Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Un Magor, două Magor

September 2nd, 2017
Tags: , ,

Până la o anumită vârstă nici nu observi că eşti minoritar etnic. Apoi apar confuzia, indecizia şi ciocnirile cu majoritatea.

Text de Magor Csibi (publicat în 2010 în DoR #2) 
Ilustrație de Arpad „Arpi” Rezi

M-am născut pe 13 octombrie 1980 la Miercurea Ciuc, chiar în inima secuimii. Nu spun că a fost bine sau rău, aşa s-a întâmplat. Am primit o identitate dublă – maghiar şi secui –, o singură limbă, cea maghiară, şi prea puţine explicaţii despre ce sunt. Oricum, când ai o copilărie fericită nu prea contează ce eşti.

Ştiam că vorbesc maghiară şi nici nu puteam să-mi imaginez că există şi alte limbi. Acasă, la biserică, la bunici, la verii mei de pe lângă Târgu Mureş, cam peste tot se vorbea în maghiară. Îmi aduc aminte că odată am auzit pe cineva vorbind într-o altă limbă la noi în oraş şi l-am întrebat dacă dânsul e din străinătate. Aflasem recent că există alte locuri, cu alte limbi şi eram curios dânsul de unde vine. Mama s-a ruşinat pentru că ştia că tovarăşul e de la judeţ, iar limba pe care o vorbea era româna. Spre fericirea tuturor, nici el nu vorbea maghiară, aşa că s-a creat o conversaţie paralelă.

La şcoală s-au complicat lucrurile. La început, toţi colegii vorbeau în maghiară, profesoara era şi ea din rândurile noastre. Nu prevestea nimic că viaţa noastră se va schimba. După ce am învăţat să citesc, să scriu şi să cânt câteva cântece, toate în maghiară, a venit şi ziua să învăţ într-o nouă limbă, despre care mi s-a zis că este cea română. Dar învăţam într-un mod ciudat.

Ţin minte că stăteam acasă şi mă luptam cu poezia „Mama lui Ştefan cel Mare”. Mama, care preda limba maghiară şi era tutorele meu particular de română, nu ajunsese acasă încă, iar eu voiam să ies la joacă. Procedura noastră obişnuită era aşa: ea venea acasă, învăţam cuvintele, apoi poezia, apoi puteam să mă joc. Fiindcă mă grăbeam, m-am gândit să scurtez procedura. Când a ajuns acasă a constatat că ştiam deja poezia pe de rost, dar fără să înţeleg conţinutul. Ştiam doar că Ştefan a fost încuiat afară din castel şi că mama lui era tare supărată. Ştiam că parcă a pierdut şi ceva bătălie, dar nu eram sigur că din cauza asta s-au certat. Dar să reproduc sau să înţeleg unde e în poezie supărarea şi unde bate Ştefan la poartă n-aş fi reuşit. (Aşa mi s-a întâmplat şi cu engleza, dar abia mai târziu, când au intrat casetele străine pe piaţă.)

În rest eram un copil tipic. Îmi plăcea să mă joc afară şi îmi plăcea la nebunie să citesc, drept dovadă că am citit toate cărţile din Biblioteca Municipală. Aveam note bune, eram un mic cetăţean model. Credeam tot ce mi se spunea la şcoală, credeam în partid, în tovarăşul Ceauşescu, eram mândru şoim, iar mai apoi pionier. O duceam atât de bine, că m-au ales tovarăşii să-l pup pe preamăritul conducător şi să-i înmânez un buchet de flori la vizita lui în Miercurea Ciuc.

Mergeam zilnic la examenele medicale, nu cumva să transmit o boală din popor celui mai iubit om din ţară. Tovarăşii din Harghita mă plăceau, rezultatele testelor erau bune, aşa că aşteptam cu nerăbdare ziua cea mare. Însă lumea mea s-a dărâmat când a venit un tovarăş şef din Bucureşti şi a descoperit ceva ce pentru tovarăşii din Harghita nu era deloc neobişnuit: că nu ştiu română. Riscul să spun vreo prostie era prea mare, aşa că au adus un elev silitor de prin altă parte, iar mie mi-au răpit şansa unei zile luminate.

