Alegerile Danei

La 35 de ani, Dana Ene a hotărât că are multe de făcut: să învețe să danseze tango, să se întoarcă la avocatură,…

Nota editorului: Această poveste a câștigat în iulie 2011 premiul Clubului Român de Presă pentru cel mai bun reportaj. Dacă vreți s-o aveți și în variantă tipărită, comandați DoR #5 de la comanda@decatorevista.ro.

Actualizare 27 iulie 2011: Citiți la finalul textului ce s-a întâmplat cu Dana de când a apărut povestea. Printre altele, și-a făcut un blog.

La 35 de ani, Dana Ene a hotărât că are multe de făcut: să învețe să danseze tango, să se întoarcă la avocatură, să își găsească un partener, să aibă un copil, să viziteze Parisul și Buenos Airesul, să se vindece de cancer.
__________________________________

Design (în print) de Radu Manelici
__________________________________

La jumătatea secolului XIX s‑a descoperit un papirus din Egiptul Antic în care Imhotep, un vizir preocupat de neurochirurgie, arhitectură și astrologie, descria simptomele și tratamentele pe care le aplica unor bolnavi. Cazurile variau de la fracturi ale mâinii sau craniului, la supurări și tumori. Cazul 45 era descris în felul următor: „Tumorile protuberante ale sânului arată existența unor gâlme ale sânului, mari, în creștere și tari; dacă le atingi e ca și cum ai atinge o minge de cârpe sau ar putea fi comparate cu un fruct necopt, care e tare și rece la atingere”. Fiecare din cele 48 de cazuri din papirusul lui Imhotep era urmat de indicații de tratament, chiar dacă numai paliativ: lapte vărsat în urechile pacienților cu probleme neurologice, balsamuri pentru arsuri. La cazul 45, Imhotep a fost neobișnuit de reținut. La secțiunea intitulată „Terapie” a scris o singură propoziție: „Nu există”.

***

Nu asta i‑au zis medicii Danei Ene, când i‑au pus același diagnostic.

În dimineața zilei de vineri, 31 iulie 2009, Dana a mers la spitalul Euroclinic din București, să‑și facă o ecografie. Avea 34 de ani și voia să verifice nodulul din sânul drept, care în ultimele trei săptămâni crescuse simțitor și începuse să o doară. După ce a văzut rezultatul ecografiei, medicul, o femeie șatenă cu trăsături blânde, i‑a sugerat să‑și facă și o mamografie și să se întoarcă la spital peste o oră și jumătate pentru o consultație la oncolog. Dana s‑a întors la biroul firmei de turism unde lucra și a cerut învoire pentru restul zilei. Nu mai știe cum a trecut acea oră și jumătate. S‑a întors la spital, a intrat în cabinetul oncologului și din acel moment a amorțit. Bărbatul a început să o întrebe câți ani are, unde lucrează, dacă are copii, dacă e căsătorită, ce hobbyuri are. Apoi i‑a spus că are cancer și că dacă nu urmează o schemă de tratament care include chimioterapie și operație la sân, va face metastază și va muri într‑un an.

A ieșit teleghidată din spital, s‑a urcat în mașină și a sunat un prieten. I‑a povestit printre sughițuri ce i s‑a întâmplat. El i‑a vorbit încontinuu trei‑patru ore, în timp ce ea stătea în mașină, în parcarea spitalului, și plângea. Spre seară s‑a văzut cu o prietenă care i‑a dat o carte despre alimentația de prevenire a cancerului. Cumva și‑a făcut timp să o citească în weekend, printre reprize sfâșietoare de plâns.

Mai întâi s‑a certat cu universul, cu Dumnezeu: de ce a ales‑o pe ea, de ce nu pe altcineva? Ce a făcut să merite asta? Era convinsă că urma să moară, indiferent de ce ar fi făcut de acum încolo. Apoi, treptat, și‑a îndreptat furia asupra sieși. A căutat toate motivele pentru care merita pedeapsa: că nu și‑a mai dat examenul de intrare în Barou după ce a terminat dreptul, că n‑a putut să‑și țină căsnicia, că n‑a făcut un copil. Concluzia era la îndemână: viața ei era varză, deci ce i se întâmpla acum era firesc. Şi‑a sunat tatăl, care i‑a spus că îi pare rău, mai ales că nu are un partener alături. Pe mama nu a mai sunat‑o. S‑a gândit că n‑ar fi putut duce greutatea veștii.

Luni s‑a întors la jobul de agent de turism și a încercat să se comporte ca și cum nu s‑ar fi întâmplat nimic. Treptat, le‑a spus colegilor și prietenilor. Mulți n‑au știut cum să gestioneze vestea fără s‑o facă să se simtă prost, de parcă ar fi avut o boală contagioasă. O prietenă apropiată, al cărei soț murise de cancer în urmă cu 10 ani, i‑a spus: „Nu pot, lasă‑mă să‑mi revin din șoc și o să vorbim”. (A sunat‑o după câteva luni, și‑a cerut iertare și au reînceput să se întâlnească). A avut o relație pasageră cu un bărbat pe care îl cunoștea de mult, dar față de care nu simțea nimic. Omul nu a sprijinit‑o și a făcut‑o să se simtă și mai rău. Dana nu avea timp de așa ceva. Avea un tratament de urmat.

A început chimioterapia în septembrie, la Cluj, pentru că un medic de acolo i‑a spus că îi poate face rezecție limitată (adică să‑i scoată doar tumoarea și nu întregul sân), și să-i pună silicon în timpul aceleiași operații – o variantă rar întâlnită în România, unde de obicei reconstrucția sânului se face la câteva luni după operație.

Mergea la Cluj cu avionul. O sesiune de chimioterapie dura cam 45 de minute, timp în care aștepta ca lichidul verde, alb sau roșu dintr‑o perfuzie să i se scurgă în vene. Încă din primele minute mâna îi îngheța, pielea parcă își schimba textura și simțea cum corpul se transformă, cum tumoarea parcă se strânge și se micșorează. Se întorcea la București în aceeași zi. Înainte să urce în avion intra în toaleta aeroportului și vomita. În cele 50 de minute de zbor, se ruga să nu i se facă rău. Cobora, își lua mașina din parcarea aeroportului și conducea până acasă cu geamurile lăsate. În prima noapte dormea în baie. Urma o săptămână în care îi era foarte greu să se ridice din pat dimineața. În a doua săptămână începea să se simtă mai bine, iar în a treia era „ca o floricică”. Apoi o lua de la capăt. În total, șase serii de chimioterapie.

***

Deși se numără printre cele mai vechi boli, cancerul e considerat maladia secolului XX, așa cum tuberculoza a fost boala secolului XIX. La nivel metaforic, cancerul e boala consumului în exces, a supraproducției, a creșterii fulminante. Însă, așa cum scrie Siddhartha Mukherjee, profesor la Columbia University și autor al cărții The Emperor of All Maladies. A Biography of Cancer, contemporaneitatea nu e numai metaforică. Cancerul este o boală a cărei incidență crește odată cu vârsta. În trecut, pe când medicina nu era atât de avansată, oamenii mureau tineri, răpuși de tuberculoză, variolă, lepră sau pneumonie. Răspândirea cancerului este produsul dezvoltării medicinei și creșterii duratei de viață: e comun pentru că toți ceilalți ucigași au fost uciși. În ultimele două secole, cancerul a urcat încet dar sigur în topul cauzelor de deces, ajungând pe locul al doilea în lume, după bolile de inimă.

Cancerul e o boală care trăiește și se dezvoltă după aceleași principii precum corpul omenesc. Diviziunea celulară ne permite nouă, ca organisme, să creștem, să ne adaptăm, să ne revenim, să reparăm. Distorsionată și scăpată de sub control, diviziunea le permite celulelor canceroase să crească, să prospere, să se adapteze și să‑și revină – adică, cum scrie Mukherjee, să trăiască cu prețul propriei noastre vieți.

Timp de peste 4.000 de ani, medicina nu l‑a contrazis pe Imhotep. Cancerul părea de netratat, dar asta nu i‑a împiedicat pe medici să încerce.

Au stors „humoarea neagră” pe vremea lui Hipocrate, când se credea că toate bolile sunt provocate de patru humori (celei negre îi mai era atribuită depresia); au făcut operații radicale în care, pentru îndepărtarea tumorii la sân, ajungeau să taie și coastele; au folosit radiologia în perioada lui Marie Curie și, de la jumătatea secolului XX, chimioterapia. De‑atunci, nu s‑au schimbat prea multe.

