Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

[TIFF 2017] Piatră pe inimă, undeva în Islanda

June 13th, 2017
Tags: , , ,

Heartstone, lungmetrajul de debut al islandezului Guðmundur Arnar Guðmundsson, a luat un braț de premii la festivalurile internaționale în ultimul an, cele mai recente fiind cel pentru Regie și Premiul Publicului la TIFF 2017.

De Gabriela Pițurlea

 

Filmat de Sturla Brandth Grøvlen, responsabil și pentru imaginea filmelor Rams (2015) și Victoria (2015), Heartstone spune povestea a doi prieteni foarte buni, Thor și Christian, care locuiesc într-o localitate pescărească din Islanda. Thor are o mamă singură, două surori un pic mai mari ca el (la fel ca regizorul) și e îndrăgostit pe ascuns de Beth. Christian are un tată alcoolic, o mamă abuzată și apăsarea unor lucruri despre sexualitatea lui pe care abia începe să le descopere.

Thor și Christian trăiesc ca majoritatea băieților de vârsta lor: prind pești și le zdrobesc capetele, se răfuiesc cu rable abandonate în câmp, joacă Adevăr sau Provocare cu fetele. Numai că toată hârjoana lor – atingerile în joacă, trântele, statul machiați și îmbrățișați pentru ca sora lui Thor să-i picteze – au un efect care pentru Christian devine tot mai copleșitor. Băiatul al cărui tată a snopit un homosexual din oraș nu ține s-o sărute pe Hanna, cea mai bună prietenă a lui Beth, vrea să-l sărute pe puștiul cu care a copilărit, iar asta, cumva, nu încape în alfabetul existențial care li s-a predat. „Nu mai fi și tu așa ciudat”, îi spune Thor lui Christian spre finalul filmului. „Apoi totul o să fie bine.”

Heartstone a fost filmat în opt săptămâni, într-un orășel rareori vizitat de turiști, în care natura eclipsează orice a putut omul să construiască. Dar Arnar a vrut să evite cu orice preț transformarea filmului într-o carte poștală, ceva la care regizorii islandezi pot recurge cu ușurință. „La unele scene îmi mușcam degetele, pentru că totul în jur arăta atât de bine, dar noi trăgeam la câțiva centimetri de față și ignoram complet peisajul.” A reușit, în schimb, să facă buchet experiența acumulată în anii de făcut scurtmetraje multipremiate despre adolescenți, și să aducă pe ecrane o poveste despre prietenie, fragilitate și acceptare de sine care confirmă că ceva magic se petrece cu cinematografia islandeză.  

 

Spuneai că ai scris scenariul acum 10 ani?

Primul draft, da, când eram la Facultatea de Arte. Nu mai scrisesem, nici nu mai regizasem niciodată, și la un moment dat am auzit de un regizor care era pe punctul de a trage un film în Islanda, dar scenariul i-a fost luat de către un regizor mai experimentat. Și asta m-a făcut să realizez că dacă nu lucrezi cu un scenariu propriu la primul tău film, poate fi foarte greu. Așa că mi-am zis să încerc să scriu ceva.

Căutam idei, dar nu prea găseam nimic. Apoi am visat un prieten din copilărie care s-a sinucis când noi eram adolescenți, și în vis el îmi arăta orașul în care am locuit o vreme. Când m-am trezit, m-am gândit că visul ăla era un semn, am început să mă gândesc la perioada aia, și cam așa a început. 

Cum a fost să locuiești în provincie? 

Am crescut în Reykjavík, și pe la 6-7 ani ne-am mutat într-un oraș foarte mic, în cealaltă parte a țării, un loc foarte izolat. Dar copil fiind, era incredibil să locuiești acolo, pentru că aveai atâta libertate. Practic orașul și natura erau locul tău de joacă, și puteai face mult mai mult decât în capitală. Puteai fura cai, puteai vâna. Dar mai târziu, când am început să merg acolo doar vara, am văzut cum lumea aia devenea tot mai mică pentru adolescenți. Era un loc care-i limita foarte mult. 

