primăvara lui 2003, Ţănicui l-a întrebat dacă mai cunoaşte şi alţi ţigani talentaţi prin zonă. Napoleon s-a gândit imediat la unchiul Tamango, din Valea Plopilor, vestit pentru cum cânta din linguri. Cei doi s-au dus la el chiar în seara aceea. Tamango a intereptat nişte cântece de puşcărie şi l-a cucerit pe Ţănicui cu versuri ca „Mamă, doctorii sunt măcelari”.

Apoi l-au cooptat în grup şi pe Clasic, un ursar mai tânăr din Gratia, formând astfel trioul Shukar. Ţănicui a ales numele pentru că în romani înseamnă „frumos, mişto” şi i s-a părut interesant că în limba arabă înseamnă „dulce”, aducând cu englezescul „sugar”. Timp de aproape doi ani, Shukar au cântat prin cluburile bucureştene „cu pretenţii alternative”, spune Ţănicui, dar managerierea lor nu era o afacere bănoasă. Pentru trei artişti care cântau practic „la nimic”, nu putea să ceară mai mult de 10-12 milioane de lei vechi.

Apoi, Ţănicui i-a prezintat proiectul lui Lucian Stan – DJ Vasile, un veteran al muzicii electronice româneşti. Stan i-a văzut pe Shukar cântând în Lăptăria lui Enache, apoi i-a cerut sfatul lui Cristi Busuioc, care manageriase Fanfara Shavale din Zece Prăjini şi ştia cum să vorbească cu lăutarii. Iniţial s-au gândit să-i promoveze în străinătate; nici nu-şi imaginau că în România ar putea avea succes.

În noiembrie 2003, Ţănicui, Stan, Busuioc şi Dan Handrabur – Dreamdoktor – au intrat în studioul trupei Viţa de Vie ca să înregistreze nişte voci cu Tamango, Napoleon şi Clasic. S-au chinuit o noapte întreagă. Cei trei nu mai fuseseră niciodată într-un studio, nu puteau să cânte decât împreună, toţi odată, iar piesele se terminau când oboseau.

Stan a avut o idee salvatoare: i-a băgat în studio pe rând, cu căşti pe urechi în care ei ascultau diferite ritmuri electronice. Le-a pus câte un singur microfon în faţă şi i-a lăsat să „debiteze” ce le trecea prin minte – şi poveşti, şi cântece. S-au tras nişte „voci clare şi bune”, spune Busuioc, iar noaptea s-a terminat într-o beţie.

Înregistrările au circulat între producători, atrăgându-i în proiect pe Cristian Stanciu (Matze), Mitoş Micleuşanu de la Planeta Moldova, Marius Mateşan (DJ FreeK), Vlaicu Golcea, contrabasist şi jazzman. Aşa s-a format proiectul Shukar Groove Collective.

Ţănicui a continuat să intermedieze relaţia lăutarilor cu producătorii, să-i anunţe de concerte şi câți bani trebuia să încaseze. Promovarea a preluat-o Busuioc, care are 38 de ani şi din 2001 este manager, promoter şi booker pentru mai multe formaţii, iar în 2004 a devenit senior partner la compania organizatoare de concerte One Event.

Vocile trase în acea noapte de noiembrie au stat la baza primului album Shukar Collective, Urban Gipsy. Busuioc a trimis piesele contactelor lui de afară şi, după două săptămâni, a primit un telefon de la reprezentantul casei de discuri londoneze Riverboat/World Music Network, care i-a spus că e „incredibil”. Au sugerat să elimine „groove” din nume şi, în 2004, au semnat contractul pentru album.

Urban Gipsy a fost lansat în România în noiembrie 2004 (cu numele Taves Bahtalo) şi în 2005, în străinătate. În decembrie 2005 s-a lansat Bear Tamers Music, bazat pe cântecele, percuţiile şi strigăturile brute, fără tuşa electro. Muzica Shukarilor a produs un val de cronici pozitive. Reviste din Statele Unite ca Jazziz şi Orlando Weekly au scris că este „emoţionant, ba chiar hipnotizant”, „o coliziune între sunete istorice româneşti şi beaturi de ultimă oră. Este unic şi cu totul special”. Recenzia din britanicul The Independent remarca amestecul de percuţie rudimentară cu beaturi tari, angulare, şi başi de dub şi jazz – şi, dintre ele, răsunând cel mai puternic, „tonurile ca de urs, guturale” ale lui Tamango.