***

Cu tot răul fizic și psihic pe care i‑l produceau medicamentele, Dana a trăit cele patru luni de chimioterapie ca pe o perioadă de exaltare și experimentare. Când mergea la Cluj se îmbrăca elegant. Își punea cizme cu toc, haina animal print, poșeta‑plic și un zâmbet larg pe buze. Toți credeau că însoțește pe cineva, nu că e pacient. Când a început să‑i cadă părul, a mers să‑și cumpere o perucă. Femeia care le vindea a întrebat‑o pentru ce îi trebuie. Dana și‑a atins părul prins în coadă și pe degete i‑a rămas un mănunchi de fire. Şi‑a ales atunci trei peruci: una brunetă, una roșcată și una șatenă cu irizații mov (ea îi spune „peruca mov”). Mai târziu și‑a cumpărat și una blondă. Toate din plastic, deoarece crede că una din păr natural poartă energiile negative și suferințele femeilor care au fost nevoite să‑și vândă părul.

Şi‑a dus pe rând perucile la coafeză, care le‑a tuns asimetric, tinerește. Le purta în funcție de cum se simțea în ziua respectivă; fiecare perucă o modela într‑un fel, îi schimba personalitatea. Când purta peruca roșcată se îmbrăca elegant, în rochițe negre și cu sandale înalte, cu platformă. Odată, la serviciu, și‑a pus și o pălărie neagră, cu boruri largi și o floare roșie în piept.

„Nu știu cum e să dansezi la bară”, mi‑a spus mai târziu. „Dar eu când îmi puneam acea perucă și acele platforme în picioare mă simțeam atât de sigură pe mine încât dacă m‑ai fi pus să dansez la bară, n‑aș fi avut nicio problemă.”

Altă dată a mers la un concert de jazz cu peruca mov și un joben roșu, micuț, prins într‑o parte cu fundițe și pene, o rochie neagră și ciorapi roșii. Pe stradă, cineva a întrebat‑o dacă a venit Halloweenul.

„Am experimentat tot felul de chestii și mi‑am dat seama că atunci când purtam perucile și îmi puneam funde, flori, bentițe și alte nebunii, de fapt aia eram eu. Nu cea care se îmbrăca la fel ca x și y, să nu șocheze. Îmi plăcea să experimentez, îmi plăceau culorile. Pentru că a trebuit să‑mi găsesc resursele în ceva. Şi atunci mi‑am pus accesorii.”

În octombrie, șeful Danei i‑a spus că ar trebui să ia o pauză. A plecat și, pe de o parte, s‑a bucurat. Simțise în ultima perioadă că se plafona la job, că nu putea să treacă dincolo de poziția de agent de turism și că nu asta își dorea să facă. Devenise jobul care plătea facturile.

În decembrie, medicul de la Cluj i‑a spus că nu îi va putea pune siliconul în timpul operației deoarece aparatele de radioterapie din țară sunt prea vechi și i l‑ar fi ars în timpul tratamentului post‑operație. Vestea a înfuriat‑o și a dărâmat‑o pe Dana. Făcuse drumurile la Cluj cu speranța că acolo se va putea trezi după operație cu sânii la locul lor. Le făcuse degeaba.

Ultima ședință de chimioterapie a făcut‑o pe 23 decembrie la București, la Euroclinic. Crăciunul l‑a petrecut cu un cuplu de prieteni. A mâncat sarmale și prăjituri. Pe 31 decembrie, când se pregătea pentru petrecerea de Revelion, a observat că îi căzuseră genele. A fost un șoc, ultima picătură după un șir de rău, vărsături, păr căzut și kilograme în plus. Imaginea despre sine i se alterase de când începuse chimioterapia. Își dorea uneori să fie invizibilă, ca oamenii să nu o respingă pentru că arată rău.

„Pentru o femeie e ca și cum își pierde din feminitate”, mi‑a spus. „Ideea e că atunci când ți‑e rău și verși, se întâmplă foarte multe lucruri, zici: băi, măcar atâta, să arăt bine. Şi nu arăți bine.”

***

Drumul Danei a început ca cel pe care‑l parcurg majoritatea celor peste 6.000 de femei diagnosticate anual cu cancer la sân în România. După chimioterapie ar urma o operație prin care, după caz, se scoate o parte sau întregul sân; radioterapie și, dacă celulele maligne s‑au extins și la ganglionii din axilă, chimioterapie; reconstrucția sânului cu silicon, eventual cu ajustarea sânului sănătos ca să nu se observe diferența; inducerea menopauzei și terapie de substituție hormonală timp de cinci ani după operație, deoarece se crede că hormonii feminini croiesc un mediu propice pentru reapariția cancerului. După toate astea, femeile mai trăiesc de la câțiva ani la câteva decenii. (În 2009, Ministerul Sănătății a luat în evidență 6.303 cazuri de femei cu cancer la sân. În lipsa unui registru național al cancerului, evoluția lor pe termen lung nu este urmărită. Statisticile mai aprofundate lipsesc și ele).

Față de precursorii lor, oncologii de azi au „dovezi” – cazuri în care au obținut supraviețuiri lungi de zeci de ani, și care îi determină să privească uneori cancerul ca pe o boală cronică. Însă „boala perfectă” încă le dă bătăi de cap. Încă studiază comportamentul haotic al celulei maligne, încă testează terapii noi, nu foarte diferite de cele care se practică deja. Încă mai caută.

***

În ianuarie 2010, Dana a trecut din nou prin toată cohorta de analize: RMN, mamografie, scintigrafie. Stabilise ca după sărbători să se opereze la Institutul Oncologic București. Spitalul a fost pentru Dana unul din cele mai înfricoșătoare locuri în care a călcat. I se părea că e ca un lagăr unde femeile aveau un singur sân și unde se umbla cu frică și supunere.

Medicii voiau să îi facă scintigrama, o analiză care arată dacă cancerul s‑a extins la oase. I‑au făcut programare, dar când a venit la spital i‑au spus că nu au substanța necesară și au trimis‑o acasă. Au chemat‑o din nou, aceeași poveste. A vorbit cu o prietenă care lucrează la Facultatea de Medicină și și‑a făcut scintigrama la un alt spital. Din fericire, a ieșit bine, sistemul osos era intact. A mers la Fundeni cu analizele și i‑au făcut actele de internare pentru operație.

Înainte de operație, a scris pe o foaie A4, față‑verso, o listă de întrebări cu care s‑a dus la profesorul care urma să o opereze: „Cât durează perioada de recuperare?”, „De ce gen de îngrijiri voi avea nevoie acasă?”, „Când mi se spune ce trebuie să taie și ce nu?”. După o scurtă întrevedere, doctorul a întrebat‑o dacă vrea să știe ceva și, înainte ca ea să formuleze o întrebare, și‑a întors spatele și a ieșit. Dana a luat lista și s‑a dus cu ea la medicul care urma să fie mâna a doua în operație. Una dintre întrebări era unde poate greși chirurgul. Medicul s‑a simțit ofensat – cum să‑l întrebi pe domnul profesor așa ceva?

Stabilise cu medicii că îi vor face rezecție limitată, operația mai puțin intruzivă, care ar fi eliminat doar tumoarea. A doua zi, luni dimineața, când urma să semneze că își asumă răspunderea pentru operație, a văzut că pe hârtie scria „mastectomie totală” adică extirparea întregului sân. Dana a izbucnit. Cu o seară înainte îi explicaseră că rata de supraviețuire e doar cu 0,5 la sută mai mică în cazul rezecției limitate. Iar acum îi spuneau că mastectomia e mai sigură, că va fi frumoasă și fericită după operație. Se simțea ca într‑un film prost. A plecat acasă, urmând să revină peste două zile și să vorbească cu profesorul.

Nu s‑a mai întors la spital. Ajunsă acasă, a făcut febră 39 cu 3, fără vreun motiv aparent. Febra a durat trei săptămâni – niște săptămâni cumplite, negre, cu tuse, lacrimi și dureri de gât. Era secată de energie, fără voința de a se ridica din pat sau de a răspunde la telefon.

***

Într‑o dimineață de februarie, Dana s‑a trezit fără febră. Avea capul limpede, era liniștită. Simțea ca și cum cineva i‑ar fi resetat toate fricile, gândurile contradictorii și întrebările la care nu găsea răspuns. A încetat să se întrebe de ce ea, a încetat să îi fie teamă că va muri. A început să creadă că se va vindeca. Că, într‑un fel sau altul, informațiile și oamenii care o vor face bine vor veni. Trebuia doar să‑i recunoască și să‑i accepte.

Pe internet a aflat despre dieta Breuss, al cărei principiu e că prin autoînfometare, corpul consumă sau elimină tot ce nu‑i aparține, inclusiv tumoarea canceroasă. Timp de 45 de zile a băut doar apă distilată, ceaiuri și câte 250 de mililitri de suc de legume: sfeclă, țelină, cartofi, ridichi negre și morcovi. Sucul din legume crude avea un gust grețos, dar a dus dieta până la capăt. Apoi a urmat un tratament asemănător, bazat pe ceaiuri și mâncare vegetariană. Trebuia să mănânce și ficat de vițel, dar n‑a putut pentru că nu i‑a plăcut carnea de vită niciodată. A citit și cartea Anticancer, de David Servan‑Schreiber, care recomanda alimentația pe bază de broccoli și alte legume. În tot acest timp a băut ceaiuri și pastile cu extract din ganoderma și cordiceps, recomandate de un medic de la Institutul Național de Medicină Alternativă.

