[Colectiv] 50% șanse, povestea lui Cristian Matei

Cristian Matei a filmat 42 de secunde din incendiul din Colectiv. A scăpat în ultimul moment. A stat în comă și acum muncește să-și recapete viața.

Pe 9 februarie trecuseră trei săptămâni de când Cristian Matei, unul dintre supraviețuitorii din Colectiv, se reîntorsese în țară, după aproape trei luni într-un spital din Israel. În acea dimineață a intrat alături de soția lui în Spitalul „Bagdasar Arseni” pentru ședința matinală de kinetoterapie. În lift, mai toți s-au întors spre bărbatul cu capul acoperit de un batic roșu și mâinile și degetele ascunse în mănuși.

„Ați fost ars în Colectiv?”, l-a întrebat o femeie.

„Da, Colectiv”, i-a răspuns.

„Și a fost mână criminală sau accident?”.

„Accident, eu așa zic, un accident ghinionist…”

Mumu, cum îi spun prietenii, are 41 de ani, este editor la stirileprotv.ro, tată a doi copii și rocker din copilărie. El și soția lui, Oana, 40 de ani, au trecuseră prin câteva luni cumplite, în care lui Mumu i s-au dat și 50% șanse de supraviețuire, și din care aproximativ trei săptămâni le-a petrecut inconștient, în comă indusă.

Înainte să intre în camera minusculă de kinetoterapie, Oana i-a scos geaca, cu atenție la mâneci, ca să nu-i atingă degetele și palmele, unde unele rănile încă supurau, iar durerile erau mari. Mumu a fost ars grav pe cap, gât, spate și mâini, adică pe 25% din suprafața corpului, și intoxicat cu acid cianhidric și monoxid de carbon.

La recomandarea medicului, au decis să vină de trei ori pe săptămână, uneori mai des, din cartierul Pantelimon unde locuiesc, până la Bagdasar în Berceni, pentru aproximativ jumătate de oră de kinetoterapie a mâinilor. Au preferat ambulanța ca să scape de înghesuiala din autobuz și metrou, mai ales că Mumu simțea orice atingere pe piele ca și cum s-ar curenta. Palmele și încheieturile lui erau încă blocate – apuca cu greu obiecte, se dezbrăca cu dificultate, nu putea închide nasturi sau fermoare, nu-și putea scoate telefonul din buzunar sau cartela de metrou din portofel – și era dependent de Oana. Ea a fost cea care seară de seară i-a dat jos mănușile compresive, indispensabile pe timp de zi pentru că ajută la refacerea pielii de pe mâini și brațe, i-a dat cu cremă și i-a schimbat pansamentele, așa cum au învățat-o asistentele din Israel.

Când a ajuns acasă, nopțile au fost cumplite pentru Mumu, pentru că mâncărimile de pe spate i-au provocat insomnii care l-au țintuit ore în șir în fața televizorului și n-au dispărut nici cu toate combinațiile de somnifere. Au fost momente când s-a trezit aproape plângând din cauza unor dureri surde, de parcă cineva i-ar trage pielea și ar ține-o întinsă în aer. Diminețile de după a fost somnolent și nici nu și-a putut ajuta copiii la teme la germană sau engleză, cum obișnuia să facă înainte de Colectiv. Medicii i-au avertizat că primele trei-cinci luni de recuperare sunt cele mai dureroase fiindcă, în procesul de refacere, pielea se strânge și doare.

În cele 30 de minute, medicul kinetoterapeut i-a masat și îndoit fiecare deget încorsetat în mănușa compresivă, l-a pus să apuce o minge rotundă de cauciuc în podul palmelor și să o apese de 20 de ori, să rotească tot de atâtea ori o sticlă de-a lungul mesei. Stând pe scaun, cu picioarele încrucișate, Mumu s-a chircit de durere la fiecare îndoire de deget de la mâna dreaptă lăsată fără piele de la toate degetele până la cot, mână care a stat umflată săptămâni întregi.

Recuperarea la arși e lentă și dureroasă și nimeni nu știe dacă peste o săptămână, o lună, trei, mâinile își vor reveni sau când le va putea folosi Mumu ca să revină la muncă și să tasteze știri. Medicii israelieni l-au exasperat cu „you have to have patience” și a încercat să țină cont de sfatul lor și să nu se înfurie în zilele în care realiza că la două-trei ore după kinetoterapie tot nu-și putea strânge pumnul.

Le-a fost încercată și răbdarea, când, imediat după ce s-au întors, și-au dat seama că trebuie să treacă prin birocrația administrativă. Avea nevoie de concediu medical pentru perioada cât a stat internat și pentru cea de recuperare, o formalitate necesară ca bolnavul să-și păstreze locul de muncă și să primească o indemnizație lunară, procent din salariu. Însă au descoperit că nimeni nu știe să le explice care este autoritatea de unde trebuie să obțină acest document și până l-au obținut au bâjbâit săptămâni între instituții, de la spital la Direcția de Sănătate Publică, la Comisia de sănătate de sector.

Mumu este unul dintre cei peste 130 de supraviețuitori din Colectiv care, la aproape un an de la incendiu, încă trec prin recuperare. A fost printre cei mai grav răniți internați la Bagdasar și al doilea pacient transportat în afara țării, într-un zbor căruia era cât pe ce să nu-i reziste. La puțin timp după ce a ajuns în Tel Aviv a făcut febră puternică din cauza a două bacterii intra-spitalicești contractate în București, care i-au pus încă o dată viața în pericol. Când s-a trezit, a fost șocat de numărul morților, de prietenii pe care i-a pierdut, de dispariția formației Goodbye to Gravity, de întorsătura politică. S-a întrebat adesea cum de el este în viață și alții nu. Îi vine să râdă când lumea îl oprește pe stradă și-i spune că e un erou – „e o mare prostie să spui că sunt erou, nu am salvat pe nimeni” – chiar dacă Oana îi repetă adesea: „Ba da, tu l-ai salvat pe soțul meu”.

Este unul dintre norocoșii care au scăpat din „accidentul ghinionist”, așa cum le spune uneori taximetriștilor sau oamenilor care-l abordează în spital sau pe stradă, și de aproape un an învață să revină la viața de dinainte: să țină un pahar în mână, să-și poată pregăti masa, să revină la muncă, să se bucure de familie, de serile de vineri cu gașca, de muzică.

Pe 30 octombrie seara, Oana, editor la Antena 3, se întorsese târziu de la muncă. Și-ar fi dorit să-l însoțească pe Mumu la concert ca să se relaxeze, pentru că era obosită în ultima vreme, cu job, cu copii, cu învățatul pentru examenele la Horticultură, a doua facultate. Undeva în jur de 11 seara i-a sunat telefonul. Era o asistentă care i-a spus că a fost o explozie: soțul e ars la mâini, internat la Bagdasar și o roagă să vină. „Doamnă, nu e o glumă”, a insistat. I-a spus că nu mai poate vorbi fiindcă e nebunie și a închis.

Oana era buimacă. Copiii, Darius, 12 ani, și Maria, 8 ani, dormeau și nu-i putea lăsa singuri. Și-a sunat părinții să vină să stea cu cei mici, dar n-au auzit apelul. A sunat la spital să întrebe de soțul ei și cineva i-a răspuns: „Doamnă, nu pot să vă spun, că nu au acte, sunt în comă, nu pot, nu pot” și i-a închis.

