Ce gandim. Ce vrem. Ce facem.
DoR Shop

Victima (Integral din DoR #8)

Notă: Acest text a câştigat premiul I la categoria Eseu la concursul Superscrieri 2012.

Mihail Sebastian și cum reușește ficționalizarea istoriei să ne scape de responsabilități.

__________________________________

De Philip Ó Ceallaigh
Ilustrație de Ionuţ Rădulescu
Traducere de Alina Purcaru
__________________________________

În 2007, când prima mea carte, Însemnări dintr-un bordel turcesc, a fost publicată în România, ziarul Cotidianul mi-a cerut un interviu. Am răspuns întrebărilor obişnuite: cum de am ajuns să trăiesc aici, care sunt scriitorii care m-au influenţat şi aşa mai departe. Câteva zile mai târziu, am fost uimit să-mi văd faţa pe prima pagină, sub următoarele cuvinte: „Philip Ó Ceallaigh: Românii cred minciuna că sunt victime ale istoriei”.

Prietena mea m-a sunat şi mi-a spus că interviul ajunsese deja online şi că începuseră să curgă comentariile. Părea îngrijorată. Am intrat să văd şi am dat peste ele, din ce în ce mai multe cu fiecare minut. Aproape toate comentariile erau ostile, iar unii forumişti sugerau chiar că bine ar face să mă găsească şi să mă snopească.

Atinsesem o coardă sensibilă, şi nu numai pentru că susţineam că românii n-au fost victime ale istoriei. Răspunzând unei întrebări despre literatura română, am recunoscut că nu citisem prea mult, dar că mă inspirase un scriitor pe nume Mihail Sebastian. Într-unul dintre comentarii eram sfătuit să mă mut în Israel, dacă România nu era pe gustul meu. Ceea ce nu realizasem era că Sebastian fusese subiectul unei polemici în România, începând din 1996, când îi apăruse jurnalul din timpul războiului. Jurnalul său a provocat o dezbatere despre trecutul fascist al României şi despre rolul pe care aproape întreaga clasă intelectuală şi literară l-au jucat în apariţia fascismului. Polemica a apărut într-un moment cu totul aparte, tocmai când România încerca să se scuture de trecutul comunist. Şi dacă perioada comunistă a fost sursa tuturor relelor care au venit peste România, atunci înseamnă că perioada de dinaintea instalării acestui regim străin trebuie să fi fost una cu adevărat benefică. Potrivit acestei variante, fascismul trebuie ori recunoscut şi expediat ca parte dintr-o modă germană, ori ignorat. Holocaustul nu era niciodată menţionat.

Literatura crescută în comunism şi căzută acum în dizgraţie a fost înlocuită de adoraţia pentru scriitorii interbelici, în special pentru Mircea Eliade şi Emil Cioran, ambii emigraţi, primul în SUA, al doilea în Franţa.

Apoi, jurnalul pe care Mihail Sebastian l-a ţinut în timpul războiului a ieşit la lumină, a fost scuturat de praf şi publicat. Eliade, Cioran şi ceilalţi apăreau într-o nouă lumină, ca susţinători şi ideologi ai fascismului, iar faptul că nu ruşii au fost cei care au adus totalitarismul peste naţia română trebuia confruntat. Ţării i se cerea în acelaşi timp o reconciliere rapidă şi cu trecutul său fascist, şi cu cel comunist – ceva trebuia să crape. A fost mai simplu să păstreze intactă concepţia naţionalistă potrivit căreia România fusese o mare naţiune suferindă şi să-l respingă pe Sebastian, considerându-l trădător.

Un alt lucru pe care îl menţionasem în interviu era că începusem să traduc în engleză romanul lui Sebastian publicat în 1934, De două mii de ani. Deşi plasat în anii ’20-’30, m-a surprins cât putea fi de real şi de mai plin de explicaţii pentru degringolada din România de azi şi pentru mentalitatea din prezent decât orice aş fi citit din ce se scrisese recent. Prin acest roman am avut sentimentul că atât prezentul, cât şi trecutul, devin mai clare. Vedeam cum trecutul crease prezentul. Despre asta, mi-am zis, ar trebui să fie literatura unei ţări în criză.

***

De două mii de ani începe în anii ’20. Studenţii evrei din universităţi erau atacaţi şi bătuţi de alţi studenţi. Tânărul narator, evreu fără nume, se alătură unui grup de evrei care se decid să riposteze pentru a-şi putea continua studiile; îl părăseşte apoi. Nu de faptul c-ar putea lua bătaie îi e frică. Se teme să-şi abandoneze libertatea individuală, identificându-se cu un grup. Şi se mai teme pentru că simte atracţia pe care psihologia de victimă o emană. Nu vrea nici să-şi nege evreitatea, dar nici să fie definit prin ea. Numai că trăieşte într-o societate pornită să-l definească doar prin prisma ei.

Naratorul descrie o întâlnire cu Abraham Sulitzer, un vânzător ambulant de cărţi pe care îl cunoaşte în tren. Iniţial, Sulitzer e introdus ca o figură ridicolă, iar naratorul nu vrea deloc ca restul pasagerilor din compartiment să-l asocieze cu el, cu seamănul evreu. Sulitzer zâmbeşte înţelegător şi îi spune: „Nu trebuie să te superi, tinere. Ovreiul e un om cu pachete. Câte necazuri, atâtea pachete”. Naratorul se simte ruşinat de propria laşitate. Cumpără o carte de la Sulitzer, una care se dovedeşte a fi o istorie a masacrelor. Apoi comentează:

„Citeam în istoria lui Şapsă Zwi […] că prin anul acela – 1646 – zeci de mii de evrei au fost măcelăriţi în Polonia şi Rusia, sute de comunităţi şi târguri au fost rase de pe suprafaţa pământului şi că în timp ce târgurile ardeau, în timp ce sângele vărsat venea năvălitor ca o lavă fierbinte dintr-un Vulcan nestins, în sinagogi, printre flăcări şi sânge, se discuta asupra câtorva texte talmudice.”