Pe un forum a citit despre letril, o substanță sintetizată din sâmburi de caisă, folosită în medicina alternativă ca tratament împotriva cancerului. A comandat letrilul din Mexic, cu 600 de euro. Trebuia să și‑l administreze intravenos, împreună cu vitamina C.

Letrilul a fost o aventură. Dana avea alergii – și dacă își punea cercei de argint, urechile i se umflau, se înroșeau și o dureau. Iar pentru letril trebuia să-și țină mai multe zile o branulă în mână, pe care să o lege la perfuzie. Prima oară i-a pus branula o asistentă de la o asociație pentru pacienți de la Institutul de Medicină Alternativă. În câteva ore, mâna i s-a umflat, nici chip să-și poată pune perfuzia. Asistenta i-a sugerat să meargă la un prieten de-al ei, asistent la terapie intensivă. L-a prins când ieșea din gardă și acesta i-a fixat branula în parcarea spitalului. Ajunsă acasă, și-a agățat perfuzia cu letril și vitamina C de lustră și a așteptat ca substanța să îi curgă în vene. A ținut o așa două săptămâni, timp în care s-a întâlnit o dată la două zile cu asistentul de la Floreasca, să-i schimbe branula pentru că i se umfla mâna.

Reacțiile la letril au fost foarte dure. Imediat după ce începea să‑și administreze perfuzia îi creștea febra aproape de 40 de grade. Timp de o oră, două, o durea capul îngrozitor și tremura atât de tare încât la un moment dat a crezut că și‑a spart dinții la cum îi clănțăneau. În plus, mâna se tot umfla și trebuia să se întâlnească tot la două zile cu asistentul din Floreasca să‑i schimbe branula. Deși trebuia să facă tratamentul 21 de zile, l‑a întrerupt după două săptămâni. A făcut pauză o săptămână, după care și‑a injectat în mușchi restul de letril.

În iunie a început tratamentul recomandat de Angela Haimovici, un cunoscut specialist în terapii naturiste. A luat timp de trei luni niște plante macerate în alcool, cu zahăr.

În septembrie a mers la o programare făcută cu luni urmă, la o clinică privată din București care avea un aparat de hipertermie, care prin temperaturi foarte ridicate ar putea dizolva tumorile. Își pusese speranțele în el – dintre terapiile noi de tratare a cancerului, era varianta mai accesibilă. Vizita la clinică a demoralizat-o: i-au spus că aparatul de hipertermie nu este funcțional pentru că nu și-ar justifica costurile.

După două săptămâni a mers la Iași, unde auzise de un aparat performant de radioterapie. Sunase inițial să ceară detalii, dar i s‑a spus că trebuie să‑și facă programare. S‑a dus până acolo ca să afle că aparatul de radioterapie era folosit tot împreună cu chimioterapia – nu era nimic special.

Mai târziu a încercat și cartilagiu de rechin, seleniu, apă de corali, vitamina D și A, pastile cu praf din carapace de broască țestoasă și injecții cu vâsc.

Tot în septembrie, a mers la un control. Deși Dana se hotărâse să nu se mai opereze și să încerce să se vindece pe altă cale, a continuat să‑și monitorizeze regulat tumoarea. A aflat atunci că tumoarea crescuse. De la diametrul inițial de 3,3 centimetri, când a fost diagnosticată, în urma chimioterapiei scăzuse la 1,5 centimetri. A rămas așa până în iunie, când a început tratamentul cu plantele. Trei luni mai târziu avea 2,2 centimetri.

***

Cancerul e o boală fără certitudini. „Singura certitudine pe care o poate da un medic oncolog unei paciente cu cancer de sân este aceea că există tratamente specifice pentru toate stadiile de boală”, spune Delia Mateescu, medic primar oncolog la spitalul Euroclinic. „De asemenea există diverși factori (stadiul inițial al bolii, tipul histopatologic etc.) care ne pot ajuta să apreciem evoluția pe termen lung a unei paciente. Dar garanții și termene precise de supraviețuire nu poate oferi niciun medic responsabil.”

În situația asta femeile, mai ales cele tinere, caută variante alternative care măcar să le scutească de mutilare. Florin Băcanu, medic primar oncolog la spitalul „Sfânta Maria”, estimează că circa 80 la sută din paciente încearcă la un moment dat terapiile naturiste, uneori concomitent cu tratamentul clasic. Uneori îl anunță pe medicul oncolog, alteori nu. Problema, spune Băcanu, e că în perioada în care se concentrează pe tratamentele naturiste, celulele maligne pot migra spre alte părți ale corpului, unde pot rămâne în stare latentă ani de zile. Pe de altă parte, imprevizibilele celule maligne pot migra chiar de la începutul bolii.

„La ora actuală, totuși, chirurgia este dirijorul în orchestra care tratează în mod complex cancerul”, spune Băcanu. „Faptul că pacientele, mai ales cele tinere, fug din calea bisturiului se explică și prin faptul că sunt chirurgii prea duri când comunică diagnosticul: «Hai, tumoră, trebuie să te operez». Trebuie și un psiholog în fiecare spital, care să‑i explice: «Uite, o boală incipientă poate fi eradicată dacă scoți în întregime tumora»”.

Adesea, după ce terapiile naturiste nu au funcționat, femeile se întorc la oncologi, spune Mateescu. „Odată precizat diagnosticul de cancer, foarte mulți oameni își doresc un tratament miraculos care să‑i scape de boală, să nu aibă efecte secundare și să le garanteze supraviețuirea pe termen lung. Din păcate, de‑a lungul întregii istorii a umanității, puțini oameni au beneficiat de miracole personale.”

***

Dana speră într‑un astfel de miracol.

„Ei acuma o tratează ca pe o boală normală, nu o mai tratează ca pe o boală incurabilă”, spune ea. „Cu toate astea, ei încă bâjbâie, nu știu ce ar trebui să facă, ce nu ar trebui să facă”. Eram într‑o cafenea nou inaugurată, iar Dana purta o rochie neagră, ciorapi roșii, pantofi înalți, albaștri, și o haină din petice multicolore.

Când e optimistă, Dana e un bulgăre de energie. Zâmbește, vorbește cu toată lumea, râde și e deschisă când vine vorba de „problema ei” și de căile pe care le‑a ales ca să o rezolve.

„Prin operație, prin radioterapie, prin chimioterapie, [medicii] nu fac decât să trateze un simptom”, spune ea. „Cauza este undeva acolo adânc înfiptă în sufletul tău și e posibil să nu o tratezi și să nu o descoperi niciodată. Poți să faci toate acele lucruri pe care ți le spun ei, să ți se spună da, ești sănătoasă, iar după cinci ani să faci o altă formă de cancer”.

Scoate din geantă o carte roșie, despre cauzele psihice și emoționale ale bolilor. O deschide și citește cu voce tare: „Această boală se manifestă la o persoană care a suferit o rană importantă în copilărie, în relația cu un părinte sau cu ambii părinți. O rană trăită în singurătate. Rănile importante care pot cauza maladia sunt respingerea, abandonul, trădarea și nedreptatea. În general o persoană care suferă de cancer este o persoană care a vrut atât de mult să trăiască doar cu sentimente de iubire încât și‑a refulat mult timp ranchiuna, resentimentele sau ura trăite față de unul din părinți.”

***

Părinții Danei au avut‑o când erau destul de tineri. Mama avea 21 de ani, iar tatăl, 28. Ea, studentă la ASE, el lucra și juca fotbal la Laromet și mergea seara la cursuri la ASE. Ambii, preocupați de carieră. Când Dana avea 10 ani, părinții au divorțat. Ea a rămas la mama, care uneori o trimitea la bunica. Bunica, supărată că mama Danei nu vorbește cu ea, trimitea copilul la tata. Dana se simțea ca o minge de ping‑pong.

La un moment dat, pentru a evita ca certurile în familie să se răsfrângă asupra Danei, tatăl a hotărât să nu‑și mai viziteze fiica. Când a împlinit 17 ani, Dana s‑a dus să‑l vadă. De atunci sunt apropiați. După ce a fost diagnosticată, tatăl i‑a fost principalul sprijin. A ascultat‑o și a ajutat‑o cât a putut, inclusiv cu bani.

Dana a făcut Facultatea de Drept și în ultimul an s‑a angajat la o firmă de turism. A rămas în domeniu, lăsând pe lista de așteptare visul de a deveni avocat. S‑a măritat la 30 de ani, după patru ani de relație. A divorțat doi ani mai târziu.

În primăvara lui 2010, la scurt timp după ce a ales drumul tratamentelor alternative, psihiatrul de la Institutul de Medicină Alternativă Dana i-a dat Danei încă un diagnostic: sindrom anxioso‑depresiv. Răspunsul ei a fost: „Știu, sunt de patru ani în starea asta”. Credea că are legătură cu divorțul. Sau, mergând și mai mult în timp, cu mutarea de acasă, la 28 de ani, după o ceartă cu mama. Sau cu telefonul dat iubitului din tinerețe, când i‑a spus plângând că s‑a îngrășat două kilograme – avea, la 1,70 metri, doar 52 de kilograme.

