Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

#UnițiSalvăm

December 31st, 2013
Tags:

Urcușurile și coborâșurile celei mai surprinzătoare mișcări civice din România ultimilor ani.

Text de Gabriela Pițurlea

Articol publicat în DoR #14 – Iarnă 2013/2014

UNITSALVAM_80-81_01

Cu toate miile de oameni care confirmaseră pe Facebook că vin să protesteze pentru Roşia Montană, la ce s-a întâmplat în duminica de 1 septembrie în București nu s-a așteptat nimeni. Nici Claudia Apostol, arhitectă şi membră a asociaţiei A.R.A. (Arhitectură. Restaurare. Arheologie), care venise cu fetiţa ei de cinci ani şi pentru care Roşia a devenit de câţiva ani o cauză pentru care luptă. Nici Cătălin Georgescu, un fotograf de 25 de ani care a venit fără cameră, pe de-o parte de teama că va ajunge în duba jandarmilor, pe de alta pentru că voia să fie protestatar şi atât. Nici Timea Honț, care a venit în șlapi, cu gândul că stă puțin să vadă ce se întâmplă, iar două ore mai târziu mărșăluia pe Magheru ținând o pancartă, primită de la un prieten, cu „Avize ilegale de la guverne penale”. Nici cei care au venit prea devreme și s-au dus la o bere, convinși că n-o să se întâmple mare lucru. Nici televiziunile, care nu erau acolo.

La cinci după-amiaza, pe-o vreme perfectă de plimbare, a început să se strângă lumea în jurul fântânii din Piaţa Universităţii, spaţiul predilect de protest al bucureştenilor. Au continuat să apară din gurile de metrou, de pe străduţele de lângă Arhitectură, dinspre Romană şi să se instaleze – unii încă timizi, alţii, cu bannere, percuţie şi scandări –, micşorând tot mai mult distanţa dintre ei. Spre ora șapte, câţiva au simțit că trebuia să se iasă în stradă. Era posibil. Erau destui.

Au împins cordonul de jandarmi, iar jandarmii – prea puțini, parcă, pentru câți oameni aveau în faţă – au încercat, îngrămădindu-se, să țină lumea pe trotuar. Profitând de diversiune, o mână de fete au ieșit în mijlocul șoselei și, neștiind ce să facă, s-au pus jos. „Nu se poate să nu vină nimeni,” se gândea Raluca Dan, cofondatoare a organizației activiste Re.Generation, care era în cârje pentru că-și luxase glezna la FânFest. „Nu vine nimeni”, i se părea și arhitectei Ana Bănică, în timp ce sufla într-o vuvuzea și le făcea semn oamenilor să vină, iar mașinile îi treceau pe alături. Își imagina ce urma să se întâmple: jandarmii aveau să o ia târâș de acolo; iar avea să își ia amendă, cum şi-a luat după 7 noiembrie 2011, când, împreună cu Raluca şi alţi patru activişti, au ocupat peste noapte clădirea abandonată a Hotelului Continental din Cluj şi au afişat un banner cu „Revoluţia începe la Roşia Montană”.

Câteva secunde a durat, de fapt, până când li s-au alăturat alți câțiva şi apoi, prinzând curaj, au început să curgă în stradă sute de oameni, mii de oameni, unii cu copii în cărucioare sau în brațe, oameni care stătuseră pe bordură ca pe-o margine de piscină, oameni care, odată făcut pasul, își zâmbeau uluiți. Majoritatea erau tineri, transformați, euforici. Au ocupat şoseaua, dar abia după jumătate de oră, când au pornit într-un marş spre Guvern, a înțeles Apostol, obișnuită să se salute din priviri cu 80% dintre oamenii care participau la protestele pentru Roșia din București, cât de mulți erau. „Atunci pur și simplu am început să plâng”, spune ea, „pentru că nu-mi venea să cred. Mă uitam în jur și îmi dădeam seama că nu cunosc pe nimeni.”

***

Localitatea minieră Roșia Montană, din judeţul Alba, a devenit un subiect în 1999, când Roşia Montană Gold Corporation (deținută majoritar de compania Gabriel Resources, cotată la bursa canadiană şi, în procent de 19, de statul român) a primit o licenţă de concesiune pentru exploatarea minereurilor de aur şi argint. Extracția metalelor, prevede planul companiei, se va face prin folosirea cianurii, va excava patru munţi, va înlocui satul Corna cu un lac de decantare a cianurii, va strămuta peste 800 de gospodării din zonă și, spun opozanţii proiectului, va afecta inevitabil patrimoniul arheologic care include 7 km de galerii romane.

În 2000, s-a înfiinţat Alburnus Maior, asociație condusă de roşianul Eugen David şi devenită nucleul Campaniei „Salvați Roșia Montană” (prima campanie locală de activism civic care a folosit acest îndemn; au urmat Vama Veche, Delta Dunării sau Bucureştiul). Nimeni nu bănuia pe atunci că povești precum cele din Grecia sau America Latină, unde oamenii s-au luptat şi 15 ani cu companiile miniere, ajungând să fie dezbinaţi de ele, vor deveni realitate și în România. Din 2002, când mai multe ONG-uri şi susţinători ai cauzei s-au reunit în curtea lui David în semn de protest, zeci de evenimente s-au succedat anual: nopţi de veghe la Patriarhie pentru a convinge BOR să nu-şi vândă proprietăţile din Roşia Montană, un marş de o săptămână de la Cluj la Roșia, festivalul de protest FânFest, care a adus mii de turişti în zona declarată monoindustrială de consiliul local (lucru care nu permite alt tip de activități economice). Pe toate căile posibile, cei din campanie au încercat să răspândească informații despre riscurile proiectului. În lipsa ei, proiectul ar fi început de mult. Dar niciodată nu a avut un canal mai bun decât protestele din toamna asta.

Scânteia s-a aprins pe 27 august, când Guvernul a anunțat că va înainta Parlamentului un proiect de lege privind începerea exploatării miniere la Roșia Montană, croit parcă special pentru RMGC. Legea prevedea, printre altele, că RMGC putea face exproprieri în numele statului român şi că exploatarea ar putea începe în noiembrie 2016. Victor Ponta, care în 2012 declarase că se opune proiectului, s-a repoziționat în 2013, subliniind avantajele strategice.

Era, după 11 ani de lupte pro și contra proiect, de acțiuni în justiție, de discuții despre cianurare, exproprieri, dezvoltare durabilă, locuri de muncă, patrimoniu sau corupție, un posibil punct fără întoarcere, care să încununeze eforturile companiei de a convinge românii că a avea cea mai mare mină de aur din Europa e un lucru bun. Era, în multe feluri, un moment anticipat de oamenii implicaţi în campanie, care discutaseră despre iminența legii inclusiv la mijlocul lui august, la FânFest. Dar unii ONG-iști credeau că ar mai avea nevoie de timp pentru a explica legea publicului larg.