A dat drumul la televizor. Pe burtiera Digi24 a văzut „18 morți. Explozie”. Prezenta știrile un fost coleg de-al ei de la Radio Total. I-a dat un SMS și i-a spus că Matei e acolo și l-a rugat să afle ce poate. A sunat apoi la serviciu, în redacție la Antena 3, și și-a rugat și colegii să afle mai multe. Și-a trezit băiatul, i-a spus că tata e ars la mână și ea trebuie să plece la spital, să aibă grijă de sora lui și să nu se sperie dacă se trezesc singuri acasă. Când a ajuns, medicii i-au spus Oanei că e ars în proporție de 25%, dar arsurile nu sunt dintre cele mai grave, că nu are căile respiratorii afectate și nici leziuni interne, că e cel mai bine dintre răniții internați. S-a gândit: „OK, trăiește, asta e cel mai important”.

Când era pe o targă, plimbat între intervenții, unul dintre prietenii lor, care se strânseseră să le fie alături, s-a apropiat de Mumu și i-a spus să reziste și să nu uite de sticla de palincă pe care i-o promisese recent și pe care plănuiau s-o bea împreună.

Totul s-a schimbat a doua zi, pe 31 octombrie, când Mumu a ieșit din operația de curățare și pansare a arsurilor, în comă indusă, intubat și ventilat mecanic, pentru că nu mai putea respira singur, și cu hemoragie abdominală. Medicii i-au spus Oanei că arsurile sunt mai mari și mai grave decât o informaseră în ziua precedentă. Era furioasă pe medici că nu și-au dat seama de la început cât de grav e, că nu l-au intubat din prima zi ca să nu-și consume energia. Simțea că nu-i mai circulă sângele și că e goală pe dinăuntru și nici măcar nu putea plânge. I-a întrebat dacă e nevoie să fie transferat într-o altă țară, i-au spus că nu; i-a întrebat dacă le lipsește ceva în spital care ar putea să-l ajute, i-au spus că nu.

Mulți dintre răniții din Colectiv s-au simțit bine în primele zile, iar apoi starea lor s-a înrăutățit dramatic. Asta pentru că, la majoritatea, arsurile s-au combinat cu inhalarea de fum toxic, care a produs leziuni sau insuficiență pulmonară. Acestea nu apar întotdeauna din primul moment, ci se pot activa pe parcurs, pe măsură ce corpul luptă. Un pacient atât de ars se deshidratează rapid, sistemul imunitar intră în stare de șoc, iar rănile, dacă nu sunt îngrijite în cel mai steril mod, se infectează. La câteva luni după Colectiv, și presa de investigație – mai ales reportajele lui Cătălin Tolontan și ale Mirelei Neag de la Gazeta Sporturilor – și mai apoi și Corpul de Control al premierului Cioloș, au arătat că mediul nu a fost suficient de steril. Majoritatea pacienților internați au contractat bacterii intra-spitalicești, care le-au pus viețile în pericol. Mai mult, deși autoritățile sanitare declaraseră în noiembrie că situația este sub control, Corpul de control a concluzionat că pacienții puteau fi trimiși mult mai devreme în spitale din țări membre UE, unde ar fi fost îngrijiți în centre specializate de arși.

În noiembrie, cât aștepta pe holurile spitalului, Oana, o femeie șatenă, cu alură de copil, a slăbit 10 kilograme și a răcit puternic. Vorbea mecanic la telefon cu prieteni și cunoștințe de-ale lui Mumu, refuzând să intre pe internet, ca să nu se încarce cu vești rele. Au fost zile confuze, când petrecea acasă doar câteva ore spre seară, ca să-și vadă copiii înainte de culcare. Zile în care nu mânca nimic în afară de mărul pe care tatăl i-l felia în zori, când ea pleca din nou spre spital. A încercat să-i țină la distanță de veștile de la spital pe părinții ei, care aveau grijă de cei mici. Într-o seară, tatăl a așteptat-o în living și a întrebat-o cum e Mumu. În timp ce-i explica, s-a speriat când s-a auzit spunând că „doctorii se luptă să-l țină în viață”. Când a găsit televizorul deschis și a văzut un titlu care a șocat-o – „Raed Arafat: numărul morților se va dubla” –, le-a cerut părinților să nu se mai uite la știri ca nu cumva să vadă copiii.

Într-o zi fiul a sunat-o s-o întrebe de ce nu i-a spus că tata e grav și i-a închis telefonul. Oana a văzut pe Facebook că băiatul tocmai dăduse share unui link cu titlul „Rugați-vă pentru Mumu”. Când a ajuns acasă, i-a povestit tot ce se întâmplă cu tatăl, mai puțin că medicii au spus că poate să moară. I-a spus: „Dacă credem că o să se facă bine, o să se facă bine.”

Un fost coleg de radio de-al lui Mumu a făcut un grup pe Facebook, „Să ne rugăm pentru Mumu”, unde circulau încurajări și vești despre starea lui. La protestele din Piața Universității câțiva prieteni au arborat un banner confecționat cu ajutor de la un suporter stelist, cu mesajul „Mumu, gașca e aici / Luptă pentru viață”. Zeci de prieteni, părinții și fratele lui Mumu așteptau la spital, fie să afle noutăți despre starea lui, fie să o ajute pe Oana. Răzvan, fratele, era cât pe ce să fie la concert în acea seară și nu-și putea scoate din minte întrebarea „ce-ar fi fost dacă mă duceam? L-aș fi salvat oare?”. Mieluș, prieten din vremea liceului, care plănuia de ceva vreme să iasă la o bere cu Mumu și să-i dea un tricou cu Judas Priest, o înlocuia pe Oana în unele nopți.

Un  coleg, redactor la stirileprotv.ro, se plimba între spitalul unde era Mumu și cel de Arși, unde era internată o colegă fotografă. Ajunsese să mențină legătura cu familiile, așa că cei din departamentul de resurse umane l-au rugat să le transmită apropiaților că, dacă vor, îi pot ajuta financiar cu transportul și internarea în clinici mai bune din afara țării. Așa s-a ajuns la posibilitatea plecării în Israel, după ce PRO TV a contactat Intermedicas, o clinică care să faciliteze transportul medical și internarea într-un spital specializat. Medicul israelian care a venit în România la cererea clinicii i-a spus Oanei că sunt trei praguri critice pe care pacienții arși trebuie să le treacă în procesul de tratament: la șapte-opt zile de la incendiu, la 14 zile și la 21 de zile. Între aceste hopuri, starea marilor arși, cum era și Mumu, se putea înrăutăți într-atât încât puteau muri. Mumu se afla chiar înaintea primului prag, perioada cea mai bună pentru un transfer. În seara de 5 noiembrie, medicul a anunțat-o că soțul ei poate fi transportat la spitalul Tel-Hashomer din Tel Aviv. Ieșise din comă după trei zile, avea traheostomă (un tub introdus prin trahee care ajută pacientul să nu respire pe gură sau nas), dar respira singur, primind oxigen. Medicul i-a spus soției ce-i spuseseră și medicii români: șansele de supraviețuire erau de 50%.