Psihiatrul i‑a spus că își cunoaște foarte bine problemele, care au legătura mai ales cu ce i s‑a întâmplat în copilărie. Dana a luat în calcul hipnoza regresivă, respirația holotropică (o formă de a accesa stări de conștiință extinsă), dar a ales până la urmă o variantă mai ieftină, mai simplă și mai distractivă: tangoul argentinian.

***

Mai făcuse câteva lecții și înainte, dar se lăsase când fusese diagnosticată. S‑a reapucat în iulie, de data asta hotărâtă să învețe să danseze. Să se apropie de oameni, în dans și în afara lui. Să‑și vindece sufletul.

În tango, „îmbrățișarea apropiată” e exact așa cum îi spune numele: corpurile sunt lipite în partea de sus, iar dansatorii stau obraz lângă obraz. De cele mai multe ori, pentru începători e cea mai neplăcută parte – trebuie să te lipești de un străin și totodată să dansezi (de regulă mergând cu spatele, dacă ești fată). Şi pe Dana îmbrățișarea apropiată o speria, avea impresia că‑i transmite partenerului teamă și respingere. Cu toate astea, a mers la cursuri și a dansat. Îmbrățișarea îi ieșea, însă i se părea că e foarte rece.

Totul s‑a schimbat într‑o seară de octombrie. În timpul lecției de tango, Mădălina, o colegă cu ceva mai multă experiență, a venit la Dana și i‑a spus că vrea să o învețe îmbrățișarea apropiată. S‑a apropiat până când nasurile li s‑au atins. Piepturile le erau lipite, iar Dana îi simțea respirația pe obraz. După două‑trei minute, respirația li s‑a armonizat, inspirau și expirau în același timp. Atunci, Mădălina a apucat mâinile Danei și a început să le urce și să le coboare încet, ca într‑un zbor de pasăre. Mișcarea a mai durat vreo cinci minute, până când Dana a simțit că se relaxase complet. „Acum ia‑mă în brațe ca și cum aș fi iubitul tău”, i‑a spus Mădălina. Cu ochii închiși, Dana a îmbrățișat‑o. Era ceva diferit de tot ce se întâmplase până atunci la tango. Simțea că e acolo, în brațele ei și știa că și Mădălina o simte.

La tango, Dana și‑a făcut prieteni. Sunt oameni cu care iese, cu care vorbește, care o admiră și o susțin. A început să danseze tot mai des cu Laurențiu, un băiat care îi transmite căldură și siguranță, două cuvinte prin care a ajuns să descrie îmbrățișarea apropiată. „Într‑o boală de genul ăsta ai nevoie de comunicare, ai nevoie să interacționezi cu cât mai mulți oameni”, mi‑a spus. „N‑ai nevoie de compătimire, ci să fii lăsat să‑ți faci treaba. Să ai o activitate, să trebuiască să te dai jos din pat.”

În noiembrie, Dana a dat examenele pentru Barou. Începuse să învețe prin mai, inconstant și pe bucățele. I se părea că a deveni avocat la 12 ani după ce și‑a terminat facultatea ar fi fost o victorie de care avea nevoie. A avut emoții mari la primele examene, mai ales că tot auzise că se intră doar cu pile. N‑avea de gând să accepte asta.

Examenul și tangoul și deschiderea față de oameni erau etape dintr‑un plan mai mare. Într‑o agendă bleumarin, Dana și‑a așezat o parte din gândurile care dau năvală din când în când. Ar vrea ca la un moment dat să le culeagă pe toate și să le pună pe un blog sau într‑o carte. Una din însemnări, făcută la finalul lui 2010, se numește „Anul transformării mele”.

Citește rar, cu un ton neutru, de parcă ar fi o știre din ziar: „A existat un moment în viața mea când s‑a produs un declic emoțional și mental. A fost momentul în care am început să caut, să mă caut, să mă întreb și să înțeleg. Ce să înțeleg? Cine sunt eu cu adevărat. M‑am deschis pe mine către lume. Am ridicat privirea către Dumnezeu și am început să iert. În primul rând pe mine și i‑am iertat pe toți cei care au trecut prin viața mea, pentru tot. A urmat un moment de panică, după care a urmat conștientizarea vie, intensă, a experienței de liniște, pace și comuniune cu esența divină”.

***

Dana locuiește la marginea orașului, în cartierul Bucureștii Noi, un șir de străzi cu case simple, așezate. S‑a mutat în casa bunicii înainte să se mărite. Aici și‑a trăit efervescența începutului de căsnicie, dezolarea divorțului, șocul diagnosticului, euforia revelației. Locuiește în două camere, o bucătărie și o baie cu pereți decorați cu amprentele palmelor Danei, în vopsea albastră. De când nu mai lucrează, își petrece timpul citind tot felul de lucruri: bibliografia examenului pentru Barou, cărți despre terapii și romane. Își mai face de lucru în grădină, gătește, își îngrijește bunica. Şi mai are o ocupație: cei 11 câini cu care‑și împarte casa și curtea și grădina.

Pe cei cinci din grădină i-a primit de la mama, care îi găsise pe stradă. În curte o are pe Bombonica, o maidaneză prietenoasă, cu blana albă și neagră. În casă are voie să stea doar Becky, preferata Danei, un dog german negru care doarme în pat, la picioarele ei. De curând au apărut alți patru căței, pe care i‑a găsit abandonați pe stradă, într‑o cutie. Teoretic, locul lor e în curte. Practic, intră în casă de câte ori prind ușa deschisă.

Dana pare să aibă o abilitate specială de a‑i controla pe toți, reușind să aducă din bucătărie cățelul speriat, în timp ce e mușcată de cel zvăpăiat și îl ține în brațe pe cel lipicios. Ştie cum să comunice cu câinii pentru că i‑a avut mereu în preajmă – când era mică a învățat să meargă ținându‑se de un câine. Uneori i se pare că Becky îi seamănă, că i‑a împrumutat din comportament. De câteva luni, dogului i‑a ieșit pe buza de sus o tumoare roșie, care sângerează. Boala care s‑a lipit de stăpână a găsit și câinele. A fost operată în decembrie, însă a început să‑i crească la loc. Dana o pupă și o alintă ca pe un copil.

În frigider sunt doar legume: avocado, varză roșie, țelină și broccoli. Pe masa din bucătărie, struguri roșii și nuci. Jos, lângă piciorul mesei, o sacoșă cu broccoli adusă de mama Danei. I‑a spus mamei despre diagnostic abia în ianuarie, la două zile după Revelion. Asista la o ceartă între mama și bunica și a izbucnit la rândul ei. De atunci, mama încearcă să se obișnuiască cu vestea. Dana încearcă să o implice, îi povestește, îi spune ce dietă are și mama îi aduce provizii.

În bucătărie, printre obiecte și plante, Dana și‑a lipit pe ici‑pe colo foi cu mesaje care îi dau energie. Pe o coală lipită de filtrul de apă scrie „iubire” și „recunoștință”. Mai are trei răvașe pe care le‑a găsit în fortune cookies și le‑a prins pe frigiderul plin de magneți, strânși pe când lucra în turism sau primiți de la prieteni. Primul: „Nu crede nimic, indiferent unde ai citit sau cine a spus un anumit lucru, chiar dacă l‑am spus chiar eu, nu crede nimic decât atunci când el se potrivește judecății tale și bunului tău simț” – Buddha. Al doilea: „Nu te lupta. Lasă lucrurile să curgă și vei simți dintr‑o dată cum lucrurile se leagă fără efort” – Chuang Tzu. Al treilea: „Răspândește iubire oriunde mergi” – Maica Tereza.

Pe ușa care dă din bucătărie în pod, Dana a lipit mai multe coli, una deasupra celeilalte. Pe cea de jos e numărul 54 – greutatea ideală până la care mai are de slăbit cinci kilograme. Deasupra sunt două poze: una cu un bărbat care ține în palme un copil și alta mai mică, cu ea. Mai sus, o coală pe care scrie Paris și Buenos Aires – orașele în care vrea să ajungă. Şi mai sus, o coală pe care scrie „Dana&El” – proiecția unei viitoare iubiri. Sus de tot, două cuvinte cuminți pe o foaie albă: „Sunt sănătoasă”.

***

Calea spre sănătate pe care medicii i‑au propus‑o Danei – mastectomie totală, radioterapie, chimioterapie, reconstrucția sânului după mai multe luni, inducerea menopauzei și terapia de substituție hormonală – nu a convins‑o. La începutul anului mi‑a povestit că și‑ar dori ca medicii să pună mai mult preț pe confortul psihic al unei femei și să nu o lase să se dea jos de pe masa de operație, cu o dungă în locul sânului.