Prima parte a cărţii e povestea suferinţelor naratorului, consecinţe ale antisemitismului. Mai departe, acesta încearcă să înţeleagă antisemitismul ca fenomen. Se străduieşte să se vadă pe el însuşi – şi pe alţi evrei – prin ochi de antisemit. Reuşeşte să distingă între cei pentru care a bate evrei era un fel de sport studenţesc şi cei care îmbracă violenţa în ideologie.

Garda de fier sau mişcarea legionară – în ascensiune la vremea când apărea De două mii de ani – combina misticismul religios cu politica fascistă. După cum credea Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul Legiunii, istoria şi politica erau parte dintr-o lume a păcatului. Individul putea transcende această lume prin acte sacre de violenţă, menite să aducă purificarea şi renaşterea naţiunii române. Gândirea gardistă e reprezentată în De două mii de ani prin tânărul ideolog Ştefan Pârlea (personaj inspirat în mod limpede de figura tânărului Cioran). Pârlea vrea un incendiu de proporţii care să transforme naţiunea, cu evreii ca victime colaterale: „Orice faptă violentă este o faptă bună. Că «Jos jidanii» e o dobitocie, de acord! Dar ce importanţă are asta? Totul este să poţi zgudui ceva în ţară. Începe cu ovreii – dacă altfel nu se poate –, dar sfârşeşte sus, într-un incendiu general, într-un cutremur care să nu cruţe nimic”.

Holocaustul se apropie pe tăcute, profeţit de prieteni care vor discuta cu calm „problema evreiască” cu naratorul. În ultimele pagini e redată o conversaţie dintre narator şi prietenul său, Vieru, care merită să fie citată pe larg. Discutând cu evreul însuşi, Vieru reprezintă antisemitismul în tot ce are mai raţional şi mai rafinat. Îl întreabă pe narator cum se face că nu l-a mai văzut în oraş în ultima vreme, la care acesta îi răspunde că i-a fost silă să tot audă exterminatori ai evreilor declamând la fiecare colţ de stradă.

„[Vieru] a rămas o secundă pe gânduri, ezitând, puţin jenat, ca şi cum ar fi vrut să schimbe vorba. Pe urmă, […] mi s-a adresat, cu acel gest de hotărâre pe care îl au oamenii când vor să-şi ia «o piatră de pe inimă»:

– Ai dreptate. Totuşi există o problemă evreiască, şi ea trebuie rezolvată. Un milion opt sute de evrei nu se pot suporta. Dacă aş avea putere, aş încerca eliminarea câtorva sute de mii. […]

A băgat de seamă tulburarea mea şi s-a grăbit să explice.

– Să ne înţelegem. Eu nu sunt antisemit. Ţi-am mai spus-o şi menţin. Dar sunt român. Şi în calitatea aceasta, tot ce mi se opune îmi este primejdios. Există un spirit evreiesc iritant. Împotriva lui trebuie să mă apăr. În presă, în finanţe, în armată, pretutindeni îi simt apăsarea. Dacă organismul nostru de stat ar fi rezistent, puţin mi-ar păsa. Dar nu e. E păcătos, coruptibil şi slab. Şi, de aceea, trebuie să lupt împotriva agenţilor de descompunere.

Am tăcut câteva secunde, ceea ce l-a mirat. Aş fi putut să-i răspund ceva, din politeţe, ca să întreţin convorbirea, dar n-am izbutit.

– Te surprind?

– Nu, mă deprimi. Vezi, eu cunosc două feluri de antisemiţi. Antisemiţi pur şi simplu şi antisemiţi cu argumente. Cu cei dintâi mă mai pot înţelege, căci totul între ei şi mine este limpede. Cu ceilalţi însă e greu.”

Naratorul mărturiseşte că nu poate spera să-i clatine lui Vieru intuiţia că evreii sunt o ameninţare. Acesta, convins în continuare că el nu e antisemit, îşi asigură prietenul că „cu evrei ca el” nu va fi nici o problemă. Cu toate astea, naratorul ştie că, în cazul unui război, niciun fel de diferenţiere de nuanţă nu va fi făcută.

Într-o zi, naratorul trece pe lângă nişte băieţi care vindeau ziare. „Moarte jidanilor!”, striga unul dintre băieţi. „De obicei trec liniştit mai departe, fiindcă strigătul ăsta e vechi, aproape familiar. De data asta am rămas surprins locului, ca şi cum abia în acest moment aş fi înţeles pentru prima oară sensul acelor silabe. E ciudat. Oamenii ăştia vorbesc despre moarte, şi anume despre moartea mea. Iar eu trec neatent pe lângă ei, cu gândul la alte lucruri, auzindu-i doar pe jumătate.”

***

În carte, Vieru susţinea că erau „un milion opt sute de mii de evrei în România”. Cifra corectă, în 1930, în jurul perioadei în care are loc această conversaţie, era de aproximativ 750.000 din totalul unei populaţii de 18 milioane. Cifra s-a redus probabil cu câteva zeci de mii în anii ’30, când mulţi au fugit din calea represiunii.

Se estimează că mai mult de 300.000 de evrei din România au pierit în Holocaust.

Soarta evreilor din România a variat de la o zonă la alta. Aproximativ 135.000 de evrei au murit la Auschwitz şi în alte lagăre de concentrare după ce fuseseră deportaţi din nordul Transilvaniei, zonă cedată, la presiunea Germaniei, administraţiei ungare. În jur de 150.000 de evrei din estul României au fost deportaţi în lagărele de concentrare din Transnistria, unde nu mai puţin de 100.000 au murit de foame, de boli sau de frig, sau au fost masacraţi de armata română. Evreii din Bucureşti sau din sudul României, mai puţin numeroşi şi mai puţin ghetoizaţi decât cei din estul ţării, nu au fost deportaţi, deşi au căzut victime actelor haotice de violenţă.