Îmi aduc aminte şi Revoluţia. La început nu puteam să înţeleg de ce ar vrea cineva să-l huiduie sau să-l înlocuiască pe Ceauşescu. Tocmai depusesem jurământul de pionier şi primisem un şnur de conducere, aşa că simţeam pericolul ca revoluţia să-mi distrugă cariera de până atunci. Ai mei mi-au explicat că liderul maxim e de fapt un om rău, care a omorât oameni nevinovaţi, iar eu am rămas puţin confuz la gândul că toate regulile şi învăţăturile de până atunci fuseseră false.

Crăciunul din ’89 l-am făcut cu casa plină, pentru că multe cunoştinţe s-au refugiat la noi. Eram o grămadă de copii care alergam de sus în jos şi urlam „ole, ole Ceauşescu nu mai e”, deşi nu prea ştiam ce înseamnă. În noaptea de Crăciun îmi aduc aminte că s-au afişat urările de bine în trei limbi, un moment de euforie pentru noi. Chiar şi eu, mic copil, am priceput importanţa acelui moment. Era momentul din istoria României în care am renăscut ca popor. Nu că nu am fi existat până atunci. Nu că n-am fi ştiut că suntem maghiari. Dar după zeci de ani de negare din partea sistemului, am fost în sfârşit recunoscuţi, respectaţi chiar. Acel Crăciun a avut un mesaj simplu: trăim într-o Românie a cetăţenilor, unde nu contează cine eşti.

Puteam să avem o ţară în care oamenii se respectă, dar am ratat momentul la scurt timp după. Atunci n-am priceput ce porcărie au reprezentat evenimentele de la Târgu Mureş din martie 1990. Pentru mine era mai degrabă un film de aventură. Am văzut la televizor ce se întâmplă, cum intră unii cu camionul în mulţime, cum se bat şi se omoară oamenii între ei, şi nu înţelegeam şocul, tristeţea şi câteodată mânia celor din casă. Stăteam la verii mei de la Sângeorgiu de Pădure, la 36 de kilometri de Târgu Mureş. Vărul meu, care pe atunci avea 11 ani, îmi povestea cu tot avântul tinereţii cum s-au adunat toţi din sat la gară, înarmaţi cu ce aveau, aşteptând trenul de la Târgu Mureş. Nimeni nu ştia exact ce se întâmplă, dar existau zvonuri că bătăuşii se îndreaptă şi spre alte sate locuite de maghiari. Ori n-a venit nimeni, ori nu a coborât nimeni – cert e că aşteptarea în gară a fost degeaba.

Copii fiind, am înţeles abia o parte din această poveste. Că au fost confruntări etnice şi că în orice moment pot să vină românii să ne bată şi pe noi. Ştiam doar o faţă a monedei, dar o ştiam bine. Şi azi, când mă gândesc la acel eveniment, simt o furie neputincioasă. Nu îi detest pe cei care au atacat, nici pe cei care s-au apărat. Doar pe cei care au orchestrat evenimentul.

Cam tot pe atunci s-a făcut o fuziune între noi, cei de la Şcoala Generală Petőfi Sándor şi Şcoala nr. 9, cu ideea să nu se mai încurajeze segregarea. Cred că am primit inclusiv profesori români care nu vorbeau limba maghiară. Şi nu aş fi avut nimic împotriva acestei decizii dacă aş fi ştiut mai mult în română decât „Ana are mere” şi „Cosmin se joacă cu mingea”. Deşi n-aveam probleme de descifrare a abecedarului, în viu grai aveam dificultăţi serioase de a înţelege şi cele mai de bază expresii. Nu din răutate, sau pentru că nu voiam, dar dacă părinţii, rudele, prietenii şi cunoscuţii vorbeau numai în maghiară, de unde era să învăţ eu româna? Sigur că imposibilitatea de a comunica a creat segregare în şcoală. Ne-am organizat în grupuleţe şi mai mult ne băteam. Probabil fără motiv, având în vedere că dacă vedeam un „inamic” pe stradă cu părinţii, ne salutam amabil.

