Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Vama Veche nu mai e ce-a fost

July 8th, 2011
Tags: , ,

Cum a devenit un sat de 15 case una dintre cele mai căutate stațiuni de pe litoralul românesc.


__________________________________
Text de Gabriel Dobre
Fotografii de Andrei Pungovschi
Design (în print) de Raymond Bobar
Publicat în DoR #3, vară 2010
__________________________________

Într-o seară de joi, la sfârşit de aprilie, Vama Veche era liniştită, calmă, aproape pustie.

Străduţa principală care pleacă de la şosea şi care găzduieşte, printre altele, scheletul de şipci care e barul La Piraţi, dublu-etajatul restaurant-cantină La Canapele şi, ceva mai jos, arhicunoscutul Bibi Bistro, era goală de oameni şi maşini. În capăt, se vedea marea. Pentru că era atât de goală de oameni şi maşini, se mai vedea ceva: o limbă proaspătă, netedă şi gri de asfalt. Strada Ion Creangă, uliţa bătătorită pe care vamaioţii şi-o vor aminti mereu pentru praful care sălta cu fiecare pas, fusese acoperită cu un covor curat, gata pentru musafiri.

Pe la 9 seara, cel mai animat loc din Vamă era terasa de la Stuf, o construcţie din lemn (şi stuf), cu intenţii rustice şi marja de profit eliberată de povara unui decor prea costisitor. În boxe se auzea Depeche Mode şi aproape 50 de oameni – două grupuri de smart-casuals trecuţi de 30 de ani, plus câteva cupluri de adolescenţi tăcuţi – erau împrăştiaţi pe la mese şi se bucurau de berea, vinul şi tăriile cu preţuri aproape la fel de mari ca ale unei terase bucureştene. Toaleta, inexistentă cu o vară în urmă, avea chiuvete funcţionale, săpun lichid şi gresie. O necesitate mult întârziată, dar care cu siguranţă va fi bifată în lista de schimbări care-i va face pe nostalgicii Vămii să tragă trista concluzie că „Vama nu mai e ce-a fost”.

Parte din plajă era în întuneric; marea, doar un şâşâit întrerupt. Becul totemului din faţa Stufului, un stâlp de lemn sculptat, înalt de vreo 3–4 metri, care de obicei lumina totul în jur, era stins. Totuşi, în lumina gălbuie a becurilor de sub acoperiş se puteau distinge contururile câtorva corturi plantate în nisipul din apropiere. Din penumbră, răzbăteau când şi când frânturi din discuţiile unui cerc de tineri fără chitări.

Aproape totul avea o lentoare firească.

Doar în spatele barului era agitaţie. Timp de jumătate de oră, 14 bărbaţi au cărat grăbiţi, undeva dincolo de locul în care Ovidiu, emblema localului, îşi prepară de obicei cafeaua la ibric, lăzi de apă, bere şi Red Bull.

Era joi, 29 aprilie, și Vama Veche – fostă enclavă rebelă, actualmente una dintre cele mai populare staţiuni românești, imediat după Mamaia, Costineşti și Neptun – aştepta weekendul de 1 Mai.

Satul Vama Veche face parte din comuna Limanu, se află la graniţa cu Bulgaria şi a fost înfiinţat în 1811 de găgăuzi, care i-au spus Ilanlîk. E un loc cu o poveste atât de improbabilă încât puţine locuri din România o pot concura. Întâi de toate, Vama Veche e un accident. Unul istoric şi mai apoi cultural, a cărui carieră ca loc cu spirit aparte, boem şi nonconformist, a început cu rolul de înlocuitor modest şi „de nevoie” pentru o destinaţie mult mai pe placul românilor din interbelic: Balcicul.