În iunie 1940, un pogrom, unul dintre cele mai sălbatice din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a petrecut la Iaşi, deşi, având în vedere implicarea statului român, e greu de spus unde se termină un pogrom şi unde începe un program de exterminare. Pe 21 iunie, generalul Antonescu a comandat evacuarea tuturor evreilor din regiunile care se învecinau cu Uniunea Sovietică într-o tabără de concentrare din interiorul ţării. Iaşiul avea o populaţie de aproape 100.000 de locuitori, dintre care aproape jumătate erau evrei. Mulţi dintre cei ridicaţi în timpul raidurilor din Iaşi au fost împuşcaţi în timpul unei execuţii în masă în curtea jandarmeriei. Mai mult de 2.500 de oameni au murit de sete sau sufocaţi în vagoanele de tren în care fuseseră îngrămădiţi şi care au fost plimbate zile întregi prin caniculă, între gări de provincie. Estimările numărului celor care au căzut victime violenţelor oscilează între 3.000 şi 14.000, dar majoritatea tind să se apropie de cifra cea mai mare.

Când România s-a alăturat atacului Germaniei împotriva trupelor sovietice, pe 22 iunie, şi mai multe masacre au apărut în estul ţării.

Dacă germanii erau mulţumiţi de entuziasmul cu care aliaţii români masacrau evrei, aveau rezerve faţă de modul în care operaţiunea era pusă în aplicare. Un raport din iulie 1941, emis de o unitate SS staţionată pe teritoriul României, exprima nemulţumirea Germaniei la capitolele eficienţă şi igienă: „Românii acţionează împotriva evreilor fără niciun plan preconceput. Nimeni n-ar avea nimic de spus în privinţa execuţiilor foarte numeroase de evrei, dacă pregătirea lor tehnică, precum şi modalitatea de a le efectua n-ar fi insuficiente. Românii lasă persoanele executate acolo unde se prăbuşesc, fără a le îngropa. Einsatzkommando a îndemnat poliţia română să procedeze cu mai multă ordine din acest punct de vedere”.

Trupele române au luptat de partea Germaniei pe teritoriul actualei Ucraine. Administraţia Transnistriei, care includea Odessa, era, la acel moment, cedată României. În timp ce germanii împingeau frontul către est, trupelor române le revenise sarcina de a duce la bun sfârşit asediul Odessei, care găzduia mai mult de jumătate din populaţia evreiască din Transnistria de dinainte de război, 300.000 de locuitori.

Românii au luat cu greu Odessa, iar cei învinuiţi pentru asta au fost evreii. Ştim de la Antonescu însuşi, dintr-o scrisoare către Wilhelm Filderman, preşedintele unei organizaţii evreieşti. Răspunzându-i lui Filderman, care cerea un comportament indulgent faţă de evreii din sudul României, Antonescu nota: „Evreii Dvs. ajung comisari sovietici, împing trupele sovietice în regiunea Odessei printr-o teroare fără seamăn, mărturisită de prizonierii ruşi, numai pentru a ne provoca pierderi”.

În octombrie 1941, Odessa a căzut, având drept consecinţă unul dintre cele mai mari masacre în rândul populaţiei civile din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Mii de evrei au fost pur şi simplu adunaţi în grupuri şi mitraliaţi.

Istoricul Iulius Fischer estimează că, pe lângă cei peste 87.000 de evrei şi 25.000 de ţigani din România care au murit în timpul deportărilor în Transnistria, 130.000 de evrei de-ai locului au fost ucişi în Ucraina aflată sub ocupaţia trupelor româneşti. În cartea The Destruction of the European Jews, Raul Hilberg estimează că „în acest teritoriu românii au ucis, şi ei, în regiunea Odessa şi Golta, aproximativ 150.000 de evrei localnici. Nicio altă ţară, cu excepţia Germaniei, n-a participat într-un mod atât de masiv la masacrarea evreilor”.

Doar schimbarea sorţilor Axei în cursul războiului l-a oprit pe Antonescu din implementarea soluţiei românești la problema evreiască. Jurnalul lui Sebastian înregistrează în detaliu atmosfera de fierbere de dinainte de război şi din primii ani, timp în care vede cum prietenii, atât cei cu simpatii fasciste, cât şi ceilalţi, se distanţează de el. Scrie despre gustul amar pe care-l simte atunci când, odată cursul războiului schimbat, mulţi încearcă să se replieze. Trăieşte să vadă cum fasciştii se reinventează ca socialişti şi-l invită să intre din nou în Uniunea Scriitorilor, de unde fusese dat afară.

***

 Trebuie să fi fost demoralizant, un act de completă însingurare să publici o carte atât de calmă şi de profundă, în 1934. Să fii un intelectual evreu într-un astfel de climat, în care, practic, întreaga intelectualitate – prietenii şi colegii lui Sebastian – practica, în cel mai bun caz, un antisemitism „rezonabil”, de tipul celui ilustrat de Vieru, însemna să fii foarte singur. Posibil din loialitate, sau din vanitate sau dintr-o încredere optimistă că dialogul era posibil, chiar cu cei atinşi de prejudecăţi, Sebastian i-a cerut charismaticului Nae Ionescu să scrie introducerea romanului De două mii de ani. Prefaţa lui Ionescu, pe care Sebastian a fost de acord să o publice, pune antisemitismul pe seama evreilor, aducând ca argument insistenţa lor de a forma o naţiune.

„Când însă cineva vrea să se ţină departe de tine pentru că te dispreţuieşte, pentru că te socoteşte mai jos de el şi nu demn de a-i fi o legătură, reacţia ta e firească: începi a-l socoti drept duşman; sau, în orice caz, de o altă natură decât a ta. Procesul de separaţie iniţiat de evrei continuă să fie adâncit de ceilalţi.”

Dacă citind De două mii de ani Ionescu a fost capabil să înţeleagă ceva relevant despre criza prin care trecea România însăşi, n-a spus-o.

