Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

[TIFF 2017] O oră cu Vlad Plăiașu

June 16th, 2017
Tags: , ,

De șapte ani, Technical Manager la Transilvania International Film Festival.

Text de Gabriela Pițurlea

 

În biroul echipei tehnice TIFF, o sală de la parterul Fundației Sapienția din Centrul Vechi al Clujului, Vlad Plăiașu îmi arată cutii cu DCP-uri presărate pe etajere metalice lipite de-un perete. Filmele de la TIFF 2017 au însumat vreo 50 de TB și mare parte din ele se află în fața mea. Vlad vorbește repede și detaliat, având grijă să traducă toate lucrurile care, pentru cineva care nu are legătură cu mațele unui festival de film, ar putea deveni copleșitoare după fix 5 minute și câteva coduri și acronime înscrise pe bilețelele lipite pe rafturi.

DCP (Digital Cinema Package) e standardul pentru filmele de cinema în versiune digitală și arată ca un hard care trebuie ingestat într-un server special. Majoritatea DCP-urilor sunt criptate, ceea ce înseamnă că filmele nu pot fi văzute decât introducând un KDM (Key Delivery Message), un soi de parolă a filmului, dacă parola ar avea milioane de litere și ar arăta precum codul unui site web. KDM-ul e atât de specific, încât permite ca filmul să fie proiectat o singură dată, pe o anumită pereche server-proiector, într-un anumit interval orar. În lucrul cu DCP-uri pot apărea erori care sunt ca bugurile de software – undeva, ceva nu se potrivește și filmul nu poate rula pe un anumit server. Dar în camera asta unde sunt tipi cu cabluri înfășurate în jurul gâtului și tipi ghemuiți la monitoare, oameni care cer filme de la distribuitori, le recepționează, le verifică și le pregătesc de proiecție, le pun subtitrări, le trimit la cinematografe, o problemă de genul ăla nu e nimic de speriat. Sunt pregătiți pentru ea de luni de zile.

 

Munca lui Vlad pentru TIFF nu se termină, practic, niciodată. După încheierea unei ediții, se întâlnește periodic la București cu Sebastian Câmpean, turnul de control la care aterizează toate filmele din festival, ca să evalueze sistemul de lucru și să vâneze potențiale îmbunătățiri. „Pot să zic că seamănă un pic cu un sistem de căi ferate”, spune Vlad. „Noi desenăm niște fluxuri, dar când începem și dăm drumul la trenuri, când intră foarte multe trenuri, foarte mulți oameni care iau decizii individuale despre care nu ai cum să știi la nivel global, s-ar putea să se congestioneze niște lucruri. Și noi încercăm să simulăm, ca să vedem cum se decongestionează. Asta e cel mai important.”

Cu vreo patru săptămâni înainte de festival, Vlad își ia de acasă calculatoare și alte echipamente și conduce până la Cluj, unde, alături de Sebi, creează fluxuri de lucru și pregătește infrastructura pentru preluarea și verificarea filmelor. Desfac calculatoarele, instalează și verifică softuri, trag cabluri, formează rețele, verifică hard disk-urile și proiectoarele pentru subtitrări. Când începe să plouă cu filme de la distribuitori, ei și echipele lor sunt pregătiți să le primească. Pare cumva că nici n-ar putea fi altfel decât acest departament în care acum sunt vreo 30 de profesioniști formați în TIFF și unde, spune Vlad citându-i pe nemții care se ocupă de proiecțiile festivalului, „E foarte mișto să știi că cineva e în dreapta ta și cineva e în stânga ta.” Dar în 2011, când a preluat departamentul, Vlad era singur.

„Cumva lucrurile se leagă în viață foarte mișto”, îmi spune pe un drum de 10 minute de la Sapienția la Casa de Cultură a Studenților. Vlad a fost student la Contabilitate într-un Cluj care avea două baruri mari și late – Music Pub și Nera – și nicio posibilitate să-i satisfacă setea de filme. A prins Cinema Florin Piersic pe când se numea Republica, și Cinema Victoria pe când avea scaune de lemn. A putut vedea Moromeții doar pentru că se proiecta pentru liceenii care urmau să dea bacul.

Acum fix 16 ani, a ochit pe ușa unui magazin de lângă Piața Mihai Viteazul o foaie roșie A4 care anunța prima ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania. L-ar fi sunat pe Mihai Gligor, cu care se împrietenise pentru că aveau restanțe comune și de care-l unea pasiunea pentru film, dar nu erau minute la discreție pe mobil pe atunci, așa că, de îndată ce s-au întâlnit, i-a dat vestea. „În sfârșit avem filme să vedem.” La prima oră a doua zi și-au cumpărat carduri de la Republica, chitiți să nu rateze nimic. În pauzele dintre filme, își făceau sandvișuri cu pâine feliată, parizer și muștar la statuia lui Mihai Viteazul și se hotărau la ce să mai meargă. TIFF era ceva ce așteptaseră și nu mai trăiseră, începutul unui lucru la care, acum că urmau să plece în State cu Work & Travel, simțeau că vor vrea să se întoarcă.

