43 de staţii

Pentru un englez și fiul său, metroul bucureștean este un uriaș spațiu de joacă.

Craig Turp și fiul său, Max, pasionat de tot ce înseamnă metrou, au inițiat în 2010 Bucharest Metro Challenge: parcurgerea în cel mai scurt timp posibil a celor 43 de stații (între timp au mai apărut două) ale metroului bucureștean. Harta de mai jos e concepută de Max și este o alternativă mult mai clară la încâlcita variantă oficială.

__________________________________

În ciuda mult prea multelor probleme, Bucureștiul are ce oferi părinților. Şcolile de stat – dacă le nimerești pe cele potrivite – sunt excelente, există parcuri grozave, orașul este incredibil de sigur, iar dacă intri întrun restaurant cu doi copii mici nu te alegi cu priviri ciudate de la chelneri mârlani. Pierde puncte însă la capitolul distracții pentru copii, unul dintre motive fiind lipsa de activități de weekend. De aceea, când nu reușim să ieșim din oraș, ne împărțim weekendurile între fermecătorul teatru de păpuși de la Muzeul Ţăranului, demodatul Orășel al Copiilor și metroul bucureștean.

Da, metroul.

Să te plimbi cu mult-hulitul metrou doar pentru că e o chestie faină de făcut ne pune, aproape sigur, pe fiul meu de opt ani, Max, și pe mine, într-un grup select, format probabil doar din noi doi. În timp ce mii de oameni folosesc metroul ca să ajungă la muncă, școală sau universitate și înapoi acasă, pentru Max și pentru mine, e locul unde petrecem timp împreună. Alți tați își duc copiii la meciuri de fotbal, noi ne plimbăm cu metroul. (Mergem și la meciuri de fotbal. Dar poți să pui pariu că luăm metroul ca să ajungem acolo). Şi deși pasiunea inițială pentru această lume subterană era doar a lui Max, în ultimul an și ceva m-am transformat într-un veritabil fanatic.
Dacă nu pot împărtăși pasiunea lui Max pentru jocuri video (și credeți-mă am încercat, dar numai două minute din Sonic the Hedgehog mi-au dat o durere de cap) măcar pot să trăiesc pasiunea lui pentru garniturile de metrou.

Este o pasiune pe care o are de ani buni. Şi prin pasiune vreau să zic obsesie: băiatul e absolut fascinat de orice are legătură cu șinele subterane: trenurile, tunelele până și mirosul. Max petrece ore întregi absorbit de hărțile metrourilor din întreaga lume sau stă și urmărește documentare lungi cu subiecte precum metroul din Mumbai. De unde vine această obsesie e oarecum un mister: toți băieții sunt fascinați de trenuri, de obicei cele de jucărie. Max, mai în ton cu acei bărbați care își petrec weekendurile de vară reparând locomotive vechi cu aburi, adoră trenurile reale. Poate s-a maturizat înainte de vreme.

Totuși, ca să fiu sincer, seamănă cu mine. Crescând în Londra și bazându-mă pe Tube aproape zilnic – îl luam pentru a ajunge la școală, tatăl meu mă ducea cu el la meciuri –, ar fi fost greu să nu dezvolt o anume relație cu el, fie ea de dragoste sau de ură. Majoritatea londonezilor au o opinie paradoxală despre metrou: petrec mult timp plângându-se de el și totuși îl folosesc zilnic și rareori au parte de întârzieri.

Metroul londonez – a cărui primă parte a fost deschisă în 1863 – „este tata lor”. Metroul din București este „mic copil”. Primul tren a pornit de la Semănătoarea (astăzi Petrache Poenaru) spre Timpuri Noi în noiembrie 1979. Ritmul în care s-a dezvoltat dă apă la moară nostalgicilor care pretind că „măcar Ceaușescu făcea chestii”. Când vine vorba de stații de metrou, chiar se poate zice că a făcut: nu mai puțin de 38 de stații s-au deschis între 1979 și 1990; doar cinci s-au mai deschis de atunci (încă două vor fi deschise vara aceasta, pe linia M4, când va fi terminată extensia până la Laromet, la 20 de ani de la începerea ei).

În acest moment, sunt 43 de stații în sistem și Max și cu mine suntem probabil singurii străini care pot spune că le-au vizitat pe toate. A fost ideea lui să facem asta: a văzut un scurt film pe YouTube – unde altundeva? – despre o încercare de a vizita toate stațiile metroului londonez și după aceea a vorbit și tot vorbit să facem la fel aici în București, până când am cedat. „S-ar putea să fie distractiv”, m-am gândit. Trebuie să mărturisesc că gândul că am fi putut deveni primii oameni care fac asta avea un anume farmec. Așa că, într-o sâmbătă tomnatică de anul trecut, am făcut-o.