„La urma urmei ești femeie și vrei să te simți femeie. După ce ai trecut ultimii doi ani prin furcile caudine vrei să fii femeie. Ideea este că nu am de ce să mă agăț. Eu nu pot să trec prin procesul ăsta singură, să știu că nu am un sân și să aștept aproape un an jumate‑doi să fac o operație pe sân. Nu pot. Îmi trebuie ceva de care să mă agăț.”

„Eu [urmez schema de tratament]. Dar, după cinci ani, terapia de substituție hormonală – potrivit studiilor pe care le‑am citit pe femei până în 45 de ani – are dezavantaje mai mari decât avantajele, printre care și recidiva de cancer la sân sau la ovare. Şi zic OK, ajung după cinci ani să‑mi faceți și histerectomie și dați din umeri și spuneți: ăsta este cancer. Şi la 45 de ani, peste alți cinci ani, o să arăt ca o femeie de 65. OK, trăiesc. O să mai fiu în stare să ies pe stradă? Psihic, credeți c‑o să fiu aptă să mai vorbesc cu oamenii sau să fac altceva în afară de, probabil, să mă duc la un serviciu unde n‑o să mă bage nimeni în seamă și să vin acasă? Asta‑i viață? Fără copii? Trăiesc, OK, cum?”

„Și [le-am zis doctorilor] dați-mi un lucru bun, ceva de care să mă agăț. Trăiți. Am zis OK, contează și calitatea vieții, nu numai faptul c‑o trăiesc. Şi mi s‑a spus că sunt inconștientă, că sunt nebună.”

Variante de tratament mai puțin invazive și pe care crede că le‑ar suporta mai ușor decât extirparea sânului există în străinătate. La Bonn e un aparat de radioterapie care nu arde siliconul. În Turcia și la Milano se face reconstrucția cu silicon în timpul operației. Însă toate presupun costuri între 20 și 40 de mii de euro, bani pe care Dana nu îi are. S‑a gândit să își facă un blog, să‑și scrie povestea și să le ceară oamenilor să o ajute. Însă pe de altă parte îi e teamă că nu ar înțelege‑o, că ar percepe‑o ca pe o fiță.

„Nu mă îngrozește ideea că nu se strâng banii, pentru că s‑ar putea găsi 4.000 de persoane în țara asta care să doneze 10 euro. Mă sperie ideea în sine de a mă opera și de a urma o cale în care nu cred. Pentru că asta nu rezolvă decât simptomele, cauza nu o rezolvă. Şi dacă eu nu lucrez cu mine și dacă nu schimb ceea ce trebuie să schimb, mai ales făcând ce vor ei cu acele medicamente, nu fac decât să fac recidivă de cancer”.

Am întrebat‑o dacă nu e riscant să‑și lase partea fizică în așteptare, ca să lucreze la cea mentală.

„Așa cum la un moment dat s‑a produs un declic emoțional și am început să mă transform, așa se poate întâmpla și acum. Există posibilitatea – nu că eu aș fi Dumnezeu – dar există posibilitatea să mă vindec într‑o zi. Să descopăr care e cauza. Chiar cred în chestia asta, poate că cine mă aude o să zică că sunt un pic nebună. Recunosc că sunt un pic nebună dar chiar cred în lucrurile astea. Cred că mă pot vindeca. Şi faptul că a trecut un an jumate și eu nu am murit cum mi‑au spus medicii și nici n‑am făcut ce mi‑au spus ei, e clar că Dumnezeu e cu mine”.

„Dar uneori mă cuprinde frica și mă gândesc că poate ar trebui să mă operez pentru că persoanele raționale din viața mea – nu vorbesc de mama, tata și de oamenii care mă ajută să trec peste lucrurile astea și să fac tot felul de tratamente, vorbesc de medicul oncolog, de medicul de familie, de persoane care mă cunosc și care știu ce problemă am și care vin din mediul medical și care îmi spun: «Du‑te, operează‑te că aia e bine»”.

„Chiar dacă mă operez, chiar dacă nu mă operez, șansele mele să trăiesc sunt aceleași. Că Dumnezeu mi‑a dat niște zile și alea o să fie. Eu nu pot să le lungesc, indiferent de ce‑o să fac mai departe. Dar aș vrea să trăiesc așa pentru că mi se pare mai normal să trăiesc așa.”

„Așa, fără să te operezi?”, am întrebat‑o.

„Așa, fără să mă operez și fără să trec prin toate nebuniile alea. Dar dacă Dumnezeu va vrea s‑o fac și pe asta o s‑o fac.”

„Cum o să‑ți dai seama?”

„Nu știu. În momentul ăsta cred cu tărie că ăsta este drumul pe care am plecat. Dar sunt momente în care mă cuprinde frica și mă gândesc OK, și dacă mâine mi se spune că trebuie să mă operez? Nu pot s‑o fac în România, trebuie s‑o fac în afara țării. Pentru că dac‑o fac în România, mor înainte să mor de cancer. Asta simt.”

***

Prima săptămână din februarie 2011 a fost dificilă pentru Dana. S‑au afișat rezultatele la examenul pentru Barou, unde luase note de 8 și 9 la majoritatea examenelor, însă la unul avea 5,65, sub baremul de trecere. A depus contestație.

Apoi, într‑o după‑amiază a mers la un control. Nu‑și mai făcuse ecografie din septembrie, de când aflase că tumoarea i‑a crescut (își face ecografii la trei, șase luni). S‑a îmbrăcat vesel, în pantaloni roșii, un tricou alb cu Snoopy și un pulover mov cu nasturi. În urechi și‑a pus o pereche de cercei în formă de băiat și fată, luați de la un târg. În încăperea întunecată a spitalului, doctorița șatenă cu trăsături blânde a plimbat ecograful peste sânul Danei. Pe ecran a apărut o formă neregulată, gri, ca un un nor haotic. Doctorița a trasat cu mouse‑ul două linii subțiri dintr‑un capăt în altul al petei. Una galbenă, pe verticală, și una verde, pe orizontală. A citit dimensiunile: 3,6 pe 2,3 centimetri. Tumoarea crescuse.

Dana s‑a ridicat și s‑a îmbrăcat. Doctorița i‑a complimentat părul ondulat, cu un luciu sănătos. Nu îl avea așa înainte – de obicei, după chimioterapie părul crește mai des și mai ondulat. Au vorbit despre o pacientă care se operase în Italia, la Milano, și care acum se simțea bine.„Pentru ea a fost o etapă din viață, dar la dumneavoastră se prelungește”.

În holul spitalului, Dana era dărâmată. A fost încă un moment în care i s‑a spus să o ia pe calea operației, calea pe care o refuzase și la care nu voia să se întoarcă.

Patru zile mai târziu, s‑a întors la spital pentru o consultație la oncolog. Părerea lui a curs domol, fără ezitări: trebuie neapărat să se opereze, cât mai repede. Să‑și facă din nou toate investigațiile. Şi pentru că tumoarea a depășit 3 centimetri și e prea mare pentru operație, va trebui să o reducă prin chimioterapie. Adică ar trebui s‑o ia de la capăt cu patru sau șase serii din citostaticele care au demolat‑o acum un an și jumătate.

Apoi, într‑o dimineață, la câteva zile după vizita la medic, Danei i‑a sunat telefonul. Era o cunoștință avocat, bărbatul la care ar fi urmat să facă stagiul dacă ar fi intrat în Barou. „Felicitări!”, i‑a spus el, direct. „Sunteți domnișoara avocat!” În urma contestației, nota Danei fusese reevaluată la 6. Într‑un fel, se aștepta. Simțise că anul 2010 era „anul ei”, anul în care ar fi reușit orice și‑ar fi propus.

A început să‑și facă analizele preliminare pentru o nouă încercare de operație, dar totodată și‑a comandat din Cuba un alt tratament alternativ, venin de scorpion albastru. Mi‑a spus că de data asta are de gând să meargă până la capăt cu intervenția chirugicală – nu pentru că nu mai crede în tratamentele alternative, ci pentru că vrea să scoată tumoarea. Dar vrea neapărat să facă operația în străinătate, iar pentru asta ar trebui să strângă bani.

La una dintre analize, Dana i‑a spus medicului că are trei dorințe: vrea un copil, vrea să devină un avocat de succes și vrea să ajute oamenii. Că își dorește să fie sănătoasă n‑a mai spus. Era implicit.

***

Actualizare, 27 iulie 2011

La scurt timp după apariția textului, Dana a început să strângă bani pentru o operație în străinătate, unde reconstrucția sânului s-ar putea face în timpul operației, evitând astfel să petreacă mai multe luni cu o dungă în locul sânului. Şi-a scris povestea pe un blog și a strâns până acum aproape 5.000 de euro dintr-un total de 45.000 – atât cât ar fi necesar pentru tratamentul complet, cu analize, operație, reconstrucția sânului, radioterapie și spitalizare, într-o clinică din străinătate.

