Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Viață de câine

March 18th, 2017
Tags: ,

Când Oana l-a luat pe Biju în garsoniera ei, nu era pregătită pentru un bichon în călduri în căutarea unei partenere. Apoi a încercat să-l ajute.

Text de Oana Sandu
Ilustrație de Paula Rusu

La 20 de ani, după ce mama mi‑a cumpărat prima mea casă, o garsonieră de 18 metri pătraţi lângă un cimitir din Dristor, am vrut neapărat să‑mi îndeplinesc singură dorinţa de copil: să am un câine. Mama n‑a vrut animale în apartamentul nostru de la bloc când eu şi sora mea eram mici. Cel mult a acceptat un pisoi, dar şi pe el a trebuit să‑l ducem la bunica după ce a început să încurce cutia de nisip cu glastra filodendronului din sufragerie.

Pentru că şi eu mă loveam uneori de mine în garsoniera de pitici – unde avusesem grijă ca toate lucrurile să fie mici, de la chiuvetă la mobilă –, şi căţelul trebuia să fie mic, deşi mi‑ar fi plăcut un Golden Retriever. Pentru că nu aveam bani, am căutat pe net şi prin ziare oameni care dădeau gratis căţei de talie mică. Într‑o zi i‑am cărat după mine pe sora şi cumnatul meu în afara Bucureştiului să luăm un teckel maroniu, dar când am ajuns acolo ne‑au spus că s‑a îmbolnăvit şi nu mai are mult de trăit. Apoi, sora mea a găsit pe net un anunţ dat de un cuplu care vindea pui de bichon havanez la 50 de lei bucata. Se hotărâse să mi‑l facă cadou şi m‑a întrebat scurt la telefon: „Vrei fată sau băiat?”. „Vrei unul mai blond sau unul mai maroniu?”

Părea o loterie amuzantă şi nu ştiu nici acum de ce am zis „Băiat. Mai blond”. E posibil să mă fi vizualizat ca tipa brunetă și bronzată care plimbă vara în parc un câine blond bine dresat.

Ne‑am dus să‑l luăm într‑o seară de iulie şi am aşteptat toţi trei în faţa unei scări de bloc din cartierul Pajura să coboare din garsoniera lor cuplul de crescători de bichoni. Au venit cu puiul blond în braţe şi cu mama şi tata în lese: ea era blondă şi mică, cu onduleuri slabe, rasă havaneză, el era puţin mai înalt, creţ, alb‑negru, rasă bologneză. Stăpânii erau minioni, în haine de casă și grăbiți să se întoarcă la cei patru‑cinci pui lăsați acasă. Mi‑au părut amuzanţi şi ciudaţi şi protectori după ce s‑au întristat când au auzit că va fi primul meu câine.

Mi l‑au pus în braţe şi am crezut că o să‑l scap pe jos. Era cât o palmă, firav, alunecos şi pufos. În maşină a făcut pipi pe mine şi a început să tremure. Tremuram și eu de teamă că o să‑l scap pe sub banchetă, că n‑o să știu ce o să fac cu el dacă schelălăie încontinuu noaptea, că o să stric puiul cu orez pe care mă sfătuiseră stăpânii să i‑l gătesc. Când îi vedeam ochii umezi și negri uitându‑se la mine, simțeam că‑i e frică și lui, că și el se întreba dacă o să fiu în stare să‑l îngrijesc.

Îl chema Blondu’, dar am vrut să‑i schimb rapid numele; o dată pentru că era lipsit de originalitate – era chiar blond – şi apoi pentru că atunci când l‑aş fi strigat în parc aş fi sunat ca o matroană. Habar n‑aveam ce nume să‑i dau, ştiam doar că nu voiam să sune a pufoşenie. Voiam să fac din el un căţel cu coloană vertebrală, nu o pisică care latră.

În drum spre casă, la un semafor, l‑am zărit la volan pe banda alăturată pe Ştefan Bănică Jr. Am zis să‑i spunem câinelui Ştefan, dar am renunţat imediat și am început să deriv prescurtări posibile ale cuvântul „bichon”. Bişu, Mişu şi, desigur, potrivit momentului, Pişu. Cumnatul meu a zis atunci: Biju. Cu accent pe „i”, nu pe „u”. Dur, clar, nu franţuzit. Mi s‑a părut interesant. L‑am întrebat de unde vine şi mi‑a spus că e porecla lui Ioan T. Morar, editorialist la Academia Caţavencu şi Cotidianul. Nu mi s‑a părut nimic mai potrivit.