Sebastian a înţeles atât de bine mintea unui antisemit – în expresia sa rafinată, intelectuală, metafizică – pentru că el însuşi a fost un produs al climatului intelectual din care a apărut. A fost un discipol al lui Ionescu şi a colaborat la ziarul acestuia, Cuvântul, chiar şi în perioada în care publicaţia a virat către dreapta. Sebastian a înţeles ideile naţionaliste pentru că, în tinereţe, el însuşi se simţise puternic atras de ele şi a luat distanţă faţă de o astfel de orientare abia când a realizat unde ar fi putut duce ideologia fascistă. Trebuie să fi fost conştient de faptul că dacă n-ar fi fost evreu, ar fi putut foarte bine să ajungă la rândul său un ideolog al antisemitismului.

***

 În 1947, a apărut romanul lui Saul Bellow, Victima. Este un studiu revelator despre psihologia victimei. Este povestea unui bărbat, Levanthal, care face tot posibilul să-şi ignore evreitatea şi modul în care ceilalţi se raportează la ea şi încearcă să-şi vadă de treabă şi să-şi câştige traiul, ca toată lumea în New York. Povestea lui se transformă în povestea hărţuirii asidue la care e supus de un individ din trecut, Albee, de care abia îşi mai aduce aminte, dar care-i poartă o ranchiună teribilă. Dacă iniţial presupunem că victima implicată de titlu este Levanthal, către sfârşitul cărţii devine limpede că victima e, de fapt, Albee. Agresivitatea cu care Albee îl hărţuieşte pe Leventhal vine din convingerea lui că el e partea vătămată, din frustrarea şi din dezamăgirea pe care o simte vizavi de propria viaţă, din refuzul de a-şi vedea propriile greşeli. Romanul este un studiu al sentimentului de victimă pe care îl are Albee.

Povestea culminează cu tentativa lui Albee de a se sinucide. Într-o noapte, dă buzna în casa lui Levanthal şi încearcă să se asfixieze dând drumul la gaze. Levanthal se trezeşte la momentul potrivit pentru a împiedica dezastrul. După câţiva ani, cei doi se întâlnesc, iar Albee îi explică lui Levanthan că nici o clipă n-a vrut să-i facă rău în acea noapte. „Nu mă gândeam la tine”, spune Albee, „Când eşti pornit împotriva propriei persoane, nici altcineva nu mai înseamnă nimic pentru tine”.

Treisprezece ani, un ocean şi Holocaustul separă Victima lui Bellow de De două mii de ani, dar cuvintele lui Albee pot fi puse lângă cele ale lui Ştefan Pârlea (Cioran), vocea autentică a dezastrului ce urma să vină:

„L-am întrebat pe Pârlea:

– Nu ţi-e teamă că vei sfârşi din nou cu câteva capete şi geamuri sparte? Nu te întrebi dacă nu vei ajunge iar la un scandal antisemit, fără să treci dincolo? Nu crezi că «revoluţia» ta este un cuvânt prea nou pentru o mizerie aşa veche?

S-a încruntat şi mi-a răspuns:

– Mă, e secetă, şi eu aştept să vină ploaia. […] Cu grindină, cu furtună, cu trăznete, dar să vie. Să strice, să înece, să dărâme, dar să vie. Din potop tot o să scape unul, doi. Din secetă nu scapă nimeni. Dacă revoluţia cere un pogrom – facă-se pogrom. Nu e vorba de mine, de tine, de el. E vorba de toţi. Cine crapă şi cine nu, puţin îmi pasă, chiar dacă cel care crapă sunt eu.”

Naratorul din De două mii de ani participă la o întâlnire la care ia cuvântul Pârlea. La un moment dat, din sală se scandează: „Căci străinii şi jidanii/ ne tot sug, ne sug mereu”. Această convingere, oricât de grosolană şi de încărcată de patos, poate sta foarte bine lângă argumentele rafinate ale lui Vieru şi lângă comentariile lui Antonescu, discutate în secţiunea anterioară. Toate au la bază aceeaşi convingere şi se înscriu în naraţiunea victimizării. Aceea că suferinţele şi eşecurile naţiunii române sunt cauzate de maşinaţiunile evreilor, ale altor minorităţi şi ale străinilor. Aceeaşi convingere răzbate din cuvintele lui Eliade – consemnate de Sebastian în jurnal – când discută despre revoltele din ghetoul din Varşovia: „Rezistenţa polonezilor la Varşovia este o rezistenţă iudaică. Numai jidanii sunt în stare să şantajeze cu femeile şi copiii aruncaţi în primă linie, pentru ca să abuzeze astfel de scrupulele germane”.

Pentru ca naraţiunea naţională a României să fie credibilă, e nevoie ca naţiunea română să fie o victimă. Crimele Holocaustului în numele acestui mit nu au tulburat niciodată această naraţiune, pentru că niciodată nu au fost confruntate. România, spune povestea, a ieşit din cel de-Al Doilea Război Mondial ca victimă, de data asta a tratatului de la Ialta şi a unui regim politic impus din exterior. Aspectele naţio­naliste, cu totul aparte, ale comunismului românesc nu sunt niciodată menţionate. În ciuda independenţei României în Pactul de la Varşovia – caz unic, trupele sovietice nu au rămas staţionate pe teritoriul ţării după 1958 –, potrivit acestei naraţiuni, Rusia a fost responsabilă de eşecul României de a-şi realiza potenţialul, şi implicit pentru continuarea stalinismului în România încă trei decenii de la moartea lui Stalin. „Dezmeticirea României va veni când se va pune serios problema răspunderilor”, scria Sebastian în jurnal, la sfârşitul războiului.

***

 Odată războiul încheiat, oameni care timp de şase ani trecuseră pe stradă pe lângă Sebastian fără să se uite la el acum traversau să-i strângă mâna. Unul după altul, fasciştii s-au transformat, peste noapte, în comunişti. Oamenii s-au „reabilitat”. „E un înspăimântător spirit de conformism”, scria Sebastian în jurnal, pe 16 septembrie 1944, „nou ca orientare, vechi ca structură psihologică”.