Pe 28 august, patru membri ai organizaţiei de mobilizare civică Miliția Spirituală, printre care şi co-fondatorul Mihail Bumbeş, s-au prins cu cătuşe de un gard al guvernului în semn de protest. Clipul filmat de fotograful Vlad Petri (autorul unui documentar despre protestele din 2012 care va fi lansat în 2014) cu tăierea cătuşelor de către poliţie şi o ridicare neașteptat de grijulie a activiştilor de către jandarmerie a circulat pe net a doua zi, făcând peste 5.000 de vizualizări.

Tot pe 28, povesteşte Bumbeş, un anonim, a creat un eveniment pe Facebook prin care chema la protest pe 1 noiembrie, în București. După ce Bumbeş și alți câțiva i-au atras atenția că noiembrie e prea târziu și, pentru că deja fuseseră date multe invitații, anonimul i-a lăsat să preia evenimentul. Protestul a fost mutat pe 1 septembrie, la ora 17:00, la fântâna din Piaţa Universităţii, și mii de bucureşteni au început să dea join începând cu 29 august. Oameni din orașele mari ale țării și din străinătate au anunțat proteste simultane.

5.000 de români – spun numărătorile informale – au ieşit în stradă pe 1 septembrie la București şi, pentru mulți dintre ei, a fost primul lor protest adevărat, primul moment de răbufnire a unor lucruri pe care simțeau de mult nevoia să le exprime, dar nu ştiuseră cum. Așa a fost pentru fotograful Cătălin Georgescu, care crede că indignarea l-a scos din casă. Așa a fost și pentru mine care, după ani de reciclat și renunțat la plasticuri de tot felul, după ani în care mi-am privit cunoscuții plecând din țară, după nervi de neputinţă provocaţi de știrile politice, la 25 de ani, pusă în faţa unei legi lipsite de consideraţie pentru cum mi-aş dori să fie lumea în care trăiesc, simțeam pentru prima dată nevoia să las acasă carnețelul de jurnalist și să strig. Am făcut asta în prima jumătate a lui septembrie, în gând sau cu voce tare, zâmbindu-le oamenilor cu PET-uri goale din metrou, bucurându-mă de lecția de civism, întrebându-mă de ce la școală înveți despre proteste, nu și cum să protestezi, până când mi-am amintit că jurnalismul, așa beteag cum ajunsese să mi se pară din mulţime, e o formă de civism la fel de bună ca oricare alta. Tot mai des mă gândeam că, spunând povestea acestor luni, puteam înțelege mai bine ce ni s-a întâmplat și dacă și cum ne va schimba. Pentru asta, trebuia să iau carnețelul și să mă întorc spre străinii lângă care-mi trăisem tăcerile ritmate și să încep cu „de ce ești aici?”.

În prima săptămână de proteste, a devenit o tradiție ca, de pe la 10 noaptea sau chiar mai devreme, miile de oameni de la fântână să fenteze cumva cordoanele de jandarmi – care evident primiseră ordine să permită asta – și să transforme câte un bulevard din centru în trotuar: Bălcescu, Elisabeta, Calea Victoriei. Unii erau freelanceri, unii, corporatişti. Erau apartinici, creativi şi non-violenţi. Erau toţi un zâmbet. Veneau pe bicicletă sau pe skate, băteau ritmul în tobe şi instrumente aduse de pe-acasă, citeau culcați pe vreun ghiozdan, afişau pancarte concepute de Dan Perjovschi. În iureşul protestului, nu aveau niciun plan şi într-o noapte chiar au scandat „Vă rugăm să ne scuzaţi, suntem dezorganizaţi”. Niște hipsteri, au comentat unii. „Plătiţi de Soros”, a sugerat un deputat PNL, Mihăiţă Calimente, care a declarat ulterior şi că cei mai mulți vin la proteste pentru că n-au ce face. „Dacă vreți să săpați, vă așteptăm la metroul București”, „Puie Monta, acum și la PET” – ideile de pancarte păreau inepuizabile, la fel și energia care făcea ca protestele să dureze până spre două-trei dimineața, când ultimii rămași strângeau până și mucurile de pe jos, înainte de a-și lua la revedere de la jandarmi.

„Cine a zis «Uimiţi Salvăm», mi-a zis Irina Ştefănescu, de 25 de ani, PR şi coordonator de proiecte, care a protestat pentru Roşia şi în iarna lui 2012, „a nimerit-o foarte bine”. Irina a ieșit zilnic în primele două săptămâni: la birou până la opt seara, în piaţă până la două noaptea, somn şi de la capăt. „Nu te puteai întâlni cu mine decât la protest.”

Jandarmeria, care la protestele din 2012 a intervenit în forță, lovind și reținând protestatari și evacuând adesea piața în câteva minute, a devenit în septembrie subiect de suspine și complimente. Nu era cunoscut care să nu aibă o poveste înduioșătoare cu câte un jandarm: care a ajutat o fată să-și treacă bicicleta prin pasaj, care a pupat un copil, care i-a spus unui tip să lase berea, că face protestul de râs. Oamenii aveau grijă unii de alții (o fată a împărțit ceai cald, alta i-a dat haina ei unei străine) și, deși uneori circumspecți față de gentileţea pe care o știau în parte venită dintr-un ordin, aveau grijă și de jandarmi, precum tipa care i-a dat un ghiont unui prieten care striga „Jandarmeria apără hoția”.

Oamenii strigau, mai degrabă, „Uniți salvăm Roșia Montană”, „Vrem cultură, nu cianură”, „Nu corporația face legislația” („Dar plăteşte salariile”, îngânau unii zâmbind). Se striga, încă în mică măsură, şi împotriva gazelor de şist. Se striga, mult, și „Presa română, plină de cianură”. Și asta în principal pentru că presa nu era acolo. Copiii ajungeau acasă și le povesteau părinților cum a fost, iar părinții nu-i credeau. Protestul zilnic la care participau sute sau mii de oameni trecea aproape neobservat în buletinele de știri, tăcere pusă pe seama contractelor de publicitate pe care majoritatea televiziunilor și ziarelor le-au semnat cu RMGC.

Cătălin Georgescu, care din a doua zi și-a luat camera foto la el și a postat fotografii pe Facebook sub deviza „Tu nu ieși din casă, ți le-aduc pe masă”, râde amintindu-și de zilele în care simțea că e cumva datoria lui să transmită din piață pe profilul personal. Lumea-i spunea că „dă pe Georgescu” ca să vadă ce mai e pe la proteste, iar el și-a luat rolul în serios, încercând să se informeze cât mai bine, să taxeze comentariile superficiale sau răutăcioase și să rămână, oricât de protestatar era, corect. Informații despre atmosfera protestelor veneau și de la VICE, Casa Jurnalistului, Vlad Petri sau Cristian Vasile.