 

Biju a fost de la început un căţel dificil, pentru că avea multă energie greu de consumat într‑o garsonieră minusculă, dar şi pentru că a devenit, din prima zi, copilul meu răsfăţat. Dacă scheuna ca să ne jucăm, ne jucam. Dacă cerea să fie luat în pat, îl luam. De fapt, a dormit din prima zi în pat, fiindcă nu am rezistat plânsetelor. Spălam în fiecare zi de vreo șașe‑șapte ori linoleumul și gresia de pipi și caca și, când am început să‑l scot afară, m‑a trezit în fiecare zi la cinci dimineaţa. La început mă pieptănam şi mă îmbrăcam, dar de la un punct am început să ies în pijamale. Am încercat să‑l dresez, dar procesul era extrem de obositor şi eu eram extrem de obosită.

M‑am întrebat din când în când dacă n‑a fost o greşeală să‑l adopt. Dar îmi plăcea atât de mult când se rostogolea şi rămânea pe spate ca să‑l mângâi pe burtă; când alerga ca un titirez după o jucărie şi mârâia ca un câine fioros, cu dinţii mici şi ascuţiţi ieşiţi pe‑afară; când veneam acasă și îmi dădea instant trei‑patru limbi pe față; când dormea pe burtă pe gresie, lat ca o broască; când îmi dormea cu capul pe picioare, sau când punea capul pe pernă, ca oamenii.

Îl simțeam ca pe un bebeluș și eram în cea mai frumoasă și gingașă perioadă a relației dintre un copil și un părinte. Poate și de‑asta n‑am fost pregătită pentru transformarea lui într‑un adolescent în călduri.

 

Pe când avea patru luni a început să călărească un ursuleţ de pluş pe care l‑a găsit la ai mei acasă. Erau cam de aceeaşi mărime, Biju îl prinsese cu labele din faţă, de parcă ar fi putut să‑i scape, şi începuse să‑l călărească frenetic. N‑a mai fost amuzant când am încercat să i‑l iau şi a vrut să mă muşte. Înapoi în garsonieră, a înlocuit ursul cu pernele de pe canapea. O făcea cam o dată la două‑trei săptămâni. Ca să‑i iau obiectul trebuia să‑l momesc cu ceva mai apetisant – ciocolată, biscuiţi, napolitane, carne de pui, muşchi afumat, practic orice n‑avea ce căuta în bolul lui de mâncare. Ascundeam pernele o săptămână‑două ca să mai uite, apoi le puneam la loc. Când încerca din nou, îi arătam palma și îi spuneam „nu e voie” dar, odată încălecate, era greu să i le sustragi.

L‑am dus la medic, care mi‑a spus că aşa sunt ăştia mici, „agitaţi şi cu apetitul sexual ridicat”. N‑a fost primul medic care a însoțit remarca „ăștia mici” cu un rânjet zeflemitor care m‑a făcut să mă întreb dacă toți medicii veterinari disprețuiesc câinii de talie mică sau dacă eu, o tipă tânără și singură cu un cățel pufos cu probleme sexuale, eram ținta perfectă pentru glumițe veterinare.

Mi‑a recomandat să‑l dau la montă şi apoi să‑l castrez. Trebuia să aibă minim nouă-zece luni, aşa că nu‑mi rămânea decât să aştept şi să ascund pernele. Călăritul s‑a extins însă şi la picioarele musafirilor; cum se aşeza cineva pe canapea, cum începea să‑i călărească câte un picior. Pe lângă asta, lătra la oricine intra în casă şi le trăgea şosetele din picioare, pe care apoi le molfăia. Singura soluţie de a elibera şosetele erau tot bunătăţile din frigider. Practic, inversasem sistemul de recompensare al dresajului. Făcea ceva rău – eu îi ofeream o recompensă pentru a‑i sustrage obiectul.