Tom Gallagher, în Romania: Theft of a Nation, observa următoarele: „Naţionalismul, după un interludiu de internaţionalism de extracţie sovietică, a fost reabilitat şi adaptat pentru a servi nevoile comuniste; convingerea tradiţionalistă, că libertatea înseamnă mai ales independenţa faţă de o putere străină, şi nu dreptul individual la o părere diferită de opinia majorităţii, s-a dovedit extrem de folositoare… O nouă generaţie de intelectuali care a promovat forme inflexibile de naţionalism a fost pregătită în pepinierele statului şi uneori şovinii de dinainte de 1945 şi-au putut relansa carierele predicând catehismul naţionalismului”.

Nu e greu să-ţi imaginezi că, dacă ar fi trăit, Nae Ionescu s-ar fi reinventat.

Eliade a părăsit ţara şi şi-a construit o carieră ca istoric al religiilor, deşi ultimii ani i-au fost întunecaţi de umbra dezvăluirii trecutului său fascist. La înmormântarea sa, Bellow, care-i fusese coleg la universitate, a oferit un moment de lectură din opera lui. Jurnalul lui Sebastian a fost publicat în România în anii ’90 şi varianta în limba engleză a apărut, la o editură din Chicago, în 2000. În acelaşi an, Bellow a publicat Ravelstein, un roman în care apare un personaj numit Radu Grielescu, discipol al lui Ionescu şi participant la pogromul din Bucureşti, care ajunge la Chicago ca universitar refugiat şi îşi caută un prieten evreu, influent, care să-i servească drept instrument de reabilitare.

În România, procesul de reabilitare a fost repetat în 1989. Comuniştii s-au reinventat ca democraţi şi au pus mâna pe proprietăţile statului în tranziţia către o economie capitalistă. Vechiul aparat de Securitate a rămas, în mare parte, funcţional. Această instituţie, responsabilă de omorârea, torturarea, arestarea şi persecutarea cetăţenilor statului comunist nu a fost eliminată. Aproape nimeni nu a fost condamnat. Chiar dacă arhivele au fost deschise public în 1999, accesul la ele a rămas problematic iar victimele Securităţii descoperă, cu regularitate, că dosarele le-au fost violate şi informaţia ştearsă.

I. L. Caragiale spunea că: „Partidele politice în sensul european al cuvântului, formate de tradiţii sau de interese de clasă noi sau mai recente, şi în care programele se bazează pe principii sau idei, nu există în România”. Descria România de dinainte de Primul Război Mondial, dar cuvintele lui puteau descrie, la fel de bine, şi perioada interbelică, şi chiar situaţia de astăzi.

Scriind în anii ’30, în zorii controversei iscate de publicarea romanului De două mii de ani, Sebastian înregistra confuzia unui călător francez care observa doi adversari extremişti, cu poziţii antagoniste, angajaţi într-o conversaţie amiabilă. Cei doi prieteni i-au explicat că erau prieteni, pur şi simplu, şi că un asemenea contact nu-i compromitea şi nici nu-i constrângea în niciun fel. „Cum nu vă obligă în nici un fel? întreabă francezul. Dar cel mai mic gest angajează!” Francezul se înşeală, spune Sebastian: „Pe oamenii aceştia nu-i angajează cu adevărat nimic: nici ura, nici iubirea, nici viaţa, nici moartea. Orice fac, orice spun, rămâne mereu undeva, într-un colţ de conştiinţă, un zâmbet care anulează ce au făcut, retractează ce au spus. Rigoarea, sub orice formă, nu este resortul lor. Sunt nişte oameni liberi. Poate singurii oameni liberi din Europa, căci faptele nu-i leagă, iar ideile nu-i obligă”.

***

 Într-o ţară în care ideile nu au o influenţă reală, singurul vis solid rămâne cel legat de naţiune. Iar dacă naţiunea care în visele ei e grandioasă se trezeşte, în realitate, într-un stadiu degradat, va rezolva această contradicţie continuând să se perceapă ca fiind o victimă. Niciodată problema responsabilităţii nu trebuie pusă.

Holocaustul nu se potriveşte în naraţiunea victimizării, aşa că e ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată. În România postcomunistă, visul naţiunii nu permite recunoaşterea unor astfel de lucruri.

În interbelic, visul naţiunii era proiectat înspre viitor. Era vorba de o măreţie ce avea să vină. Acum, printr-un proces de mitologizare, visul e proiectat înapoi în trecut. Pentru România, interbelicul fascist a devenit un tărâm ficţional.

În acest univers paralel, înainte de intervenţia ruşilor, România intrase pe un drum la capătul căruia avea să devină o naţiune europeană prosperă şi matură, posibil o superputere economică. România era grânarul Europei şi un exportator de petrol. Bucureştiul interbelic văzut ca „Micul Paris”, o capitală bogată, în pas cu ultimele tendinţe, cu o clasă de mijloc cultivată, este o imagine puternic înrădăcinată în imaginarul colectiv al României contemporane.

Imaginea e parţial adevărată. România a ieşit din Primul Război Mondial dublându-şi suprafaţa şi populaţia. Visul naţional al unei Românii Mari se împlinise. Cu o piaţă internă în expansiune şi în plin proces de exploatare a terenurilor petrolifere de la nord de Bucureşti, un aflux al bunăstării s-a revărsat dintr-o dată către capitala care cu doar câteva decenii înainte fusese un simplu orăşel balcanic. Cartiere întregi care aduceau în oraş futuristul stil Art Deco au fost ridicate în zona din apropierea aerodromului, iar străzile purtau nume de aviatori. Trebuie să fi fost o perioadă de tumult ardent pentru o naţiune tânără, dornică să-şi testeze limitele.