Banii s-au strâns destul de greu și au venit în special de la cei din jurul Danei – prietenii și colegii de la tango. Pe lângă susținere și încurajări a primit, așa cum se temea, și câteva reacții negative de la cei care au citit articolul sau i-au citit citit blogul. Au fost oameni care i-au spus că trebuie să-și facă mastectomie totală în țară, așa cum au făcut alte femei, oameni care au certat-o pentru că amână operația și riscă să moară, oameni care nu au crezut că un tratament în străinătate poate costa 45.000 de euro.

„Sunt bucuroasă că trăiesc, sunt tristă că oamenii nu înțeleg că noi, femeile, nu merităm să fim mutilate”, mi-a spus recent. „Sunt nedumerită că lumea parcă nu citește [ce scrie pe blog]. Nu știu cum să transmit mesajul ca oamenii să înțeleagă ce se întâmplă în viața mea și în sufletul oricărei femei”.

Spune că povestea ei e povestea miilor de femei care se tratează de cancer în fiecare an, în România. Şi-ar dori să aibă energia să militeze pentru schimbarea sistemului – ca femeile să poată beneficia, în țară, de un tratament complet și modern, care să nu le mutileze. Să aibă mai multe opțiuni.
Dana a operat-o pe Becky, cățelușa bolnavă de cancer, care acum urmează un tratament cu chimioterapie. Între timp, cățelușei i-au apărut alte două tumori, pe gât și pe maxilar, care o îngrijorează. Familia de 11 căței a Danei se va lărgi curând cu un pui de dog german, pe care l-a primit de la o crescătoare de câini. Se va numi Tango. A început, de câteva săptămâni, o relație cu un bărbat care o face să se simtă în siguranță.

Planurile Danei sunt aceleași: să fie sănătoasă, să nu facă metastază până strânge banii pentru operație, să facă stagiatura de avocat, să înfieze un copil, să le ajute pe femeile care trec prin situația ei. „Încerc să trăiesc fiecare zi ca un om normal, dar e greu să te porți ca un om normal când știi că fiecare zi poate fi ultima ta zi. Şi mai am atâtea lucruri de făcut”, spune ea. „Nu mi-am pierdut speranța că o să fie bine, dar mi-am pierdut răbdarea”.

***

Îi poți scrie Danei la danacristinaene [at] gmail.com.

32 de comentarii

  • Cosmin ·

    Impresionant. Felicitari pentru un text de nota 10.

  • Dona ·

    mult prea trist…si cu toate astea este viata unui om! mi-a fost greu sa-l citesc pana la capat

  • Denisa ·

    Habar nu aveti cit rau puteti face cu acest articol!
    Nu ati facut decit sa scadeti increderea oamenilor in doctori, in medicina si sa ridicati la rang inalt medicina alternativa.
    Nu vreti sa intelegeti, ca organismul nostru e bombardata cu chimicale din toate partile si atunci numai cu chimicale il putem ajuta sa reziste?! Nu contest realizarile si rezultatele medicinei alternative dar nu pentru noi…

    Mama mea a pierdut 4 ani din viata alergind si sperind ca multitudinea de tratamente alternative sa o scape de aceasta nenorocire care se numeste cancer. Daca s-ar fi operat de la inceput nu pierdea un san si 4 ani din viata.

    Ii doresc „eroinei” dvs. multa sanatate si curaj pentru ca are nevoie de mult curaj!

    • Jamaradd ·

      Oamenii n-au făcut niciun rău cu articolul, n-ai înţeles nimic. Tocmai, acuză medicina alternativă (uneori cu subtile accente de umor amar, de conţinut) deopotrivă cu cea alopată. Soluţiile gen „scoarţă de copac pistă” sunt la fel de aberante ca o operaţie prematură, prost făcută sau complet neasistată psihologic. Saaau, dimpotrivă, orice fel de soluţie e puternică pe măsura încrederii în ea. Mie mi se pare că autoarea textului face o cronică a unui fenomen care ne demonstrează neputinţa, cel puţin deocamdată.
      Şi eu sunt ziarist. Felicitări din toată inima autoarei textului. L-am citit până la capăt, m-a mişcat, m-a convins, m-a prins, este incredibil de echilibrat dar şi subtil, mi-a amintit că am şi colegi de care nu trebuie să-mi fie ruşine.

  • Florentina ·

    e adevărat, e o poveste puternică; dar o asemenea independenţă şi sfidare a limitelor medicinei poate dărâma multe suflete şi aşa destul de fragile si transparente in faţa bolii…

  • Irina ·

    Eu am mers cu mama mea in varsta de 55 de ani la doctori cu toata increderea de la inceput, am otravit-o cu citostatice, am privit neputincioasa cum ii cade parul, cum se stinge, cum se chinuie si cum dupa 2 ani imi moare in brate intr-o salvare imputita. Trebuia sa o fi dus in Maldive sau in Tibet sau macar la Covasna, trebuia sa mi se spuna clar: mama ta va muri, fi pregatita, lasa totul si stai cu ea cat mai poti.
    Pe de alta parte dupa 3 ani de la moartea mamei fantoma cancerul m-a bantuit si pe mine. Nu s-a confirmat dar cea mai grea suferinta a fost ideea ca trebuie sa le spun copiilor si sotului ce diagnostic teribil am. Asta a fost adevarata suferinta impreuna cu cosmarul de a sta la pat luni intregi fiind o povara pentru cei dragi.Suferintza e mai greu de indurat cand esti singur si nu trebuie sa te prefaci ca sa-i protejezi pe cei dragi, credeti-ma.

  • anon ·

    ‎”Şi la 45 de ani, peste alţi cinci ani, o să arăt ca o femeie de 65. OK, trăiesc. O să mai fiu în stare să ies pe stradă? Psihic, credeţi c‑o să fiu aptă să mai vorbesc cu oamenii sau să fac altceva în afară de, probabil, să mă duc la un serviciu unde n‑o să mă bage nimeni în seamă şi să vin acasă?” Si din cauza aceasta tipa refuza sa aiba operatia accesibila, sperand sa strange bani pentru unul in strainatate, cu silicoane etc. „Chiar dacă mă operez, chiar dacă nu mă operez, şansele mele să trăiesc sunt aceleaşi. Că Dumnezeu mi‑a dat nişte zile şi alea o să fie.”, zice, dar din propozitia aceasta, Dumnezeu se pot inlocui, functional, cu ideile sexiste care sustin, ca toate valoarea (umana? sau nu meritam cuvantul?) al femeilor e concentrata in doua aglomeriri de celule de grasime de pe piept… si ca femeile peste o anumite varsta nu-s bune la nimic. Daca nu esti sexy (conform Standardelor Unice Obiective, ca nu-i ca si cum oameni diferiti ar avea voie sa fie atrasi de lucruri diferite), viata ta nu mai are nici o valoare. Ceea ce pentru mine e o problema si mai trista decat cancerul.

    si apropo, ce sa faca cei, care pe bune au 65 de ani? sa se sinucide ca-s useless??!?

    Nu dau vina pe tipa, ci de societate. Si da, eu personal as alege „extirparea sânului” (oare jurnalistul asta foloseste si expresii ca si extirparea apendixului?) si nu moartea (sau cautat disperat prin net bani, amanand interventia). Mai bine viu si unsexy (pentru o anumita parte al oamenilor) decat mort, dar cu san. 😛

  • Dana ·

    Si eu am fost diagnosticata cu cancer mamar tot la 34 de ani. Am gasit o multitudine de similitudini pana la jumatatea articolului, adica pana acolo unde am avut rabdare sa citesc. Mi se pare patetic si prost scris.Cred ca este extrem de ecocentrista aceasta tiza a mea si relativ prost informata. O operatie de reconstructie mamara, chiar in acelasi timp operator cu mastectomia, nu ajunge la 20000-40000 de euro. Iar ca sa te legi de eventuala asimetrie dintre sani post-reconstructie in asemenea masura, mi se pare o aberatie in conditiile in care mii de copii isi pierd viata din cauza unor forme agresive de cancer, fara sa apuce sa faca lista de 2 pagini de intrebari adresate chirurgului.
    Si…. inca ceva: ce este cu titlul acesta:”DECAT o revista”? Ar trebui sa urmeze ceva dupa aceste enunt, spre exemplu:decat o revista ca aceasta, mai bine alegem Pif!

  • dana ene ·

    Draga Dana,

    daca nu crezi ca o operatie de masectomie cu reconstructie costa in 20 mii euro te poti interesa (trimite un e mail la Anadolu Turcia ) la clinica. Un prim set de analize inaintea operatiei costa intre 3500 – 5000 euro, apoi radioterapia pleaca de la 15 mii euro, ca sa nu mai vorbim de spitalizare, transport si analize sau situatii medicale neprevazute. O zi spitalizare la Anadolu costa in jur de 300 euro. Si, da cand e vorba de viata mea pun intrebari, chiar si 4 pagini.
    Mult succes si sanatate.