Gligor a revenit în țară la terminarea programului și i-a scris lui Tudor Giurgiu că vrea să ajute la festival. Plăiașu a decis să rămână și a lucrat timp de șapte ani în construcții și taximetrie, mergând în timpul liber la cursuri de software și echipament de montaj și post-producție de film. A ținut legătura cu Gligor, devenit între timp manager al festivalului și în 2009, la întoarcerea în România, a intrat ca fotograf voluntar la TIFF. Lucra deja în post-producție la București când Giurgiu, pe care îl cunoscuse într-un taxi, în Chicago, i-a propus să preia departamentul tehnic. „Tudor are abilitatea asta”, spune Vlad „întotdeauna găsește oameni noi, ține legătura cu ei, chiar dacă probabil sunt mii care-l caută și care-l sună, îți ține minte figura și cam ce știi să faci, și după aceea îți propune.” Vlad a zis da, fără să știe în ce se bagă.

Ca să înțelegi măcar milimetric ce înseamnă TIFF-ul din punct de vedere tehnic, dincolo de prescurtări și 1000 de apăsări de taste și butoane, e suficient să-l asculți pe Vlad vorbind despre zilele de dinainte de festival. Pentru a face față nevoilor tehnice imense și faptului că proiecționiștii din Cluj nu aveau pregătirea necesară pentru trecerea la digital, nici pentru numărul mare de proiecții din festival, TIFF a dat proiecțiile pe mâna lui Christopher Mondt, liderul unei echipe germane care se ocupă exclusiv de festivaluri. Așa au ajuns, de exemplu, ca anul ăsta să aibă în Piața Unirii un ecran gonflabil cu suprafață de proiecție de 200 mp. Nemții (care sunt de fapt doi nemți, doi austrieci și doi olandezi) sosesc cu două zile înainte de festival cu două camioane cu peste șapte tone de echipament. În noaptea aia, conținutul se pulverizează în tot orașul. În afara sălilor consacrate de cinema (Florin Piersic, Victoria și cele din mall-uri), niciunul din spațiile de proiecție nu au toate dotările necesare. La Cercul Militar, de exemplu, echipa tehnică trage curent, face curat, duce proiectoare, lumini, plus alte echipamente pentru siguranța proiecției. Anul ăsta, în joia dinaintea deschiderii, toate cinematografele erau gata să primească spectatori.

În săptămâna deschiderii, Vlad e ca un dispecer care strânge informațiile și întrebările venite de la alte departamente, verifică tabele și aleargă între cinematografe. Abia în a doua jumătate a festivalului are mai mult timp să observe unde sunt găurile, unde a fost încărcătura prea mare și unde a căzut TIFF-ul pe oameni. „Efectiv cade pe noi, pe departamentul tehnic, și noi trebuie să suplinim orice gaură, pentru că orice întârziere de un minut cumva responsabilitatea noastră.”

TIFF a căzut un pic și pe Vlad acum un an, în noaptea de dinainte de deschidere, când întârzierea unor reclame i-a ținut treji, pe el, pe Sebi și pe Călin, proiecționistul de la Victoria, într-o „liniște turbată” în care cafeaua nu părea să mai aibă vreo putere. Când au terminat lucrul, aproape de răsărit, a printat listele de reclame care trebuiau difuzate și a plecat cu ele spre cinematografe. Și pe drum, verificând în minte dacă totul era pe poziție la săli, de la servere și kdm-uri până la baterii de rezervă și telecomenzi, toate lucrurile pe care le știe deja pe de rost după patru săptămâni de trecut prin tabele colorate, s-a liniștit.

Când a devenit manager tehnic, Vlad a dat peste un univers al interdependențelor în care decizii îndelung calculate și decizii de ultim minut zboară în toate părțile, ceva ce, pentru el, e ca o construcție lego mult mai mare decât ce vezi când te uiți la ea. Presiunea, spune, se transformă în satisfacție când își dă seama că totul e planificat, că zecile de oameni cu care face an de an echipă și numeroșii oameni pe care poate nici n-a ajuns încă să-i cunoască sunt pe poziții, gata să pună din nou și mai bine piesele cap la cap. 

Anul ăsta, 1 spre 2 iunie a fost prima noapte dinainte de prima proiecție TIFF pe care Vlad a dormit-o.

_

Când nu planifică pentru TIFF, Vlad o ajută pe Ella, soția lui, la Dianei 4, unde este co-proprietar, și bea cafele multe la iVy, cafeneaua pe care au deschis-o recent la Piața Rosetti.

 

Comentează

Numărul curent: DoR #28

DoR #28 * Dislocări

Susține DoR. Abonează-te!

Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

The Power of Storytelling 2017

#Story2017

Arhiva DoR în format PDF

Arhiva DoR în format PDF

Curierul oficial

Curierul oficial

English DOR

English DoR

RSS

Articole
Comentarii
© 2017 Decât o Revistă