Între timp, Shukar Collective au început concertele. Primul a fost la Shusha Night, un eveniment organizat de British Council, cu trupe româneşti şi britanice. Cu Napoleon n-au reuşit să se înţeleagă, pentru că soţia lui tot pretindea bani deşi nu contribuia cu nimic, iar Clasic nu a vrut să vină, aşa că solistul a fost Tamango, care a salutat pe toată lumea cu „Taves bahtalo publico!”.

Repetiţiile erau greu de organizat, pentru că jumătatea ursărească a formaţiei nu înţelegea de ce nu sunt plătite şi nici de ce e nevoie de aşa ceva. Iar problema în concerte era că cei trei nu ştiau piesele, ci improvizau. Busuioc spune că lui Tamango nu-i venea să creadă că el e cel care cântă, când asculta piesele Shukar Collective. Producătorii i-au dat un player portabil ca să le asculte și să le înveţe, dar Busuioc îşi aminteşte că după o vreme l-a vândut.

În decembrie 2004 au lansat videoclipul piesei Malademna, regizat de Radu Muntean şi filmat în curtea şi pe acoperişul casei lui Tamango. Piesa a devenit hit şi presa românească a început să scrie despre „ursarii electronici” care au cucerit vestul. În vara lui 2005, vocea lui Tamango se auzise deja la BBC Londra, Liverpool şi Scoţia, Nordwestradio şi Radio Multi Kulti din Germania, RTP din Portugalia, Radio 1 din Belgia, WFMU si KUNM din SUA.

***

Ajuns în Bucureşti, Tamango a jucat la nunţi în cartierul Rahova, câştigând bani şi respect. La 20 de ani avea plete lungi şi creţe, se îmbrăca numai în alb, avea pantaloni evazaţi şi pantofi de lac de pe Lipscani şi făcea bişniţă cu verighete. Umbla prin oraş cu oglindă la pantofi şi le spunea femeilor că e ghicitor în lenjerie intimă. A fost căsătorit de două ori şi a trăit cu o balerină de la Athénée Palace, dar nicio femeie nu i-a fost mai dragă ca „românca” lui.

Tamango avea 27 de ani când a cunoscut-o pe Aurica, o fată de 15 ani dintr-o familie de români din Şoldanu, judeţul Călăraşi. Fata locuia cu tatăl şi cu o femeie care nu o prea avea la inimă, aşa că s-a „înhăitat cu nişte ţigănci cu fuste lungi” şi a început să chiulească de la şcoală. Fuma cu ele ţigări din foi de salcâm sau din ziar, i-au tatuat aluniţe pe faţă şi i-au scris numele pe pumni. Într-o zi, ţigăncile i-au spus: „Ce alba şi frumoasă eşti”, iar Aurica a luat praf de pe jos şi s-a frecat cu el pe faţă.

Într-o sâmbătă, Aurica a trecut pe lângă casa prietenelor şi l-a văzut pe Tamango acolo. Îmbrăcată cu fustă mini, s-a „recomandat”, „că aşa era pă timpurile alea”. Cu pletele lui lungi şi negre, parfumat şi cu inele, Tamango a păcălit-o că e arab. Auricăi i s-a părut frumos, dar îi era şi frică de el. În seara aia era un bal în Şoldanu şi acolo s-au revăzut. Când a intrat Tamango în sală, îşi aminteşte Aurica, muzica s-a oprit şi toţi ochii s-au aţintit spre el. S-a urcat pe scenă şi a început să cânte frumos de tot, „cântări de muzică uşoară”.

După 37 de ani, Aurica îşi aminteşte cum tatăl ei i-a strigat: „Tu vorbeşti cu ţiganu’ ăla, ursaru’, cu şmecheritu’ ăla?”. Apoi a luat coada de la toporişcă şi a lovit-o până i-a învineţit „deştele”, apoi a legat-o de-un corcoduş. Degeaba l-a rugat Tamango s-o dezlege, omul l-a dat afară. Din ziua aia, Aurica a fost bună plecată.

„Ursarul” o minţise că are casă, dar au stat tot pe la neamuri. Au tot făcut băşcălie de ea, „cum face ţiganii când vede o româncă în fustă scurtă”, până a primit fuste şi şorţuri de la bătrâna care-l adăpostise pe Tamango în copilărie. Nu înţelegea nimic din ce se vorbea în jurul ei. Când îi cereau apă, ea le aducea paie de pe câmp (în romani, „pai” înseamnă „apă”) şi viceversa. Un an de zile s-a chinuit şi-a plâns până a învăţat limba.