  • amalia ·

    Toti doctorii ar trebui sa fie cinstiti si sa spuna ceea ce , deja, se stie. De cancer mor cei carora le e frica, si, de cele mai multe ori, exact medicii sunt de vina, pentru ca sunt setati pe ” cancer o boala necrutatoare”. La fel au facut si cu HIV. Cei care sunt siguri ca nu vor muri, nu mor. Si chiar nu conteaza daca tratamentele sunt cu scorpion sau cu bisturiul. Conteaza cat te face doctorul sau vraciul sau preotul sau oricine sa crezi in vindecarea ta. Prietena mea de o viata a fost diagnosticata cu cancer osos acum 35 de ani. Norocul ei a fost o doctorita extraordinara, profesoara la Carol Davila, care i-a spus sa nu inceapa chimioterapia, sa mearga la un cunoscut chirurg, care a reusit sa-i insufle ideea ca nu va muri. Da, el a operat-o, de mai multe ori, dar omul ala putea doar cu vorba sa vindece.
    Cancerul este un mecanism fascinant de vindecare( healing) a unei rani, fizice sau emotionale, un mecanism scapat de sub control. Dar controlul e in mintea noastra intotdeauna.
    Problema e ca e foarte greu de lucrat cu mintea, mai ales cand ai atatia tampiti in jur. Si mai ales medicii sunt cei vinovati. Resping evidentele, pentru ca sunt ignoranti, nu stiu sa stapaneasca teritoriul mintii umane ,si , pentru ca nu pot spune ca ei insisi sunt inutili sau toxici, spun ca nu exista vindecare. Nu exista in puterea lor. Aia e altceva.
    Cei cinstiti macar vorbesc de ” miracole” divine. Si orice medic iti va spune ca a intalnit cel putin unul. Si foarte multi iti vor povesti de pacienti care au refuzat operatii sau chimioterapii, vin la control, accepta ajutorul sa-si mentina starea de bine, si traiesc. Nu se vindeca, dar traiesc decent. Mai obositi din cauza luptei, dar nu mutilati sau ingroziti de spectrul mortii iminente.
    Fiecare are drumul lui, si mintea lui. Cand simti ca nu trebuie sa faci ceva, inseamna ca nu e bine sa-l faci. Totul e sa crezi in tine si in Dumnezeu cu putere. Dar e tare greu cu atatia prosti in jur.

  • gabriel ·

    Cea mai mare rata a mortalitatii in cazul cancerului de san este intocmai refuzul de a accepta mastectomia totala,care,odata facuta exista foarte mari sanse ca celulele canceroase sa nu fi avut timpul necesar pentru a „pleca” catre alte zone din organism,ceea ce inseamna ca se poate evita cu succes recidivele viitoare.Din pacate tocmai persoanele cu anumite prejudecati si complexe,in special cele mai tinere,desi medicii,prin investigatiile facute,recomanda mastectomia totala (ca nu o recomanda asa,aiurea…) acestea,refuzand acest lucru,nu fac altceva decat sa se condamne pe ele insele,nedandu-si sanse la viata.Trebuie stiut ca silicoanele inlocuitoare de san,sau numai scoaterea nodulului canceros,nu rezolva mai nimic,mai ales daca zona adiacenta este si infiltrativa.Asta inseamna ca celulele au apucat deja sa plece din nodulul-baza,dar existand totusi mari sanse ca acestea sa nu fi parasit inca zona sanului,prin mastectomia totala se acorda mari sanse de supravietuire.Insa cine vrea sa traiasca,trebuie sa ia masuri radicale atunci cand e cazul.
    Nu vreau sa zic decat atat: Noi romanii avem niste medici oncologi,inclusiv in ceea ce priveste chirurgia oncologica de foarte buna calitate profesionala,si atunci cand acestia ne sfatuiesc sa facem ceva,nu trebuie sa mai amanam,altfel ne reducem sansele.Si mama mea,la 50 si ceva de ani,s-a operat tot de cancer la san,asemanator cu cel al cazului de fata,facand mastectomie totala la unul din sani.Si este ok,au trecut 4 ani de la operatie.Si eu,lucrand o anumita perioada de timp in sala de operatie ca si asistent de anestezie,tocmai in specialitatea de chirurgie oncologica,si vazand multe cazuri asemanatoare,nu pot sa zic decat atat: Ascultati de ceea ce va zic medicii !! Nu amanati,nu luati decizii dupa capul vostru.Daca vreti sa traiti,conformati-va sfaturilor,fiinda cancerul nu iarta si nu suporta amanari.Daca e de operat si vi se indica asta,operati-va cat mai repede cu putinta.Nu va jucati cu viata,mai incolo s-ar putea sa regretati,si s-ar putea sa fie prea tarziu.Rugati-va bunului Dumnezeu sa va ajute sa luati cele mai intelepte decizii. Doamne Ajuta!

  • Alegerile Danei | J Marius ·

    […] Povestea completa o puteti citi pe siteul celor de la Decat o Revista. AKPC_IDS += "1838,";Popularity: unranked [?] Posted in Made in RO | Tagged alegerile danei, dana […]