Când îl plimbam, prin parc sau pe stradă, mă uitam mereu după câini de aceeaşi rasă şi prima întrebare adresată stăpânilor era: „Este fetiţă?”. Erau mai mulţi băieţi decât fete şi nu am legat nicio prietenie. Tot pernele erau mai bune.

Am stat în rutina asta până după ce a împlinit doi ani, când le‑am luat cu totul de pe canapea, după ce sistemul lui reproducător a luat‑o cu totul razna. Aceea a fost ziua când eu, şi probabil şi el, ne‑am dat seama că avea nevoie urgentă de sex. Eram la calculator când am auzit din nou schelălăitul lui de pernă: un țiuit lung care se transforma într‑un lătrat chinuit, scurt, de parcă ar fi fost strâns de bot. Prinsese între cele patru picioare o pernă şi o călărea. Mi‑am dat ochii peste cap și mi‑am zis că o să mă ridic să salvez perna, dar am mai lăsat timpul să treacă, fiindcă aveam ceva muncă de terminat. Trecuseră vreo 15‑20 de minute când mi‑am întors privirea și am văzut că Biju avea cinci picioare în loc de patru. Se excitase într‑atât de tare încât penisul lui ajunsese de mărimea unui picior. O parte din cuvertura de pe canapea era udă, perna era într‑o parte, iar el era epuizat şi sfârşit. Mi se părea că nu se mai ţine bine pe picioare şi că o să leşine.

Am luat perna de lângă el fără probleme, iar el a rămas în picioare, inert şi confuz. Îi era atât de rău încât nici măcar nu ştia cum să mai coboare de pe canapea. Mai era și al cincilea picior, care nu prea‑i permitea să sară. N‑am ştiut ce altceva să fac decât să deschid fereastra şi să aşteptăm jumătate de oră până când penisul a revenit la forma iniţială.

Seara aceea am stat pe site‑uri matrimoniale pentru căţei să văd care e cererea, cât de greu se găsesc căţeluşe bichon, cum arată un anunţ. Unele păreau prea romantice pentru nevoile sexuale ale lui Biju. („Fifi, o malteză albă de doi ani, caută companie un bichon maltez pentru a da naștere unor puiuți pufoși”.) Eu căutam ceva rapid, la obiect. Cam ca acesta: „Doresc montă pentru cățelușa mea bichon bolognese albă, talie mică, în vârstă de doi ani. Accept și bichon havanese sau maltese”. Am tot amânat momentul, m‑am tot gândit, au mai trecut luni.

Peste ceva timp, în loc de un anunţ matrimonial, am pus unul de adopţie.

Erau multe contradicții în viața mea de atunci și simțeam că Biju e una dintre ele. Eram studentă în anul III și tocmai mă angajasem ca reporter la radio. Era o efervescență în viața mea cotidiană, cu ture de dimineață și facultate spre seară. Când ajungeam la Biju, îl scoteam afară și mă jucam cu el, atât cât ne mai rămânea. Dar erau și zile când nu stăteam afară nici 10 minute, fiindcă aveam eu ceva de terminat neapărat. Erau și zile când îmi schimbam tura și‑i dădeam încă o dată programul peste cap. Îmi plăcea viața mea cea nouă, chiar dacă nu prea mai semăna cu cea a colegilor de facultate. Se‑ntâmpla, la fel, să refuz și ieșiri la bere, fiindcă trebuia să fug acasă să‑l scot pe Biju. Nu știam cum să obțin un echilibru între toate astea și simţeam că îl chinuiesc şi că altcineva, cu mai mult timp, ar avea mai multă grijă de el. Însă la fiecare mail sau telefon de la posibili părinţi adoptivi, îmi dădeau lacrimile.

Am renunţat să‑l dau şi am hotărât să pun un anunţ matrimonial, ca să rezolvăm măcar una dintre probleme. Voiam o fetiţă bichon şi atât. Nu mă interesa nici dacă era malteză sau havaneză. Prima lui peţitoare avea puţin peste un an şi jumătate, era deci virgină, Biju mergând deja pe al treilea an. Am acceptat totuşi, fiindcă nu aveam timp de alte vizionări de căţeluşe şi, oricum, era singurul telefon primit după mai bine de o lună.