După câteva luni, Tamango a lăsat-o şi s-a dus la alta. Aurica a stat vreo patru luni singură, cu neamurile lui. Femeile furau găini şi râdeau de ea că n-avea curaj şi rămânea în căruţă. Vindeau linoleum, preşuri şi tot felul de cârpe, pentru făină, mălai, săpun şi ce le mai trebuia.

La sfârşitul anilor ’70, Tamango şi Aurica au ajuns cu căruţa în Valea Plopilor, unde Aurica a văzut o căsuţă cu trei pereţi, fără geam, dezlipită. Costa 500 de lei, bani pe care-I aveau, strânşi de „pe sate”. Aurica l-a convins să cumpere casa şi s-a pus pe reparat. Aveau o muşama în loc de perete şi s-au încălzit toată iarna cu cărbuni cocs de la fierărie. N-aveau farfurii şi linguri, de mâncau ciorba cu o ceapă din care scoteau miezul. În anii ’80, Tamango a muncit la o fabrică de vopsele, la sonde, la abator şi ca tractorist. Aurica vindea fiare, muncea cu ziua pe la ferme sau pe la oameni prin curţi şi aştepta să i se întoarcă bărbatul „gagicar”, care dispărea de acasă cu lunile.

Din ’90 până în anii 2000, şi-au dus viaţa vânzând fiare, adunând burete de la fabricile care îl aruncau şi muncind cu ziua. Aurica îşi aminteşte că erau fericiţi, chiar dacă erau săraci. Tamango era „cel mai distractiv ţigan de pe planetă”. Cânta la linguri şi dansa prin casă toată ziua şi nu-l vedea nimeni niciodată supărat.

Aurica şi Tamango au avut şapte copii, pe care i-au dat cum au putut la grădiniţă şi la şcoală. Cei mai mici, Gigi Ministru şi Nicoleta, au 14 şi 15 ani şi încă locuiesc cu ei. Tot cu ei stă şi Handicapata (o cheamă de fapt Marginea, ca pe mama lui Tamango), care s-a născut frumoasă şi grasă, dar mai târziu şi-au dat seama că nu aude şi nu vorbeşte. (Pensia ei de handicap a devenit principalul venit al familiei.)

Mamuţa (Intervenţia, în buletin) are 23 de ani şi patru copii şi stă într-o căsuţă în vecini. Bărbatul ei e în Franţa, ca şi fraţii ei, Ramon, Desdemona şi Isaura. Toţi sunt plecaţi cu familiile, cerşesc cu cartoane pe care scrie că sunt refugiaţi din Bosnia sau că au copii cu leucemie, locuiesc în tabere cu şobolani imenşi şi primesc ordine de „explodare” pe adresa părinţilor.

Tamango şi Aurica, care acum are 53 de ani, locuiesc tot în căsuţa din Valea Plopilor, mereu plină de nepoţi. Aurica e mândră de ea, chiar dacă alţii au palate. Îi e drag s-o vadă văruită şi vopsită, să aibă şanţurile curate şi flori multe la poartă. Când e vremea bună, îl scoate pe Tamango în cărucior şi îl aşază cu faţa la grădină, în timp ce ea pliveşte, sădeşte, culege, curăţă. Când face o pauză, îi aprinde şi lui o ţigară, îl scutură de praf şi-l priveşte cu drag. Dacă bărbatul are o zi mai proastă, îi pune CD-uri cu Shukar Collective, Hara şi Louis Armstrong.

***

Cu Shukar Collective, Tamango a cântat prin toată Europa; a fost de multe ori unic solist, pentru că Napoleon şi Clasic refuzau să vină când nu le convenea plata. În 2004, vocea lui a apărut şi în spotul TV la rachiul Hanul Ars – l-au invitat cei de la Yama Studios, timbrul lui fiind perfect pentru textul final: „Hanul Ars. Rachiu aprig de Câlnău”. Tot în 2004 a început colaborarea cu Guerrilla, pentru care a înregistrat în trei reprize jingle-urile difuzate şi azi.

Faima i-a adus chefuri şi femei, dintotdeauna slăbiciunea lui Tamango. Busuioc îşi aminteşte că după un concert au fost cazaţi la Howard Johnson, la etajul opt. Tamango n-a vrut în ruptul capului să doarmă aşa de sus, aşa că s-a dus direct la paznic să-l întrebe dacă-i face rost de o fată. „Tamango la 60 şi de ani trăia ce trăiau alţii la 18”, spune Busuioc.