***

La fel ca ideea metroului propriu-zis, cea de a vizita toate stațiile din circuit întro tură, cât mai repede, provine, cum a făcut și Max, din Londra. Cunoscută ca Tube Challenge, ideea există de prin 1960 și recordul aparține suedezilor Håkan Wolge și Lars Andersson, care au vizitat în 2006 toate cele 275 de stații ale metroului londonez în 18 ore și 25 de minute.

Regulile sunt destul de simple. Cronometrul pornește în momentul în care se închide ușa primului tren luat. Pentru a „vizita” o stație, trebuie să ajungi și/sau să pleci folosind un tren în timpul programului normal. Este de ajuns ca trenul să oprească în stație ca să conteze vizita: nu trebuie să cobori. Stațiile în care se intersectează mai multe linii nu trebuie vizitate decât o dată. Alte forme de transport în comun pot fi folosite pentru a te transfera între linii, dacă e nevoie.

Deși a vizita toate stațiile metroului bucureștean e o sarcină mult mai puțin anevoioasă decât în Londra, tot e nevoie de puțină organizare: unde se începe și care să fie ruta sunt cele mai importante detalii. După multe consultări de orare și hărți ale traseelor (nu toate de încredere), am decis (credeți-mă, a fost un efort de echipă: nimeni nu știe mai bine sistemul metroului bucureștean decât Max, care petrece ore întregi studiind hărțile și desenând variante îmbunătățite) că vom începe la Pantelimon, acel avanpost estic al metroului bucureștean deservit doar de un tren de la Republica.

Însăși existența stației Pantelimon ilustrează motivul pentru care s-a construit inițial metroul: să aducă muncitorii din cartiere ca Titan, Militari și altele, la uriașele platformele industriale de la marginea orașului. Ironic, Pantelimon a fost deschisă în ianuarie 1990, la doar trei săptămâni de la revoluția care a adus într-un final la colapsul Bucureștiului industrial. Întra-devăr, un tur al metroului bucureștean este o tristă amintire a declinului industriei românești din ultimele două decenii.

Deși am lansat ideea Bucharest Metro Challenge, cum botezasem expediția, pe bucharestlife.net și Twitter, singurii suporteri veniți la Pantelimon să ne încurajeze (în afara doamnei Turp, bineînțeles – care nu ne împărtășește dragostea pentru metrou, dar care ne îndură cu bucurie astfel de mici nebunii – și Valeria, fiica mea în vârstă de patru ani, care ar fi vrut să vină cu noi dar este încă prea mică) au fost câteva vaci ce pășteau delicat în câmpul de lângă stație. Un obligatoriu câine vagabond părea și el oarecum interesat.

Totuși, ne simțeam ca și când noi doi împărtășeam ceva special: un secret pe care nimeni altcineva din toate trenurile în care am călătorit nu-l știa. Cu cât ne apropiam de sfârșit cu atât devenea mai special sentimentul: noi eram într-o odisee în timp ce restul lumii doar călătorea dintr-un loc în altul. Max a fost extaziat tot drumul: gonea de fiecare dată când trebuia să schimbăm liniile și se enerva când trebuia să așteptăm mai mult de câteva minute pentru următorul tren.

Cu sandvișuri, suc și planul de atac scris de Max am pornit cu trenul de 11:21 de la Pantelimon-Republica. Nu este cea mai aglomerată zonă: erau trei pasageri la bord cu noi cu tot. Şi un câine. (Dacă te plimbi cu metroul îndeajuns, vei vedea ocazionalul câine vagabond care prinde și el o tură, de obicei adormit sub un scaun.) De acolo ne-am îndreptat spre Anghel Saligny, cea mai nouă parte a sistemului, impresionantă de altfel, mai ales pentru semnalizarea excelentă. Avem o listă de probleme pe care metroul bucureștean trebuie să le rezolve, iar indicatoarele de neînțeles sunt una dintre ele. E îmbucurător să raportăm că, cel puțin în stațiile noi, lucrurile se îmbunătățesc.

Alte câteva observații din drumul nostru: metroul bucureștean este încet. Mult prea încet. Trebuie înlocuite șinele, sau sunt de vină sistemele vechi de semnalizare? Oricum ar fi, e clar că sistemul are mare nevoie de fonduri. Apoi, graffitiul sau arta urbană (sau vandalism, în funcție de preferințe), care acoperă aproape în totalitate garniturile vechi și, din păcate, multe sunt doar taguri, nimic mai mult decât o marcare lipsită de talent a teritoriului.