Şi cu toate astea, nu departe de oraş, îşi ducea zilele o populaţie – ţărănimea – ale cărei condiţii de viaţă abia dacă se schimbaseră vreun pic din Evul Mediu. În mare parte, ţiganii fuseseră eliberaţi din robie abia de câteva zeci de ani. Şi în toate oraşele mari din noile teritorii alipite, românii, ca etnie, erau o minoritate. Centrele urbane din Transilvania şi Bucovina erau mai mult maghiare sau germane. Populaţia evreiască era concentrată în zonele urbane, în special în est, o regiune în care idişul sau rusa erau limbile materne, şi nu româna.

Viaţa intelectuală şi politică a naţiunii în perioada interbelică a fost viciată de obsesia problemei minorităţilor şi, în special, de problema evreiască. Perioada care astăzi apare în imaginaţia populară într-o manieră romanţată ca fiind epoca de aur a ţării a fost una în care, după cum observă Gallagher, „România s-a dovedit incapabilă să asigure un sistem de apărare, de siguranţă publică, un sistem juridic de încredere, un sistem fiscal rezonabil şi un cadru pentru activităţile industriale şi comerciale. Interesul naţional a fost limitat la a proteja teritoriile alipite şi la a realiza misiunea istorică a României”.

***

Dacă nu înfrunţi cu fermitate adevăratele realităţi ale vieţii”, spune un personaj dintr-o povestire de Bellow, „şi dacă nu le faci faţă cu tărie şi cu sânge rece, eşti condamnat să trăieşti într-o ficţiune firavă în care eşti doar un interpret banal”.

România de azi e sufocată de ficţiuni firave. Oameni de afaceri joacă într-o mascaradă în care apar travestiţi ca politicieni şi concurează pentru influenţă prin controlul pe care îl deţin asupra media. Văzută din acest unghi, viaţa politică apare ca o serie de intrigi, de scandaluri şi acuzaţii centrate pe persoane şi nu pe probleme, toate la fel de repetitive şi de lipsite de idei ca orice telenovelă. Bogăţia, politica şi media sunt controlate de foşti comunişti sau de copiii celor care fuseseră bine plasaţi sub fostul regim. Cei care au fost deasupra propriilor semeni în timpul dictaturii sunt acum patrioţi ai noii ordini capitaliste. Pentru clasa conducătoare, cea mai convenabilă este ideea că dictatura a cerut complicitate şi conformitate şi din moment ce toată lumea s-a conformat şi s-a împăcat cu starea de lucruri, nicio altă examinare a situaţiei nu mai e necesară. Nu e vina nimănui.

În acest punct, opera unui scriitor ca Sebastian şi o carte cum e De două mii de ani subminează, într-o manieră rară şi esenţială, naraţiunile dominante în acord cu care o ţară trăieşte.

E interesant să pui în contrast opera lui Sebastian cu cea a lui Eliade – romantică, mistică, ca de pe altă lume. Locuri reale, cum e Bucureştiul, sunt observate prin lentila fantasticului.

Bătându-şi joc de stilul unui roman al lui Eliade, a cărui acţiune era plasată în India (scriitorul a petrecut câţiva ani în Calcutta), Eugène Ionesco a aruncat o glumă cum că Eliade n-ar fi pus niciodată piciorul pe subcontinent, ci că în toţi acei ani ar fi stat retras la el în mansardă. Şi totuşi, gluma ar putea fi extinsă la întreaga manieră în care România anilor ’30 e descrisă în proza lui Eliade. Într-un fel, unul important, el n-a fost cu adevărat acolo. Fusese un susţinător înfocat al Gărzii de Fier, în vremea în care gruparea câştiga teren, în anii ’30, dar ficţiunea pe care a scris-o e infuzată de preocupări mistice, personale. Eliade a emigrat în America după război. Este foarte posibil ca, asemeni lui Cioran, să-i fi fost ruşine de perioada în care a flirtat cu fascismul. Însă nu ştim cu siguranţă, pentru că în legătură cu propriul trecut a păstrat tăcerea.

După cum nu ştim nici dacă i-a fost vreodată ruşine că i-a întors spatele vechiului său prieten, Mihail Sebastian. A încetat să-i mai vorbească în perioada în care România devenise un aliat mai îndatoritor ca niciodată al Germaniei naziste. Ştim că asta s-a întâmplat din Jurnalul lui Sebastian.

Că ficţiunea e un exerciţiu estetic sau spiritual care nu are nimic de-a face cu lumea reală şi care se ţine la distanţă de orice încercare de a scutura naraţiunile dominante e o idee foarte bine consolidată în România.

***

 În 2010 am fost în sală când Herta Müller, o scriitoare născută în România, a participat la un dialog public după ce, cu un an înainte, câştigase Premiul Nobel pentru literatură. Opera ei oferă o imagine neşovăielnică a vieţii din timpul comunismului în România. În ziua în care s-a anunţat premiul, am dat ture prin Bucureşti încercând să găsesc în librării vreo carte de-a ei. Mi-a fost imposibil.

Într-o seară de toamnă, sala Ateneului era plină, în aşteptarea dialogului pe care urma să-l aibă cu editorul ei, filozoful și proeminentul intelectual Gabriel Liiceanu.

Până să i se dea voie să părăsească ţara, Herta Müller a fost o victimă a Securităţii, care trecuse la tactici de intimidare asiduă şi repetată. Numai că Liiceanu a ratat ocazia de a discuta cu Müller o problemă pe care ea a ridicat-o în mod public, în repetate rânduri: anume că structurile dictaturii sunt încă în funcţiune. Că aparatul de securitate al Partidului Comunist nu a fost niciodată dezmembrat. Că doar şi-a schimbat numele, dar că lucrează cu aceiaşi oameni (sau le plăteşte pensii generoase). Că e deja practică de rutină ca dosarele de Securitate ale celor pe care i-a urmărit sau hărţuit să fie modificate sau distruse, sau ca accesul la ele să fie obstrucţionat. Că niciun înalt demnitar comunist şi niciun securist nu au fost vreodată condamnaţi pentru crime împotriva semenilor (după cum nu s-a dat nici un verdict de vinovăţie în cazurile de corupţie în care au fost implicaţi politicieni sau oameni de afaceri de vârf, după căderea dictaturii).