În film auzi des „Nu spune nimănui”, „Ce mă fac dacă se află?” Te gândești că e genul ăla de loc în care crești cu toți ochii pe tine. 

Era clar că nimeni nu avea secrete acolo, pentru că oamenii le aflau și dacă nu aflau, născoceau. Îmi amintesc de un băiat de care se luau toți, și care nu avea niciun prieten. Era tot timpul singur. Poate că unii băieți se jucau cu el pe ascuns, dar nu oficial.

Te uiți la coming-of-age stories din perioade și locuri diferite, și îți dai seama că poveștile de adolescență, problemele, descoperirile sunt, în esență, aceleași. 

Da, descoperim viața în adolescență. Dar ce mi se pare interesant e că lumea adolescenților e invizibilă și pentru adulți, și pentru copii. E ca o lume secretă în care doar ei știu ce li se întâmplă. Îmi amintesc că în adolescență mă frustra că adulții nu respectau lumea noastră și nu o înțelegeau. Iar când încercam să le arăt sau să le explic ce se întâmpla, erau la modul: „OK, o să vorbesc cu mama lui, și se rezolvă cumva”. Iar ăsta era cel mai nasol lucru pe care-l putea face o mamă, să se ducă să vorbească cu alt părinte despre ce i-ai spus. Și probabil reacționăm așa pentru că am trecut și noi prin lucrurile astea, și nu ni se par așa grave, pentru că am supraviețuit. Dar pentru adolescenți ele sunt cele mai mari probleme cu care s-au confruntat vreodată. Pentru ei, o inimă frântă e ceva enorm. 

Mă întrebam ce te face să vrei să spui poveștile astea. Toate filmele tale gravitează în jurul adolescenței. 

Cred că tocmai asta. În adolescență mi-aș fi dorit ca oamenii să ne înțeleagă mai bine. Dar în același timp nu voiam să cresc. Nu mă atrăgea lumea adulților. Adulții mi se păreau serioși și că nu se distrează așa, ca noi.

Cum e să lucrezi cu atâția adolescenți? Ai spus într-un interviu că a fost foarte complicat, dar pare să-ți și placă. 

E dificil în sensul că ia foarte mult timp, dar îmi place pentru că e ceva pur, într-un fel. Pentru că ei nu se pot preface. Trebuie să-i ghidezi prin această experiență, pe când atunci când lucrezi cu actori profesioniști, e mai degrabă un dialog. Apoi copiii sunt foarte angelici și te poți reconecta la propria copilărie în timp ce stai cu ei și îi înveți. Te uiți la ei când au pauze și vezi că nu pot sta locului. Sunt mereu activi, mereu fac ceva. Nu vezi un copil stând degeaba și plictisindu-se decât dacă are mobilul la el. Dar dacă îi iei telefonul, o să fie ceva de genul: OK, trebuie să mă cațăr pe-un zid, trebuie să sar printre scaune. De-asta e atât de revigorant să fii printre ei. 

Cum i-ai găsit pe puștii din film? 

Nu avem actori profesioniști de vârsta asta, așa că am anunțat castingul în diverse publicații, și au venit cam 1000 de puști. A devenit ceva ușor monstruos să ne întâlnim cu toți, plus că erau vreo 700 de fete, iar eu căutam mai degrabă băieți. Dar am găsit mai mulți copii talentați decât aveam nevoie, ceea ce a fost o surpriză plăcută. 

Timp de opt luni, de două ori pe săptămână, câte două ore, am făcut cu ei un fel de curs de actorie. Am stabilit un set de reguli și i-am antrenat cumva ca pe o echipă de fotbal care se pregătește de meci. Trebuia să se împrietenească, nu aveau voie să mănânce dulciuri, am făcut în așa fel încât să fie cât de cât disciplină. Și a mers foarte bine. 