Blondu’, ginerele lui Tamango, n-o să uite niciodată aniversarea Guerrilla, dintr-un club „fiţă de fiţă”. Când au ajuns, Tamango i-a spus: „Nu mă cunoşti, nu te cunosc”, apoi s-a amestecat prin mulţimea de fete frumoase. La 12 noaptea, directorul radioului a venit la Tamango cu un tort şi l-a rugat să cânte Mulţi ani trăiască pe ţigăneşte. Când a început să fredoneze, i-au aruncat tortul pe faţă şi, spune Blondu’, a apărut o „femeie cu forme sculptate” care a început să-l sărute.

În trupă, atmosfera a fost tot timpul instabilă. Acum se blestemau de copii, peste cinci minute se alintau cu „fratele meu”, „nepotu’ meu”. Când se îmbătau, îşi aminteşte Busuioc, îi aruncau nemulţumiţi banii în faţă lui Ţănicui. A doua zi, sunau şi-şi cereau partea. După aproape doi ani, cei trei ursari au hotărât că se descurcă şi fără el. În scurt timp, Napoleon şi Clasic n-au mai venit la concerte; în al doilea videoclip al formaţiei, la piesa Taraf, apare doar Tamango dansând apăsat cu pantofii lui cu botul cârn, bătându-se cu palmele pe burta uriaşă.

În 2006, Shukar Collective au fost invitaţi la festivalul Balkan Traffic din Bruxelles. Alături de Tamango au fost pe scenă Handrabur, Stan (DJ Vasile), Stanciu (Matze) şi Sorin, cel mai nou membru Shukar, un vecin de-al lui Tamango care cânta la nunţi şi înmormântări. În avion, Tamango şi Sorin s-au dus la cei din Fanfara Ciocârlia şi i-au luat la mişto, că ei sunt mult mai tari şi o să rupă scena în două.

Înainte de concert, îşi aminteşte Busuioc, cei doi „s-au făcut în ultimul hal” şi nu au mai vrut să cânte. Tamango nu era neapărat un băutor înrăit, dar nu se putea controla când vedea în backstage 20-30 de sticle de bere, gratis. „Hai să cântăm, să ne aplaude lumea, să ne mai cheme şi altădată”, îi tot spunea Busuioc, „şi dup-aia poţi să intri în comă”.

Concertul a rupt, într-adevăr, dar a fost şi ultimul cu Tamango în Shukar Collective. Busuioc spune că au preferat să continue doar cu Sorin, pentru că „dacă sunt doi ţigani, se incită unul pe altul” şi apar certuri, orgolii, beţii. L-au preferat pe „Sorin Necunoscutu’”, cum i-a spus ulterior Tamango, pentru că se înţelegeau mai uşor cu el, ştia să cânte, să scrie şi să citească.
Poate că Tamango avea notorietate în ţară, dar nu-i folosea la nimic în străinătate, când nu mai voia să se urce pe scenă.

Convins că e un brand în sine şi nu are nevoie de Shukar Collective, Tamango şi-a continuat pe cont propriu visul de a fi artist. A cântat în cluburi din Bucureşti şi din Vama Veche. A cântat cu saxofonistul Mihai Iordache, căruia i-a povestit că e fascinate de jazz şi de Louis Armstrong, pe care îl iubeşte de când l-a auzit în copilărie. Iordache crede că Tamango e un om bun şi că a fost iubit pentru „aspectul şi comportamentul lui autentic”. Şi că a fost un „star mediatic de sezon, folosit pentru ca alţii să pară mai cool decât sunt”.

În 2006, a început colaborarea cu formaţia Hara, cu care a înregistrat două piese şi două videoclipuri. Ei căutau o voce autentic ţigănească pentru piesa Muro shavo, l-au sunat și s-au dus la el la Valea Plopilor. Cum au ajuns, Tamango i-a avertizat că la el în casă nu se ascultă şi nu se cântă manele. Dacă asta vor, le dă o cafea şi îi omeneşte, dar atât. După ce a ascultat piesa, le-a spus: „Hai să facem treabă!”.

În tot acest timp, lumea ursarului din Valea Plopilor a rămas separată de cea a vedetei înrăite din Bucureşti şi Europa. Tamango continua să vândă fiare pentru a-şi întreţine familia numeroasă, chiar dacă viaţa li se îmbunătăţea uşor – aveau haine, bani, porc de Crăciun. Între concerte, reclame şi şedinţe foto, problemele lui rămâneau aceleaşi. Ba îi intra apă în casă, ba îi plângeau nepoţii de foame, ba îi fugeau fetele după tot felul de „amărâţi”. Din familia lui, fiica Isaura a fost singura care l-a văzut cântând pe scenă – a şi dansat cu el la câteva concerte. Aurica îşi aminteşte că mulţi ţigani îi spuneau lui Tamango să meargă amândoi în Franţa, ea să danseze şi el să cânte şi să facă mulţi bani. El le spunea mereu: „Nu mă duc! Aici e lumea mea, aici e oamenii mei. Nu-mi trebuie mie Franţa”.

