Adrian Despot: Liber sau așa ceva

Din cei 42 de ani ai lui, Adrian Despot e pe scenă de 24. Dar abia în ultimii ani s-a obișnuit cu rolul și responsabilitatea de star.

O fi Adrian Despot cel mai în vogă star rock din România, dar asta nu înseamnă că are bioritmul unui rocker tipic, cu turnee interminabile și afterparty-uri zgomotoase. Când îl vezi la 10 dimineața pe la Operă, lăsându-și mașina pe avarii cât timp se grăbește să-și ia „cel mai bun cappuccino din București” de la Two Minutes Coffee Shop, să știi că e trezit de la șapte. Și nu pentru că nu i-ar plăcea somnul. Dar cei doi copii ai lui, Toma și Maia, au nevoie de „șuturi în fund” ca să se trezească, apoi trebuie convinși să mănânce și apoi, pentru că e frig și le e lene, trebuie duși cu mașina o parte din drumul spre școală.

Cappuccinoul nu e prima cafea pe ziua de azi și, în timp ce se înregimentează în traficul de pe Splaiul Unirii, Despot își ia și a nu-știu-câta doză de nicotină dintr-un IQOS. N-o să auzi prea des radio în Mazda lui de familie, cu un sticker sclipicios în formă de inimă, lipit de Maia pe bord. În dimineața asta de marți ascultă Wussy, niște indie-rockers din Ohio, iar solista se tânguie, fără pic de legătură cu Bucureștiul zgomotos și împiedicat.

O fi el star în primul rând ca frontman al trupei Vița de Vie, dar azi – și mâine și în mare parte din timpul lui – nu se ocupă de cântat și compus. Azi e producător, mâine are o emisiune la radio, iar anul trecut, câteva luni bune, a fost la ProTV în primetime, unul dintre jurații de la Vocea României. Cine nu-l cunoștea până atunci – cine nu-l cunoștea până atunci? – l-a văzut acolo pe Adrian Despot cel serios, profesionist, colegial, pe Adrian Despot cel cumpănit, pasionat, autentic, pe Adrian Despot cel matur.

Dar n-a fost mereu așa.

_

S-a născut la Felnac (pune accentul pe litera e), în județul Arad, dar asta nu-l face mai puțin bucureștean. Familia lui, o profesoară și un inginer, a venit la București când el avea doar un an. Au locuit pe lângă Cercul Militar într-un demisol, până când el a ajuns în clasa a II-a, apoi s-au mutat lângă Gara de Nord, unde Adrian s-a bucurat de copilărie, cu gașcă, cu jocuri, cu făcut tâmpenii. Vacanțele la bunici erau și alea cu destule tâmpenii, cu tras cu cornete și sărit pe geam la joacă când era ora de somn.

Mitologia starului Adrian Despot începe prin ’84, când avea vreo opt ani, și l-a trimis mama, profesoară de engleză, să recite o poezie patriotică la Televiziune. Rotițele se puseseră în mișcare cu ani de zile mai devreme, când mama lui fusese sfătuită de familie să renunțe la visul de a deveni actriță și se dusese la facultatea de filologie. „A rămas toată viața cu frustrarea că nu s-a făcut actriță”, spune el. „În schimb, devenind profesoară și-a împlinit rolul. Pentru că e cea mai bună și cea mai iubită profesoară de care eu am auzit ever.”

Dar „teacher”, cum o știu generațiile de foști elevi, a ajuns totuși să scrie texte pentru cântece de muzică ușoară, unele compuse de Marius Țeicu, și l-a împins pe fiul ei să devină artist. Deși Adrian ura să fie forțat să performeze în fața prietenilor familiei, mama a încercat să-l motiveze să învețe chitară clasică spunându-i că fetele vor cădea pe spate. N-a fost așa, iar chitara a ajuns în cui. Până într-o zi, în clasa a VIII-a, când un prieten i-a arătat că instrumentul putea fi folosit și pentru altele în afară de Bach.

De exemplu, pentru Sex Pistols.

După ce chitara clasică s-a dovedit un chin, printr-a VII-a a început să asculte o grămadă de chitare electrice, în special ale formațiilor rock românești, Phoenix, Celelalte Cuvinte, dar și Beatles sau Pink Floyd. Se închidea cu orele în camera lui, ascultând la un dublu casetofon care e și acum în bucătăria socrilor, la magnetofonul tatălui sau la pick-up. Iar când ieșea din cameră, ieșea cu muzică cu tot: mai întâi la un mini-radio portabil Ric, cu o singură cască, apoi la walkman.

Mama i-a mai dat un brânci hotărâtor, atunci când l-a trimis, în 1994, la primul talent show din istoria României. Erau ani în care Televiziunea Română își trăia încă monopolul și influența imensă asupra audiențelor. Așa că Școala Vedetelor, o emisiune în care adolescenți ca Nadine, Călin Goia (solistul Voltaj), Mălina Olinescu și Adrian Despot cântau și dansau avea audiențe imense, iar spectacolele lor umpleau săli și piețe la festivalurile momentului, Mamaia și Cerbul de Aur.

Despot spune că celebritatea l-a luat pe nepregătite. Venit din adolescență, cu angoasele unui rocker neînțeles, când toată lumea a început să-l recunoască pe stradă a „reacționat ca în cărțile de psihologie”. Spune că n-a fost departe de un scenariu ca „lovit de faimă, devine alcoolic, dependent de droguri și moare tânăr”. După revelionul ’94-’95, când TVR a difuzat prima ediție a Școlii Vedetelor, camera în care asculta muzică s-a umplut cu milioane de oameni care știau cine e. „M-am simțit îngrozitor doi ani de zile. Ai mei nu mă vedeau că sunt total la pământ.” Alți cinci ani s-a resimțit după șocul inițial, și nimeni din jur nu a încercat să stea de vorbă cu el, ca să-l ajute pe „prostul ăla care nu vorbea cu nimeni”.