Când a venit vremea liceului, m-am dus la unul în limba maghiară. Probabil m-aş fi descurcat şi la unul românesc, dacă aş fi muncit câteva ore în plus. Dar niciun copil nu vrea asta. Voiam să mă joc, să fac sport, să mă uit la TV. Aşa că nu mi-am schimbat şcoala.

***

Odată cu pubertatea lucrurile au devenit mai complicate, iar eu mai confuz ca niciodată. Nu era de ajuns că am aflat că există diferenţe fundamentale între femei şi bărbaţi, dar a trebuit să mă confrunt şi cu o definiţie de identitate. Nu este uşor să te defineşti ca minoritar. Mai ales dacă eşti obişnuit să fii majoritar. Pe măsură ce creşti începi să-ţi dai seama că există viaţă şi dincolo de graniţele oraşului, există alte culturi, alte limbi. Există tabere, iar tu trebuie să te poziţionezi într-una dintre ele. Asta nu mi-a plăcut niciodată.

Eram gamer şi mereu când mă jucam îmi era greu să aleg o tabără. Nu eram fascinat de tabăra răilor aşa că alegeam de obicei „băieţii buni”, dar când aveam mai multe opţiuni şi mai multe adevăruri, era dificil. Însă când vine vorba de identitate, este imposibil să identifici băieţii buni şi băieţii răi. Iar comunitatea în care trăieşti nu-ţi face decizia mai uşoară. Îmi aduc aminte de un bărbat din comuna vărului meu, fruntaş la Vatra Românească, care apărea peste tot spunând că este persecutat. Trăia acolo de ani buni şi nu cred să i se fi întâmplat ceva vreodată. Cred că asta urmărea de fapt, ceva care să-i valideze plângerile. Dar omul n-a păţit nimic, iar mişcarea lor s-a fâsăit. De foarte multe ori mă gândeam să mă comport ostil faţă de aceşti oameni. Însă din fericire am fost învăţat altfel; m-am identificat întotdeauna după ce sunt, nu după ce nu sunt alţii.

Am înţeles între timp că dacă nu pricepi nicio vorbă într-o comunitate, devii stresat. În Republica Moldova şi eu mă enervam când cineva nu voia să vorbească cu mine în română. Şi nu sentimentul naţional mi-a fost rănit, ci mă enerva pur şi simplu stupiditatea situaţiei. Eu, minoritar în România, eram brusc un român din România căruia i se aplica acelaşi tratament ca tuturor celorlalţi: limba rusă. Când treci prin aşa ceva, devine limpede cât de puerile pot fi aceste diviziuni.

În liceu, deşi atunci au apărut primele întrebări, n-am conştientizat toate aceste lucruri. Jucam în echipa de baschet, iar marii rivali erau cei de la Goga, liceu cu predare în limba română. Eu aveam numai prieteni maghiari şi chiar dacă nu aveam nimic cu ceilalţi colegi, nu mă prea amestecam cu ei. Apoi ne-am împrietenit. Jucând în liceul lor în fiecare weekend, ieşind la bere, mi s-a schimbat oarecum perspectiva. Am descoperit că nu sunt diferenţe fundamentale între noi. Aşa cum pe mine mă atrăgeau româncele, lor le plăceau unguroaicele. Ne jucam aceleaşi jocuri pe calculator. Ne îmbătam la fel. Ne plăcea baschetul la fel de mult. Ştiam că au şi ei naţionaliştii lor, aşa cum îi aveam şi noi pe ai noştri.