***

Într-o duminică de aprilie din 2008, Tamango s-a trezit, şi-a băut cafeaua şi i-a spus Auricăi că se duce cu bicicleta până la „privatizare” (magazinul din sat). După vreo oră, femeia s-a pomenit c-o strigă copiii şi nepoţii: „Mamă! Haide repede că a căzut tataia de pe bicicletă!”. Până să ajungă ea la el, un vecin l-a adus cu maşina. Nu-şi mişca mâna şi piciorul drept şi nu scotea niciun cuvânt. S-au dus la spitalul de la Ghimpaţi, unde medicul le-a spus că a făcut comoţie cerebrală.

Aurica l-a dus la Spitalul 9 din Bucureşti, împreună cu toţi copiii, ginerii şi nepoţii şi s-au instalat cu cortul în curte. După trei luni, directorul spitalului le-a spus să-l ia acasă, pentru că Tamango va rămâne „o legumă”.

„Doamna asistentă, săru’ mâna. Îmi ziceţi şi mie ce-i aia legumă?”, a întrebat Aurica.

„Măi fată, ai văzut tu vreodată un morcov, un cartof? Asta înseamnă.”

Tamango nu recunoştea pe nimeni, era imobilizat şi speriat. Noaptea se târa jos din pat, de-l găseau în bătătură, sau chiar în stradă, dezbrăcat, cu pampersul sfâşiat şi răni la coate şi picioare. L-au şi legat o perioadă.

Într-o zi, după câteva luni de „neconştienţă”, Tamango a vrut să se ridice din pat. A căzut cu capul de „ţiment” şi a rămas acolo, de Aurica a zis că gata, e mort. L-a aşezat pe pat, privindu-l speriată. Când s-a trezit, bărbatul i-a spus că a dat ochii cu morţii.

Peste câteva săptămâni, a început să meargă, ajutat de copii şi soţie. Medicamentele l-au ajutat să-şi „revină la vorbă”. L-au dus la „recuperări” o lună de zile la spitalul Filantropia şi, în 2009, Tamango mergea singur în baston, se ducea la toaletă şi chiar la privatizare.

**

Una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le are Tamango din concerte e din 2007, la International Romani Art Festival (IRAF) din Timișoara. Pe atunci, Tamango şi Elvis Romano, cântăreţ şi profesor de limba romani, fuseseră numiţi consilieri onorifici ai Agenţiei Naţionale pentru Romi, atrăgând atenţia presei şi notorietate festivalului. Ideea a fost a lui Ciprian Necula, un „ţigan descurcăreţ” cum i-a spus Tamango, care la 32 de ani este director executiv al KCMC, o organizaţie care luptă pentru drepturile grupurilor vulnerabile din România. Tot el l-a invitat să vorbească la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, în cadrul campaniei S.P.E.R. – Stop Prejudecăţilor despre Etnia Romă.

Gruia Bumbu, pe atunci director al Agenţiei Naţionale pentru Romi, spune că l-a ales pe Tamango pentru autenticitate. „Un adevărat om care reprezintă comunitatea romilor trebuie să reprezinte şi modul lor de supravieţuire”, spune el. Tamango era romul tradiţional care reuşise în viaţă bazându-se pe „abilităţile sale de la Dumnezeu”, în ciuda vieţii grele şi a familiei numeroase.

IRAF a inclus în program şi un concert cu Tamango şi Rona Hartner la Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranţă Timişoara („Popa Şapcă”), în faţa a 300 de deţinuţi. Bumbu a fost bucuros să găsească un om care putea să transmită „un mesaj de schimbare” şi să-i convingă pe deţinuţi că deşi au greşit, viaţa lor nu se sfârşeşte acolo.

Pe Tamango îl legau amintiri dureroase de „Popa Şapcă”. Prin anii ’80, Aurica a furat nişte porumb de la „colectivă”, cineva a pârât-o şi s-au trezit cu miliţia acasă. Tamango a spus că el a furat porumbul, ca să nu facă ea puşcărie şi să rămână cei trei copilaşi pe drumuri. A stat şase luni la „Popa Şapcă”, de unde Aurica îşi aminteşte că îi scria: „Auricuţo, să ai grijă de copii. Să stai cuminte”. „Da, Tamango”, îi răspundea ea. „Nu duce nicio grijă. Sunt cu copilaşii şi n-o să plec nichieri. N-o să te părăsesc.”