***

„Oamenii nu aveau curaj să iasă în stradă”, mi-a spus Bumbeş în octombrie. „Uită-te acum cât de mult s-a câștigat. Oamenii învață, suntem la creșă. Învățăm să mergem, învățăm să ocupăm o stradă, învățăm să strigăm împreună, învățăm să ne deschidem către massmedia, învățăm să ne organizăm.”

Bumbeș, un tip de 32 de ani, a dat la Istorie pentru că voia să intre în politică, dar a descoperit rapid că preferă să conteste. În anul IV de facultate le împărțea bobocilor flyere pe care scria că nu mai luptăm să schimbăm politicienii, ci să nu ne schimbe ei pe noi. Tot în facultate, a creat Miliția Spirituală împreună cu trei colegi, cu gândul să repornească spiritul civic studențesc. A lucrat la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi a participat la zeci de proteste, iar pentru Roşia s-a implicat începând cu 2006, când Miliţia a organizat dezbateri pe tema patrimoniului.

După protestul de pe 1 septembrie, Bumbeș și-a dat seama că e nevoie de o pagină de Facebook care să adune informațiile legate de protest și așa s-a ajuns ca, pe 3 septembrie, în fața facultății de Arhitectură, vreo 10 oameni să facă brainstorming pentru numele paginii. Într-o oră și ceva, își amintește Cosmin Pojoranu, au concluzionat că „Uniți Salvăm” transmitea exact ce trebuie și mergea dincolo de Roșia, pentru că Roșia devenise un simbol al tuturor lucrurilor care nu merg bine în țară. Pojoranu, care are 28 de ani, a creat pagina chiar în acea seară. Cu ajutorul unui prieten, din 6 septembrie pagina a avut și logo: o mână care ţine un PET, ridicată în semn de protest. (PET-ul a devenit simbol al participării încă din prima noapte, când oamenii nu mai aveau forță să strige. „Ţineți ritmul”, le spunea Bumbeș la portavoce și, de atunci, ritmul s-a ținut colectiv cu PET-uri umplute cu monezi sau pietricele, cu claxoane de mașini, cu fluiere și vuvuzele.)

Pojoranu a terminat un master pe sisteme cognitive și medii interactive la Barcelona, a lucrat în agenţii de publicitate şi, de câţiva ani, e freelancer co-fondator al Funky Citizens, o organizaţie care îmbină tehnologia cu misiunea de a creşte responsabilitatea şi răspunderea în spaţiul public. La proteste a venit din spirit cetățenesc şi a rămas pentru că nu se poate abţine să nu se implice, ajungând, printre altele, să posteze pe pagina Uniți Salvăm, să creeze evenimente de protest şi să răspundă la comentarii, să contribuie la afișe și infografice, – cum ar fi unul despre cum se adoptă o lege în România –, să centralizeze notiţe sau să monteze clipuri.

Pagina Uniți Salvăm, administrată de el și de alți trei oameni de comunicare, a avut prima postare pe 4 septembrie, a strâns 8.000 de like-uri într-o zi și a devenit rapid locul de unde nu numai bucureștenii, dar și românii din alte orașe sau țări și-au luat noutăți și energia de a continua. Tehnologia dădea tonul, ceva caracteristic tuturor protestelor care au început în 2011 cu Tunisia și au galopat prin Egipt, Rusia, Grecia, Spania, SUA, Turcia, Bulgaria (unde protestele continuă de șase luni). Hashtagul toamnei a devenit #unitisalvam. Oameni care postau rar spre deloc pe rețelele sociale și-au înnebunit prietenii cu share-uri despre Roșia. Jurnalistul Mihai Goţiu, care a lansat recent o carte despre Roșia, mi-a spus că articole mai vechi de-ale sale au ajuns de la 1.000-2.000 de lecturări la 17-20.000. (Potrivit Zelist Monitor, între 20 august şi 13 octombrie, numărul apariţiilor în online a fost de aproximativ 213.000, dintre care 117.000 pe Facebook. Media lunară înainte de august fusese sub 500.) Oamenii au început să se numească pe Facebook „Marius Salvez Roșia Montană” și „Răzvan Fără Cianură”. Se trecuse, cum mi-a spus o protestatară, de la „salvaţi” la „uniţi salvăm”.

Dar în absența televiziunilor, nu era suficient.

„Toți aveam senzația”, mi-a spus Alina Bogdan „că stăm și strigăm unii la alții, batem cu PET-ul în asfalt, nu rezolvăm nimic. Ce facem? Hai să ieșim din acvariu și să afle mai multă lume.”

Alina Bogdan, project manager la o grădiniţă privată, are 33 de ani şi a venit la protest pentru Roşia, „pentru că Roşia e tot”. A terminat Ştiinţe Politice, a coordonat șase județe la prima ediție a Let’s Do It, Romania, a urmat o școală de activism care a învățat-o cum poți, ca cetățean, să schimbi lucruri cu legea în față, a pus umărul ca voluntar la campania lui Nicușor Dan pentru primăria Bucureștiului. De-acolo i-a venit ideea că și protestele din toamna asta ar putea beneficia de niște grupuri de acțiune în fiecare sector al capitalei, care să contracareze reclamele RMGC de la TV cu flyere, afișe și discuții cu oamenii. „Eram convinsă că, dacă lumea e informată corect, devine adeptă a cauzei”, spune ea, care timp de mai multe zile a strâns contacte din Piață și, pe 10 septembrie, a creat pe Facebook șase grupuri. La o primă întâlnire, au venit peste 100 de oameni, majoritatea tineri. Primele flyere au fost tipărite în urma unei chete făcute de Alina în Piață.

Ruxandra Simion, de 19 ani, o studentă la antropologie care a ieșit pentru apărarea mediului, a împărţit flyere prin tramvaie şi metrou şi a vorbit cu oamenii. Şi-a convins părinţii s-o lase până mai târziu la proteste, le-a spus ce nu se vedea la televizor, s-a certat cu prietene care nu voiau să vină.

Mariana Jipa, care are 45 de ani și e funcționar într-o regie de stat, a venit la proteste pentru că se consideră o ecologistă şi s-a implicat și ca voluntar pentru că, deși fiica ei o cheamă la ea în Cipru, încă speră că poate contribui la o schimbare.

În prima săptămână de protest, Bumbeș a lansat ideea unui marș săptămânal prin cartiere şi a propus un prim traseu. Televizorul nu transmitea din Piață, așa că protestatarii veneau să strige în fața blocului – ideea a prins repede. Primul marș a fost pe 8 septembrie, pe traseul Universitate, Guvern, Ștefan cel Mare, Obor, Moșilor, Universitate, și, din seara aia, televiziunile n-au mai putut ignora ce se întâmpla.

Cavaleria uşoară de biciclete, cărucioare, skate-uri a fost vârf de lance, iar mulţimea a crescut pe nevăzute în stradă. Era de ajuns să asculți strigătul „Dacă vă pasă, ieșiți din casă”, sau să te uiți la cei care-şi aduseseră părinţii la protest, la cei care aplaudau din tramvaie, la cei care scoteau bannere la balcon, ca să simți că ce se întâmpla acolo, între blocuri, era ceva ce nimeni nu mai trăise, nu așa. Marşul era pentru Roșia, era, pentru câteva grupuri, şi contra gazelor de șist, și, în felul lui naiv, era pentru o țară întreagă.