Limbajul folosit în orice e scris de Metrorex rămâne ridicol de învechit, adevărate moșteniri ale epocii limbii de lemn. Un semn care prezintă tipurile de bilete pe care le poți folosi în metrou nu se referă pur și simplu la „bilete și abonamente” ci la „titluri de călătorie”. În același timp, trenurile noi au panouri de afișaj în interiorul vagoanelor care-ți spun numele următoarei stații și pe ce parte va fi peronul: atât în română cât și în engleză. Modern, nu? Max a fost foarte impresionat când a observat, țipând de încântare.

Apropo, dacă vrei vreodată să vezi cum e să fii privit foarte ciudat, începe să vorbești în engleză cu copilul tău în transportul public din București. Vei vedea încurcătura din expresiile oamenilor: „Nu-ți permiți o mașină?”. Dacă vrei priviri cu adevărat ciudate, treci la română la mijlocul conversației.

Această idee, că doar cei săraci și nevoiași folosesc transportul public în București, este probabil motivul pentru care metroul nu prea are panouri publicitare; pe majoritatea trenurilor nu sunt deloc. Presupun că cei din media care cumpără spațiul de publicitate în țara asta (și care se încăpățânează să meargă cu mașina peste tot) încă nu au înțeles că sute de mii de oameni folosesc zilnic metroul. Nu suntem cu toții de la țară. De fapt, ce ne-a impresionat cel mai mult în drumul nostru, a fost diversitatea oamenilor care folosesc acum metroul: familii care merg în parc, cupluri de îndrăgostiți, oameni care se duc la cumpărături. Oameni obișnuiți care fac lucruri obișnuite. Asta e foarte încurajator și nu face decât să sublinieze că, dacă metroul s-ar extinde în mai multe zone, ar fi folosit și ar ajuta la eliberarea străzilor de deasupra.

Oricum, acele reclame TV comic de proaste (aproape întotdeauna la companii de telefonie mobilă) în care toată lumea din metrou e tânără, atractivă, săritoare și curată – și unde cerșetorii și clasa muncitoare nu sunt bineveniți – rămân extrem de nereprezentative pentru metrou.

Fotografii cu siguranță nu sunt bineveniți. Ni s-a cerut să nu fotografiem de trei ori în timpul Bucharest Metro Challenge și am răspuns de fiecare dată cu reacția standard a turistului prost: am dat din umeri, ne-am prefăcut că n-am înțeles și am continuat să facem poze. Sincer, am fi vrut să le spunem acelor agenți de securitate care obiectau atât de vehement contra fotografiilor că aveam tot dreptul să facem poze. Noi făceam istorie în momentul ăla! De ce nu puteau înțelege asta?

***

Cu siguranță am făcut istorie. După 67 de kilometri, 43 de stații și aproape trei ore și jumătate (trei ore, 28 de minute și 24 de secunde, ca să fiu exact) am ajuns la ultima noastră stație, Berceni. Reușisem. Vizitasem fiecare stație a metroului din București și eram primii oameni care au făcut-o într-o singură tură. Poate nu ne garantează nimic mai mult decât o notă de subsol în Wikipedia, dar încercați voi să-i spuneți lui Max că nu făcusem ceva special. Era grozav, chiar dacă, în acel moment, eram singurii care știam ce-am realizat.

Așa că, pe peronul de la Berceni, în lipsa unui comitet de întâmpinare, Max și cu mine ne-am îmbrățișat și am urcat înapoi în tren pentru drumul spre casă. Am vorbit despre cum ar trebui să facem asta din nou în curând (dacă se deschid stații noi sau dacă ne va bate cineva recordul). Dar au trecut luni bune de atunci și nimeni nu a ridicat mănușa. Nu putem fi singurii oameni din București îndeajuns de nebuni încât să vrem să vizităm fiecare stație. Sau suntem?

Craig Turp este redactor-șef la In Your Pocket (inyourpocket.com), publisher de ghiduri pentru orașe europene. Scrie despre viața în România pe bucharestlife.net.

***

Actualizare: De la publicarea acestui articol s-au mai deschis două stații de metrou (Jiului și Parc Bazilescu), iar recordul deținut de Craig și Max a fost doborât de Cosmin Iftode, care a reușit să parcurgă cele 45 de stații în 3 ore, 20 de minute și 13 secunde.

S-ar putea să-ți mai placă:
Post mortem

Timp de 45 de ani, pompierii bucureșteni n-au pierdut niciun coleg într-un incendiu. Apoi a murit Ionuț Ungureanu.…

Imposibilul

O poveste despre inițierea mea în ezoterism și despre misticismele secolului 21.

Iarna vrajbei noastre

Vom reuși să trăim împreună într-o țară împărțită în două?