Liiceanu, a cărui carieră intelectuală a început în perioada comunistă, avea o altă problemă. Nu i-a plăcut ce a sugerat Müller, că intelectualii şi literaţii români au fost conformişti lipsiţi de coloană vertebrală, şi i-a reamintit că, sub o dictatură, unicul angajament politic permis a fost cel de a fi membru activ în Partidul Comunist sau de a-i reproduce sloganele. Mai este o formă de implicare politică, a spus Liiceanu, iar aceasta se referă la refuzul de a folosi un limbaj prefabricat şi impus unei societăţi de opresorii ei. „În clipa în care nu făceai şi nu vorbeai aşa cum se făcea şi se vorbea potrivit regulii de bază a societăţii represive, unii dintre noi am avut naivitatea să credem că era un angajament politic”, i-a spus Liiceanu Hertei Müller. „Acum aflăm de la dumneavoastră că acest mod de a nu ne fi prostituat cuvintele a fost prea puţin (…).”

Müller a replicat că atenţia la propriile cuvinte nu e disidenţă şi a arătat diferenţa dintre România şi celelalte state-satelit ale Uniunii Sovietice, în care scriitorii şi intelectualii ocupau un loc central în mişcările disidente. În România, disidenţa s-a redus la un număr de cazuri individuale şi „cine a ridicat capul a fost lăsat singur”.

Liiceanu: Despre acest tip de scriitor angajat, care nu şi-a murdărit cuvintele, aţi folosit la un moment dat cuvântul Mitläufer – „omul care merge laolaltă cu ceilalţi, cu puterea, umăr la umăr”. Dumnezeule! Dacă asemenea oameni ca noi…

Müller: Daţi-mi voie să interpretez cuvântul… Mitläufer nu înseamnă că „merge cu puterea”. Înseamnă că „merge pe neobservate ca să nu aibă probleme”. Dar nu „umăr la umăr cu puterea”.

Discuţia despre sensul cuvântului Mitläufer îşi are originea într-o polemică ajunsă publică între Müller şi Mircea Cărtărescu, îndeobşte considerat ca fiind cel mai important scriitor român în viaţă (Liiceanu este şi editorul lui Cărtărescu). Într-un interviu dat unei publicaţii germane, Cărtărescu a afirmat că în timpul comunismului scriitorii s-au bucurat de o anumită stabilitate a traiului zilnic. Când un jurnalist român i-a cerut Hertei Müller să comenteze aceste afirmaţii, a răspuns cu amărăciune că ea nu a simţit niciodată o astfel de stabilitate, că s-a temut chiar pentru propria viaţă şi a folosit atunci cuvântul Mitläufer pentru a descrie acea categorie de scriitori care şi-au văzut de treabă aparent netulburaţi de natura societăţii în care trăiau – şi care au putut să-şi publice operele.

În proza pe care Cărtărescu o publica în anii ’80, nimeni nu stătea la coadă la mâncare, nu tremura iarna de frig în apartamente şi nu-şi turna vecinii la Securitate. Bucureştiul lui Cărtărescu e, la fel ca cel al lui Eliade, un fel de loc magic.

Liiceanu: Credeţi că cei care – repet – şi-au respectat raportul cu limba, care nu au intrat în ecuaţia zdrobirii limbii, care nu au împrumutat limbajul oficial niciodată sunt „cei care au trecut neobservaţi”? Nu credeţi că fiecare carte – curată, bună, minunată – care s-a născut în acel timp era un mod de a spune „nu” lumii în care trăiam?

Müller: Nu. Era un mod de a se eschiva. Eu nu învinovăţesc pe nimeni – doar pe cei care au făcut într-adevăr literatură „de comandă” şi urlau cuvintele ideologice în jurul lor, dar ceea ce vreţi dumneavoastră să laud mi se pare prea puţin.

Liiceanu: N-am vrut să lăudaţi, am vrut să nu acuzaţi.

Müller: Este o modalitate de a rămâne onest personal. Dar era prea puţin, nu era ceva împotriva dictaturii. Era ceva personal – că nu te-ai murdărit. Dar nu era ceva care să deranjeze clanul de ceauşişti şi securişti care erau peste tot. Cred că dacă ar fi fost foarte mulţi cei care ar fi deranjat această dictatură, ea nu ar fi putut să devină tot mai sinistră…

E bine ca natura şi scopul literaturii să fie dezbătute. Şi e sănătos ca noţiunea de cultură, ca o formă de decor – ceva ce poate fi savurat de persoanele cu gusturi alese chiar când timpurile sunt grele –, să fie zguduită de ideea că rolul scrisului e să conteste ficţiunile dominante.

Ceea ce e îngrijorător e faptul că într-o ţară dominată de minciuni – „ficţiunile firave” de care vorbeşte Bellow – literatura care priveşte în faţă realităţile de zi cu zi, care le face faţă cu tărie şi cu sânge rece, e văzută ca o ameninţare. Faţă în faţă cu figurile unor scriitori ca Sebastian şi Müller, intelectualitatea şi scriitorimea din eşantionul consacrat al ţării fug să-şi pună pielea la adăpost. Dezbaterea se fâsâie când de-abia începuse.

În zilele de după discuţia publică de la Ateneu, Liiceanu a declarat în presă că rolul lui de amfitrion şi de gentleman l-a împiedicat s-o înfrunte pe Müller. A făcut-o însă în scris, susţinând că scriitoarea şi-a început cariera de critic al regimului doar în momentul în care a părăsit ţara. Cărtărescu, care semna pe atunci editoriale în Evenimentul Zilei, îşi exprimase deja indignarea faţă de modul în care, spunea el, Müller l-a prezentat ca singurul vinovat pentru crimele comunismului („chintesenţa intelectualului vinovat al epocii comuniste”).