Numărătorile protestului au fost mai mereu incerte, părând ba prea mici, ba umflate; cea a jandarmeriei pentru 8 septembrie spune că s-a trecut de 15.000 de oameni; altele săreau de 20.000. Peste 10.000 de oameni se spune că au mărşăluit şi la Cluj. Împreună, marşurile de pe 8 şi 15 septembrie au fost pentru mulţi dintre cei cu care am vorbit, apogeul protestelor.

Pe 14 septembrie, în pragul înfiinţării unei comisii parlamentare pentru dezbaterea proiectului de lege, pagina Uniţi Salvăm a afişat cele patru revendicări ale protestului: respingerea proiectului prin vot la vedere şi interzicerea mineritului cu cianură, respingerea acordului de mediu, demisia şi anchetarea inițiatorilor legii, miniștrii Rovana Plumb, Dan Şova și Daniel Barbu şi președintele Agenției Naționale a Resurselor Minerale, Gheorghe Duţu, și înaintarea cererii de înscriere a Roşiei Montane în patrimoniul UNESCO de către Ministerul Culturii.

În tot acest timp, ca înaintea unui examen, protestatarii au continuat să asimileze nu numai informații despre proiectul de la Roșia sau despre extracţia gazelor de şist, ci și cele uitate sau niciodată aflate la educație civică. Tineri care votaseră rar sau deloc au căutat să vadă cine sunt parlamentarii care-i reprezintă, le-au citit CV-urile şi le-au scris sau i-au sunat.

„Cea mai importantă dintre victorii”, mi-a spus arhitecta Claudia Apostol „este că informația adevărată și de calitate a ajuns la cei care până acum erau doar intoxicați de reclame la TV sau pur și simplu nu-i interesa. Au fost nevoiți să ne audă în timp ce treceam pe sub geamurile lor, i-am pus în fața unei realități pe care acum doar dacă ai o doză de ignoranță la cote patologice poți să justifici că nu te mai interesează”.

Apostol are 32 de ani şi a ajuns prima dată la Roșia în 2001, când a trebuit să facă niște documentații de urbanism. Ea şi colegii ei arhitecți de la A.R.A. s-au atașat de loc, de oameni şi de problemele lor și, peste ani, au organizat acolo școli de vară și ateliere și, din 2007, au început lucrări de salvare și punere în siguranță a unor clădiri care necesitau intervenție imediată. Acum doi ani, A.R.A. a pornit „Adoptă o casă”, un program amplu prin care voluntari români și străini vin la Roșia să participe la consolidarea clădirilor istorice. Apostol nu se consideră activist și spune că nu-i place să protesteze, dar o face de ani întregi, în primul rând pentru apărarea patrimoniului de la Roşia.

***

Toamna asta, Peter Levine, un profesor univesitar american, doctor în filosofie, a publicat cartea We Are the Ones We Have Been Waiting For, în care aduce în discuţie nevoia reînţelegerii rolului de cetăţean. Potrivit lui, implicarea civică presupune trei factori: deliberare (exercițiul de a vorbi și a asculta despre problemele publice în cadrul unor grupuri rezonabil de diverse), muncă în echipă și întărirea relațiilor civice. Implicarea civică, spune el, e în declin, neglijată sau suprimată, și nu poate căpăta amploare fără a reforma marile instituții, iar modul de a face asta e organizarea celor mai activi cetățeni într-o mișcare autoconștientă.

Cam asta îmi dădeau senzaţia că învață să facă o parte dintre protestatari, încercând să se implice mai mult decât venind duminică de duminică la protest. Oameni de media şi comunicare, activişti, ONG-işti au început să se vadă încă din prima săptămână, la bere, în grupuri mici, dar şi să dialogheze pe chat şi via un grup privat de Facebook numit #unitisalvam #neorganizam. Pe 9 septembrie, își amintește Pojoranu, vreo 15-20 de oameni s-au întâlnit la statuile din Piaţa Universităţii. Stabileau ce e de făcut, ce trebuie anunţat pe pagină şi acționau. La un moment dat, cineva a spus că la întâlniri ar trebui să participe mai multă lume din piaţă. Oamenii din grup au fost încurajaţi să coopteze protestatari cu iniţiativă, iar de aici până la o primă întâlnire în grup lărgit, pe 30 septembrie, nu a fost decât un pas. Vreo 60 de oameni s-au strâns atunci într-o cafenea de pe Căderea Bastiliei, o parte dintre ei protestatari și-n iarna lui 2012, care se întâlneau şi atunci într-o formulă similară, dar pe care diferenţele ideologice i-au împiedicat să rămână uniţi şi după proteste. Anul ăsta şi-au dat din nou mâna şi s-au pus pe treabă.

Numărul mare de participanţi – mi s-a spus – a făcut ca plenarele (cum li se spune în grup) să aibă mai degrabă un rol de socializare şi schimb de impresii, motiv pentru care, la începutul lui octombrie, existau deja nişte grupuri de acţiune constituite via Facebook, în funcţie de interesele fiecăruia: strategie, logistică, comunicare, PR extern, evenimente speciale (precum lanţul uman din jurul Parlamentului).

În comunitatea asta nou formată, gradele de implicare au variat de la aproape toată ziua, la simple intervenţii pe Facebook. Unii oameni vin constant la întâlniri, alţii, niciodată. De fiecare dată apar oameni noi, care sunt rugaţi să spună cine sunt, unde lucrează şi cum au aflat de întâlniri, uneori cu o precauţie care se bate cap în cap cu certitudinea multora că au informatori printre ei. Dar în fiecare săptămână, 60-70 de oameni stăteau de la opt până târziu în noapte să discute despre cum a fost la proteste, la ce trebuie să fie atenţi şi ce e de făcut mai departe. Cu moderator, minută, intervenţii prin ridicare de mâini şi interzicerea ping-pongului de replici şi a aplauzelor. S-au împrietenit sau şi-au găsit afinităţi comune, au ajuns să se înţeleagă din priviri în Piaţă, când era nevoie de o decizie rapidă, cum ar fi pe unde s-o ia marşul.

Mai ales în octombrie, discuţiile lor au fost mai mult reacţii la ce se întâmpla. Precum în urma flash-mob-ului cu poveste încâlcită de la mijlocul lunii, când mașina ministrului, Daniel Barbu, s-a ales cu luneta spartă, iar câţiva protestatari, cu cercetări penale. Sau când tot mai multă lume a simţit că trebuie ca gazele de şist să intre pe lista de revendicări a protestului, iar pagina Uniţi Salvăm să posteze mai mult şi despre acest subiect.

În timp, unii protestatari au renunțat să mai vină, alții au căpătat un rol stabilizator.