 

Era frig afară când am pus la cale prima întâlnire, aşa că varianta cu parcul a fost exclusă şi eu am preferat ca fata să vină la băiat acasă, fiindcă mi se părea şi penibil, şi periculos să apar cu căţelul la uşa unui necunoscut. Mi‑am convins şi o prietenă să participe.

De fapt, nu a fost un necunoscut, ci un cuplu. Au intrat sfioşi în garsonieră, cu fetiţa lor malteză, albă, cu un moţ în frunte. Am exclamat un „Ce drăguţă e!” din politeţe, dar m‑a stresat ca pe o soacră moţul prins în creştet, atât de periată şi de fandosită era. Adevărul e că nu avusesem timp să‑l tund pe Biju şi arăta puţin neîngrijit. Alerga după ea să o miroasă, ea fugea şi voia în braţe. În termeni medicali, nu coopera.

Era destul de multă agitaţie în cameră şi mai toţi eram stingheriţi. Femeia stătea pe scaunul meu de la birou, bărbatul, în picioare lângă ea, eu, în tocul uşii de la bucătărie, iar prietena mea, ascunsă în bucătărie, fuma și râdea cu lacrimi. Când o înghionteam să fie serioasă, să nu speriem stăpânii, râdea şi mai tare. Cei doi își tot roteau ochii prin garsonieră și am început să vorbim despre mărimea camerei. A fost singurul punct de conversație la care ne puteam opri după monitorizarea tăcută a celor două ghemotoace pufoase care încercau să și‑o tragă. Biju reuşise să se suie pe căţeluşă după vreo 15 minute, dar mişcările lui erau în gol.

Simţeam că Biju era din ce în ce mai stresat. Ultimul lucru pe care mi l‑aş fi dorit era să trecem printr‑un alt proces de excitaţie maximă care să îngrozească toată garsoniera.

„Cred că mai mult îşi fac rău, din păcate”, am spus şi stăpânii m‑au aprobat. Aveau totuşi o idee: să sune la medicul lor veterinar. Nu avea prea multe de spus prin telefon, dar a sugerat să venim la cabinet, să pecetluim împerecherea acolo. Nu am zis „da” din prima, ci i‑am întrebat dacă nu ar vrea să încercăm în altă zi. Mi‑au spus că dacă tot ne‑am întâlnit, puteam încerca chiar atunci, la medic, unde era mai mult spaţiu.

Prietena mea nu a mai vrut să vină cu mine, deşi mi‑aş fi dorit să mai fie cineva. Simţeam că ei sunt doi şi eu o mamă singură şi dezorientată. Ne‑au luat cu maşina lor şi ne‑am dus la un cabinet veterinar de la parterul unui bloc. Pe drum am stat în spate cu Biju şi l‑am ţinut strâns ca să nu ajungă în faţă, la căţeluşă.

În cabinet, i‑am dat lesa jos şi l‑am lăsat să o alerge. Ea se mai obişnuise şi nu mai riposta. Era vânzoleală prin cabinet: un medic, câteva ajutoare, alţi stăpâni, dar loc de alergat sub mese era suficient. Medicul i‑a întrebat pe stăpânii căţeluşei dacă au calculat bine perioada de estru – perioada din ciclul reproductiv al femelelor când se pot împerechea – şi apoi ne‑au spus să‑i punem pe masa de consultaţie.

Am înmărmurit. O împerechere la medic nu însemna închirierea unui spaţiu mai mare, ci un proces ghidat, literalmente, de mâna medicului.

La sugestia acestuia, stăpânul o ţinea bine pe căţeluşă, iar mie mi‑a spus să‑l urc pe Biju pe ea. Medicul l‑a ajutat cu mâna să o penetreze şi ea părea cooperantă. Biju a început să se mişte întâi încet, apoi mai repede, schelălăind. Am răsuflat uşurată, până când medicul a spus: „Nu e bine, nu sunt legaţi”.

Mai auzisem expresia asta la bunică‑mea, care se oripila văzând câinii de pe stradă care şi‑o trăgeau. Zicea „Fir‑aţi‑ai dracu, v‑aţi legat” şi dădea cu pietre ca să‑i separe. Medicul ne‑a spus că ar trebui să stea legaţi 10 minute pentru ca femela să rămână gestantă. Pe lângă că nu erau legaţi, Biju ieşise din ea după trei‑patru minute. Au mai încercat o dată, iar eu m‑am îndepărtat. Stăpâna căţelei stătea şi ea oripilată într‑un colţ.