A fost foarte emoţionat în marţea aceea, după cum a povestit într-un interviu pentru televiziunea închisorii: „M-am înmoloşit, nu mai am ştiut nici aproape să cânt”. Când a intrat în închisoare, s-a dus direct în mijlocul deţinuţilor şi a fost primit în urale în timp ce le împărţea ţigări. Înainte să se pună pe cântat, le-a spus: „Să nu gândiţi că numai voi aţi fost aşa. Şi Tamango a fost aşa”.

În timpul concertului, Tamango – un urs de 105 kilograme, în blugi, tricou negru cu inscripţii aurii şi ochelari de soare – s-a agitat de-i tremura burta. Rona Hartner, pe atunci gravidă, dansa şi ea cu deţinutele. Între două piese, Tamango mai strecura un sfat: „Mă scuzaţi că vă spun, dar nu e bine să fiţi aici. E bine să fiţi acasă, alături de familie. Şi să aveţi lângă voi o sticlă de vin. Chiar dacă aveţi numa’ un kil de cartofi, staţi şi vă uitaţi la nevastă cum face de mâncare, decât să fiţi aici”.

***

În august 2010, Tamango era „perfect, gras, cum era el original”. Mergea în baston prin curte ca să se dezmorţească, mergea la „privatizare”. Nu-şi mai prea amintea versurile pieselor, dar încerca să fredoneze; tot avea vocea inconfundabilă. Într-o noapte, când Aurica îi pregătea aşternuturile pentru culcare, bărbatul s-a ridicat în baston şi s-a prăbuşit în nesimţire. Făcuse încă un accident cerebral. Nu-şi mai luase medicamentele de o lună de zile, pentru că nu avuseseră niciun leu.

De atunci, lumea ursarului s-a despărţit definitiv de lumea vedetei înrăite.

Bărbatul bine, mereu îngrijit şi parfumat, cu burta rotunda pe care bătea ritmul cu poftă, a dispărut, lăsând în loc un bărbat uscat de slab, cu mâna şi piciorul drept immobile şi uneori dureroase, care trebuie să fie împins întrun scaun cu rotile. Petrecerile, admiratoarele, concertele, muzica, toate sunt amintiri care-l fac să lăcrimeze. În sat, oamenii îl jelesc de parcă s-a sfârşit deja, plângându-l că „a fost pâinea lui Dumnezeu”.

Vocea hârâită de ţigări, cu tonuri guturale, ca de urs, a dispărut. Se mai aude în jingle-uri, se mai aude pe albumele Shukar Collective, dar el nu o mai are. Când amorţeşte şi vrea să fie mutat din pat, sau când vrea ţigări, Tamango doar şopteşte: „Aaah”.

Shukar Collective continuă în formula Handrabur, DJ Vasile, Rolf Onoienco şi Sorin, cu fiul lui, Marius. Clasic a plecat la muncă în Spania, iar de Napoleon se spune că l-ar fi lăsat nevasta (veste care-l amuză pe Tamango). Busuioc a dat familiei nişte bani când Malademna a apărut întro reclamă, dar n-a mai trecut prin Valea Plopilor din decembrie 2010. Spune că dacă ar fi reuşit să se-nţeleagă cu Tamango şi acesta nu s-ar fi îmbolnăvit, ar fi putut continua. Încă mai au înregistrări pe care le-ar putea transforma în piese noi.

Ţănicui n-a mai venit la Valea Plopilor din 2009, când s-a filmat documentarul HBO The Shukar Collective Project, regizat de Matei Alexandru Mocanu, admirator al formaţiei. Ţănicui s-a alăturat atunci producătorilor şi echipei de filmare în calitate de consultant. Spune că a învăţat-o pe Aurica să-şi negocieze onorariul, ca el să poată apoi să-şi recupereze parte din ce îi datora Tamango. Aurica susţine că nu-i datorau nimic şi că Ţănicui a încercat să încaseze bani şi de la ea, şi de la producători. Filmul a fost lansat în 2010 şi anul acesta a fost prezentat la mai multe festivaluri din străinătate. Tamango l-a văzut abia la un an de la lansare şi s-a încruntat rău când l-a văzut pe Sorin spunând că nu împărţea banii corect.

Telefonul mobil e printre puţinele amintiri ale vieţii lui de artist. În agenda telefonului sunt zeci de nume străine, pe care familia nu le cunoaște. Aurica dă zilnic explicaţii şi refuză invitaţii. Când sună şi vorbesc în alte limbi, Aurica ţipă: „Nu sunt Tamango!”.