Staţiunea bulgărească se află pe suprafaţa Cadrilaterului şi a aparţinut României între 1913 şi 1940. (Când graniţa României s-a modificat pentru a include Cadrilaterul, Ilanlîk s-a transformat în Vama Veche – locul pe unde trecea vechea frontieră.) În perioada respectivă, în parte datorită Reginei Maria, Balcicul a fost destinaţia de vacanţă preferată a elitelor artistice şi politice româneşti. În 1926 avea 6.500 de locuitori (majoritatea musulmani) şi se întindea pe câteva dintre colinele albe ale Dobrogei de Sud. Era înconjurat de o pădure bogată ce ajungea până la 50 de metri de mare şi era străbătut de străduţe mici ce şerpuiau spre port, flancate de vile cochete, albe, acoperite de ţiglă roşiatecă.

„Balcicul are ceva care mă îmbată, mă destramă, mă descompune”, scria Mihail Sebastian în jurnalul său, pe 3 mai 1939, după două zile petrecute la Balcic. „Îmi vine să mă lungesc pe pământ, cu braţele desfăcute şi să spun: «gata, mai departe nu mai merg». Aş rămâne aşa o viaţă întreagă”. În acelaşi jurnal, cu un an înainte, scriitorul recunoştea glumeţ că a devenit un „balcician vechi”, care opreşte mereu la aceeaşi gazdă, şi îşi consemna bucuria de a fi stat o zi întreagă „pe plajă la Ecrene, desculţ, gol”.

Aici veneau an de an, uneori stând cu lunile pentru a lucra în linişte, pictori ca Lucian Grigorescu, Nicolae Tonitza, Gheorghe Petraşcu, Iosif Iser și Jean Alexandru Steriadi. Tot acolo mergeau să se relaxeze (sau să conferenţieze la Universitatea „Coasta de Argint”) personalităţi ca Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Camil Petrescu și Nicolae Steinhardt.

Interbelicii se bucurau de promenade, petreceri și plimbări pe mare. Leneveau în cafenelele turceşti, unde fumau narghilele şi beau cafele la ibric. Unii dintre ei, mai nonconformişti, făceau nudism. Discutau despre cărţi, muzică şi teatru până ajungeau la politică. Iar la finele vacanţei se întorceau acasă nu doar mai relaxaţi, ci şi mai validaţi. Era locul în care trebuia să fii, dacă erai (sau îţi doreai să fii) cineva în Bucureşti.

Pe 7 septembrie 1940, Cadrilaterul a fost redat Bulgariei, iar frontiera s-a mutat din nou în dreptul sătucului Vama Veche.

Vama era pe atunci un sat cu 15-20 de case, de-o parte şi de alta a şoselei, povesteşte inginerul Murat Soium, singurul la post în Primăria Limanu în vinerea dinainte de 1 Mai. Soium are 58 de ani şi e din 2 Mai, trăsăturile lui stând dovadă pentru mixul de turci, tătari şi găgăuzi care trăiesc de sute de ani în zonă. Spune că zona dinspre plajă, chiar şi locul unde acum e Stuful, era acoperită de mărăcini de ţi-ar fi trebuit o macetă ca să răzbeşti. Vama nu era neapărat un sat de pescari. Poate unii mai pescuiau, dar cei mai mulţi lucrau fie la C.A.P.-uri, fie mai aveau nişte animale sau o grădină. Turiştii opreau în 2 Mai, mai ales că acolo era şi tabără. Veneau şi familii cu copii mici şi stăteau câte două-trei luni – opreau la aceiaşi oameni în fiecare an Oameni importanţi, artişti, actori cunoscuţi au venit ani de-a rândul, de au ajuns să se ştie bine cu lumea din sat. Soium nu e sigur de detalii, dar îşi aminteşte că până pe la mijlocul anilor ’60 nu auzise nimeni de turişti în Vama Veche.