Oana auzise de infecțiile intra-spitalicești, dar nu avea habar cât de problematice sunt dacă se activează la pacienți cu arsuri majore. Înainte să ia decizia de a pleca a aruncat o privire în secția de Terapie Intensivă unde a văzut intrând în doar 20 de minute vreo 20 de oameni care nu purtau halate de unică folosință: asistente, medici, femeia de serviciu cu mătura și fărașul. Erau mulți pacienți, puțini asistenți, și puneau mâna când pe unul când pe altul. Același infirmier dădea de mâncare și unuia și altuia, o asistentă nu reușea să pună un ac la o seringă și-l lua de pe jos ca să-l arunce la gunoi cu aceeași mănușă cu care încerca să-l monteze. În Israel, Mumu ar fi ajuns la unul dintre cele mai bune centre medicale de arsuri din Orientul Mijlociu; 50% șanse avea și aici, și acolo. Oana a ales să plece.

Le-a spus copiilor că vor pleca o perioadă din țară. Cea mică nu știa că tatăl era în spital, așa că Oana i-a spus dezvăluit că e rănit și că vor pleca într-o altă țară ca să se facă bine. „Adică tati a fost în Colectiv?”, a întrebat-o. Fetița a părut că înțelege fără să se îngrijoreze, dar peste o vreme mama a găsit-o plângând în hohote în mijlocul patului. Băiatul i-a reproșat Oanei că i-a spus surorii adevărul și că el nu va ști cum să o consoleze. I-a rugat pe amândoi să o ajute cu bagajele și după ce au pus, pe rând, un tricou pentru mama, unul pentru tata, s-au mai liniștit.

Mumu a fost al doilea pacient transferat printr-o procedură privată, acoperită financiar de compania angajatoare. După trei momente sensibile în avion, în care a fost ventilat manual pentru că organismul se dezechilibrase din cauza diferențelor de presiune din aer, au ajuns în Tel Aviv. Abia a doua zi, la o săptămână de la incendiu, statul român a decis să transfere mai mulți pacienți.

În seara aceea, medicii l-au băgat în comă indusă și l-au conectat la un aparat care Oanei i se părea că arată ca bordul unei nave spațiale. Dimineața următoare, pe 7 noiembrie, mai mulți medici l-au evaluat timp de patru ore și i-au permis soției să-i stea alături în rezervă pe timp de zi, cu condiția să nu se apropie de el. Unul dintre doctori i-a spus Oanei: „It’s hard, but he will be OK”.

Mumu și-a descoperit pasiunea pentru muzică prin vinilurile tatălui: 100 de discuri, de la Romica Puceanu, pe care dansa când era mic, până la Phoenix, Formația fără Nume, Metropol, Sincron, Semnal M, Roșu și Negru. Discurile cu trupe românești de rock le-a ascultat de le-a luat dracu’, până au apărut cele bulgărești și rusești, care se vindeau prin piețe și târguri la sfârșit de săptămână. În anii ’90 au apărut casetele, pe care și le cumpăra cu sutele din Piața Romană, și cu care făcea schimburi în cartier.

(Un playlist cu melodiile care i-au definit viața lui Mumu)

Metalul l-a descoperit la emisiunea Întâlnirea de la miezul nopții a lui Petre Magdin și l-a dat complet peste cap. Era în liceu și mâzgălea cu carioca nume de formații și-și cosea ecusoane pe tricouri. Joia fugea spre chioșcuri să prindă numărul săptămânal din revista Rocker, să citească interviuri cu artiști și să vadă ce albume au mai apărut. După ce a consumat Obituary, Sepultura, Death sau Slayer, a început să-i placă la maxim și Paradise Lost și Type O’ Negative. Avea 18 ani și părinții i-au dat ultimatumul: ori îți tunzi părul, ori pleci de acasă. A stat o săptămână la o prietenă, bucuros că poate să asculte muzică cât de tare vrea, și-și poate deschide oricând o bere.

Când, după liceu, a trebuit să-și tundă părul pe care-l avea până la cot înainte de înrolarea în armată, i s-a făcut rău și a stat o zi în pat. A urât armata, chiar și așa, făcută prin pile, aproape de casă, la Sinaia și la Palatul Telefoanelor în București. În ’95, când era în armată, a murit de oftică fiindcă a pierdut primul concert Iron Maiden în România. Pentru că trupele mari de afară nu prea veneau în România, lui Mumu, ca multor altor tineri, le rămâneau Phoenix cu formula de aur a lui Baniciu, Iris cu Minculescu și Cargo, „care rupea tot pe vremea aia”. Aproape tocise caseta Povestiri din gară în excursiile la munte cu prietenii.

Muzica l-a făcut să viseze la radio și s-a înscris la Școala Superioară de Jurnalistică a Universității Media. Porecla Mumu i-a rămas din redacția primului radio în care a lucrat, Radio Total. La Total nu erau locuri pentru DJi, cum și-ar fi dorit, așa că a ajuns reporter. Făcea mult teren, pe politic sau social, dădea relatări de la fața locului sau scria știri de la evenimente. Pe teren a cunoscut-o și pe Oana, cu un an mai mică, reporter la o agenție de presă. A cerut-o în căsătorie în câteva zile, convins că a câștigat lozul cel mare. S-au căsătorit în 2002. Stăteau într-un apartament la etajul 12 la Piața Delfinul din Pantelimon și aveau un balcon circular în care dădeau petreceri până dimineața. După Total, în 2005 a plecat în redacția InfoPro. Era pe teren la conferințele sindicaliștilor, la mitinguri sau alte evenimente cu impact. Uneori mai scăpa și pe teren muzical: a intervievat-o pe Cesaria Evora, căreia i-a și oferit din țigările lui Marlboro roșu și pe Eugene Hutz de la Gogol Bordello, cu care a băut o bere la Festivalul Sziget.

Colegii îl considerau pe Mumu un tip de gașcă, discret și „pe care te puteai baza fără prea multă vorbărie”. După ce InfoPro s-a închis, Mumu a devenit în 2010 editor la stirileprotv.ro. Vremurile bune trecuseră. Din cauza televiziunilor de știri care transmiteau în direct toate evenimentele importante, în redacțiile de radio munca de teren devenise aproape inutilă. Știa că internetul e viitorul, așa că s-a obișnuit repede cu onlineul. La site se ocupa mai mult de știrile politice, de externe și de transmisii în direct de la diverse evenimente.

Înainte de Colectiv, muncea de dimineață, într-un tandem de ture cu Oana ca cei mici să nu rămână singuri acasă. Se mutaseră de trei ani într-o casă la marginea orașului, tot în Pantelimon, din care mai mereu se aude muzică. Oana împânzise noua curte cu tot felul de flori, experimente care o ajutau și la învățat pentru facultate. Erau într-o perioadă liniștită. Copiii crescuseră și uneori îi puteau lăsa singuri acasă ca să se ducă la un film.

Mumu își petrecea serile de după muncă la unul sau două episoade din Game of Thrones, The X-Files, Vikings sau House of Cards. Aproape toate serile de vineri erau rezervate Comitetului, o gașcă de zeci de prieteni, pe care i-a strâns de pe unde a lucrat. Se distrau până dimineața, cu bere, grătar vara, și multe glume, să-și curețe creierul „de toate mizeriile de peste zi, să te relaxezi, să bei un pahar, două, patru”.