Familia trăieşte de pe-o zi pe alta. Pensia Handicapatei şi ajutorul de însoţitor al lui Tamango abia plătesc facturile. Salariul onorific de 450 de lei de la Guerrilla întârzie mereu, spune Aurica. Pe de altă parte, Adrian Popescu, directorul de marketing, spune că i l-au acordat deşi nu aveau nicio obligaţie şi că toate plăţile sunt la zi. Starea materială a devenit singurul subiect de presă legat de Tamango, şi acela doar pentru tabloide.

În cei câţiva ani de succes, Tamango a adunat în jurul lui oameni care-i sunt alături şi îl ajută cu bani, alimente, gânduri bune. Claudia Rădulescu, Claudiuţa, cum o alintă el şi Aurica, locuieşte în Belgia şi l-a cunoscut pe Tamango la concertul din Bruxelles. De atunci a ajutat deseori familia. Gabriela Mandache, Găbiţa, a ţinut morţiş să-l întâlnească după ce a văzut pe net un clip în care Tamango stătea în căruţă şi-şi povestea viaţa, rămânându-i de atunci prietenă. Flavius Buzilă, Flaviusică, solistul trupei Hara, i-a rămas şi el alături. În aprilie 2011, Hara împreună cu Mihai Mărgineanu, Romano Boutique, Mahala Rai Banda şi alţi artişti, au lansat CD-ul Cântec pentru Tamango, lui revenindu-i profiturile din vânzări.

Apoi, pentru că anul ăsta Tamango împlinea 65 de ani şi avea drept la pensie, Buzilă a vorbit cu primarul comunei Ghimpaţi, de care aparţine Valea Plopilor, să-l ajute cu actele. Măcar să-şi poată cumpăra compensat medicamentele, care trec de 250 de lei lunar. Tot căutând o formă de venit stabil pentru familie, Buzilă l-a întrebat pe primar dacă nu le poate acorda un ajutor social. Răspunsul a fost că pentru asta, Tamango şi Aurica trebuiau să fie căsătoriţi legal.

Aşa că pe 1 iulie 2011, curtea căsuţei din Valea Plopilor s-a umplut de copii, nepoţi şi vecini, plus lăutari şi o echipă de filmare de la CanCan TV, emisiune tabloidă difuzată atunci pe B1 TV, care prinseseră întâmplător vestea. Tot evenimentul a fost o brambureală, cu mireasa trimisă la magazin să cumpere pahare de plastic. Cei de la televiziune promiseseră că se ocupă de mâncare şi băutură, dar au adus doar trei farfurii de friptură, două sticle de şampanie şi un tortuleţ. Nunta n-a durat nici trei ore, a adus familiei 10 milioane, dar i-a lăsat un gust amar Auricăi pentru că nu şi-a putut omeni invitaţii.

***

Pe 9 septembrie 2011, Tamango a împlinit 65 de ani. Aurica l-a scos în curte şi l-a bărbierit. Vanesa, nepoata cu păr portocaliu, şi Bucovina, altă nepoată care locuieşte temporar la ei, şi-au înnodat bluzele şi i-au dansat din buric bunicului, pe cântecele ursăreşti de pe Bear Tamers Music. Leonard, nepotul cu codiţă blondă, a scos tobele din casă, s-a aşezat turceşte şi le-a ţinut ritmul fetelor. Tamango i-a privit atent şi mulţumit.

După-masă, au venit şi Desdemona, fiica cea mare, cu soţul şi cei patru copii. L-a sărutat pe Tamango şi i-a urat „La mulţi ani! Să dea Domnu’ să mai trăieşti încă 10 ani”. Claudiuţa a sunat din Belgia să-i ureze la mulţi ani. Tamango a ascultat-o, a lăcrimat şi i-a şoptit gros: „Te pup”. Flaviusică promisese că o să vină cu primarul şi cu televiziunea să-l felicite şi să lămurească povestea cu pensia, dar n-a mai ajuns din cauza unui concert în Bucureşti. I-a trimis însă fructe, prăjituri şi nişte bani şi a promis că vine curând.