N‑au reuşit să rămână lipiţi nici a doua oară. Mi s‑a făcut milă. M‑am întrebat cum de am putut să‑i fac asta. Era atât de multă lume necunoscută acolo şi el era urcat pe o masă de consultații, livid şi asudat, cu penisul în erecţie şi cu voci care spuneau că nu reuşeşte. Am cerut o pauză.

Ca să‑l ajut să‑şi recapete demnitatea, l‑am scos afară să ne plimbăm. M‑am simţit ca o mamă grăbită și incapabilă: au fost zile când îl lăsam singur şi 13 ore, nu îmi găseam timp nici să‑l tund şi nici să‑i găsesc o împerechere naturală, cu întâlniri în parc, cu alegeri potrivite, cu sex pe‑ndelete. Şi peste toate astea, îl ajutasem să se facă şi de râs. Adevărul e că la ritmul de viață pe care mi‑l stabilisem, nici eu nu aveam parte de întâlniri în parc, alegeri potrivite, și‑n concluzie, nici de sex. Dar pe mine nu mă forța nimeni să mă împerechez în vreun cabinet medical.

 

Când ne‑am întors în cabinet, le‑am spus că nu mai vreau o nouă încercare, pentru că simt că‑i fac rău. Medicul s‑a uitat lung la mine ca și cum eu aș fi fost nebuna care nu înțelege cât de bine trebuie să fie să ți‑o tragi pe o masă de fier, împins de la spate. „Cum vreţi”, mi‑a spus. Stăpânii căţeluşei ne‑au dus acasă în tăcere. Nu mai vorbea nimeni de împerechere şi‑ncepuserăm să vorbim despre joburi. El lucra la o pizzerie, ea deocamdată stătea acasă cu căţeluşa.

Nu i‑am mai căutat căţeluşe pe net. Oricare dintre cele pe care le alerga prin parc ar fi fost bună, dar n‑am găsit nimic disponibil pentru sex. A devenit din ce în ce mai agresiv cu masculii şi se lua la bătaie cu orice căţel întâlnea, mare sau mic. Medicii mi‑au spus că‑i va fi mai bine castrat, nu va mai suferi şi se va linişti, aşa că, doi ani mai târziu, l‑am sterilizat. Cât a stat lat sub anestezie, ca o fâșie de blană crem, mi‑am mâncat unghiile și m‑am simțit vinovată.  

Mai simt și acum vina că nu i‑am găsit o fetiță de penetrat și că i‑am retezat brusc opțiunile. Nu am fost cea mai bună mamă, nici cea mai responsabilă, dar am încercat.

Biju face nouă ani pe 9 mai. De liniştit, nu s‑a liniştit. E la fel de agitat prin casă şi urăşte masculii la fel de mult. Are mai puţin testosteron și, fără testicule, n‑a mai rămas cu penisul înţepenit în canapea. O bună perioadă n‑a mai avut treabă cu pernele, dar de vreo trei luni a făcut o pasiune pentru salteaua din coşul în care doarme: o mototoleşte ca s‑o facă mai compactă şi mai groasă, o prinde cu dinţii de un capăt şi apoi se suie pe ea. Scoate nişte sunete de pui când vede o căţeluşă şi, dacă e lăsat, o încalecă. Acum că stăm la curte, își consumă energia cum dorește. Mai prinde şi pisica, care‑i de talia lui, şi o călăreşte până primeşte o gheară. Doarme tot în pat cu mine, nu mănâncă cu zilele când sunt plecată şi cel mai tare se bucură când mă întorc acasă.


Notă: În martie 2017, după aproape 13 ani, Biju a murit din cauza unei tumori la inimă.

Articol publicat în 2013 în DoR #11 . Dacă vrei să-l ai în colecția ta, cumpără numărul din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

Comentează

Numărul curent: DoR #28

DoR #28 * Dislocări

Susține DoR. Abonează-te!

Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

The Power of Storytelling 2017

#Story2017

Arhiva DoR în format PDF

Arhiva DoR în format PDF

Curierul oficial

Curierul oficial

English DOR

English DoR

RSS

Articole
Comentarii
© 2017 Decât o Revistă