După o zi de la internarea în Israel, lui Mumu a început să-i crească febra. Medicii i-au spus Oanei că e semnul unei infecții. În acel weekend muriseră în România sau în spitale din afară, unde tocmai fuseseră transferați, peste 10 răniți din Colectiv.

Oana arăta ca o stafie, era nedormită, nu-și ridica privirea din pământ, funcționa ca un robot și refuza să mănânce, își amintesc românii din Israel care au venit la spital să ajute. Se alimenta doar cu căni de Coldrex fierbinte și câte o banană sau portocală. I-au adus bani, mâncare și o întrebau într-una ce alte nevoi avea.

La puțin timp după internare, corpul lui Mumu a fost cuprins de febra cauzată de două bacterii intra-spitalicești, Acinetobacter și CRE (Enterobacteriaceae rezistent la Carbapenem). Așa că medicii l-au ținut mai mult sedat, ca durerile să nu-i dezechilibreze organismul. De obicei, plăgile deschise – la nivelul cărora se răspândise infecția – au mari șanse să se infecteze când intră în contact cu germeni din spital, așa cum au fost cele două bacterii contractate de el. Pentru organismul unui om deja bolnav, aceste infecții devin greu de tratat, mai ales din cauza rezistenței mari la antibiotice. (Spre exemplu, CRE poate să ucidă 50% dintre pacienții infectați). Un raport european din 2014 arată că bacteriile intraspitalicești au cea mai mare rezistență la antibiotice în țări din sudul și sud-estul Europei, printre care și România. La noi, infecțiile nozocomiale, cum li se mai spune, nu sunt raportate corect de către spitale sau direcțiile de sănătate publică. Asta s-a dovedit și când un raport al Corpului de control al primului ministru a arătat că 17 pacienți din Colectiv au contractat infecții, doar că cifrele spitalelor diferă de cele ale Direcției de Sănătate Publică București. Spre exemplu, la spitalul Bagdasar, unde a fost internat Mumu, nu s-a raportat nici un caz de infecție, deși el a avut două bacterii. (Aceste bacterii se pot lua doar din spitale, mai ales din secții de terapie intensivă, dar medicul chirurg plastician Andrei Carantino de la Bagdasar a declarat că pacienții Colectiv ar fi putut lua bacteriile de pe asfaltul de la ieșirea din Club). În rapoartele medico-legale ale victimelor nu se precizează dacă decesele au survenit ca urmare a infecțiilor nozocomiale. Lipsa de resurse a spitalelor, managementul defectuos și dezinfectanții diluați pe care majoritatea i-au folosit de-a lungul a zeci de ani – un scandal pe care jurnaliștii de la Gazeta Sporturilor l-au descoperit primăvara asta –, sunt un cumul de cauze care rostogolesc de la Colectiv încoace problema infecțiilor și a siguranței din sistemul medical românesc.

Plămânii lui Mumu, intoxicați de fum, secretau substanțe care-l puteau sufoca, pulsul o luase razna până la 150, astfel încât aparatele la care era conectat se înroșiseră și țiuiau sub privirile Oanei. În clipele acelea simțea că înțelege cu adevărat ce înseamnă să te bucuri de lucruri mărunte, de momentele când el deschidea ochii sau întindea o mână. Lui Mumu i se făceau analize de sânge și de câte trei-patru ori pe zi și i se schimbau antibioticele pentru a-l găsi pe cel care putea lupta împotriva infecției. Era înfășurat în pansamente albe, din care abia i se vedea fața. Medicii i-au făcut o nouă operație la ambele antebrațe, pentru că grefele de piele din România nu se prinseseră. Nivelul hemoglobinei îi scăzuse și i s-a transfuzat sânge. Oanei i se părea crunt că nu poate face altceva decât să aștepte la picioarele lui, singurul loc unde avea voie să-l atingă. Când îi întreba pe medici dacă mai este în pericol să moară, aceștia îi răspundeau rezervat: „Cred că nu, dar pericol mai e”.

Cu încurajările de pe grupul de Facebook și grija românilor din Israel, Oanei îi era mai bine. Când Mumu era în operații, ruga câte un român care știa ebraică să stea cu ea în caz că vreun medic iese din intervenție și o întreabă ceva tehnic. Față de spitalul din România, unde de multe ori trebuia să alerge după medici ca să afle informații, aici doctorii îi explicau ce presupune grefa de piele sau anestezia și o și întrebau dacă are nelămuriri. Într-o seară, a scris pe Facebook:

„Aici și acolo.

Aici Dumnezeu lucrează prin mâinile doctorilor. Și acolo la fel. Numai că acolo are prea puține mâini.

Aici sunt aparate complicate și seruri si injecții pe care le folosesc doctorii prin mâinile cărora lucrează Dumnezeu. Acolo sunt seruri și injecții.

Aici e timp de întrebări și răspunsuri despre aparate complicate și seruri și injecții. Acolo să răspunzi la întrebări înseamnă să nu mai ai timp să faci injecții.

Aici doctorii sunt buni și au aparate complicate care îi fac și mai buni. Acolo doctorii sunt buni. Și atât.

Aici doctorii vorbesc o limbă pe care eu nu o cunosc. Dar n-a fost nimeni să nu mă înțeleagă. Acolo cuvintele doctorilor ies cu forcepsul din multele ore de nesomn în sala de terapie intensivă.

Aici milionarii construiesc spitale. Acolo milionarii construiesc biserici. Aici fiecare spital e de fapt o biserică. Acolo, lângă fiecare spital e o biserică.

Aș vrea ca AICI să însemne România. Dar România e ACOLO”.

Spre sfârșitul lui noiembrie, Mumu a început să se trezească din comă. Era încă foarte amețit din cauza medicamentelor extrem de puternice, printre care și Fentanil, de câteva ori mai tare ca morfina. Oana i-a povestit despre incendiu și despre prietenii care-i scriau încontinuu mesaje de încurajare. Se înțelegeau mai mult din priviri și prin semne, fiindcă Mumu nu putea vorbi din cauza traheostomei din gât. Era încă sedat, dormea mult și nu se putea mișca de pe o parte pe alta. Avea coșmaruri și halucinații. Visa că e într-o lume fantastică, ca-n Matrix, o lume virtuală cu oameni reali, în care trecea dintr-o parte în alta până ajungea într-o încăpere finală, în care se declanșa un clic și cădea într-un gol.

Într-o zi, Oana l-a văzut mai pierdut și l-a întrebat dacă știe cine este ea. A dat din cap că nu. A scos telefonul și i-a arătat pe rând fotografiile copiilor și l-a întrebat dacă știe cine sunt ei. I-a răspuns că nu. Oana a alergat plângând spre medici ca să-i întrebe dacă este posibil să rămână așa. „Mă gândeam numai la momentul când se întoarce acasă și o să vină copiii spre el, iar el nu o să-i recunoască. Asta a fost prima imagine la care m-am gândit. Am crezut că o să pice spitalul pe mine.”

Medicii i-au spus că e posibil să fie ori de la sedative, ori de la traumă, și au încercat să o liniștească cerând un nou consult neurologic. A doua zi, sedativele și-au mai pierdut din efecte și Mumu i-a spus: „Ești nevastă-mea”. Cât timp au stat în Israel, părinții Oanei au avut grijă de copii. Oana vorbea zilnic cu cei mici la telefon și mai apoi pe Skype, ca să-și vadă tatăl. Când Mumu le-a auzit prima oară vocea, a început să plângă.