Comunitatea a fugit însă insistent de tendința presei de a căuta lideri, preferând încurajarea oamenilor cu iniţiativă. „Liderii devin foarte vulnerabili”, mi-a spus Bumbeș. „Cum apare un om, imediat i se răscolește trecutul, se reinterpretează tot, se scoate din context orice ai face. Uită-te la Crăciun, cum e tocat sistematic.”

Claudiu Crăciun, lector universitar la SNSPA și una dintre figurile proeminente ale protestelor din iarna lui 2012, a stârnit, anul ăsta, îndoieli privind sinceritatea implicării lui. La începutul lui octombrie o parte dintre protestatari l-au criticat pentru că s-a opus trecerii marşului pe la DNA, după ce procurorul general Tiberiu Niţu i-a schimbat din funcţie pe procurorii care au instrumentat dosarele lui Liviu Dragnea şi Adrian Năstase. Crăciun era de părere că DNA „merită susţinută când va fi într-adevăr independentă şi va începe să dezvăluie marea corupţie de la Roşia Montană şi nu când se ascute lupta lui Ponta cu Băsescu pentru controlul ei”. Pe 13 octombrie, în urma votului de pe pagina Uniți Salvăm, marșul a trecut totuși pe lângă DNA. (De la 1 octombrie, traseele marșurilor au fost decise prin vot, până atunci fuseseră stabilite de nucleul organizatoric).

După protestele din 2012, unii comentatori politici, inclusiv Alina Mungiu-Pippidi, l-au considerat pe Crăciun unul dintre cei care au contribuit la venirea USL la putere, dar, spune el, cei care au fost în Piaţă și nu în fața televizorului ştiu că „PDL, USL, aceeași mizerie” s-a scandat mai întâi în 2012, la Arhitectură. „Dacă citesc internetul, îmi vine și mie să mă iau la palme”, mi-a spus. „Zic: cine e dubiosul ăsta? În contextul de atunci am luptat, dacă vrei, cot la cot, dar nu noi sub ei. N-am fost soldați ai USL-ului. Am fost niște oameni care luptau cu Traian Băsescu și în același timp se pregăteau pentru lupta de acum. I-ai contestat pe unii, i-ai ajutat pe alții, fără să vrei, să ajungă acolo, și acum urmează contestarea lor.”

Crăciun, care are 35 de ani, a ținut prima oară o portavoce pe 15 ianuarie 2012, împrumutată de la un prieten. „Și, fără lipsă de modestie, I think that I did pretty well.” S-a dus cu ea la Arhitectură și, mai întâi din mijlocul oamenilor, apoi cocoțat pe un ghiveci, a animat seară de seară mulțimea înghețată, alături de UNATC-istul Vlad Ioachimescu, blondul şugubăţ şi sfătos care poartă insignă cu „Ich bin Dubist” şi se ştie cu toţi jandarmii negociatori. Portavocea, considerată de unii un element de forţă, i se pare lui Crăciun cel mai lipsit de autoritate instrument de comunicare, accesibil oricui e acceptat de mulțime, factorul minim de coordonare și coagulare. A folosit-o încă din prima zi și anul ăsta și unul dintre momentele lui preferate create cu ajutorul ei a fost pe 3 spre 4 septembrie, când, la 12 noaptea, 5.000 de oameni așezați pe Calea Victoriei au tăcut împreună preț de un minut, în memoria victimelor Revoluției.

C

red că una din marile realizări, mi-a spus la început de noiembrie Mădălina Mocan, director executiv al Centrului Raţiu pentru Democraţie şi susținătoare a cauzei Roşia Montană de prin 2002, „e că încă sunt oameni atât de diverși ideologic în piață și chiar vor ca lucrurile să se întâmple astfel. Asta mi se pare – pentru o societate atât de antagonizată – mare, mare realizare.”

Pe la mijlocul lui octombrie, pe măsură ce numărul protestatarilor şi energia lor creativă au început să scadă, a crescut varietatea de vârstă, poziţie socială şi apartenenţă ideologică. Protestul nu mai era la fel, suspinau deja unii nostalgici. Era de-ajuns să te uiți la semnele de pe steaguri și pancarte ca să înțelegi diversitatea: simboluri legionare, vechi ortodoxe, monarhiste, basarabene. Diferenţele s-au simţit acut – chiar dacă nu reprezentativ pentru comportamentul pieţei – în seara de 16 octombrie, la un protest contra operațiunilor Chevron de la Pungești, când un grup a încercat să spună „Tatăl nostru” în faţa Arcului de Triumf, alt grup a huiduit, iar alții au strigat „Nuuuuu!”. Tot „Nuuuu!” au strigat şi la auzul imnului, iar lângă mine s-a iscat o ceartă despre cum românii sunt incapabili să se respecte. Acceptarea reciprocă părea posibilă numai atâta timp cât crezurile personale erau lăsate deoparte pentru scopul comun.

Pe fundalul diversităţii şi al faptului că tot mai mulţi protestatari considerau că şi gazele de şist sunt o prioritate, a devenit populară scandarea „Uniţi salvăm toată România”. Unii o privesc cu patimă, văzând în ea semnul determinării și solidarității. Pentru alţii, pare un slogan despre tot și despre nimic.

Ca şi la începutul lui septembrie, când sucelile politicienilor față de proiectul RMGC alimentau indignarea publică şi ţineau oamenii în stradă, declaraţiile lor au continuat să influenţeze mişcarea. După incidentul cu luneta, Daniel Barbu a folosit cuvântul „neofascişti”, spunând că a observat o atitudine „extremistă şi violentă” la protestatarii care se strânseseră în jurul maşinii lui. Victor Ponta, parcă în semn de pedeapsă pentru ceva ce nu era clar dacă și de cine a fost comis, a încurajat jandarmeria să intervină „fără niciun fel de complex” când se încalcă legea. „Există o linie roşie peste care nu accept să se treacă”, a spus el atunci, incluzând aici şi blocarea drumurilor.

„Ponta, nu uita, noi îți tragem linia”, s-a strigat pe 20 octombrie, când jandarmii (cel puţin cei în uniforme) nu au mai însoţit marşul cum o făcuseră la cele precedente. Totul a funcţionat atunci ca la carte şi chiar a părut să reaprindă dorinţa de a protesta. Cu toate astea, mai nimeni din clădirile pe lângă care treceau marșurile nu mai părea să asculte chemarea străzii. Cei din marș, aşteptând o respingere a proiectului de lege care tot trena, se întrebau ce fac greșit.

Cătălin Georgescu resimțea deja un mix de oboseală, confuzie și regret, cu care observa că se confruntau și alți cunoscuți. „Totul se rezumă la ce simți”, mi-a spus „iar ce simți se schimbă. Nu trebuie să facă nimica, pur și simplu ne-au lăsat să ne epuizăm”. Continua să participe la protest, pentru că simțea că-și asumase o datorie de a documenta ce se întâmplă și de a informa.