După război, o parte din boema de la Balcic a încercat să găsească sau să-i recreeze ceva din atmosferă printre casele dobrogene din apropierea graniţei. Mamaia şi Mangalia erau staţiuni frecventabile încă de pe vremea când Balcicul era românesc, dar deveniseră destinaţii pentru noua elită comunistă. Aşa că vechea elită şi cei ce crescuseră în spritul ei a trebuit să se refugieze mai la sud, întâi în 2 Mai şi, de prin anii ’60, şi în Vama Veche.

Un factor a fost probabil şi proiectul de dezvoltare a staţiunilor Jupiter şi Neptun-Olimp. Fiind destinate muncitorimii, s-au construit hoteluri imense, pentru zeci de mii de turişti. Plajele trebuia să fie mult mai încăpătoare, aşa că s-a adus nisip din zona 2 Mai, unde plaja avea şi 100 de metri lăţime. În Vama Veche însă, fiind localitate de frontieră, nu se puteau construi clădiri înalte – trebuia să se vadă de departe orice venea dinspre Bulgaria. Soium îşi aminteşte că prin ’67-’68 a venit un grup de studenţi de la Universitatea din Cluj. Nu erau mulţi, dar s-au înmulţit de la an la an. Până la Revoluţie au avut şi un centru al lor, o tabără, într-o casă naţionalizată de la intrarea în sat. Le plăcea că nu era nimeni, nu erau familii cu copii mici, îşi vedeau de ale lor, se distrau.

Vamaioţii stăteau la corturi, pe plajă sau în curţile oamenilor. Veneau cu mâncare de-acasă sau cumpărau ce se găsea prin sat. Şi pentru că grănicerii nu făceau decât să le ceară din când în când buletinele, locul a devenit în timp o insulă în care, pe lângă nudism, se putea discuta fără mari pericole despre lumea de-afară: de la muzica şi cărţile Vestului, până la politica regimului Ceauşescu. Probabil că n-ar fi putut porni o revoluţie, dar, aşa cum boemii din interbelic îşi făcuseră o oază de linişte din Balcic, aici era o comunitate care-şi crease propria variantă de libertate.

După Revoluţie a-nceput să vină din ce în ce mai multă lume. Pe lângă vamaioţii originari, deja mai în vârstă, tot mai mulţi tineri au început să afle de satul de frontieră. Majoritatea erau studenţi, faima locului circulând numai prin cercurile universitare. Aşa că, spiritul „Vama Veche” a supravieţuit şi dincolo de comunism, protejat de inerţie: nu mai exista împotriva a ceva, ci pentru sine.

La sfârşitul anilor ’90 Vama a explodat. Formaţia Vama Veche a înregistrat momentul cu hitul Vama Veche, lansat la începutul lui ’99 şi devenit imnul acelei veri: „Am plecat la Vama Veche/ Ca să îmi găsesc pereche./ Am ajuns la Vama Veche/ Şi sunt apucat de streche./ Stau pe plajă-n Vama Veche/ Şi-am sărutul în ureche./ Doar pe plajă-n Vama Veche/ Noi toţi vom avea pereche”. Cântecul vindea o idee accesibilă: pe plajă ne distrăm şi ne combinăm. Cine n-ar fi fost curios cum arată un asemenea loc? Ce licean n-ar fi făcut chetă pentru a ajunge pe o asemenea plajă a făgăduinţei?

Poate că Tudor Chirilă şi foştii colegi nu sunt responsabili de avalanşa de turişti care a urmat, poate că deja începuse, dar cu siguranţă au reuşit să dea glas motivelor cu care aceştia veneau acolo. Anii 2000, cu dance-ul românesc intrat în heavy-rotation la radiouri şi la proaspăt apărutul Atomic TV, au vândut şi mai tare ideea de „la mare, la soare” unor adolescenţi din ce în ce mai mobili. Chiar dacă încă erau modeste, beneficiile capitalismului le-au permis multor părinţi să răspundă afirmativ rugăminţilor de genul „lasă-mă papa, la mare”. Măcar în weekend. Fireşte, Mamaia și Costinești, mai accesibile şi mai pline de cluburi, baruri şi terase, au avut cel mai mult de câştigat din noul val de tineri turişti. Însă şi Vama a atras suficienţi. Chiar dacă era încă străină de concepte precum „pensiuni”, „rezervări” sau „servicii” şi avea reputaţia unui loc stăpânit de „rockeri”, Vama era mai ieftină decât orice alt loc de pe litoral.