Au urmat zilele de recuperare. Întâi a fost un iaurt, primul fel de mâncare după deconectarea de la alimentarea artificială; transferul într-un fotoliu, după ce a stat luni în pat; învățatul să meargă din nou, mișcarea umerilor, a brațelor, a degetelor în ședințe dureroase de kinetoterapie care-i schimonoseau fața în timp ce el spunea „more, more” ca să muncească cât mai mult spre vindecare și să se întoarcă acasă la copii.

În decembrie a început să strângă pumnul stâng, iar gaura din gât de la traheostomă s-a închis singură. Complicațiile la mâna dreaptă păreau fără soluție și le-au dat de furcă medicilor. Mâna nu se dezumfla, avea articulațiile blocate, iar degetele, arse până la vârfuri, se vindecau greu. Era cât pe ce să le piardă; medicii s-au gândit inclusiv la amputare. Au încercat diverse creme de tratare a vârfurilor și unghiilor și le-au salvat, spunându-le că în alte spitale le-ar fi tăiat fără prea multe discuții. (Majoritatea răniților din Colectiv au mâinile arse, iar între 15 și 20 au amputații parțiale). Abia după ce s-a dat jos din pat și-a dat seama ce-i făcuse Colectiv, cum dintr-un om independent a devenit „o legumă”, 100% dependent de soție, inclusiv la toaletă. „Este cel mai jenant și penibil lucru care i se poate întâmpla unui om, m-am simțit ultimul om, de cea mai joasă speță”.

Când Oana i-a spus că prim ministrul Victor Ponta a demisionat după proteste, nu i-a venit să creadă. I s-a părut fie că face mișto, fie că nu a înțeles bine din cauza sedativelor care îl țineau într-o stare letargică. Cum să pice Guvernul de la un incendiu? Dar când a aflat că a murit Teo, prietena lui de la muncă, singura din redacție care înțelegea importanța știrii că Paradise Lost vin în România, a plâns. Când a văzut că aproape toți membrii trupei Goodbye to Gravity nu mai sunt și zeci de alți oameni au murit, a fost șocat. Avea coșmaruri teribile, care i-au făcut pe medici să-l lege de pat și să-l sedeze. Avea impresia că ia foc tavanul, întreba unde este ieșirea, și cerea încontinuu: „Apă!”.

A fost surprins de grupul de români care-i vizitau frecvent și îi întrebau de felurile preferate de mâncare. N-ar fi crezut niciodată și nici nu înțelegea cum e posibil ca oameni complet necunoscuți să vrea să te ajute de parcă ți-ar fi familie. A și glumit cu Oana la început: „Cine sunt, mă, toți ăștia?”. „Prietenii noștri”, îi spunea ea. „Du-te, bă, de aici că nu-i cunosc”. Într-o țară în care nu mai sărbătoreau Crăciunul, românii le-au împodobit brad, le-au cântat Moș Crăciun cu plete dalbe și le-au adus salată boeuf, friptură de porc și sarmale.

Până în ianuarie, Mumu trecuse deja prin zeci de ore de kinetoterapie care să-i refacă mobilitatea articulațiilor. Se obișnuise să poarte mănuși compresive care să-i țină pielea netedă în procesul de creștere și să nu i se formeze gâlme. Mănușile ajută și la acoperirea noii pieli, care este atât de sensibilă încât orice atingere se simte ca o electrocutare. Oana învățase deja pașii necesari de la medici pentru îngrijirea zilnică a rănilor de pe scalp, spate și mâini, dar și câteva tehnici de lucru cu degetele. „My wife is my master”, glumea Mumu cu medicii.

Pe 17 ianuarie, cu câteva zile înainte ca Mumu să împlinească 41 de ani, au aflat că pot pleca spre casă, un anunț care nu putea veni mai bine pentru că, între timp, tatăl Oanei se îmbolnăvise și era internat în spital. Ar fi putut să mai rămână pentru recuperare în Israel, dar Mumu nu a vrut să stea fără Oana. Perioada petrecută în spital le-a sudat relația. Cu joburi pe ture diferite – de se vedeau abia seara, de „noapte bună” –, nu mai petrecuseră de mult atâta timp doar ei doi. Uneori, înainte ca Oana să se retragă în camera din căminul spitalului unde înnopta, își propuneau să se gândească la același lucru – spre exemplu, cum vor renova curtea casei – ca dimineața să reia împreună planurile.

Oamenii din grupul de pe Facebook „Să ne rugăm pentru Mumu” – redenumit în ianuarie „Mumu, hai acasă (la o bere)” – au organizat o primire surpriză la aeroport în noaptea în care s-au întors acasă. Când au apărut la Sosiri, i-a întâmpinat un grup de oameni îmbrăcați în tricouri negre cu mesajul „Împreună rezistăm” și ropote de aplauze și scandări: „Mu-mu! Mu-mu! Mu-mu!”. S-au oprit, iar Oana, deși știa de surpriză, a plâns. În fața a 50 de oameni – părinți, colegi de la muncă, prieteni – obosit după o călătorie întârziată, bandajat la cap și mâini, și vizibil mai slab, Mumu a ridicat mâinile în aer și a schițat timid cu degetele semnul victoriei.

Când a ajuns acasă în acea noapte îl dureau mâinile și nici nu se putea ține de un scaun. Băiatul i-a așteptat treaz; era atât de emoționat să-i vadă încât a rămas tăcut o perioadă, apoi și-a îmbrățișat părinții.

La sfârșitul lui martie, Oana și Mumu s-au întâlnit la o bere cu vreo cinci prieteni din Comitet, gașca de vineri seară, la un restaurant din zona Iancului. Cu o căciulă kaki pe cap și o bluză bleumarin peste mâinile acoperite de mănușile compresive gri, Mumu era bucuros să-și revadă prietenii. La un moment dat, s-a lăsat liniștea când i-a întrebat:

„Cum am ieșit eu din Club, boss? Cum am ieșit eu de acolo?”.

„Nu știu, să începem cu asta… N-ai apucat să-mi spui. Cum ai ieșit?”, i-a răspuns un prieten.

„Cum am ieșit nevătă… Relativ nevătămat, comparativ cu alții care au rămas întinși acolo, membrii trupei, la fel, care au murit. Cum am ieșit printre ultimii și am scăpat? Cum?”

„Cineva ar putea să-ți spună că ți s-a dat timp să faci lucrurile într-un alt fel, poate, nu știu, n-am idee. Să mai bei o bere cu prietenii tăi, să te întorci acasă, probabil că despre asta a fost vorba.”

„Și eu am inhalat aceleași gaze, de ce pentru unii a fost mortal și pentru alții, nu?”

Majoritatea celor de la masă știau cum a ieșit, dar tot au ascultat povestea uimiți, minunându-se din nou că, după ce au crezut că-l vor pierde, prietenul lor e din nou lângă ei.