(Azi și-ar dori să se poată întoarce în trecut, să se bucure de ce avea.)

Printre altele, la emisiune ura chestiile pe care le cânta. În primul episod, îmbrăcat în cowboy, cu părul lung și lins, cu perciuni lungi, dansând dezlânat, a cântat o versiune a unuia din marile hituri ale acelui an, Cotton Eye Joe. Și, fără ca el să înțeleagă de ce, publicul era în extaz atunci când Nadine cânta și dansa în fuste minuscule sau când el făcea playback la chitară și microfon. În mitologia starului însă, a fost un moment decisiv. Titus Munteanu, creatorul și regizorul emisiunii, l-a văzut nefericit și l-a îndemnat să-și compună propriile piese. Despot descrie într-un interviu experiența spirituală pe care a avut-o când a cântat pentru prima dată ceva compus de el. Era la Târgu Mureș, în 1995, și își aduce aminte că, în timp ce cânta, a simțit că iese din propriul corp și se vede din afară. „A fost prima dată!”, spune și adaugă că era clean. În anul următor a fost primul care a părăsit Școala Vedetelor.

Pe atunci începuse să-și petreacă viața într-o cârciumă fără firmă, căreia i se spunea La Șacali. Era casa unui om unde se bea, se fuma, se asculta Sade și Sting, unde Adrian juca bridge și unde i-a cunoscut, printre alții, pe idolii lui de la trupa Timpuri Noi. Basistul de atunci al clasicilor alternativului românesc a fost cel care l-a trimis să se întâlnească cu doi oameni care voiau să-și facă trupă și aveau nevoie de vocalist.

Avea 20 de ani, iar Sorin Dănescu și Sorin Tănase, erau mai în vârstă cu o decadă. L-au luat în trupa lor care nu avea nici măcar nume. Mitologia spune că, în 1996, înregistrau în studioul producătorului Adrian Ordean, când acesta a răspuns iritat unei întrebări de genul „cine sunt ăștia, bă, Sarmalele Reci?” cu un „nu, bă, sunt Vița de Vie”.

_

În timp ce conduce pe Splai, cu soarele în față, Despot își pune o pereche de aviators. Merge la un studio al unui prieten ca să „tragă” tobele unui nou single al trupei The Kryptonite Sparks, pe care o produce. Pielea tocită a volanului s-a desprins într-un loc, o icoană pare aruncată în buzunarul portierei din dreapta, în boxe e tot indie american. Până ajunge pe la Traian cappuccinoul s-a răcit, dar îl ia cu el când se dă jos din mașină, chiar dacă trebuie să care câteva case-uri cu microfoane și cabluri. Portarul curții unde e studioul, care nu l-a lăsat mai devreme să parcheze, îi zâmbește servil: „Să nu vă supărați domnu’ Adi!”. Îi zâmbește și el și-l liniștește.

Să fii producător înseamnă să asculți și să intuiești ce e bun din ceea ce asculți. Apoi să pui „în pagină”. Înseamnă să-l ajuți pe muzicianul care nu e suficient de explicit și nu reușește să transmită ce are în cap atunci când compune. Adrian Despot, pe care îl recunoaște din nou toată lumea pe stradă după ce a devenit jurat și „antrenor” la Vocea României, spune că e în primul rând producător și compozitor. E mândru de The Kryptonite Sparks pentru că sunt profesioniști și dedicați muzicii pe care o fac. Dar în studioul de la Traian nu-i menajează. I-a chemat la 10 dimineața, făcându-i pe ei să se adapteze la ritmul lui de lucru. „La început au venit la 10:45, apoi la 10:30…” și, în timp ce montează microfoane în jurul setului de tobe, îi zorește „hai, hai” să se apuce și ei de treabă.

E într-un hanorac negru și pantaloni gri, cu turul lăsat, și adidași înalți, galbeni. Apoi renunță la hanorac și rămâne într-un tricou negru cu Fenomental, cu gulerul tăiat cu foarfeca. Fenomental a fost al doilea dintre cele nouă albume Vița de Vie, despre care spune adesea în interviuri că, după ce au numărat un milion de exemplare vândute din el, le-au pierdut șirul. E albumul lor emblemă, care i-a făcut cunoscuți și i-a individualizat ca stil. A fost lansat în 1999, conține cea mai cunoscută piesă a formației, Basul și cu toba mare, și a marcat o generație de rockeri pentru care Iris suna deja învechit, iar Vama Veche, prea lălăit. Inițial, au lansat albumul doar sub formă de casetă audio, iar coperta verde cu alb, care imita o cutie de medicamente, a devenit unul dintre cele mai recognoscibile obiecte ale sfârșitului anilor ’90.

Cât „kryptoniții” se mai agită cu descărcatul de echipamente, se așază pe unicul scaun din studio și se uită imperturbabil la setul de tobe din fața lui. E singur, înconjurat de agitație, de cabluri, prelungitoare, extinctoare, chitare în huse, un aspirator, lămpi, un air freshner, o poză alb-negru cu un nud, un amplificator de chitară Marshall 1960, dar el trage din IQOS fără să audă și fără să vadă nimic. Pare că e unul din puținele momente de pauză, în care își dă voie să uite că toți vor ceva de la el: jurnaliștii, trupele pe care le produce, brandurile pe care le reprezintă. (A apărut de-a lungul timpului în reclame la bere, e ambasadorul unei campanii de promovare a whisky-ului single malt, promovează Nokia și Audio-Technica, iar împreună cu întreaga formație au parteneriat cu IQOS.)

Când zumzetul discuției ajunge în sfârșit la el – cine e de vină că a uitat acasă fusul tobelor, cine a sunat cu o seară înainte, cine n-a răspuns la telefon – le cere să înceteze. „Relația se discută în privat, off-session.”

„Oricum urăsc fusul, by default”, mai spune, și nimeni nu mai adaugă nimic.

Se apucă de înregistrat tobele noului single, toboșarul bate de mai multe ori piesa de la un capăt la altul, Despot merge lângă pupitru ca să asculte rezultatul, rotește un buton, dă din cap mulțumit. „Asta e clasică, e bine.”

După un an la o facultate particulară unde ar fi trebuit să urmeze o specializare în music-hall dar care până la urmă s-a transformat în teatru (iar el, după ce se îmbrăcase în cowboy, marinar și cioban la Școala Vedetelor jurase să nu mai joace niciun rol), Despot s-a pregătit și a intrat la Conservator, la secția de pedagogie. Apoi a fost un an la Köln, la SAE, un institut internațional care pregătește oameni de show-business.

Asta îl face azi să-i aprecieze pe cei „cu carte”, precum kryptoniții, care au studiat în Marea Britanie și Italia, și să aibă argumente în plus atunci când jurizează tineri în talent show-uri. Dacă felul lui de a fi nu era cunoscut publicului înainte de 2008, stilul serios, sever și no bullshit pe care l-a afișat în timp ce era în juriul de la talent show-ul Megastar de la Prima TV e încă cel care persistă în legătură cu el. La Megastar, unul dintre concurenți a fost Andrei Găluț, un rocker din Arad care emitea pasiune pentru muzica pe care o cânta, așa că nu se putea să nu câștige. Într-una dintre etape, Găluț, într-o geacă de piele, a cântat Unforgiven II, de la Metallica. Despot, mai durduliu ca azi, cu țepi și cioc, i-a făcut o odă: „Teoria mea despre ce înseamnă muzică într-un concurs: este ca și cum voi patru ați fi pe un bloc și este concurs «cine ajunge primul. Florin o ia pe scări, Octavian se duce cu liftul, tu te arunci în cap. Tu ajungi primul. Da, așa văd muzica. Muzica este o luptă, exagerez, pe viață și pe moarte între melodie și interpret. Și mori cu ea de gât. Și asta ai făcut tu acuma și apreciez 100%.” Apoi i-a zis: „Felicitări, m-am emoționat” și a încheiat cu un urlet: „Hell, yeah!”

Găluț a câștigat finala emisiunii și a început o carieră muzicală.

La imaginea lui Despot de monstru care mănâncă reporteri la micul dejun a contribuit și un interviu de un minut, din același an. La un concert ale cărui încasări urmau să fie donate, Despot a fost intervievat pentru Music Channel. Reportera a râs fără motiv, i-a spus că e amețită, apoi a reluat întrebările, probabil convinsă că scăpările îi vor fi tăiate la montaj. Despot a făcut gesturi de nedumerire către cameră, dar a continuat să-i răspundă politicos.

„Câte trupe sau… câte artiști? Câte trupe sau câți artiști sunteți în seara asta?”

Lui Despot, care tocmai numise cele trei trupe, mai întâi i s-a părut că nu aude bine, s-a întors cu urechea stângă către ea și cu fața către cameră.

„Noi?”

„Câți cântați pe scenă?”, a mai încercat o dată ea.

„Cum ați angajat-o?”, l-a întrebat el pe operator, apoi s-a întors către reporteră, care lăsase microfonul jos.

„Scuze, haide, interviu cu mine te rog”, i-a spus el hotărât, ridicându-i mâna în care ținea microfonul.

„Tocmai ți-am enumerat acum trei secunde că cântă… că a cântat Andrei de la Megastar cu formația Habar, Paraziții și Vița de Vie”, a spus Despot, numărând pe degete, fără să o lasă să intervină. „Următoarea întrebare e câte trupe cântă?”

„Da”, a zis ea.

„Trei, în pula mea!”

Era 2008 și răspunsul lui a devenit poate primul viral din România.

_

Vița de Vie au un studio de înregistrări – VdV music studio – cu scule în care au investit serios de-a lungul anilor, astfel încât acum produce bani. La început de 2018, însă, își caută un loc nou unde să-l mute, și ăsta e motivul pentru care tobele kryptoniților au ajuns să fie trase în studioul din Traian al unui prieten. Și Despot și Pupe (Sorin Tănase, toboșarul Viței), își folosesc experiența de peste 20 de ani în muzică, lucrând ca producători.

Pupe e cu 10 ani mai mare ca Despot, dar spune că nu a simțit niciodată anii ăștia ca un plus în favoarea lui. Încă de când au pus bazele Viței, au fost mereu egali, și Despot nu a fost tratat ca „puștiul care trebuia să asculte de cei mari”. Talentul de compozitor al lui Adrian a existat încă de la începuturile formației, spune Pupe. „Ascultă mult, știe să discearnă. Sita lui, prin care trece muzica, este foarte bine țesută.”

Cosmin Lupu, vocalistul trupei Days of Confusion, îl știe pe Despot din 2007, când a colaborat cu Vița de Vie, atunci când aceștia aveau nevoie de un chitarist în plus la o piesă. Avea o imagine formată despre el: „Bă, Adrian e un figurant din ăsta de nu-i ajungi la nas”.

„Pe naiba, nu-i așa”, a înțeles el rapid. „Toată lumea are senzația că e super mofturos așa, și greu de ajuns la el. Nu e.”

Days of Confusion au înregistrat mare parte din muzica lor la studioul VdV, cu Despot în scaunul de producător. Lupu spune despre el că e un „compozitor foarte bun și un inginer de sunet și un producător foarte bun” și că dacă vrei să știi ceva despre chitare, Despot e partenerul potrivit de discuție.

Despot a dus și la Vocea României ceva din spontaneitatea lui, dar și urechea antrenată a producătorului, care de multe ori ascultă prestațiile concurenților cu ochii închiși, semn că se bucură de muzică. Apariția lui pe al patrulea fotoliu al Vocii, în locul lui Marius Moga, a fost primită cu entuziasm pe net. Mulți au spus că el e cel care lipsea de acolo. Pentru una dintre emisiuni a intrat la metrou, „într-o ilegalitate 100%”, cu echipa de interpreți pe care îi antrena, și au cântat We Will Rock You și spune că nu ar fi făcut asta cu Vița de Vie. „Ca producător poți să treci niște bariere pe care nu le poți încălca când vine vorba de muzica ta”, spune el. #teamDespot, singura dintre cele patru care are o pagină de Facebook, are o imagine mai relaxată decât Vița de Vie. De exemplu, și-au făcut un logo care, în loc de cele două degete ridicate în formă de V ale Vocii, are trei degete ridicate, aluzie la acel „trei” care l-a înfipt pe Despot în conștiința publică.

El spune că pentru un om pasionat de producție muzicală, așa cum se consideră, Vocea României e o doză-șoc de învățare. „Am învățat în două luni de zile cât altfel aș fi învățat în șase ani. De la cum se comunică cu oamenii, cum se produc momentele, ce ai câștigat azi, cum faci să câștigi și data viitoare, cum crești?” Faptul că reprezentanta echipei lui, Andrada Crețu, nu a câștigat finala, spune însă un lucru important despre cum se raportează Despot la industria muzicală mainstream din România. Pe scurt, o urăște.

„Una dintre frustrările mele este că trăim într-o cultură copy-paste, muzical vorbind”, spune el. „Pentru a reuși ca artist nou pe piață, originalitatea este prima piatră de moară la care trebuie să renunțe. Este un paradox. Pentru a reuși, ce trebuie să facă este să aplice rețeta anterioară, care a avut succes. Din cauza asta, majoritatea artiștilor difuzați de radiourile comerciale pot să fie același din punctul meu de vedere. Melodiile sunt la fel, vocile sunt la fel, sunt orchestrate la fel, trase la fel. Fiecare artist e băgat instantaneu într-o cutiuță cu eticheta unui artist de afară.”

Și atunci, un om care se remarcă într-o emisiune ca Vocea României riscă să intre în malaxor și să fie transformat imediat într-un „produs care să fie cât mai în pas cu tendințele. Și toată originalitatea lui dispare”. Soluția lui cu Andrada, care a reprezentat #teamDespot în finală, a fost să înceapă încă din timpul emisiunii să-i formeze identitatea artistică. „Speram să funcționeze. Am zis că e 2017 și am zis că trebuie muzică nouă.” În emisiune ea a cântat piese rock reinterpretate și reorchestrate, cu mult pian, cu nerv, iar convingerea lui Despot este că o așteaptă o carieră.

Spre deosebire de gusturile mainstream sau comercial, cum vrei să le zici, muzicianul Adrian Despot e mereu în căutare de ceva nou. „Dacă nu există muzică nouă fac implozie. Eu sunt dependent de muzică nouă și de artiști noi și vreau ca și pe piața asta căcăcioasă a noastră, câtă e, să văd artiști noi.” De aceea încearcă să găsească și să promoveze voci noi prin toate mijloacele. Inclusiv la radio RockFM, unde în fiecare miercuri seară, de la nouă la 10, face emisiunea Playground împreună cu bunul lui prieten Răzvan Rădulescu (Hefe) de la formația Coma.

Cei doi își pun muzică unul altuia, râd, se tachinează, invită muzicieni noi și vechi să vorbească, dau cadou invitații la concerte și fac toate astea cu relaxarea unora care nu doar că au experiența live-ului, dar se și cunosc foarte bine. Relaxarea lor vine, în parte, din experiență. Dar ea mai are un motiv: miza e destul de mică. Despot și Hefe sunt doi apostoli ai alternativului la un radio care, 23 de ore pe zi, dă rock clasic. Mai mult, potrivit unui studiu de audiență pentru ultima parte a lui 2017, din cei 11,7 milioane de oameni care ascultă radio în România, Rock FM e ascultat de 270.000, adică de 1,2%.

Chiar și solistul Adrian Despot pare să se adreseze unui micro-public. Pe YouTube, Vița de Vie are câteva zeci de mii de abonați, în timp ce INNA (care a scris pe Facebook că susține #teamDespot) are câteva milioane. În același timp, toate versiunile Basul și cu toba mare de pe YouTube au reușit să adune, în ani de zile, la fel de multe vizualizări câte face un clip INNA în câteva zile.

Despot vede și altfel de diferențe între publicuri, în afară de cifre. Spune despre majoritatea publicului de la Vocea României, de exemplu, că nu e un public consumator activ de muzică, ci mai degrabă consumator de divertisment muzical de televiziune. Nu sunt oamenii care vin la festivaluri, cumpără bilete la concerte, cumpără muzică și merchandise. „Nu e publicul căruia mă adresez în mod normal prin ceea ce fac cu Vița de Vie și cu celelalte trupe pe care le produc.”

Cu lecția învățată de la Vocea României 2017, când publicul a votat reprezentanta echipei lui Smiley, Despot se întreabă ce strategie să aibă anul ăsta. Să-și urmeze instinctele muzicale, care nu l-au dus la victorie în 2017, dar care l-au ajutat s-o găsească și s-o formeze pe Andrada sau, cunoscând sistemul și publicul, să încerce să câștige oferindu-i acestuia ceea ce își dorește?

„Așa cum mă cunosc, o să merg pe prima variantă, dar…” Are un gând care se ridică peste strategii mărunte, peste tendințe, un gând care vine dintr-o imagine mai largă asupra culturii: „În momentele de maximă opresiune politică, se pare că arta devine extrem de efervescentă. Toate barierele care ți se pun îți deschid alte orizonturi și te fac să gândești sub presiune. Iar gânditul sub presiune este foarte neconvențional și foarte deschizător. Poate chestia asta o să mă facă să găsesc o metodă prin care să înving sistemul din toate punctele de vedere. Adică să reușesc să câștig Vocea României, dar pornind de la premisele mele.”

_

Într-o zi din ianuarie 2018, Despot și-a făcut un nou tatuaj. Își aduce aminte că primul pe care și l-a bătut, cu mulți ani în urmă, l-a făcut să se simtă extraordinar. Acum și-a acoperit un model tribal de pe umărul stâng, de care se plictisise, pe care și-l făcuse când era „mic și prost”, cu niște trandafiri. Dar a mers să se tatueze abia după o ședință de familie. Adrian și Lisa, soția lui, sunt împreună din liceu, iar copiii lor, Toma și Maia, au 13, respectiv 11 ani. Familia lor e o democrație, în care toate se discută în „consiliu”, inclusiv un tatuaj nou sau posibilitatea ca el să devină jurat la Voce. (Când i s-a propus asta, „consiliul” a fost în extaz.) Și Toma și Maia au făcut lecții de pian dar, spre dezamăgirea tatălui lor, au renunțat. Toma a mai făcut chitară cu Cosmin Lupu, dar a renunțat și, recent, a reînceput lecțiile cu colegul de trupă al tatălui, chitaristul Cezar Popescu.

Atunci când Adrian creștea, parentingul nu era un concept cunoscut în societatea românească dată peste cap de capitalism, libertate, show-business – toate imitând Vestul. „Creșteam ca brusturii și mâncam orice”, spune el, și nu e greu să simți amestecul de regret cu mândrie pentru că lucrurile au stat așa. Nu-i greu să găsești în versurile Viței de Vie (ca și în interviurile lui) „pământul” și „sufletul” și „norii”, dar parcă mai ales „copilul”: „Un copil striga pământul / Însă vorba i-o lua vântul / Și fugea cu ea, aiurea, printre nori” sau „Zbor în lumină / Zbor către asfințit / Ia-mă de mână, sunt un copil / Îmbătrânit” sau „Sunt copilul de rând care-i vede pe toți râzând, / El așteaptă o fată desculță cu ochi în lacrimi”.

Spune despre tatăl lui că, deși i-a influențat dezvoltarea, nu a participat activ la educația lui și nici la maturizarea lui emoțională. „El e prezent în casă dar… I don’t know. Unii oameni poate nu știu să se comporte cu copiii, I don’t know.” A povestit relativ amuzat într-un interviu cum, pentru tatăl lui, recunoașterea că fiul a reușit în viață a venit abia în urmă cu câțiva ani. Într-o zi tatăl făcea integrame și a descoperit că numele producătorului și compozitorului pe care trebuia să-l completeze era „Adrian Despot”.

Despot nu-și dă voie să cadă în păcatul neimplicării în viața propriilor copii: „Primul lucru care îmi vine în minte când mă gândesc la copii este o mare dragoste”, spune el. „Dragostea asta e destul de riscantă pentru că ea te poate păcăli și te poate face să consideri că ea ține loc de tot. «Îi iubesc, [și] dacă lipsesc zece zile de acasă sau nu știu ce fac, nu contează, pentru că îi iubesc.» Nu-i așa.”

Pupe, toboșarul Viței, spune că un moment în care s-au schimbat multe în dinamica trupei a fost cel în care „Vița a rămas pentru prima dată însărcinată”. Despot a fost primul dintre ei care a devenit tată, iar această responsabilitate l-a făcut să se maturizeze, inclusiv din punct de vedere artistic. „Nu mai avea timp de experimentat și i-a crescut eficacitatea.”

_

Pe 30 octombrie 2015, Despot urma să cânte o piesă împreună cu trupa Goodbye to Gravity (GtG), care își lansa al doilea album în clubul Colectiv. Cezar Popescu, chitaristul Viței, a fost și el acolo. Andrei Găluț, câștigătorul Megastar, se alăturase în 2011 membrilor trupei Thunderstorm și împreună formaseră GtG. Concertul a fost însă întrerupt de incendiul care a ucis 64 de tineri – printre care și pe membrii GtG, cu excepția lui Găluț – și a provocat în România o mișcare de redeșteptare socio-politică.

Popescu a suferit arsuri de gradul trei, dar a dus răniți cu mașina la spital. Despot a fost încadrat de presă în categoria eroilor care au salvat oameni. Cântase în Colectiv de câteva ori, inclusiv cu GtG, și a scris în declarația dată Poliției că era pe canapea, în spatele panoului care separa scena de backstage, când buretele a luat foc. Și-a luat hainele și a fugit spre ieșire, a căzut, a fost acoperit de alți oameni căzuți, a reușit să iasă după ce a reușit să-și elibereze picioarele, a tras după el o fată. Atât.

Dar n-a fost doar atât. Afară, după câteva minute în care a încercat să-și revină, a văzut „câmpul de luptă.” „Era ceva îngrozitor”, a spus într-un interviu. Cu o privire hăituită, murdar de funingine pe față, a cărat răniți și a încercat să ajute cât de mult a putut. Și spune că lumea lui s-a schimbat definitiv atunci. „Există «pre Colectiv» și «post Colectiv». La noi s-a schimbat viziunea asupra vieții și [a venit] conștientizarea faptului că ea se poate opri oricând.”

„Adică da, aveam prieteni foarte buni. Dar după Colectiv vedeam totul amplificat. Prietenia, sentimentele lor și recunoștința noastră pentru că acei oameni existau în viața noastră a crescut. Asta e valabil și pentru cercul nostru. Am început să ne apreciem unii pe ceilalți. Și să ne bucurăm unii de ceilalți. Vorbesc de trupă, de prieteni, de familii.” La începutul lui 2018, Despot l-a revăzut pentru prima dată pe Găluț, cu care până atunci mai schimbase mesaje. S-au strâns acasă la Lupu mai mulți prieteni care au fost în Colectiv: el, Găluț, Popescu (care cântă și cu Vița și cu Days of Confusion) și Andrei Zamfir, basistul de la Days. „Am povestit, ne-am amintit de diverse chestii, mai bune, mai rele…”, spune Despot. „M-am bucurat că l-am văzut.” Fiind cel mai cunoscut dintre cei care au fost în Colectiv și având și aura de seriozitate, Despot a fost chemat și la Cotroceni, la sfătuiri cu președintele, dar atingerea lui de lumea politică s-a oprit acolo, deși au existat partide care au încercat să-l recruteze.

Deși era marcat de ceea ce trăise, Despot a onorat un angajament pe care și-l luase cu câteva luni înainte și, la câteva zile după Colectiv, a mers să vorbească în fața unor studenți, la Sibiu. Acolo i-a mulțumit soției lui că l-a însoțit, într-un moment în care simțea nevoia să-i aibă lângă el pe oamenii apropiați. Printre altele, le-a spus studenților că e un om care nu și-a dorit succesul. „Deși succesul e o chestie individuală, nu putem trăi pe o insulă izolată, acoperindu-ne cu succesul nostru. Avem nevoie de oameni în jurul nostru cu care să colaborăm, pe umărul cărora să plângem sau împreună cu care să râdem.”

Faptul că a mers la Sibiu e semnificativ pentru schimbarea post-Colectiv. Pentru că, printre altele, a înțeles că nu-l mai reprezintă doar pe omul Adrian Despot și atât, ci are asupra lui mii de ochi de tineri care îl iau drept exemplu. Ulterior a participat la protestele de stradă care au dus la căderea guvernului Ponta. Și înainte avea grijă să meargă la vot cu întreaga familie, iar acum, la peste doi ani după incendiul despre care a spus că a fost „un mare lanț de lipsă de responsabilitate”, încă iese în stradă atunci când există mobilizări mari, pentru că se simte responsabil. Dar nu e militant – singurul mod în care arată asta pe net este câte-un selfie de la proteste, în care spune, de exemplu, că ninge frumos la Universitate.

Există un motiv pentru care nu cheamă explicit oamenii la proteste. Iar când vorbește despre asta face pauze mari în care pare să cântărească bine ce zice. Sau poate, de fapt, își temperează emoțiile. Se învinovățește și acum pentru faptul că înainte de concertul Goodbye to Gravity a postat pe Facebook un îndemn direct ca lumea să vină în Colectiv. Și nu știe dacă o să poată trece peste asta. „Eu din seara aia trăiesc și cu procesul ăsta de conștiință. Că dacă există un om care mi-a citit mie postarea și a venit din cauza postării mele acolo și nu mai este… Fuck!”

E responsabilitatea legată de viitor și de copii? Sigur că e. Deși recunoaște că a cochetat cu gândul de a pleca din țară, n-a făcut-o. „Nu știu dacă nu am avut coaiele necesare sau din ce motiv nu am plecat.” Despot vrea ca Toma și Maia să rămână „și să fie niște oameni fericiți în țara asta. Dar la modul în care arată lucrurile în momentul ăsta, lucrul ăsta e din ce în ce mai greu de atins”.

Nu-l apucă blazarea? Sigur că-l apucă, dar simte că e nevoie să păstreze o doză de pozitivism, tocmai datorită responsabilității pe care o are. „Eu trebuie să fac oamenii să reacționeze în mod constructiv la ce se întâmplă.”

Îl sperie ce se întâmplă în România? Îl îngrozește. Cel mai rău îl sperie lipsa de perspectivă. „Cei mai mulți nu au posibilitatea să vadă de sus, să vadă imaginea mare. Ei văd doar acolo, mic, și atât. Ce mă îngrozește la modul ăsta de a gândi, care se regăsește și la Coaliția pentru Familie sau la neo-legionarismul ăsta, e că de fiecare dată vina pentru dezastrul pe care îl trăim se pune ba pe seama homosexualilor, ba a evreilor, ba a ungurilor, ba a masonilor. Iar ăsta e fix praf în ochi pe care îl aruncă exact ăia care ne fut sistematic în cur și din cauza cărora trăim dezastrul ăsta. Dar exact ăia. Și anume politicienii.”

În ianuarie, când PSD se pregătea să instaleze al treilea guvern de la alegeri încoace și lumea început să facă glume cu schimbarea deasă a guvernelor, a apărut un meme cu fotografia lui, și un text simplu: „Câți premieri a dat PSD?”. I-a dat share și Despot și i-a adăugat hashtagul #20ianuarie, ziua în care era anunțat un protest de dimensiuni mari în Piața Universității.

Dar în versurile Viței de Vie de pe albumul Șase (+), lansat în 2016, e greu să găsești conotații protestatare. Despot nu e un activist și își ține separată arta de civism. Spune că energiile negative pe care le acumulează se transformă în furie pe care n-o poate gestiona. „Mor, mă sufoc. Este îngrozitor ce efect îmi produce furia pe clasa politică.” Așa că alege să-și exprime păreri personale doar pe net, nu și în muzică.

Gestul muzical făcut de Vița de Vie în legătură cu Colectiv a fost să cânte, împreună cu Days of Confusion, un cover după The Day We Die al trupei Goodbye to Gravity. În rest, Despot spune că acum e într-o perioadă în care, pentru a compune, are nevoie de solitudine, mai ales că are un album de terminat, Șase/șase, compus din Șase (+) și Șase (-).

După o zi în care a fost producător, compozitor, poate a fost la sală, la radio sau poate a fost la repetiții sau la filmări, serile le petrece în familie. Dacă a doua zi are concert, poate o să mai treacă, mental, prin pregătiri. Iar dacă nu o să poată adormi, o să încerce propria lui versiune de liniștire mentală. Numai că, în loc de câmpii verzi sau valuri, el o să-și imagineze că e în studio. Pasiunea lui sunt preamplificatoarele de microfon și microfoanele. Le caută pe net, le cumpără compulsiv, le ține acasă și le cară unde are nevoie de ele. Așa că în nopțile fără somn se imaginează cum începe să strângă cablul de chitară, pune chitara în stativ, ia stativul de microfon, îl deschide. „Ce microfon alegem astăzi? Un condensator, un dinamic?” Îl ia, îl pune în nucă și adoarme.

_

Într-o joi din februarie Vița de Vie au programat un concert în Hard Rock Cafe. Cei trei tehnicieni au descărcat echipamentul pentru concert încă de la șapte dimineața, iar cei cinci membri ai formației au început probele de sunet la nouă. La Vița de Vie pregătirile, logistica, angajamentele, punctualitatea sunt toate respectate.

„Pentru că iubim muzica atât de mult, vrem ca atunci când o prestăm să fim în cea mai bună formă a noastră și să fim în maximum de competențe”, spune Despot. „Chestia asta nu se poate face decât cu un program foarte strict. Atât de studiu, cât și de repetiții. Și atunci, de voie, de nevoie, ne-am sudat în jurul acestui concept de armată. Cine nu a putut să facă față s-a autoexclus, practic, de-a lungul timpului.”

În primăvara lui 2012, Sorin Dănescu, unul dintre membrii fondatori ai Viței, a plecat, și Despot a preluat managementul trupei. El spune că a fost un moment complicat. „Sunt și am fost totdeauna imaginea trupei dar nu eram cel mai comunicativ om de pe pământ. Am și eu problemuțele mele. Din copilărie, I don’t know. Îmi convenea la nebunie că nu trebuia să vorbesc eu cu organizatorii.” Dintre toate momentele de maturizare din viața lui, despre ăsta spune că a fost un „sfârșit al copilăriei”.

Exactitatea militărească a trupei nu exclude însă democrația. Pupe spune că Adrian nu e un despot, chiar dacă e un lider evident. „Fiecare își aduce contribuția lui. Dacă Adrian se opune nu se insistă. Normal că fără supărare și fără orgolii, cedăm. Și atunci lucrurile merg clar și lin și fără certuri.” Când au plecat membri ai formației și a trebuit să-și recruteze colegi, au căutat oameni care să le semene. „La chitariști, când l-am ales pe Cezar, au fost peste 30 de concurenți. Mulți s-au eliminat prin nivelul slab. Mai greu a fost când a trebuit să alegem în final, printre cei buni”, spune Pupe. „A durat săptămâni până ne-am hotărât. Trebuia să ne dăm seama dacă intră în familie, cu F mare”, adaugă el, care e cu 23 de ani mai în vârstă decât cel mai nou membru al formației, Mihai Ardelean, de la clape.

Pentru un copil al anilor ’90, Hard Rock Cafe e un templu al rockului. Fotografii, chitare, autografe, accesorii, lămpi făcute din tobe, toate sunt icoane pentru cei care cred în sfinții Hetfield, Cobain și Slash. „Noi beam bere când eram în clasa a VIII-a pentru că pe chitara lui Hetfield de la Metallica scria «More beer!»”, spune Despot. „Și nouă nu ne plăcea berea, era oribilă, era amară, dar [dacă] așa a zis Hetfield, să facem așa. N-am știut că este marketing, că este divertisment, pentru mine era real as daylight.” Îi place să spună că ceea ce este și compune azi se datorează acestor oameni, care i-au fost și cei mai buni profesori.

„Eu sunt un copil crescut de mamă. Muzica pentru mine a fost refugiul lipsurilor mele. Lipsei prietenilor, lipsei tatălui, orice. Muzica a fost locul în care am ajuns, ea mi s-a deschis ca o copertă cu versuri, iar eu am început să fac terapie prin muzică. Unul dintre primii mei terapeuți a fost Chris Cornell. De-aia zic că relația mea cu muzica este patologică.”

Pe stâlpul din dreapta scenei e o fotografie cu Chris Cornell, sub o chitară Fender Stratocaster semnată de toți membrii Soundgarden. Cornell s-a sinucis anul trecut, iar reacția lui Despot, un mesaj pe Facebook, a fost de o durere venită din rărunchi: „La fel ca măgarul care merge înainte cu un morcov agățat în fața ochilor lui, așa și eu, am mers înainte agățând muzica și versurile tale în fața ochilor mei. Te urăsc și te iubesc, te fut în gură și plâng de azi dimineață că nu te mai am aici, pe pământ, lângă mine”.

Cu o oră înaintea concertului, pe treptele din fața scenei s-au așezat și își fac selfie-uri câteva fete născute, probabil, pe când se lansa Fenomental. Muzica Viței a strâns mereu și strânge și acum la concerte elevi și studenți care sar și se împing în fața scenei, iar publicul fidel, pe măsură ce înaintează în vârstă, migrează spre în spate. În seara asta sunt mulți adolescenți și studenți în public, ceva mai puțini oameni de 30 de ani și doar câțiva peste 40 de ani.

Fix la ora programată, patru membri ai Viței de Vie intră pe scenă și sunt întâmpinați de aplauze. Câteva secunde mai târziu intră și Despot, și se lasă cu chiuituri și urale.

„Yo! Bună seara, Hard Rock Cafe, bună seara, București!” strigă el cu un zâmbet deschis și apoi începe să cânte Iamma – „ia mai, ia mai, ia mai stai un pic”, concentrat, cu ochii închiși, cu două degete peste microfon și cablul printre degete.

Bucuria evidentă pe care o are când cântă, ca și energia pe care o proiectează fără rezerve pe scenă, sunt lucruri care începuseră să îi lipsească atunci când Vița avea și trei concerte pe săptămână și când el își pierduse forma fizică. Părul și barba lui au din ce în ce mai multe fire albe și a început să poarte ochelari de vedere atunci când se uită la seriale pe HBO Go, sau când lucrează la calculator. „Se numește viață”, zice cu un zâmbet.”

Antrenorul și nutriționistul Valentin Vasile spune că atunci când a venit la el, în urmă cu cinci ani, Despot voia să aibă „200%” energie pe scenă. „Eram doar antrenorul lui, doar un colaborator, o persoană care presta servicii”, spune Vasile. „Dar să-mi devină prieten a fost firesc.” El spune că Despot, un „prieten în adevăratul sens al cuvântului”, l-a ajutat în momentele grele în care încerca să își pună pe picioare studioul de fitness. Dar mai mult decât atât, Despot e pentru Vasile un exemplu de filosofie de viață și un motivator. „Nu știe asta despre el, dar când se duce să ceară ajutor, ajunge să ofere ajutor”, spune Vasile.

Despot a început să fie mai atent la ce mănâncă în momentul în care a înțeles că mâncarea este combustibil. Era firesc să-i fie greu să găsească energie în condițiile în care era mereu pe drumuri și mânca în benzinării. De cinci ani, atunci când nu e plecat, merge la sală de două ori pe săptămână, cu o conștiinciozitate care nu ține cont de vreme sau oboseală. Face body workout, TRX, gantere, plank, nu stă pe telefon și vorbește cu Vasile doar în pauza de apă. Totuși, încearcă să rămână echilibrat și când vine vorba de sport, și când vine vorba de mâncare. Când vrea să bea un pahar de vin o face, nu e habotnic. Iar faptul că are ca „hobby” somnul de după-amiază și își organizează programul în funcție de el îl ajută cu siguranță să se încarce cu energie.

În concert urmează piesa Vinolamine, care a fost lansată ca un mișto față de muzica ușurică și ultracomercială a N&D de la sfârșitul anilor ,90, dar care astăzi e cântată în forma asta și de Delia (iar Despot e invitat la mega-concertele Deliei de la Sala Palatului să o cânte împreună). La partea din piesă unde se urlă, el folosește o mini-portavoce neagră, care distorsionează. După obligatoriul Basul și cu toba mare publicul e satisfăcut și Despot ia chitara rece, să cânte ceva mai calm. Înainte să înceapă Inimi surde, (un imn căruia i-ar sta bine pe stadion) de pe albumul Șase (+), dă publicului vestea că a doua parte a albumului, Șase (-), urmează să fie lansată anul ăsta.

„Sunt doar un copil rătăcit printre vise

O carte lăsată cu pagini nescrise

Un castel de nisip într-un mijloc de mare

Singur doare.”

Sunt versuri care amintesc de egocentrismul și autoexilul procesului creativ al lui Despot. Cele mai multe idei de piese pleacă din balconul lui închis, unde de multe ori înregistrează o linie de chitară cu telefonul sau cu reportofonul, îi dă un tempo, o trimite către grupul de WhatsApp al formației, Cezar sau Mihai o dezvoltă, fac un schelet, după care stabilesc o zi de repetiție și aplică ce au schițat. „Vidul pe care trebuie să-l fac în jurul meu pentru a crea este un vid care mă poate face să sufăr de o formă mai ușoară sau mai gravă de sociopatie”, spune el. „Dar de cele mai multe ori am nevoie de meditație, solitudine.”

Pentru Despot compusul are și un rol de vindecare. „E condiția umană [cea] care trebuie vindecată prin artă”, spune el. „Ce răni adânci să închid / Ca apoi să construiesc un zid?”, se întreabă pe Haihui, una dintre piesele care vor apărea pe Șase (-). „Așa cum schimbarea începe cu noi, la fel și vindecarea începe cu noi”, crede el.

Crearea muzicii nu e doar un lucru care îl face să se simtă viu. Consideră că dacă are darul ăsta, asta îi e menirea în viață. Și muzica îi e o poartă către Dumnezeu. Iar munca de creație, împreună cu disciplina, cu zidurile ridicate în jurul vieții personale, cu norocul, cu munca de promovare, cu faima acumulată, îi aduc libertatea. Despre libertate sunt și ultimele piese ale concertului: despre libertate prin evadare e Varză, despre bucuria muzicii sunt Ozosep și Sunetul mai tare, despre eliberare de celălalt e Liber, despre regăsirea libertății din tinerețe e Pe plajă-n Vamă la 5: „Și-mi bate inima, îmi bate nebună / Bate cum vrea ea / Ca un riff de chitară / Pe plajă-n Vamă, la 5.”

„Și-aş vrea să culeg / Stropi de vânt, / Să-i arunc pe pământ / Să devină cuvânt”, cântă Despot pe Praf de stele, care încheie concertul la bis. În timp ce o cântă, Despot are fruntea transpirată, dar fața îi e în același timp eliberată de tensiune și concentrare.

„Spune-mi, oare mai știi cum a fost

Primul pas greșit, primul reușit?

Spune-mi, știi câte trepte-au rămas

De urcat?”

S-ar putea să-ți mai placă:
[DoR & Uber] La volan pentru casa bunicilor

Un inginer visează să readucă la viață casa în care și-a petrecut vacanțele de vară.

Procuror, întrerupt

Cum a început lupta împotriva corupției în România și ce s-a ales de primul procuror care s-a războit cu sistemul?

De ce Tudor Giurgiu

Tudor Giurgiu e cel mai ocupat om din filmul românesc. Organizează, construiește, produce, plănuiește, vinde,…