Când turiştii au început să fie suficient de mulţi, satul a început să devină atrăgător şi pentru cei dornici să facă bani. „Au început să facă pensiuni, baruri, terase, concerte”, spune Soium. „Nu mai e ca înainte. Cei mai mulţi vin în weekend, nu mai stau cu lunile. De 1 Mai probabil vor veni 10 mii de oameni”.

Vama a început să colcăie vineri, 30 aprilie, pe la prânz. Sute şi sute de oameni se scurgeau obosiţi de drum, dinspre şosea spre mare. Un bărbat tuns zero, îmbrăcat în pantaloni cu imprimeu militar, cu bustul gol şi c-un rucsac în spate s-a oprit în locul unde strada Ion Creangă o ia la stânga spre Stuf şi, arătând cu degetul în jos, a strigat către nimeni anume: „Bă, care-ai pus asfalt aici?”. Un adolescent cu o tunsoare de inspiraţie japoneză, care avea să o ia la dreapta spre Expirat, i-a răspuns râzând: „Nişte fucking wankers!”.

Au continuat să vină. Burduşiţi în autocarele care veneau din jumătate în jumătate de oră, aduşi de taximetrişti care cereau 15 lei pentru un drum de la 2 Mai, sau de propriile maşini (de la Loganuri, la SUV-uri) pe care le înlănțuiau de-o parte şi de alta a şoselei, într-un şir lung de aproape un kilometru.

Până în seara de 1 Mai, la terase, pe plajă, în pensiuni, în corturi, aveau să se strângă cei 10 mii de oameni.

La Bibi nu s-a mai putut intra după 9 seara. Început în ’98 ca alimentară, bistroul găzduia acum un concert Iris. Dinăuntru se auzea clar, spre încântarea celor care blocaseră cele două străzi din faţa localului, vocea lui Cristi Minculescu ascuţindu-se pe refrene perene („Te voi aştepta, voi veni pe strada ta,/ Te aştept mereu, fără tine mi-e greu.”)

Aproape de mare, focurile de tabără punctau, ici-colo, plaja. Zeci de oameni stăteau adunaţi în jurul lor, atraşi de lumină, de chitări şi de căldură. Alte câteva mii îi ascultau pe cei de la Viţa de Vie, în faţa unei scene înfipte în nisipul dinspre Pescărie.

Erau atât de mulţi oameni şi se întâmplau atât de multe lucruri, încât totul avea aerul unui parc de distracţii scăpat de sub control. Tineri la bustul gol alergau cu scânduri în braţe, chiuind a victorie. Cei aşezaţi în jurul focurilor îşi pasau PET-uri cu vin şi încercau să cânte folk. Vama devenise un mix de oameni imposibil de găsit în altă parte: liceeni din Alba lângă studenţi din Bucureşti, puştani emo lângă post-adolescenţi hipsteri, familişti cu aparate foto la gât lângă tipul care întreba pe oricine dacă are iarbă. Deasupra tuturor, o cacofonie rock-punk-folk ce venea din toate direcţiile.

Muzica e singurul liant vamaiot care a supravieţuit până în 2010 şi e şi cel care aduce cele mai puţine puncte în jocul „Vama nu mai e ce-a fost”. Fără să fie foarte similare, playlisturile barurilor din Vamă par că împart acelaşi slogan cu Europa FM: „Cea mai bună muzică, din 80 până azi”. Cine a trecut prin acelaşi bar din Vamă de cel puţin două ori are toate şansele să recunoască nu doar melodiile, ci şi ordinea lor.