De la sfârșitul lui octombrie a devenit tot mai vizibil că bucureștenii aveau altceva de făcut duminica. Oameni care au participat în septembrie îmi spuneau că sunt în standby, în așteptarea unui nou moment critic, sau se luaseră cu treburi. Colegii de birou, îmi spuneau alții, n-au vrut să vină. Nu văd rostul, nu au timp, li se pare că există cauze mai importante, dar, mai ales, nu se poate schimba nimic. Această mantră cu care generația mea a crescut mi-a fost citată iar și iar, ca un scut de neparticipare și renunțare folosit, uneori, chiar și de cei care veneau la protest. Ignoranță, confort, nepăsare, defetism. Nu era nimeni sigur ce e, dar reapărea ca trăsătură naţională.

„Când îţi dai seama că atât de mulţi oameni din prietenii, colegii şi cunoscuţii tăi nu sunt acolo cu tine”, mi-a spus PR-ul Irina Ştefănescu, „te încearcă nişte sentimente tare amestecate: ce te leagă pe tine de ei, de ce vorbiţi în continuare, cum să faci să le explici fără să se considere propagandă. Îţi vine să le iei capul în palme şi să urli la ei, să îi întrebi de ce nu fac nimic de fapt, cum pot să stea deoparte. Şi apoi încerci să te linişteşti, să le găseşti tot felul de scuze, să îţi tai ţie din entuziasm ca să mai poţi discuta cu ei”.

Începând cu 10 noiembrie, s-a renunțat la marşuri în favoarea unor proteste statice la statuile din Piaţa Universităţii, un loc care înghiţea parcă cele câteva sute de oameni rămaşi pe baricade.

Jandarmii au trecut tot mai des la legitimări – mai ales la protestele din afara duminicilor, la care veneau cel mult 50 de persoane – chiar şi dacă se protesta pe trotuar şi nimeni nu striga nimic. Legea 60 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice e o cicatrice a primei mineriade, adoptată în 1991, care conține prevederi precum „este interzisă organizarea unei lovituri de stat” şi care nu ia în calcul conceptul de protest spontan. Potrivit ei, orice protest se face numai cu autorizație de la primărie, dar, spune activista Raluca Dan, autorizația se transformă la noi în aprobare. „Când te duci la comisie”, spune ea, „ai impresia că ești în fața părinților în adolescență, când te duci să ceri voie. Din start pleacă de la premisa că protestul e rău, trebuie redusă durata, trebuie redus numărul de participanți și pus protestul între garduri.” Brașovul a avut încă din septembrie aprobare pentru proteste, Clujul, nu. La București, consensul aproape unanim în grupurile Uniți Salvăm a fost să nu se ceară aprobare, pentru că, mi s-a spus, asta ar fi creat un precedent după care orice altă acțiune, spontană sau nu, ar fi devenit vulnerabilă.

La proteste, oamenii au primit flyere cu ce au de făcut când sunt legitimaţi, iar în noiembrie, pe fondul legitimărilor tot mai dese, grupul juridic al Uniți Salvăm, alcătuit din avocaţi şi specialişti voluntari, a creat pagina de suport Uniți Săltăm. De la săptămână la săptămână, tot mai mulți au prins curaj să se contreze cu jandarmii, să scoată legea, să ceară numele și gradul celor care îi legitimează, să filmeze totul, să sublinieze că jandarmii funcționează după o lege 550 abuzivă care le permite, teoretic, legitimarea oricui, să anunțe că dacă vor fi amendați vor contesta în justiție și, probabil, știe deja și jandarmeria că majoritatea amenzilor se anulează la tribunal. Recitau la nesfârșit din lege pasajul care spune că nu trebuie anunțate în prealabil „manifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale, precum şi cele care se desfăşoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat.” Într-o seară, cineva a scos telefonul şi a citit de pe dexonline.ro, ca să-i demonstreze negociatorului că „în exterior” nu înseamnă „în curte”.

***

Mai nimeni nu a crezut în bunătatea politicienilor pe 11 noiembrie, când comisia Parlamentară a dat în sfârșit verdict negativ proiectului de lege, nici pe 19, când legea a fost respinsă de Senat. În acele zile, RMGC a declarat că plănuiește să înceapă exploatările în 2014, iar Victor Ponta și-a reafirmat sprijinul pentru proiect. Niciuna dintre revendicările protestatarilor nu fusese rezolvată. Legea nu fusese respinsă de Camera Deputaților, iar pe masa Senatului stăteau deja alte legi cu bătaie spre Roşia: cea a minelor, cea a descentralizării, cea a exproprierii. Nu se terminase, dar protestele păreau pe terminate.

La sfârşitul lui noiembrie, foarte puțini dintre oamenii cu care am vorbit lunile astea mai mergeau la protest. Restul obosiseră, credeau că e nevoie de un respiro, nu-şi mai regăseau prietenii în mulţime, nu le plăcea ce se întâmpla în piaţă: discursuri despre masonerie, personaje care preluau portavocea pentru a spune orice le trecea prin cap, o apăsare atipică protestului cu care se obişnuiseră.

„Mi se pare o evoluţie firească”, mi-a spus arhitecta Claudia Apostol legat de scăderea numerică. „Eu nu pot să spun că-mi fac probleme că în momentul în care Guvernul va da vreo decizie proastă lumea nu va ieşi din nou în stradă, indiferent de câte grade vor fi afară”. Se temea însă că de Sărbători se va încerca trecerea unor legi surpriză, cum s-a mai întâmplat în ultimii ani. „Faţă de faza care se încheie acum, care ţinea de presiune constantă asupra Parlamentului şi Guvernului, acum trebuie să trecem într-o etapă în care reacţiile noastre trebuie să fie de veghe şi de reacţie rapidă la ce decizii iau ei.”

„Cu cât pricep mai mulți mai repede cât de greu o să fie”, mi-a spus Mădălina Mocan, „cu atât mai bine. După ce n-ai fost cetățean sau ai fost prea puțin cetățean atâta vreme, nu ai cum să schimbi niște structuri și niște feluri de a face politică deja adânc înrădăcinate. Fiind interesat de carieră, prosperitate, îți rămâne timp puțin să faci mult. Dar e musai să faci. E o formă de responsabilitate individuală.”