A fost unanimitate; strădaniile pline de curaj ale tuturor acelora care-şi construiseră carierele ca oameni de litere sau intelectuali în timpul comunismului – aceeaşi elită care domină astăzi scena intelectuală – fuseseră dezonorate.

Faptul că Sebastian şi Müller contestă ficţiunea minuţioasă care este a naţionalismului românesc e complicat şi mai mult de faptul că amândoi aparţin unor minorităţi naţionale şi de prejudecata că ei se situează în afara naţiunii şi că i se opun. Au trădat ţara, refuzându-i rolul de victimă, expunându-i falsitatea alibiurilor. Chestiunea esenţială pe care o ridică Sebastian şi Müller este cea a responsabilităţii individuale. ●

Philip Ó Ceallaigh este un scriitor irlandez stabilit în București. Este autorul volumelor de nuvele Și dulce e lumina (2009) și Însemnări dintr-un bordel turcesc (2006). Recent, a lansat primul său roman Și te trezești râzând (Polirom). 

__________________________________

* Îţi lipseşte numărul în care a fost publicat acest text? Cumpără-l din shop.

__________________________________

Q&A cu autorul

Cât ai lucrat la acest text? E cumva diferit, ca efort, față de alte texte non-ficționale de-ale tale?
Am lucrat pe acest text între mai și octombrie anul trecut. Cred că am scris 4 sau 5 drafturi, cu pauze între. Era o experiență nouă, în primul rând pentru că nu aveam o limită de lungime. Eram liber să dezvolt un argument. Voiam să aibă soliditatea unui text academic interdisciplinar, dar și să fie accesibil și relevant pentru orice cititor. Nu știu cât a contat experiența mea ca scriitor de ficțiune. Vreau să scriu limpede și cu simplitate. Asta nu înseamnă că materialul nu poate fi provocator, original. Înseamnă că eu, la nivel de stil și organizare, nu adaug probleme. 

În textul acesta, ești ca un personaj secundar. Apari la început, pentru ca apoi să îi faci loc lui Mihail Sebastian și să revii abia spre final. De ce ai decis să te incluzi în text? Și de ce te-ai inclus doar atât, care a fost raționamentul?
În primul draft, eseul era despre experiența de a traduce un roman a lui Mihail Sebastian în engleză. Pe parcurs, mi-am dat seama că aveam mai mult de spus, și că Mihail Sebastian ar putea fi un fel de ancoră pentru mai multe idei. Când argumentul eseului a devenit mai complex, a apărut o problemă de structură: cum să ajut cititorul să navigheze prin argumentație? Inițial n-am vrut să apar eu ca personaj în text. Dar ca o declarație a unui punct de vedere, asta face eseul mai accesibil. 

Am înțeles că ai nimerit peste subiectul eseului aproape întâmplător, după acel interviu din Cotidianul, ce te-a făcut însă ca peste ani de zile să îl dezvolți și să-l transformi într-o psihanaliză de țară prin prisma literaturii?
Eseul s-a născut cumva întâmplător. Greg Baxter, un prieten, edita un site care nu mai este activ, Some Blind Alleys. Greg e interesat de literatura tradusă. Vorbitorii de limba engleză sunt închiși în limba lor, nu prea penetrează literaturile altor limbi. Greg, după ce am vorbit despre Sebastian, mi-a cerut un eseu despre acest scriitor. Și, important, s-a oferit să plătească suficient pentru el ca să-mi pot justifica timpul și efortul depus. 

Ce reacții ai primit după ce l-ai scris?
Nu m-am așteptat, când am început să scriu, la un eseu atât de ambițios. Concluziile par extreme. Mi-am dat seama că dacă o să trag niște concluzii despre un subiect atât de sensibil, legat de ideea de naționalitate și de mândrie națională, că trebuie să argumentez și documentez cu mare grijă. În general am avut reacții bune. Oameni tineri vor sa citească așa ceva, sunt deschiși la evaluări noi și am impresia că mulți doar așteaptă să vină cineva ca să articuleze mai bine ce deja simt. În privința asta, este o mare diferență între generații în România, între generațiile formate sub regimul național-comunist și generația tânără. Am vorbit recent cu un istoric care cercetează Holocaustul, un om sub 40 de ani. Mi-a mărturisit că atunci când a făcut facultatea în Iași, în anii ’90, n-a auzit nimic despre pogromul din 1941, în care au murit mii de cetățeni evrei a orașului.

Așa, cu acei profesori și scriitori de peste 60 de ani care reproduc basme naționaliste, cum au făcut toată viața, n-am ce să discut. Cu generația tânără rămâne mult de discutat. Este posibil ca ce am argumentat în „Victima” o să sune banal peste zece ani. Așa sper.

9 Comentarii pentru “Victima (Integral din DoR #8)”

  • Pingback: Superscrieri: lecturi de weekend

  • Pingback: Neam de victime « Ștefan Ionescu

  • Pingback: Prosperitate, sărăcie și inegalitate în Bucureștiul de azi | Gen90.net

  • Pingback: zamoca

  • Pingback: SuperWritings - Also Sprach Zamolxis

  • Pingback: Un eseu premiat, un articol preferat | Micul jurnalist online

  • Pingback: Superscrieri – Drumul generației noastre | Blog Carturesti

  • Pingback: Cum ne obișnuim cu răul | Mămăliga de Varșovia

  • Pingback: For Two Thousand Years în presă | Books Express Blog

  • Comentează

    Numărul curent: DoR #24

    DoR #24 * Feminin/Masculin

    Susține DoR. Abonează-te!

    Abonează-te la DoR. Fii Susținător!

    The Power of Storytelling 2016

    #story2016

    Arhiva DoR în format PDF

    Arhiva DoR în format PDF

    Curierul oficial

    Curierul oficial

    English DOR

    English DoR

    RSS

    Articole
    Comentarii
    © 2016 Decât o Revistă