Muzica, mai ales suspendarea criogenică în care se află, e una dintre cheile de înţelegere a Vămii ultimilor ani. Nu contează ce piesă i-a atras încolo, contează că au fost întâmpinaţi cu un baraj de Bob Marley, The Doors, Guns N’ Roses, Deep Purple, Nirvana, Rolling Stones, Metallica, Depeche Mode ş.a.m.d. (Asta e şi o explicaţie pentru care astfel de veterani au în continuare succes în România.) Nici măcar locuri ca Expirat, care mizează pe o muzică mai underground, nu riscă prea multe noutăţi.

E un tip de rezistenţă care ar putea explica de ce, în ciuda încercărilor, genuri ca house-ul sau manelele nu au prins în Vamă. Sau de ce, oarecum ironic, Stuffstockul, festivalul iniţiat în 2003 pentru a combate „manelizarea” Vămii Vechi, a pierdut din public când a început să fie mai alternativ.

Muzica e cea mai plauzibilă explicaţie pentru nostalgia ce-i încearcă pe mai toţi obişnuiţii Vămii, dar ce o face „să nu mai fie ce-a fost” e gentrificarea.

Acest fenomen socio-cultural se manifestă când oameni mai avuţi încep să cumpere proprietăţi într-o comunitate săracă. Reţeta e simplă, iar Vama Veche, unde peste 40 la sută din locuitori sunt proprietari de pensiuni veniți din alte părți şi unde în 2004 metrul pătrat de teren costa cât în nordul Capitalei, nu e singurul loc din România în care fenomenul s-a manifestat.

Un loc aflat în paragină, cu o oarecare valoare sentimentală, dar cu preţuri mici, atrage boema. O vreme, zona e blocată într-o stare vecină cu colapsul, nimeni nu investeşte în ea, în afară de cei care erau deja acolo. În timp, numărul boemilor creşte, până când atmosfera pe care o creează în zonă ajunge să reprezinte un punct de atracţie. Singurul. Apar primele investiţii, încep să vină corporatişti sau mondeni care îşi imaginează despre ei că – dacă ar avea mai mult timp şi mai puţine griji – ar putea fi la fel de boemi. Cu ei, creşte puterea de cumpărare, aşa că se deschid din ce în ce mai multe baruri, magazine, cafenele. Locul îşi modifică aspectul delapidat şi, graţie încărcăturii sentimentale sau istorice iniţiale, devine destinaţie obligatorie. Preţurile cresc, iar boemii nu-şi mai permit sau refuză să-l mai frecventeze.

Aşa s-a transformat Balcicul din satul care era înainte de 1913, în staţiunea în care era musai să te duci. Așa a devenit în ultimii doi ani Centrul Vechi un hot spot al Bucureștiului. Așa a ajuns Vama Veche un viespar arhitectural, social și economic. Morala: orice loc care atrage suficienți oameni nu e altceva decât învelișul vremurilor în care ei trăiesc. Nu Vama Veche, noi nu mai suntem ce-am fost.

* Vrei să ai acest text şi în varianta tipărită? Comandă DoR #3 de la comanda@decatorevista.ro.

17 Comentarii pentru “Vama Veche nu mai e ce-a fost”

  • Ovidiu a scris:

    ţînşpe mii de caractere doar pentru 2 rînduri ca să explice cum a devenit satu, staţiune? :)))) vai, dar cred că şi domnu’ de la primărie putea să-l scrie fără nicio problemă şi chiar cu mai multe dantelării istorice decît au fost date cele pentru Balcic..