De atunci urăsc generalizările idioate de genul: „Cu tine n-am probleme, tu eşti ok. Dar pe restul ungurilor nu îi sufăr”. Nu există aşa ceva. Există doar oameni care reuşesc să-i respecte pe cei din jurul lor şi oameni care nu. În liceu am învăţat că un minim de bun simţ face diferenţa.

Din fericire, noii mei prieteni aveau un minim de bun simţ. Dacă băieţii nu râdeau de câte ori îmi deschideam gura să vorbesc româneşte, fetele nu erau la fel de amabile. Mă tachinau constant şi făceau glume pe seama mea. Atunci am învăţat că rivalităţile ne conturează viaţa. Iar în acest caz, rivalitatea femeie-bărbat era mai presus de cea dintre român şi maghiar.

***

Realitatea m-a lovit în faţă când am ajuns la facultate în Cluj. Într-un oraş unde Funar a putut să aibă trei mandate la rând, atmosfera nu era peste tot prietenoasă. Deşi între studenţi şi în majoritatea unităţilor academice nu întâmpinam deloc probleme, prin oraş m-am confruntat cu tot soiul de oameni, unii mai bădărani, alţii mai finuţi. În prima săptămână acolo, un taximetrist ne-a zis că dacă vorbim maghiară în maşina lui, să coborâm, că nu ne duce nicăieri. De câteva ori am fost apostrofaţi pe stradă. Nu mai vorbim de panourile lui Funar, pe care era afişat citatul cu limba oficială din Constituţie.

În fiecare zi simţeam că sunt un outsider. Mai ales dacă mi se întâmpla să ies la terasă şi să cer „două coli” în loc de „două cola”. Cu cât încercam să fiu mai atent să nu greşesc, cu atât greşeam mai mult. Aşa că am ales din nou o oarecare izolare, alături de prietenii maghiari. Am cunoscut noi prieteni, tot maghiari, mergeam la facultate în limba maghiară şi la petreceri de-ale noastre. Am încercat să-mi creez microuniversul propriu, după exemplul de acasă.

În anul trei, din cauză că le era greu părinţilor să mă întreţină în chirie, m-am mutat în cămin. Acolo am cunoscut nişte buzoieni – naţionalişti la vremea aia – şi am început să ies din izolarea mea autoimpusă (am rămas buni prieteni şi azi). Eram deja implicat în Organizaţia Studenţilor Maghiari – unde intrasem după ce mi-am dat seama că după un an de petreceri fără oprire, ar fi cazul să fac ceva util în viaţă –, dar am decis să trec la pasul următor, OSUBB (Organizația Studenţilor din Universitatea Babeş-Bolyai), unde mai toţi erau români. În câteva luni am ajuns director executiv şi am reuşit să conturăm o mişcare puternică, implicată în toate deciziile care aveau legătură cu studenţii. Până la urmă am ajuns să fiu primul – şi până acum singurul – membru de onoare maghiar al organizaţiei.

Cam pe atunci au început şi romanţele. Am descoperit o lume nouă în cămin, exotică chiar, şi mi-a plăcut. Am avut primele mele relaţii cu românce şi ce e curios e că o mare parte dintre fostele mele prietene au fost la început destul de naţionaliste. Nu ştiu dacă o făceau doar ca să mă sfideze sau dacă au şi crezut în aceste teorii; cert este că majoritatea au devenit mult mai „user friendly” până la urmă. Unele au fost surprinse să afle că nu am cal, nu fac ritualuri păgâne şi nu ţin carnea sub şa.

Nu încăpea însă niciun dubiu că prima mea limbă era maghiara.

Cea mai bună metodă de a testa care e prima ta limbă e în pat lângă o fată, aproape adormit. Şi azi, de câte ori îmi vine să spun ceva drăguţ, întotdeauna o spun în maghiară. E un gest inconştient, sincer şi profund. Unii spun că mai degrabă contează în ce limbă gândeşti sau în ce limbă numeri. Pentru mine reperul e limba în care îţi vine să-i vorbeşti iubitei.