Îți găsești greu DOP de obicei? 

Lucrez cu unul din cei mai buni cameramani care există. 

Și nu vrei să mai lucrezi cu altcineva.

Nu, în măsura în care se poate. 

Cum v-ați cunoscut? 

Am lucrat la un scurtmetraj în Danemarca, apoi am făcut altul în Islanda, iar la Heartstone munca noastră a devenit aproape perfectă. N-am avut o asemenea relație de lucru cu nimeni vreodată. Am fost ca piesele unui puzzle, ne-am potrivit perfect, vizual, mintal, narativ. E minunat când găsești pe cineva așa. Am încredere totală în el și el în mine. 

Simți că există un motiv al regizorului islandez, ceva ce se regăsește în majoritatea filmelor din țara ta? 

Natura, clar. Crescând în Islanda, nu poți fugi de natură. Poate acum avem niște generații crescute la oraș care nu au cine știe ce legătură cu ea, dar generația mea a avut părinți care au trăit la țară, deci cu toții avem o conexiune puternică cu natura.

Eu am crescut într-o țară profund masculină, în care nu se cuvenea să vorbești despre sentimentele tale, și imaginea bărbatului era aceea a unui navigator – puternic, viril, care nu pregeta să se îmbete. Cultura băutului de la noi nu mai e atât de rea, dar când eram eu mic era ceva comun să-i vezi pe adulți îngrozitor de beți. Deci cred că o parte din lucrurile din societatea în care am crescut ne influențează munca. 

De ce ai ales această temă a homosexualității, și cum stau lucrurile la voi? Sunt OK adolescenții să vorbească despre asta, se simt liberi să se exprime? 

În prezent, aș spune că Islanda e o societate deschisă în ce privește homosexualitatea. Dar încă e foarte greu pentru un adolescent, mai ales pentru unul din provincie, să se împace cu ideea. Atât din cauza anumitor localnici și a modului în care oamenii din jur vorbesc despre homosexualitate, dar mai ales din cauza revelației că e diferit de ceilalți oameni. În adolescența mea, Islanda era o țară foarte homofobă. Ca puști, cel mai rău lucru care ți se putea întâmpla era să fii gay. Era o teamă imensă. Dar cred că lucrurile s-au mai schimbat și că islandezii au o altă perspectivă acum. 

Ai avut prieteni gay în adolescență? 

Pe atunci, niciun băiat de vârsta mea nu ar fi ieșit din dulap. Abia în al treilea an de facultate doi dintre colegii mei și-au făcut coming out-ul. Și am fost surprins, pentru că era un mediu foarte deschis, dar pentru ei fusese extrem de dificil să se accepte. Am cunoscut câțiva băieți gay care au încercat să se sinucidă și care locuiau într-un oraș mic. Abia mai târziu, când au înțeles și au acceptat că sunt gay, și-au dat seama că ăsta fusese motivul pentru care făcuseră acel gest. 

Ce-ai vrea să păstrezi din adolescentul care ai fost cândva? 

Cred că umorul. (râde) Încă-l am câteodată. Poate fi foarte ciudat când iese la iveală. Și lucrul care-mi lipsește cel mai tare e că-n adolescență ai toată viața în față, deci poți oricând să te relaxezi, nu trebuie să iei lucrurile atât de în serios. Mi-e dor de atitudinea asta relaxată în ce privește viața.

O parte din filmele premiate și îndrăgite la TIFF 2017 ajung în perioada 15-18 iunie la Cinema Elvira Popescu din București. Detalii aici

 

Comentează

Numărul curent: DoR #28

DoR #28 * Dislocări

Susține DoR. Abonează-te!

Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

The Power of Storytelling 2016

#story2016

Arhiva DoR în format PDF

Arhiva DoR în format PDF

Curierul oficial

Curierul oficial

English DOR

English DoR

RSS

Articole
Comentarii
© 2017 Decât o Revistă