    În opinia mea, spaţiul ăla devine un loc al rataţilor care nu au depăşit unele frustrări adolescentine. Toţi se cred libertini şi spirite libere o dată ajunşi acolo, cînd de fapt rămîn o adunătură de stereotipuri care ar lapida pe plajă doi bărbaţi ţinîndu-se de mînă sau un cuplu de romi făcînd plajă lîngă ei. Vama e şi un loc al furturilor, al narcomanilor periculoşi cum aţi precizat şi voi şi al prostului gust..e un fel de Romînia la scară mică, toţi bălind vezi doamne la un trecut de aur dar de o imbecilitate incurabilă..chiar şi personajele mai cu stea în frunte, lideri de opinie, din presă sau lumea artistică, care vin şi se cazează la hotelul cu un soare-răsare spoit pe tencuială exterioară, transpun acelaşi amatorism penibil, mult mai periat şi deloc permisiv cu amestecul de statut social. îşi petrec tot timpul într-un univers fantastic de presupusă burghezie, cînd tot cu ceapa spartă cu pumnu şi fasolea cu ciolan de la bodega ungurului stau în nas. De cîte ori am avut ocazia să merg în Vamă, am fost pentru acest spectacol sinistru pe care nicăieri niciun al loc civilizat nu-l are..aşa ajung să apreciez ce-mi place şi ce trebuie să evit în realitatea mea cotidiană

  • Pingback: DoR: Vama Veche nu mai e ce-a fost | Feeder

  • Itu Ionut a scris:

    wow … frumos … si cam ai dreptate

  • tania a scris:

    Mi-a facut placere sa citesc si nu m-a plictisit, spre uimirea mea, avand in vedere ca subiectul este arhicunoscut si pe cat de vehiculat pe atat de iritant. 🙂

  • Cip a scris:

    Mult mai interesant comentariul lui Ovidiu, articolul te plictiseste de moarte.

  • Pingback: Boema. Câte ceva despre. : La Bohème

  • hemp a scris:

    Cand am mers cu cativa prieteni acum cativa ani la Vama Veche ne uitam mirati unul la altul intrebandu-ne care e farmecul aparte al Vamii… Abia cand am plecat de acolo l-am inteles Vama iti intra-n sange te ia in posesie si iti canta in suflet auzindu-i ecoul ca intr-o scoica pe care ai cules-o de pe plaja… Am mers paralel cu Dunarea si ne-am intalnit cu ea la Calarasi acolo unde am traversat-o cu o barca mare si veche incat aveam impresia ca se va scufunda odata cu noi si cu masina in care eram.

  • NuOvidiu a scris:

    Ovidiu stie totul despre gentrificare. E dăştept.
    Cum scapam de stie-tot-cititori ai publicatiilor noastre ? Propuneri ?

  • dani a scris:

    O singura obiectie – inainte de ’89 nu se statea cu cortul pe plaja, nu se statea noaptea pe plaja, cit despre focuri de tabara nici gind. Era zona de frontiera si nu era voie. Desigur, toata lumea a recuperat incepind cu vara lui ’90 🙂

    • corect, dani a scris:

      bravo, dani, confirm, inainte de ’89 erau interzise corturile pe plajă. Seara patrulau grănicerii pe plajă şi uşuiau pe toţi care mai erau acolo. Era zonă de graniţă, nu se glumea cu asta, nimeni nu avea ce căuta noaptea pe ţărmul mării, ca să nu fugă cu barca pneumatică pe mare. Ziua se putea sta fără probleme, dar noaptea – exclus. Corturile au apărut pe plajă doar după ’90.

  • Pingback: Rataciri | Tara mea inventata

  • Alexa a scris:

    Felicitari pentru articol! ultima fraza este extrem de bine aleasa, ar merge si ca titlu…

  • Adu a scris:

    Placut articolul, felicitari! O istorisire nestirbita de pasiuni personale, despre seninul si expresivul colt de tara cunoscut drept Vama Veche.

  • Pingback: 5 scene din redacție pentru 5 ani de DoR | Write, write, otherwise we are lost

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #29

    DoR #29 * Noi și ei

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2017

    #Story2017

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2017 Decât o Revistă