Mumu îi mai ascultase pe Goodbye to Gravity într-un concert la Arenele Romane și voia să-i revadă pentru că îi plăceau profesionalismul lor, sunetul impecabil, rezistența cu care făceau muzică având alte joburi, dar și pentru că-i promisese colegei de muncă, fană a trupei, că nu o să lipsească. A invitat zeci de prieteni la concert și a primit zeci de refuzuri: unul era prea obosit, altul trebuia să aibă grijă de copii, unul era la muncă. Doar un prieten, Grădi, fost coleg de radio, a acceptat, mai ales că nu mai băuseră de mult o bere împreună.

Grădi i-a făcut o poză în timpul concertului, poză în care Mumu ține într-o mână o bere și pe cealaltă o are strânsă într-un pumn. Cu puțin timp înainte de incendiu, Mumu a postat-o pe Facebook, cu hashtagurile #GoodbyeToGravity #MantrasOfWar #Colectiv. Atunci când stâlpul a luat foc și-a scos telefonul Lumia 630 din buzunar și a început să filmeze. Un incendiu într-un club i s-a părut o știre și voia să o dea pe site. S-a gândit că după ce o să fie o flacără mare, o să iasă „ca orice om normal pe ușă”. Ce poate să se întâmple? A înregistrat 42 de secunde în care oameni fug și țipă și flăcări cad din tavan și s-a împins apoi printre ultimii spre ieșirea în container. (Filmarea lui a circulat în jurnalele de știri de la multe televiziuni, după ce, cât timp erau în spital, Oana decis să o facă publică pentru că asta și-ar fi dorit soțul ei, „să filmeze o știre”).

În acea seară de vineri, Mumu a continuat să le povestească prietenilor:

„Am fost prins până la genunchi, nu știu dacă eram în genunchi sau într-o rână. Eram blocat ca și cum aș fi căzut, nu mai puteam să fac nimic, mă împingeau din spate, mă agățau, mă loveau cu mâinile. Poți să spui că eram căzut, dar nu eram la pământ”.

„Deci nu ai fost pe burtă? Și apoi, te-ai simțit scos afară, te-a scos cineva afară? Ce-ai făcut”, l-a întrebat un prieten care, mai devreme mărturisise că după Colectiv a învățat să se roage.

„A, nu, nu, nu. Pe urmă a scos flacăra aia nenorocită care mi-a ars telefonul în mâna dreaptă, de-aia o am carbonizată, pentru că eu stăteam ca prostul cu telefonul în mână. A fost fumul ăla nasol, întuneric, beznă, nu mai vedeam nimic, doar urla lumea în jurul meu. M-am speriat, m-am panicat. Am început să țip și eu. Am zis că gata, acolo mor. Asta e. Atât mi-a fost.

Dar, la un moment dat, am simțit că pot mișca un pic mai mult piciorul drept. Și atunci mi-au venit nervii. La modul cel mai sincer, nervii. M-am enervat. Futu-ți gura mă-tii”.

„Nu mor aici”, a continuat curios prietenul.

„Adică m-au blocat ăștia aici sau cum? Ia să ies de aici. Și plin de spume, și de nervi, și de draci, am început să trag efectiv de picior până l-am scos fără adidas. În halul ăsta de strâns era, ca să-ți dai seama cât eram de prins. Și l-am scos cu greu, fără un ciorap. Când am simțit că am piciorul liber, l-am pus peste cineva care era în fața mea, l-am tras și pe stângul și așa am ieșit din blocaj, și am început să mă cațăr pe ei. Nu știu unde mă duceam, că nu vedeam nimic, efectiv la întâmplare te urci peste ce e în fața ta și m-am târât și m-am târât până am auzit voci din fața mea. Mi-am dat seama că acolo e ieșirea. Era întuneric, era coșmar. Dacă era lumină, se schimba totul. Dar nu vedeai nimic. Erau urlete, toți țipau, plângeau, fete, băieți, răniți. Mor! Rețeta perfectă de coșmar, plus fum înecăcios. Nu puteai să respiri și să tușești.

M-am cățărat în față până am auzit voci, «dă mâna, scoate mâna», ceva de genul ăsta. M-a tras unul, m-a scos afară, și așa am ieșit. Am ieșit pentru că mi-au venit nervii, m-am enervat, că dacă renunțam, acolo rămâneam.”

Când a ieșit, Mumu nu a văzut nimic din ce era în jur – zeci de răniți împrăștiați pe asfalt, înnegriți, arși, unii fumegând, alții umblând haotic prin curtea fabricii unde era clubul, cu hainele arse și fără păr, în căutare de ajutor. Era nervos că-și pierduse telefonul în îmbulzeală și voia să ajungă neapărat acasă. I-a cerut unui bărbat să-i cheme un taxi. Omul i-a spus că nu trebuie să se ducă acasă, ci la spital.

„Nu vreau nici un spital, domne’, vreau acasă”.

Bărbatul l-a însoțit câțiva pași până-n piațeta din fața fabricii, de unde l-a împins într-o ambulanță. O asistentă i-a rupt tricoul și i-a pus o folie aurie pe spatele ars. Nu-și mai amintește nimic de atunci.

„Vinovăție – ăsta a fost primul sentiment cu care m-am trezit în spital”, a spus în acea seară la bere, „vinovăție că am călcat pe alții ca să scap eu, dar după un timp am văzut multe declarații în care mulți au scăpat exact ca mine, cățărându-se pe alții”.

Prietenii l-au încurajat și i-au spus că nimeni nu poate să judece asta. Despre vinovăția asta a scris pe 14 ianuarie într-un material pe care l-a tastat cu mâna stângă și pe care l-a trimis colegilor din redacție să-l publice. „Îmi cer iertare celor pe care i-am călcat, încercând să-mi salvez viața. A fost unul dintre primele lucruri la care m-am gândit cu regret după ce am ieșit din coma indusă de medici. Într-adevăr, «The day we give in… is the day we die».”
După revenirea din Israel, Mumu a început să muncească ca să revină la viața de dinainte. A hotărât să meargă la psiholog pentru că și Oana și prietenii i-au spus că ar trebui să vadă că nu a rămas nimic ascuns acolo. A mai vorbit și în Israel cu un psiholog român, căreia i-a povestit primele amintiri, o experiență despre care Oana crede că l-a scăpat de coșmaruri. Mumu crede însă că, pentru a-și reveni, i-au fost suficiente încurajările familiei și prietenilor.

În timp, ritmicitatea ședințelor de kinetoterapie de la Bagdasar a devenit neclară. Manevrele terapeutei, care implicau doar palmele, nu și antebrațele, deși arsurile lui sunt până la cot, îl dureau extrem de tare și nu vedea progrese. În plus, drumurile de acasă până la spital, îi sâcâiau constant, și pe Mumu, care avea nopți grele din cauza arsurilor de pe spate, dar și pe Oana, care trebuia să facă slalom între spitalul unde era internat tatăl și mai apoi munca în Băneasa, pe care a reluat-o în februarie (muncește în weekend și doar o zi sau două în timpul săptămânii).