La întâlnirile Uniți Salvăm, s-a discutat tot mai intens despre cum vor continua ce au început, dar singurul lucru pe care l-am auzit constant (de multe ori însoţit de zâmbete ironice) era că sunt „un grup eterogen şi transideologic”. Nimeni nu pleda pentru implicarea în politică, aproape nimeni nu credea că ONG-ul e o soluţie (oamenii sunt prea diferiţi, plus că un ONG nu se poate face fără a desemna o conducere, fie ea şi doar pe hârtie). Între „mişcare”, „reţea”, „comunitate” şi „platformă”, înclinau spre a-şi spune „mişcare civică”. Câţiva protestatari au lucrat la o identitate (cu misiune şi valori) care ar urma să fie asumată public, dar în plen erau încă voci care considerau că lumea nu e animată de o identitate, ci de cauze. Motive mari de conflict, mi s-a zis, erau dorinţa multora de a include gazele de şist în lista de revendicări şi controlul paginii Uniţi Salvăm, pe care mulți o vedeau ca o fortăreață păzită de Pojoranu şi echipa de comunicare, de care mesajele lor nu trec. Grupul de organizare de pe Facebook ajunsese la 260 de membri, din vorbă-n vorbă și prin apeluri pe grupurile de sector. Unii protestatari insistau însă că ce se decide în plenară nu are legitimitate dacă întâlnirile nu vor fi anunțate oficial.

Nemulţumit de dezorganizarea plenului, Bumbeş se distanţase, plănuind să revină când va avea propuneri concrete. Pojoranu rămăsese fără bani şi a anunţat că va lua o pauză, dar continua să administreze pagina Uniţi Salvăm. Alina Bogdan se gândea să facă advocacy. Timea Honț, care are 25 de ani și e în echipa de comunicare, își dorea să se poată întreține lucrând într-un ONG.

Grupuri mici aruncau nade spre viitor: o prezentare itinerantă prin licee şi şcoli, proiecţii de documentare prin sate, găsirea de oameni în fiecare judeţ şi antrenarea lor în activare civică locală.

Bumbeş crede că grupurile se vor structura natural pe ideologii, rămânând să colaboreze pe temele mari şi să fie un factor de reacţie în societate. Pojoranu vede în comunitate o bază de forţe proaspete pentru ONG-urile din România. Ideile circulă, dar câteva lucruri par clare: comunitatea va continua să fie cu ochii-n patru, chiar dacă protestele pentru Roşia (cel puţin cele mari, de stradă) fac o pauză.

***

Roşia Montană e punctul în care s-a declanşat în noi spiritul civic, mi-a scris o protestatară de la Berlin, ca un ecou a ceva ce mi s-a tot spus: Roşia e tot. Roşia e începutul.

Toamna asta, oamenii au ieşit în stradă din curiozitate, din indignare, de dragul ecologiei, pentru că le place în Apuseni, pentru că nu voiau să dispară patru munţi, pentru patrimoniu, pentru roșieni, pentru că nu vor să ia străinii aurul, pentru că se tem de cianură, pentru că se tem de fracking, pentru viitorul copiilor lor, pentru a continua ce-au început la protestele din 2012, pentru transparenţă decizională, pentru dezvoltare durabilă, pentru justiție, pentru stat de drept, pentru o schimbare fundamentală de sistem.

Sute, poate mii, de oameni au aflat cine-i guvernează, cum să se informeze corect, cum pot acţiona dacă vor schimbare. Povestea se încâlcește cu amendamente şi frânturi de legi favorabile pentru proiectul RMGC, cu tot mai multe localități care se simt amenințate de gazele de şist. În noaptea de 1 decembrie, Chevron s-a întors la Pungești pentru a instala sonde de explorare a gazelor de șist. Jandarmeria a împrejmuit terenul, a evacuat protestatarii care-l ocupau și, potrivit Mediafax, a blocat drumul județean în apropierea acestuia. Pentru prima dată în cele trei luni de la începutul protestelor, gazele de șist au înlocuit Roșia Montană ca subiect dominant pe pagina de Facebook a Uniți Salvăm. Ce rămâne de văzut acum, când oamenii se așteptau să ia o pauză, e dacă vor avea din nou disponibilitatea să citească, să dezbată, să pună piciorul în stradă când va fi nevoie. Dacă au înţeles, şi dacă sunt dispuşi să-şi asume că în varianta ei ideală, implicarea civică devine mod de viaţă.

Chiar dacă nu mi-am răspuns la o întrebare pe care mi-am pus-o de fapt în tot timpul ăsta – Ce se va întâmpla cu noi acum? –, ştiu aşa: toamna asta, zeci de copii au învăţat să protesteze înainte de a putea să voteze. Luca, un puşti blond de 12 ani care a venit la proteste pentru că voia să vadă cum e, a lipit patru coli cu scotch ca să-şi facă o pancartă pe care a desenat frunza Roşiei şi a scris, sfătuit de fratele lui mai mare, „Am crescut. Nu mai cred în basme, domnilor politicieni”. Adrian, un puşti de 16 ani din cartierul Bucureştii Noi, pentru care este o dramă că nu reuşeşte să-şi convingă părinţii de importanţa ieşitului în stradă, a organizat primul lui protest pe 23 noiembrie, pentru apărarea parcului Titan de construirea unui mall. Şi-a invitat toată lista de prieteni, din care a venit numai un coleg de liceu, cu care l-am găsit împărţind o portocală la intrarea în Titan. Ruxandra, puştoaica de 19 ani căreia telefonul îi sună cu piesa Aur și arginți, imnul informal Uniți Salvăm, mi-a spus într-o seară, la un protest din faţa Parlamentului: „Mi-am dat seama că vreau să mă implic în politică și să fiu primarul Bucureștiului”. În seara aia, a fost legitimată pentru prima oară. Nu şi pentru ultima. ●

 

Fotografiile care însoțesc acest articol în varianta print sunt realizate de: Adi Păun, Alexandra Grigore, Andrei Luca Popescu, Bianca Vlaston, Bogdan Brînză, Cătălin Georgescu, Cătălina Miciu, Corina Juravlea, Dana Alecu, Dorian Ilie, Ioachim Stroe, Mălina Tudoroiu, Mihaela Popescu, Radu Jude, Vlad Ursulean.

13 Comentarii pentru “#UnițiSalvăm”

  • Lucian T a scris:

    Cu tot respectul pentru ceilalti protestatari, tonul asa de optimist si de self congratulation nu pare usor ne-autentic? Cand vezi la final cat de putin au miscat aceste proteste societatea in ansamblu, cred ca nu e nici o paguba sa recunoastem ca NU AU AVUT VREUN EFECT MAJOR. Legea Minelor trecea bine mersi daca nu erau prea lenesi politicienii sa vina la munca. “Apoliticul” a protestat si politicienii au ras in nas. Ca si in Bulgaria sau Ucraina unde protestele au fost infinit mai puternice. Daca nu se vede ca ne trebuie o abordare mai implicata in nivelul politic (ew yuk!) la care se iau deciziile, atunci ramane doar auto-iluzia ca “uite, am facut, bravo noua”.
    Singurul rezultat de care se vorbeste cu felicitari la acest sfarsit de an e ca “ne-am organizat”. Si tot din articolul asta reiese defapt ca nucleul a suferit de ambiguitate in organizare. Lucru care s-a si vazut in dute vino-ul protestului impotriva parlamentarilor de dupa “martea neagra” (transformat cumva in protest anti-Basescu?!), care a scos onest lumea din sarite, mult dincolo de “agitatori”.
    Deci la final ce cu ce atitudine ne multumim? “Bravo am fost grozavi” sau “E nevoie de mai mult!”?

