Actualizare: Echilibru

În DoR #11 (Primăvară 2013) am publicat povestea Andreei Avramescu, președinta organizației studențești Voluntari…

În DoR #11 (Primăvară 2013) am publicat povestea Andreei Avramescu, președinta organizației studențești Voluntari pentru Idei și Proiecte (VIP), care a murit subit în noiembrie 2012, la 21 de ani, într-un teambuilding. La doi ani de la moartea ei, familia și prietenii se luptă cu uitarea.


23 noiembrie 2014

__________________________________

Nota editorului: Îți recomandăm să citești textul original înainte de a citi această actualizare. Actualizarea face parte dintr-o serie pe care o vom publica în DoR #18, un număr aniversar care a permis echipei să se întoarcă la multe dintre poveștile publicate în ultimii cinci ani ca să afle ce s-a mai întâmplat din punctul în care le-am lăsat.
__________________________________

Nu ai cum să treci prin Cimitirul Nordic din Focșani și să nu observi mormântul din marmură neagră și gri al Andreei. Pe-o latură este reprodusă o fotografie de-a ei, de când era în al doilea an de VIP și-n care avea părul lung buclat. Lângă fotografie stă scris cu litere aurii o propoziție spusă de Andreea mai demult: „Azi e o zi bună…Să privim lumea cu ochi buni, cu dragoste și încredere” urmat de „SOYEZ HUMAINS”, două cuvinte pe care și le tatuase de-a lungul coloanei vertebrale în anul II de facultate. Tatuajul fusese modul Andreei de a spune că înainte de orice – funcții, profesii, proiecte – suntem oameni.

Părinții au primit anul trecut, la ceremonia de absolvire a Facultății de Cibernetică unde Andreea era studentă, o diplomă post-mortem, pe care scrie: „Pentru excelență în umanitate, prietenie, colegialitate și performanță academică”. Au lipit-o pe partea de jos a crucii.

Pe mormântul de marmură e mai mereu un munte de flori; petunii, mușcate, trandafiri, crizanteme. E oaza de liniște a mamei Andreei, Liliana, care vine aici în fiecare zi, să îngrijească florile, să le dea apă cățeilor din cimitir și să-i șoptească fiicei. E locul unde uneori scapă de întrebările care nu-i dau pace: De ce a făcut infarct când nu dăduse nici un semn că ar fi bolnavă? De ce au aflat rezultatele autopsiei atât de târziu? Ce s-a întâmplat în acea seară?

Pentru Liliana și soțul ei, ultimul an, în care au încercat să afle răspunsuri de la autorități a fost greu și mai ales haotic. Deși inițial șefa Serviciului Județean de Medicină Legală din Buzău declarase că rezultatele autopsiei, încă neconcludente, vor fi trimise la Institutul de Medicină Legală din București, părinții nu au primit această nouă evaluare nici la un an și jumătate de la moartea fiicei lor.

Concluziile preliminare ale medicului legist de la Buzău care apăreau în dosarul procurorului susțineau că Andreea a suferit un infarct din cauza unei ateromatoze coronariene, o boală rar întâlnită la tineri, care îngroașă arterele. În dosarul procurorului nu există însă un raport al Institutului Național de Medicină Legală de la București, ci doar un aviz al concluziilor preliminare de la Buzău. Părinții au primit în februarie 2014 acest răspuns nesatisfăcător: „nu s-a putut reconstitui o cauză evidentă a decesului, dar se poate aprecia că moartea s-a datorat unei suferințe cardiace cronice, probabil necunoscută și neexprimată clinic”.

În acea noapte, prima ambulanță a ajuns în 35-40 de minute, iar timpul de ajungere a unei salvări, în mediul rural, ar trebui să fie maxim 20 de minute, potrivit legii. În fișa medicală de urgență, echipajul de la ambulanță a completat o altă oră de sosire, cu cel puțin zece minute mai devreme. Deși cazul morții Andreei a fost clasat în februarie acest an, fiindcă nu au existat dovezi care să continue ancheta, cei doi angajați ai Ambulanței sunt cercetați pentru fals intelectual în acte.

Nicio informație nouă nu poate da timpul înapoi, dar părinții Andreei ar fi vrut ca niște lucruri să se întâmple altfel: ca procurorul să le ofere răspunsuri fără să fie nevoiți să facă sesizări, ca șefa de la Serviciul de Medicină Legală să nu fi ars hainele în care a fost îmbrăcată Andreea, deși era obligată să le returneze familiei, ca oamenii de pe ambulanță să nu fi mințit.

Nu înțeleg nici de ce nimic din starea sa nu a dat de bănuit că ar fi fost bolnavă. Fusese un copil plimbat pe la medici la cel mai banal strănut și era ca mulți alți studenți, cu examene, cu licență, cu o echipă de condus.

Pentru Liliana, Andreea era totul. Încă de când a născut-o a renunțat la job și a avut grijă de fiica ei. O doare încă gândul că Andreea ar putea fi uitată. De doi ani trăiește căutând detalii, informații, mesaje cu și despre Andreea, în cutiile cu poze și scrisori de acasă, în arhiva video, în calculator, în emailuri. Aproape în fiecare zi postează din ele pe Facebook. A reactivat blogul Andreei –  latruffenoire.blogspot.ro –, a creat o pagină nouă de Facebook, Soyez Humains, și a început acum câteva luni să scrie o carte despre fiica sa.

„Faptul că postez despre Andreea și că prietenii ei reacționează la ceea ce pun, îmi arată că nu am greșit”, spune Liliana. „Apoi, faptul că văd ceea ce fac prietenii ei, e ca și cum aș vedea viața Andreei cum merge mai departe prin ei. Am înțeles vorbele Andreei, «VIP e viață în viață». Eu asta văd în ei, viață în viață.”

La începutul fiecărui an universitar, când intră în VIP, studenții noi află de la membri vechi cine a fost Andreea. „Mi-am luat responsabilitatea ca în fiecare an, să le povestim despre ea și să facem ceva pentru ea, în fiecare an de 23 noiembrie, fără greșeală”, spune Alexandra Chiru, o colegă de-ale Andreei. „Nu pot să exprim în cuvinte golul pe care l-a lăsat în mine, dar și paradoxul că mă simt de parcă ar fi plecată și urmează să vină, să ne vedem, să se întoarcă, să ne reluăm treaba împreună.” ●

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
[TIFF 2016] Mihai Chirilov, despre TIFF la început, la 15 ani și alegerile dintre

Am stat de vorbă cu Mihai Chirilov, directorul artistic al TIFF, despre cum a crescut festivalul în 15 ani, despre…

Mergem înainte

În ultimii 10 ani mi‑am pierdut familia, echilibrul și motivația. De atunci, reconstruiesc puzzle‑ul și adaug…

Mici Victorii Civice: Şcoala tuturor

Un director a transformat o școală dintr-o comunitate săracă într-un loc unde copiii vin de drag.