După patru ani de facultate am decis că e vremea să fac şcoală şi într-o altă limbă, aşa că am ales un masterat în engleză şi în română, iar apoi şcoala doctorală în română. Decizia a fost influenţată de mentorul şi coordonatorul meu de licenţă, profesorul Andrei Marga, un om extrem de deschis, care m-a lăsat să-mi scriu teza în maghiară şi m-a încurajat să descopăr studiile şi în alte limbi. Tot el m-a influenţat să fac primul pas spre politică. Ştiam că are simpatii liberale (ideologice şi nu politice) şi că încurajează o implicare a lumii academice în formarea societăţii, aşa că m-am hotărât să încerc şi eu.

În familie n-am cauzat nicio surpriză cu anunţul că intru în PNL, tatăl meu fiind membru din 1993, dar restul oamenilor nu m-au prea înţeles. Mulţi maghiari îmi reproşau că sunt doar un carierist şi vreau să-mi vând identitatea pentru capital politic, iar colegii din PNL erau surprinşi că am ales să mă implic. Din partea mea era şi un gest de a merge împotriva curentului, dar şi o decizie conştientă, determinată de oamenii care mă învăţaseră că nu naţionalitatea trebuie să primeze, ci competenţa.

Cariera mea a evoluat extrem de rapid. În 2004 am candidat prima dată la o funcţie internă şi am ajuns preşedinte de tineret în judeţul meu. În 2005 eram deja vicepreşedinte al tineretului liberal la nivel naţional, în 2006 preşedinte al Liberalilor din Sud-Estul Europei, iar în 2007 europarlamentar.

Când ajungi în faţă, lucrurile se complică. La început toţi colegii mă corectau, unii chiar îmi recomandau insistent să mă duc la meditaţii. De ziua mea, mi-au făcut cadou un abecedar. Dar deja nu mă mai speriau şi frustrau aceste gesturi cum se întâmpla în adolescenţă. Ştiam că sunt prietenoase. Erau un semn că ai mei colegi credeau în potenţialul meu.

M-am chinuit să nu-i dezamăgesc. Am încercat chiar să reiau vechile cărţi de gramatică şi să devin din ce în ce mai bun la vorbit. Am încercat să vin cu discursurile scrise, ca să nu se mai amuze publicul, dar hârtia mă crispa şi greşeam şi mai mult. Sunt lucruri de care m-am lovit şi de care mă lovesc şi azi. În limba maghiară nu avem genuri, iar această barieră s-a dovedit a fi prea dificilă. După atâtea emisiuni, apariţii, discursuri şi pagini scrise, încă n-am reuşit să înţeleg cum poate să aibă organul meu gen feminin sau de ce obiectele trebuie să fie băiat, fată sau neutre. Ce este neutru?

Am decis că nu trebuie să fiu perfect, ci sincer. Să vorbesc câteodată cu greşeli, dar întodeauna din inimă. După o vreme, un coleg din Olt mi-a zis că erorile şi accentul fac parte din farmecul meu. Că mă fac mai european. Şi am reuşit să fiu acceptat ca politician în ciuda faptului că uneori mâncam „un măr”, alteori „o mere”. Sau dracu’ mai ştie ce.

Dar şi aşa, erau puţini oameni care credeau că pot să ajung în Parlamentul European. Chiar şi cel mai mare susţinător al meu, Bogdan Olteanu, mi-a spus că avea dubii mari că proiectul meu poate să fie unul de succes. Într-un discurs public mi-a amintit că sunt tânăr, sunt maghiar şi că mi-ar mai trebui doar să fiu femeie ca să am toate „atuurile” de a nu fi ales.