  • Adrian M a scris:

    @ Lucian T – ce zici de ambele atitudini? “Bravo, am fost grozavi, dar e nevoie de mai mult.” Personal, sunt obosit insa sunt cu ochii pe politicieni si daca va fi nevoie sa ies iar in strada, voi iesi imediat. Nimanui nu-i place sa iasa in strada cand are lucruri mai bune de facut, dar daca de asta este nevoie, asta facem. Intre timp ne organizam, explicam altora si atragem oameni noi din marea masa a populatiei adormite. 2013 a fost doar inceputul.

  • cristian59 a scris:

    iesim in străda 2014

  • Daniel Bogdan a scris:

    Eu cred că protestele și-au atins scopul. Acestea nu sunt făcute să miște masele ci să atragă atenția politicienilor că suntem cu ochii pe ei. Mai cred că dacă aceste proteste nu existau “marțea neagră” ar fi fost o zi ca oricare alta pentru că nimeni nu ar fi atras atenția publicului larg atît de promt. Personal nu am date despre minerit, cianură și nu sunt ecologist dar am profitat de ocazie pentru a protesta împotriva corupției și a sistemului bolnav. Chiar îmi pare sincer rău că organizatorii nu au schimbat puțin macazul spre proteste politice, zonă în care se puteau antrena mai multe pături sociale. Și chiar și asa consider ca organizarea a fost impecabila. Dacă ne uitam puțin în urma vedem ca de la an la an numărul celor care ies în strada este simțitor mai mare, iar asta este o victorie. Ar trebui să nu mai confundăm protestele cu violența pentru că, oricât ar dori unii oameni politici, clasa de mijloc a societății nu este violentă, războinică. Cred că mai violenți sunt cei care deocamdată preferă să fie telespectatori, doamne ferește să-i trezești pe aceștia! Protestele acestea au atras atenția prin bun simț și civism, caracteristici nu foarte evidente la români dar iată, existente. Până la urmă cred ca asta ne-a impresionat pe toți.

    Cred că s-a greșit într-un singur loc : atât timp s-a blamat presa și totuși organizatorii au picat în plasa interviurilor din presa clasică chiar dacă aveau la dispoziție ditamai internetul. Protestatarii sunt destul de inteligenți cât să priceapă că aceasta a fost o capcană dar vor amenda la timpul potrivit acest derapaj al organizatorilor. Aceștia trebuie să priceapă că ei nu sunt lideri ci organizatori. Liderii vor apărea mai târziu atunci când organizatorii va trebui să părăsească scena fără a li se știrbi din merite.

    Trecând peste asta cu siguranță voi ieși în stradă ori de câte ori va fi nevoie. Și eu, și copilul meu de 5 ani. Fără violență dar cu o dorință nebună de schimbare în bine și de condamnare a tuturor puilor de Iliescu.

  • Alexandra O a scris:

    @LucianT: Sincer, eu cred că legea nu a trecut nu pentru că politicienilor le a fost lene, ci a fost o abținere deliberată de a vota, practic au chiulit ca să scape de răspundere. Deci, protestele masive chiar au contat. Și sunt de asemenea sigură că ei monitorizează paginile de FB, like-urile și share-urile, sunt conștienți deja că există și o masă de oameni conștienți și informați, nu doar bizoni amețiți de (O)TV și digestie greoaie după mese copioase…

  • flesh a scris:

    Un articol bun, Gabriela Piţurlea, felicitări!
    Ca să-i răspund lui Lucian T, manifestaţiile de protest au avut un efect major: câştigarea de timp!
    Parlamentul a avut în faţă două legi care cuprindeau reglementări abuzive şi anticonstituţionale: legea specială pentru Roşia Montană Gold Corporation S.A. şi legea de modificare a legii minelor. Parlamentarii (care teoretic ne reprezintă pe noi, cetăţenii) au votat împotriva acestor legi, unul dintre factorii care au determinat aceste voturi fiind şi numărul protestatarilor şi hotărârea lor.
    Dacă nu ar fi existat proteste, legea specială pentru Roşia Montană Gold Corporation S.A. ar fi fost votată de majoritatea USL din Parlament la începutul lui septembrie, Băsescu ar fi promulgat-o instantaneu, iar acum am fi văzut buldozerele lucrând în Roşia Montană, în loc să petrecem un Revelion plăcut în această zonă frumoasă.
    USL nu va mai avea posibilitatea să treacă o nouă lege pe acest subiect decât în luna februarie, aşadar, au fost câştigate cinci luni! În acest timp, oamenii au avut posibilitatea şi o au în continuare să se informeze despre subiectul exploatării resurselor minerale ale României. Mihai Goţiu a publicat cartea sa “Afacerea Roşia Montană” care prezintă foarte bine adevăruri despre ce s-a întâmplat în România după 1989 şi în special la Roşia Montană. De aceea acest timp câştigat de proteste este foarte valoros. Şi de aceea acest articol este scris într-un ton optimist.

  • Enascut Eduard a scris:

    Sunt preot Romano-catolic in anii de formare am invatat ca daca nu-mi iubesc tara nu voi putea niciodata sa-l inteleg pe fratele meu de un alt neam, cultura, religie, sau culoare.
    Acum sunt in Republica Moldova, nu am participat, cu toate ca as fi vrut, la vre-un protest, dar de fiecare data cand citesc despre voi, despre Uniti Salvam, imi dau lacrimile,de bucurie, gandindu-ma ca paradisul nostru, gradina lui Dumnezeu e in maini bune, dar si de tristete, pentru ca imi dau seama ca cei care ar trebui sa se ocupe de infrumusetarea, de protejarea si imbogatirea ei s-au lasat prada buzunarului propriu.
    Nu e pacat sa te poti intretine, sa faci bani, profit; atata timp cat si cel de langa tine are ce manca si cu ce se imbraca, iar mediul inconjurator infloreste si nu se distruge.
    Va multumesc pentru ca existati, pentru ca luptati, credeti si sperati intr-o lume mai buna; mai mult va multumesc ca mi-ati dat posibilitatea sa-mi intoxic prietenii cu mesajele voastre.

  • Pingback: Proiectul privind exploatarea de la Roşia Montană: De la iniţiere la respingerea definitivă | Alex Boiciuc

  • Pingback: 5 scene din redacție pentru 5 ani de DoR | Write, write, otherwise we are lost

  • Pingback: Organizatia Nationala de Guerila Rezist -2 – ULEI SI APA

  • Pingback: Organizatia Nationala de Guerila #Rezist part. 2 | ganduri din ortodoxie

  • Pingback: Organizatia Nationala de Guerila Rezist – partea a 2 a – Miscarea Nationala GENESIS Romania

  • Pingback: Paul Hitter, primele explicaţii inside despre #rezist – Partea a 2-a | Știri pentru viață

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #29

    DoR #29 * Noi și ei

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă