Adrian

Cum administrezi liniștea într-un adăpost.

Lucrează în biroul din aceeași casă unde, în medie, trei-patru mame locuiesc alături de copiii lor. Adăpostul, deschis în 2007 de Asociația Femeilor din Sibiu, cu sprijinul financiar al Asociaţiei Femeilor şi Familiei din Norvegia, are șapte locuri de cazare, iar unele femei au stat aici chiar și un an. Nistor crede că multe conflicte între parteneri ar putea fi stinse mai repede dacă oamenii ca el, care ajută victimele, ar media întâlnirile dintre cei doi și le-ar susține pe victime pe drumul către o altfel de viață.

Avem acum o femeie, lucrează la o firmă în oraș, are două fete. A venit la noi din noiembrie anul trecut. Au fost probleme cu soțul pe fond de consum de alcool. E destul de greu de comunicat cu el. L-am invitat la primărie ca să avem niște discuții despre de ce se poartă violent cu soția lui și-n mod indirect cu fetele. Cea mică avea dureri de cap, stări de tensiune în care dădea cu piciorul, cu mâinile – stări pe care noi nu ni le-am explicat. Până la urmă am descoperit cauza. În timp ce erau aici, se duceau și se întâlneau cu el în oraș. El avea tendința de a o bălăcări pe soție de fiecare dată când se întâlneau și fetița devenea agitată. I-am pus în vedere că ar fi mai bine pentru ea să se întâlnească mai rar și să-i comunice că nu poate să se certe la nesfârșit de față cu copila. În momentul de față divorțul e finalizat cu toate insistențele lui să se împace.

Nu permitem întrevederi în fața adăpostului, ele se stabilesc de comun acord cu primăria din Sibiu, la sediul Serviciului Public de Asistență Socială. Dacă femeia vine și ne cere ajutorul, discuțiile se poartă acolo, sunt foarte discrete. Chiar dacă agresorii insistă ca întâlnirile să se desfășoare undeva în oraș la o cafeluță, le spunem din capul locului că nu există așa ceva. În momentul în care văd că e o instituție la mijloc, agresorii dau înapoi – în marea majoritate a cazurilor.

Le explicăm: nu poți să te porți urât cu cineva numai pentru că se îmbracă într-un anume fel sau să o bănuiești pe femeie. Dacă e un bărbat, numește-l. Nu poți să inventezi la nesfârșit! Dacă femeia spune clar că nu are nicio relație și tu încontinuu aduci în discuție motivul acesta, e ceva absurd.

Alt caz din adăpost e o fată tânără de 23 de ani care e în concubinaj și are o fetiță de șase ani. A fost violență în relația lor de la bun început, inclusiv din partea familiei lui. Recent concubinul a urmărit-o pe stradă, i-a găsit locul de muncă. Într-o stație de autobuz a coborât din mașină și au avut o discuție mai aprinsă. El a încercat să o convingă să se ducă acasă, ea i-a zis că nu se-ntoarce și atunci, drept răzbunare, el i-a luat fetița și a plecat. Fapta asta de a merge să urmărești pe stradă și să iei copilul din brațe nu e decât un șantaj emoțional. Ei speră că, din cauza dorului de copii, ele să se întoarcă acasă.

Legea spune că perioada de găzduire în adăpost este între șapte și 60 de zile. Perioada de două luni de zile trece foarte repede și noi facem o re-evaluare a cazului. E clar că nu putem să-i punem în vedere să părăsească adăpostul dacă nu s-a rezolvat problema, și atunci se poate prelungi perioada de găzduire. Finalitatea unui caz înseamnă un proces juridic finalizat, deci dacă sunt căsătoriți să fie divorțați sau cel puțin să obțină un ordin de protecție. Căutăm ca evoluția cazului să fie pozitivă oricât de pornit ar fi împotriva ei, pentru că dacă își pierde interesul față de victimă, treptat nici el nu mai devine atât de violent, nu o mai găsește pe ea vinovată pentru orice.

Dacă vor să facă schimbări în bine în viața lor, aproape imediat vor pune în practică ce le spunem, pentru că vor să termine relația violentă.

O femeie mi-a spus că soțul voia să o scoată afară din casă. Avea mai puțină pregătire educațională decât ea, dar era de un tupeu și-o îndrăzneală… Când se trezea dimineața, era foarte liniștit și-i zicea foarte calm: „Vezi că azi-noapte te-am visat și erai plină de sânge și pe toți pereții din casă curgea sânge, așa că ai grijă”. Și îmi spunea dezgustată cât de multă umilință răbda. Noi i-am zis: „nu ești obligată să suporți atâta violență”. Tu hotărăști cât de departe mergi câtă vreme vezi că omul nu se schimbă.

Din păcate, cel mai mult au de suferit copiii. Ei trag ponoasele cu vârf și îndesat și asta căutăm să le spunem: tu în felul ăsta lovești în copiii tăi. El spune: „dar eu cu copiii nu am nimic, cu nevastă-mea mă cert pentru că ea e în felul ăsta”. Dar nu e adevărat, tu îi creezi copilului o stare de tensiune, copilul e speriat, tu ești părintele lui și în loc să fii protector cu copiii, nu faci decât să dai în familia ta.

Am fost întrebat în multe rânduri: cum ajunge un bărbat să fie coordonator la un adăpost pentru femei, victime ale violenței? Am avut nemțoaice care spuneau că 30 de ani la ele în adăpost nu a călcat un bărbat. Pentru mine nu e o problemă și munca la noi în adăpost e muncă de echipă. Eu nu pot să lucrez fără colegele mele, una asistent social și cealaltă psiholog.

Am avut femei care ne-au spus „așa liniște ca la voi în adăpost poate nu o să am decât când o să mă duc în cimitir”. A fost cam dură remarca, dar aici nu țipă nimeni la ele, nu mai înjură nimeni, nu vorbește nimeni răstit, nu trântește ușa, scaunul. Sunt libere să plece în oraș, se pot întoarce înapoi, doar să scrie într-un registru unde pleacă și când se întorc; dacă se întâmplă ceva să știu unde să le găsesc. Dacă țin cont de recomandările noastre nu există probleme și liniștea asta ajunge la un moment dat o nevoie, o dorință.

Nu mai vor să dea înapoi.

Acest text face parte din Toată lumea din familia noastră, un proiect editorial al DoR din 2014, care încearcă să explice nuanțele violenței în familie în România.