Politica a fost totuşi cea care mi-a distrus definitiv prejudecăţile. Deşi au fost câţiva lideri care m-au refuzat sistematic din cauza naţionalităţii, majoritatea m-au susţinut. M-am dus pentru prima dată în precampanie în Oltenia cu o teamă mare, ştiind legendele şi prejudecăţile existente. Dar politicienii şi presa m-au primit atât de cald, încât am decis să rămân acolo câţiva ani. Mi-am deschis un birou parlamentar în Slatina şi acesta a devenit cel mai vizitat dintre birourile mele. Dacă în Harghita am fost de maxim 15 ori în timpul mandatului, în Olt mergeam la fiecare două-trei săptămâni.

În Harghita am fost primit cu simpatie de mulţi, dar sunt ferm convins că n-am adunat voturi. Gestul meu este, şi în secolul 21, unul mult prea avangardist. Deşi n-am stat prost cu notorietatea în zonele maghiare, am evitat să mă afişez acolo ca maghiar. Nu îmi doream voturi etnice şi probabil nici nu le-aş fi putut obţine. Nici măcar de la unele dintre rudele mele. Era culmea că partidul mă accepta mai mult decât unii dintre oamenii cu care am crescut. În Olt puteam să fiu mândru că sunt maghiar, pe când în Harghita mă simţeam uneori stânjenit.

Astăzi am ieşit din politică şi m-am apucat de jurnalism.

Şi culmea, după trei ani de stat în Bucureşti, abia acum îmi dau seama că stau într-un oraş care, în ciuda tuturor neajunsurilor, este unul cosmopolit. Am fost înjurat pentru multe lucruri aici, dar nu pentru că sunt maghiar. Am fost făcut ţăran, provincial, ardelean, transilvănean, dar în afară de meciurile de hochei unde vin huliganii stelişti de la fotbal, nu m-am simţit niciodată ameninţat.

Nu mă mai străduiesc să-mi găsesc identitatea. Nu vreau neapărat o cutie. Ştiu cine sunt şi ştiu ce vreau să fac în această viaţă. Mi-am dat seama că anumite lucruri se pot schimba, altele nu. Reperele mele se leagă de familie, de oameni apropiaţi şi nu de concepte. Deşi tehnic am fost întotdeauna „minoritar”, m-am simţit tot timpul „majoritar”, fără să ascund că sunt diferit.

Indiferent de cine eşti şi de unde vii, oamenii vor căuta tot timpul să definească „inamicul”. Pentru unii am fost „inamicul” probabil pentru că eram maghiar. Dacă nu eram, probabil aş fi fost „inamicul” pentru că sunt prea tânăr. Sau prea cu cioc. Sau cu şapcă. Sau fără.

Aşa că o să continui să rămân ce am fost. Un individ din Miercurea Ciuc, cu o limbă maternă dificil de învăţat, cu accent şi greşeli haioase în limba română. Un om care iubeşte comunitatea din care provine, dar care se simte bine şi în lumea largă. Un om care nu-i suferă pe cei care încearcă să impună limite în societate. Un om cu un nume imposibil de pronunţat.

Sunt Magor. Şi îmi pare bine.


◾️ Magor Csibi este directorul WWF România. Se consideră un politician ratat, deşi nu ştie dacă politica l‑a ratat pe el sau el a ratat politica. Idolul lui nu este nici Matia Corvinul şi nici Ştefan cel Mare, ci Captain Planet.

◾️ Articol publicat în DoR #2, numărul de primăvară 2010. Dacă vrei să-l ai în colecția ta, cumpără numărul din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

Comentează

Numărul curent: DoR #29

DoR #29 * Noi și ei

Susține DoR. Abonează-te!

Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

The Power of Storytelling 2017

#Story2017

Arhiva DoR în format PDF

Arhiva DoR în format PDF

Curierul oficial

Curierul oficial

English DOR

English DoR

RSS

Articole
Comentarii
© 2017 Decât o Revistă