Cel mai frumos cadou l-a primit de la Găbiţa, care i-a adus multe pene de păun, să şi le pună la pălărie, şi un papagal. Ştia că pe vremuri Tamango i-a cumpărat lui Gigi Ministru nişte colivii cu papagali, dar după ce a căzut la pat, vecinii superstiţioşi i-au spus Auricăi să le dea drumul păsărilor, că poartă ghinion. I-au aşezat noua colivie pe lada patului. Când papagalul cântă, Tamango râde şi dă din buze, ca şi cum ar vorbi cu el. ●

* Vrei să ne sprijini să mai facem astfel de texte? Îţi lipseşte DoR #7.1 din colecţie? Cumpără-l din shop.

15 Comentarii pentru “Împăratul Văii Plopilor”

  • Cosmin a scris:

    Felicitari autorului. Povestea e impresionanta si emotiile au ajuns pana la mine, si asta e mare lucru.

  • Claudia a scris:

    Felicitari pentru poveste!
    Parca am fi intrun film. Poate peste ani se va ecraniza povestea lui TAMANGO. Eu asa simt!

  • Pingback: Ajutor pentru Tamango « Zăpăcita

  • roxana a scris:

    SUPER TARE ARTICOLUL!!!!! Impresionanta poveste dar si maniera in care a fost scrisa,care face o combinatie perfecta intre veridicul trist si scene pitoresti(mi-au adus zambetul pe buze) din viata autentica a personajelor

  • Pingback: Tamango s-a stins din viaţă « Zăpăcita

  • Pingback: Tamango, de ce te-ai dus de lângă noi?

  • Dan Colceriu a scris:

    Mi-au dat lacrimile pe alocuri.

  • Christina a scris:

    sa-l ajutam macar pe ultimul drum 🙁

    BCR – Giurgiu Mihailesti, sos. Giurgiu – Alexandria, Compl. Comercial
    Cont Euro : cod IBAN : RO41RNCB0148102806690002
    Cont Lei : cod IBAN : RO68RNCB0148102806690001

    http://anaciobanu.wordpress.com/2012/07/09/tamango-s-a-stins-din-viata/

  • Pingback: Cine îl moşteneşte artistic pe Tamango? Intervenţia, Marginea şi Gigi Ministru sunt trei din cei şapte copii ai lăutarului.

  • Pingback: Cine îl moşteneşte artistic pe Tamango? Intervenţia, Marginea şi Gigi Ministru sunt trei dintre cei şapte copii ai lăutarului. – InfoStiri.eu

  • Pingback: Cine îl moşteneşte artistic pe Tamango? Intervenţia, Marginea şi Gigi Ministru sunt trei dintre cei şapte copii ai lăutarului. | radioveselia.net

  • Pingback: Tamango Tribute Party | Feeder

  • Gabriela a scris:

    Tamango inca traieste in sufletele celor care l-au cunoscut si l-au intalnit! Un om de exceptie si de o bunatate rar intalnite! Aurica a ramas singura si neputincioasa si are nevoie de tot sprijinul nostru! Este o femeie puternica si greu incercata!
    Bravo, Ana!!! Felicitari!

  • Pingback: Zece români celebri morți în mizerie sau anonimat | TOTB.ro - Think Outside the Box

  • ilie georgeta a scris:

    …lam azutsieu pe tamango la pro,tv la maruta si ,da !mi-a ramas in suflet si asa am zis si eu ca, un asa om se naste la o mie unu…vedeai in el ceva esit din comun …nu stiu cum s-o spun ca-sa fiu inteleasa ….parca tot pamintul se rasolea cind cinta el din lingurile alea si nu numai cintatul , ci , el avea ceva specieal in fiinta lui ceva frumos esea din launtrul lui ceva care nu poate fi uitat repede si acum parca il vad cum cinta si ,nu stiu cum sa explic …aborda ceva ,din el simteai viata , multa viata si asa cum se spune in acest epilog ,al vietii lui, multa amaraciune …un om care a trecut prin multe , neajunsuri ,cu atiti copii, care , cind avea ce le pune pe masa , cind se culcau nemincati , neavind nici cu ce sa-si cumpere medicamentele ca re trebuiea sa-si -le ia obligat …pacat ! a murit de tinar era un unicat printre multa mule…si dupa cum se vede si romincele nu sunt toate la fel …cu toate ca nu era tiganca , ea la inteles mai bine decit o tiganca pe sotul ei si nu la parasit asa cum sa putut sau crescut copii …e de laudat o astfel de familie …poate ca, ar fi trait si acum daca ar fi fost ajutat de cineva cu bani sa-l trateze la un medic bun …asa oameni nu se nasc decit la sute ,sau mii de ani , sa dea tot ce avea mai bun din el…asta fiind felul lui de a fi

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #32

    DoR #32 * Vară 2018

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2018

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2018 Decât o Revistă