Chiar dacă autoritățile au decontat internări în spitale din afară, mănuși compresive sau creme, răniții nu au simțit că există o procedură standard de recuperare fizică și psihică. Oana nu a primit nici până acum ajutorul de însoțitor de 1.500 de lei lunar promis de autorități pentru cele șase luni în care a stat alături de Mumu. Costul tratamentului în Israel a fost de aproximativ 160.000 de euro, bani pe care inițial i-a plătit angajatorul și care au fost ulterior decontați de ministerul Sănătății. (PRO TV a plătit și drumul cu avionul, adică 25.000 de euro). La fel ca alți răniți, familia Matei a primit donații de la prieteni, cunoștințe, colegi sau necunoscuți, cărora nu le-au ținut evidența dar care i-au ajutat în lunile de spital, dar și peste 6.000 de euro de la organizațiile Mereu Aproape și Crucea Roșie.

Unii răniți au găsit singuri fonduri ca să meargă la clinici de recuperare din afară, alții au preferat să se întoarcă la spitalul în care fuseseră internați, alții au căutat centre private unde recuperarea este decontată de stat. (Până în decembrie 2016, ministerul Sănătății decontează eventualele tratamente de recuperare sau intervenții medicale). Și recuperarea psihologică este pe cont propriu; organizații neguvernamentale au organizat sesiuni de grup, iar alții, au apelat la psihologi voluntari, cum a făcut și Mumu.

În aprilie și-a început kinetoterapia la un centru medical privat, pe care l-au găsit pe grupul de Facebook al supraviețuitorilor din Colectiv. Este în zona Pieței Alba Iulia, unde ajung direct de acasă cu autobuzul. Aici, de trei ori pe săptămână, stând pe o bancă de lemn, un terapeut îi desface mănușile compresive și îi dă cu ulei pe mâinile a căror piele este sensibilă, închisă la culoare și rece. Terapeutul îi apasă pe fiecare centimetru de piele ca să activeze sângele și să ajute astfel la regenerare. Le place fiindcă terapia seamănă cu cea din Israel, durează uneori o oră și i se lucrează brațele, nu doar palmele. Într-o ședință din aprilie, când terapeutul i-a apăsat cu degetele pe piele, masând-o puternic, Mumu a strâns din ochi și s-a chircit a durere.

„Ai o expresie!”, i-a spus kinetoterapeutul.

„Da, știu, așa e fața mea strâmbă”, i-a răspuns Mumu râzând.

La câteva săptămâni după primele ședințe, mâinile au început să-și deschidă culoarea. Și lui, și Oanei, li s-a părut că și mobilitatea e mai bună. Îi era încă greu să-și încheie șireturile, să-și pună mănușile compresive sau să se încheie la nasturi, dar reușea din ce în ce mai bine să se descurce prin casă, să pună masa sau să facă curat. Rănile nu l-au mai durut, dar îl mâncau, o senzație de parcă cineva l-ar zgâria mereu pe suprafața lor și, pentru că a avut degetele arse până la unghie, îi e greu să se scarpine. A început meargă singur cu metroul sau autobuzul pentru că a reușit și să scoată portofelul din geantă și să se țină de bare în aglomerație.

Oana a preferat să nu-l lase singur pe drumul spre kinetoterapie mai ales că înainte și după ședință cineva trebuia să-l ajute să-și scoată și să-și pună la loc mănușile, o acțiune pe care n-ar putea-o face singur, fiindcă materialul e dur și puțin elastic. Mumu s-a bucurat când a devenit mai independent prin casă, fiindcă îi era oribil să se roage mereu de cineva, în special de Oana: „desfă-mi și mie apa aia”, „dă-mi și mie o furculiță”, „dă-mi și mie o felie de pâine”.

A început să tasteze din ce în ce mai bine pe măsură ce, deget cu deget, sensibilitatea de la vârfuri a mai dispărut. I-a și luat un interviu pe email lui Andy, liderul trupei Taine, un articol dintr-o serie de materiale pe care a numit-o „Mișcarea pentru underground”. Deși în primăvară și-ar fi dorit să revină la muncă, nu s-a simțit în stare să facă față unei zile întregi la job, pentru că nu avea rapiditatea scrisului de altădată și făcea pauze dese din cauza durerilor. Să scrie SMS-uri sau să stea pe Facebook pe telefon era mai simplu, fiindcă se ajuta de tastatura Swiftkey, dar la laptop era lent și se enerva când vedea cât de repede obosește. Când a mers la Colectiv pe 30 aprilie, la comemorarea a șase luni de la incendiu, s-a întrebat dacă așa arată progresul după o jumătate de an.

A terminat și terapia psihologică la care s-a dus ca să o bifeze de pe planul de recuperare, dar și ca să scape de gurile din jur. După cinci ședințe a concluzionat că nu i-a făcut nici mai bine, nici mai rău. În asociația GTG Colectiv 3010, fondată de supraviețuitori și părinți ai celor decedați, a intrat prin aprilie ca să aibă acces la informațiile din jurul lumii post-Colectiv, dar și din respect pentru părinții care și-au pierdut copiii. Nu vrea să fie o voce a comunității, fiindcă nu vrea să se transforme în ceva ce nu a fost niciodată. Singurul rănit cu care păstrează legătura e Grădi, prietenul pe care l-a invitat la concert, mai puțin ars pe mâini decât el.

În aprilie a fost la un concert de lansare al albumului Cicatrice al formației Ura de după ușă, o trupă hardcore de prin anii ’90, a unui prieten vechi din Zărnești. A fost mai ciudat la început, pentru că i-a fugit privirea la extinctoare și a analizat posibilitățile de ieșire din club. Dar asta a fost tot. S-a bucurat cu Oana de concert, de prietenul vechi și de părinții de la masa alăturată care veniseră să-și susțină copiii: o trupă de liceeni care au cântat trash metal în deschidere și cărora le-a cerut contactele ca să le ia un interviu.

La începutul verii, Mumu și-a dat seama că la un moment dat, când va fi pregătit, va trebui să mai treacă printr-o intervenție chirurgicală. Pe gâtul ars, pielea s-a strâns și a crescut inegal, iar lobul urechii s-a lipit. În aceeași zonă s-au format cheloide, niște excrescențe roșiatice, pe care chirurgul plastician de la Bagdasar a încercat să le netezească cu niște injecții. Ideal ar fi ca și această zonă de piele, crescută în relief, să fie încorsetată de un material compresiv la fel ca pe brațe, unde, după purtări zilnice, pielea este acum netedă. N-a găsit până acum un astfel de costum (care ar putea arăta ca o cagulă), dar își dă seama că ar fi și complicat de purtat din cauza căldurii. Inițial cheloidele nu l-au deranjat dar, pe măsură ce s-au mărit, și-a dat seama că ar vrea să-i scoată cât mai curând. Nu știe când se va opera, mai ales că după scandalul infecțiilor și dezinfectanților diluați, Oanei îi e teamă să-l mai lase într-un spital din țară. După ce-și rezolvă arsurile de pe gât, Mumu ar vrea să-și facă un tatuaj în zona asta, inspirat din desenele lui H.R. Giger, care-l fascinează de când i-a descoperit munca la efectele speciale din Alien.

Momentan își acoperă gâtul cu bandane sau eșarfe, obiecte care au intrat de curând în garderobă, pe lângă cămășile largi, din bumbac, neapărat cu mânecă lungă, ca să se ferească de soare. La temperaturi de peste 35 de grade i-a fost extrem de dificil să poarte și mănuși compresive, și mâneci lungi, și ceva pe cap, dar n-a avut ce face, fiindcă arșii pot dezvolta mai repede cancer de piele dacă nu evită soarele.

Copiii i-au întrebat când merg la mare anul ăsta, dar Mumu le-a spus că, din cauza arsurilor, pentru o perioadă nu-și vor mai face vacanțele la mare. Ca să mai compenseze, l-au trimis pe băiat pentru prima oară într-o tabără la munte. Darius a trecut admirabil prin perioada grea de acasă, crede Oana, care, din cauza programului extrem de încărcat – jobul de weekend, kinetoterapie și drumurile la tatăl bolnav – n-a mai apucat să se uite pe temele copiilor. Băiatul a terminat clasa a VI-a cu bursă de merit. Uneori, părinții au mai prins-o pe cea mică uitându-se atent la arsurile lui Mumu. Tatăl s-a oferit să le povestească dacă au întrebări, dar n-au avut; ba mai mult, Darius i-a spus că știe de pe Facebook și YouTube.

Pentru Oana, perioada de recuperare din România a fost de două ori mai grea, din cauza problemelor cu tatăl, care a stat mai mult internat decât acasă. Într-o zi, când îl vizita la spital, a clacat și i-a venit să plângă. A mascat momentul ca să nu o vadă, dar a ținut-o într-un plâns pe stradă, în metrou, în autobuz. La începutul lui august, tatăl ei murit.

Tot pe atunci, la nouă luni de la Colectiv, Mumu a revenit la muncă, într-un program normal, de opt ore. S-a întors la biroul său, pe care l-a găsit intact, cu căștile la care ascultă muzică și cana de cafea spălată. A început să scrie din ce în ce mai repede, chiar dacă sunt momente în zi când mai are dureri la mâna dreaptă. Într-o zi colegii l-au văzut că scrie mai greu și i-au propus să se ducă acasă mai devreme, dar a refuzat. A făcut-o pentru că nu vrea să fie tratat ca o victimă, ci ca o persoană normală. „Erou este cel care m-a scos afară sau cei care au murit acolo, pentru ca unul ca mine să iasă afară. De asta nu am plecat acasă [de la job] și de asta încerc să nu mă plâng, chiar dacă am dureri. Asta e, o să mă descurc, nu e o apocalipsă”.

În curând se va împlini un an de la incendiul care i-a schimbat viața la 40 de ani. A fost un an de durere fizică, de acceptare că nu mai are puterea dinainte, de frustrare că a pățit-o din cauza corupției. Un an în care, crede Mumu, toate prin câte a trecut alături de Oana le-a sudat și mai bine relația și în care a învățat că, „dacă ai lângă tine familia și prietenii, poți să învingi absolut orice durere”.

Înainte de a începe munca, și-a postat mesajul ăsta pe Facebook, odată cu o fotografie din singura lor vacanță din vara trecută, o drumeție de weekend în rezervația naturală Cheile Tișiței din Vrancea. În imagine, Oana și Mumu stau zâmbitori la baza unei stânci, iar el, în pantaloni scurți de camuflaj și cu o bluză neagră cu mânce lungă, ridică brațul stâng încorsetat de mănușa compresivă până la buricele degetelor, pe care le îndoaie într-un semn de coarne.

Acest articol a apărut în DoR #25. Dacă vrei să-l ai în colecția ta și să ne susții să continuăm să facem astfel de materiale, cumpără-l din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

NOTĂ: Pe tot parcursul anului am spus și vom mai spune povești despre oamenii care au fost pe 30 octombrie 2015 în clubul Colectiv:
– în DoR #22 am scris o reconstituire a incendiului, ca să nu uităm ce s-a întâmplat în acea seară.
– în DoR #23 am publicat portretul lui Nelu Tilie, cea mai în vârstă victimă a incendiului.
– în DoR #24 am scris despre Teodora Maftei, care, până la încendiu, supraviețuise la șapte operații.
– în iunie 2016 am publicat povestea familiei Mariei Ion, femeia de serviciu din Colectiv, mamă a cinci copii.
– în august 2016 am publicat povestea lui Alexis Matache, barmaniță în Colectiv, și a mamei ei, care încearcă să înțeleagă alegerile fiicei după ce ea nu mai este.
– în octombrie 2016 am scris povestea Marianei Oprea (Tedy), una dintre cele mai vocale supraviețuitoare ale incendiului.

3 comentarii

  • DoR (Decât o Revistă) » Un an de la Colectiv ·

    […] 50% șanse – Cristian Matei a filmat 42 de secunde din incendiul din Colectiv, din care a scăpat în ultimul moment. A stat trei săptămâni în comă și de atunci muncește să-și recapete viața de dinainte. […]

  • DoR (Decât o Revistă) » Oamenii de la Colectiv în Piața Victoriei ·

    […] Cristian Matei (Mumu): 42 de ani, editor la stirileprotv.ro, supraviețuitor Colectiv […]

  • anonim ·

    mana criminala la colectiv? pe bune adica aia au fost ucisi de criminali ce prostii si cine le crede nimeni cine sa creada asa ceva lumea stie ca a fost un accident nefericit si atat a fost o potriveala stramba care le-a curmat viata unora dintre ei nu toti ca au mai si murit o gramada o mana de oameni nevinovati saracii ca nu erau plecati la razboi in acea seara au vrut doar sa se distreze dar nu au stiut de pericolele care ii pandeau peste tot in cale oricum ani de zile s-au organizat concerte in acest loc si nu numai de rock metal ca au mai fost si de hip-hop pop sau populara mai putin manele si nu se intamplase nimic si iata ca acum doi ani asa s-a produs aceasta nenorocire care i-a marcat pe viata fiecare a pierdut pe cineva in aceasta tragedie in special pe cei care au fost acolo nimeni nu a uitat de aceasta tragedie ma rog unii da in special cei care i-au barfit si i-au facut in toate felurile cu ou si cu otet iar acolo nu a fost rockoteca cu s-a specificat cel putin la televizor dar chiar si pe net am vazut ca nu avea cum sa fie numai rockoteca asa ca nu era doar rockoteca dar ma rog in fine oricum pentru cei care cred ca aceasta tragedie se va termina vreodata sunt prosti tampiti idioti cretini ei ar trebui sa isi puna intrebarea asa daca vor mai trai ei peste ani cand aceasta tragedie va mai fi amintita si peste ani ei poate nici nu vor mai trai si nu vor mai muri de grija asta eu sunt sigur ca multi ii voiau morti pe acesti supravietuitori ca merita nu ce au patit doamne fereste nu e vina lor ca asa a fost sa fie treaba socoteala cu colectiv cei care au gresit sa raspunda sa nu le fie rusine mai bine spun adevarul decat sa minta in fata ca nu au nici o vina cum sa nu aiba cand au murit atatia tineri nevinovati cum port dormi ziua chiar noaptea acesti oameni stau si eu asa si ma intreb cand o sa vina vreodata dreptatea asta cand oare sper doar sa nu fie prea tarziu! mult prea tarziu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Cristi Puiu

Un portret al regizorului Cristi Puiu

mame #7 Ligia Deca

Cum faci să fii și consilier prezidențial și mamă de bebeluș într-o societate obișnuită ca femeile să stea acasă să aibă grijă de copii?

Citizens’ Fitness

Elena Calistru and Funky Citizens are training a new generation in active citizenship.