  • evelina ·

    Draga Dana, iti inteleg starile emotionale prin care treci, angoasele si temerile sunt normale pana la un punct, dar tu, pe fondul depresiei de care suferi declansata sau agravata si de socul aflarii ca ai cancer si de chimioterapie, le-ai dus la paroxism. Si eu m-am aflat intr-o situatie asemanatoare, dar, indiferent daca mi-a convenit sau nu, am urmat tratamentul medical care mi-a fost propus si anume mastectomie in ianuarie 2010, chimioterapie, radioterapie, si o sa-mi fac reconstructia sanului. Si acum am motive sa cred si sa sper ca sunt bine si ca ma aflu in cele peste 75% care supravietuiesc peste 5 ani si nu in cele sub 25% care din pacate nu o fac, din persoanele diagnosticate in stadiul II pe care l-am avut tu initial clinic si eu patologic. E drept ca mie una nu mi-a trecut niciodata prin cap ca as putea sa ma tratez sau vindec de cancer cu tratamente naturiste. Pentru simplul motiv ca nu dau rezultate in marea majoritate a cazurilor. Tratamentele naturiste si efectele lor in general au fost studiate si cele care dau rezultate sunt folosite medical (ex.: Detralexul, etc.). Din cate stiu eu si chimioterapia folosita in tratamentul medical al cancerului este un tratament naturist. Si dupa ce-ai facut operatia, chimioterapia, radioterapia, poti sa incerci ce tratamente naturiste doresti. Pe perioada chimioterapiei renunta la orice fel de tratament naturist luat fara acordul medicului pentru ca ii poate scadea sau vicia efectul (ex.: cred ca laptisorul de matca a fost studiat si scade efectul chimitiorepiei cu 30%). In privinta tratarii medicale a cancerului te inseli. Cand ti se taie sanul partial sau total se taie pentru ca acolo s-a manifestat deja cancerul si a devenit posibil focar de celule canceroase, care se pot propaga prin sange si limfa, pentru restul corpului. Scopul chimioterapiei, radioterapiei, este sa omoare celulele canceroase posibil diseminate in corp. Este adevarat ca dupa toate astea nu stie nimeni daca au supravietuit sau nu in corpul tau cele mai rezistente celule canceroase, asa numitele celula susa, care sunt considerate responsabile de aparitia metastazelor. Intr-adevar nu se cunoaste cauza declansarii cancerului, de ce unele cancere dispar de la sine, etc. Dar cand stii ca la tine in corp exista deja o tumoare canceroasa care poate evolua metastazand intregul corp, inlaturi macar pericolul iminent chiar daca asta presupune tratamente dure si uneori sa ramai fara un san. Si o faci cat mai repede pentru ca acele celule canceroase rezistente la tratament se dezvolta si in timp si poti avea sansa sa nu se fi dezvoltat inca. Si pentru ca poate nu ti-au fost inca invadati si ganglionii axilari care sunt primii atacati. Tamoxifenul nu are dezavantaje mai mari decat avantajele la femeile sub 45 de ani ca altfel nu s-ar mai prescrie, doar ca in acest caz dezavatajele sunt mai mari decat in cazul celor peste 45 de ani, ca si eu m-am documentat. Vrei certitudini. In viata nu ai garantii. Nu aveai nici inainte sa afli ca ai cancer. Numai ca acum ai devenit brusc mai constienta de acest aspect. Nu stie nimeni daca maine nu-l calca masina si moare (am avut o sora care a murit lovita de masina cand ea avea 5 si eu 3 ani). Ai numai speranta. Sau iluzia sigurantei. Si chiar nu inteleg ce garantii iti ofera diferitele tratamente naturiste pe care le tot incerci cu singurul rezultat concret ca ti-a crescut la loc mai mare tumoarea micsorata de chimioterapia pe care totusi ai facut-o. Vrei sa faci un copil. Ia legatura cu un centru de vertilizare in vitro si conservati ovule, urmeaza tratamentul medical cat mai repede si, daca o sa fii mai bine, fa-l. Daca nu macar o sa ai constiinta impacata ca ai facut tot ce a depins de tine. O citezi pe maica Tereza. Maica Tereza nu a avut copii. Deci poti raspandi iubire si fara. In Biblie vindeca atat Dumnezeu cat si doctorii si din cate stiu eu biserica recomanda acceptarea tratamentelor medicale si nu neacceptarea lor, ca sa-ti faci singur mai rau. Dumnezeu ti-a lasat libertatea alegerii ca in toate lucrurile pe care le facem, dar de tine depinde sa faci alegerile bune pentru tine si in concordanta cu invataturile biblice. Zilele pe care ti le da Dumnezeu sunt numerate, dar cred ca in asta intra, cel putin in cazurile extreme din punct de vedere medical, si alegerile pe care le facem pentru ca daca pentru a trai doctorul iti spune ca trebuie sa-ti dai acordul ca sa-ti taie un picior, pentru ca a intrat in putrefactie si altfel sigur faci septicemie si mori, si tu refuzi cu toate ca tot Dumnezeu ti-a pus la dispozitie si alternativa si mijloacele ca sa traiesti, s-ar putea ca refuzul in sine sa nu mai intre la zilele numerate ci la neacceptarea din partea lui Dumnezeu a unei vieti pe care n-o vrei. Suferinta te poate apropia de Dumnezeu pentru ca atunci esti mai deschis si consider ca te si mantuie intr-o oarecare masura daca o accepti si o traiesti cu Dumnezeu. Ca si copii care te ajuta sa te mantui daca ii cresti cu Dumnezeu. In privinta citatului din Buddha cred ca-l interpretezi gresit. Se refera strict la filozofia vietii in general si nu la situatiile medicale in particular. La fel Tzu. A judeca corect presupune in primul rand cunoasterea cat mai temeinica a situatiei si in cazurile medicale asta pot face doar medicii pentru ca asta studiaza zeci de ani de zile. Daca si cand gresesc numai alti medici pot constata. Faptul ca noi capatam de nevoie niste cunostinte trunchiate si deseori eronate in domeniu nu ne face doctori si nu ne da dreptul sa judecam o situatie medicala in sine. Daca ti se prezinta din partea medicilor mai multe variante atunci alege ce crezi ca ti se potriveste cel mai bine. Vrei o anumita calitate a vietii. Calitatea vietii ti-o faci singur prin acceptarea a ceea ce esti. Nu vrei sa te vezi cu sanul taiat cu acordul tau. Aici clar e o problema. Este o operatie mutilanta si oricui ii e greu cand trebuie sa semneze ca este de acord cu mutilarea propriului corp. Prima oara cand te uiti in oglinda dupa operatie te strambi si nu-ti place deloc. Eu am amanat momentul pana dupa ce mi-a fost scos ultimul pansament pentru ca aflasem ca va fi un soc. Pana la urma n-a fost chiar un soc. Incet, incet, te obisnuiesti. Am trecut atatea prin asta si sa stii ca oricat de aberant ar parea si afara sunt destule femei care prefera sa ramana asa, inclusiv eu probabil daca aveam mai multi ani, pentru ca se pare ca chiar avem capacitatea sa ne invatam cu orice si sa mai stii ca dupa o vreme nu prea lunga nici nu mai pare asa de rau. Ba chiar iti devine draga cicatricea ca doar e cicatricea ta si ai muncit la ea. E o operatie ca oricare alta numai ca este vizibila lipsa unui organ. Chiar nu stai intr-un san. E doar anacronic ca in general lumea are doi si al tau ramanand doar unul e asimetric. Adica e de estetica. Care estetica ca orice estetica se poate camufla usor pe perioada lipsei lui. Nu te dezbraci la piele in piata publica si in intimitate esti doar tu si partenerul tau care daca te iubeste te iubeste asa cum esti si daca nu o face nu e pentru tine. Totul e de cum te percepi si te accepti tu pe tine ca persoana in ansamblu si nu de existenta sau lipsa unui san, ca nimeni nu-i perfect. Spitalul si mie mi s-a parut sinistru. Ulterior am inteles si de ce. Fetele pacientilor si ale insotitorilor sunt impregnate de un diagnostic crunt intr-un loc care nu-i lasa sa uite de acel diagnostic. Cand stai de vorba cu oamenii totul revine la normal. In privinta operatiei eu sunt multumita de rezultat, m-am operat la un profesor la IOB. Si nu, n-am fost deloc supusa. Ba din contra. Dar in limitele bunului simt. Lipsa de informare poate fi o problema, dar eu am preferat o operatie sigura si bine facuta confortului psihic. Doctorul care ti-a dat sperante false consider ca a gresit. Te-ai agatat de ele. Nu faci asa ceva unui om tanar care a aflat ca are cancer si face chimioterapie, pentru ca e prea vulnerabil psihic. Chiar daca probabil el a vrut doar sa te ajute, daca nu stia sigur ca poate s-o faca nu trebuia sa te induca in eroare. In cancerul de san chirurgii in general nu stiu dinainte exact ce si cat o sa taie pentru ca pe de-o parte depinde de ce gasesc acolo si pe de alta parte trebuie sa obtina margini sigure, adica fara celule canceroase, cu un rezultat estetic pentru moment sau cat mai pretabil unei viitoare reconstructii daca pacienta si-o doreste. Asa ca sfatul meu sincer este sa mergi intai la medicul de familie, sa-i ceri trimitere la psihiatrie, psihiatrul sa-ti puna diagnosticul si sa te trimita la psiholog eventual gratis, pentru ca in situatia noastra depresia nu este un lucru pe care sa-ti permiti sa-l ignori si psihicul conteaza in tratarea bolii. Tangoul ajuta, dar nu vindeca. Eu am fost la consult psihiatric si deocamdata n-am probleme, dar daca o sa am, pentru ca poti face si depresie post tratament, ma duc din nou ca sa ma trimita la psiholog pentru ca el cu asta se ocupa. Apoi trage linie si vezi care e rezultatul a ceea ce ai facut pana acum. Din punctul meu de vedere, daca mi-l permiti, cel mai grav nu e ca ai pierdut atata timp, ca te-ai chinuit atata si n-ai rezolvat nimic, ci ca probabil din punct de vedere medical ti-ai agravat situatia dand timp celulelor canceroase din corpul tau sa se disemineze si sa devina mai rezistente la tratamentul medical, sa-ti invadeze ganglionii axilari, micsorandu-ti sansele de vindecare. Hotaraste-te care e scopul tau de fapt: sa nu te vezi cu o dunga in loc de san o perioada dupa operatie sau sa incerci sa te vindeci. In privinta operatiei ai doua optiuni interne: confort psihic, explicatii si eventual o operatie negociabila, dar nu cea mai sigura din punctul de vedere al tratarii cancerului, la un chirurg inca amabil pentru ca nu este prea aglomerat sau o operatie mare si sigura, nenegociabila si pentru care nu ti se dau explicatii la un chirurg aglomerat care nu-ti ofera confort psihic. In ambele cazuri ai posibilitatea unor injurii, probabil nemeritate, ulterioare: in primul, daca cumva mai patesti ceva, de ce n-a facut-o mai mare si mai sigura, uitand ca de fapt tu ai insistat sa taie cat mai putin, si in al doilea, pana te documentezi si afli ca intr-adevar asa e cel mai sigur, de ce a taiat atata ca poate era sigura si daca taia mai putin. Sau poti fi recunoscatoare pentru profesionalismul lor. Alegerea iti apartine. Oricum ei taie cat mai putin dar, neexistand un standard, in functie de ceea ce gasesc acolo, de ceea ce stiu, de experienta lor proprie, apreciaza diferit corelatia dintre marimea operatiei si siguranta din punctul de vedere al tratarii cancerului. In chirurgia cancerului si a reconstructiei de san avem chirurgi foarte buni si te sfatuiesc sincer sa te tratezi in tara decat sa ajungi afara la vre-un chirurg mai putin bun, ca acolo la cei mai buni nu ajungi ca normal ca lucreaza pe bani multi. Cu speranta ca cine are de inteles ceva din ceea ce m-am straduit sa-ti transmit a inteles, iti doresc sa poti sa faci alegerile corecte si bineinteles multa sanatate, chiar daca pe mine ma deranja initial cand dupa diagnostic a inceput sa mi se spuna brusc sanatate si eu nu ma simteam chiar asa de bolnava. Mi-a placut de doctorita mea de familie care e tanara, mai are paciente cu cancer la san tratate de peste 10 ani, si care atunci cand urma sa fac chimioterapie mi-a zis la plecare: “- Succes!”. Si nu, nu sunt puternica. Am plans cand am citit articolul. Am mai plans si altadata. Dar plansul e doar o descarcare de moment. In rest incerc sa iau viata asa cum e, cu bune si cu rele.

  • valeria ·

    faina poveste . articolul putea fi scris mai bine .

  • s ·

    parca nu stiu cum sa incep, indecisa intre doua pozitii pe care mi le pot justifica simultan, atat personal, cat si profesional. emotional, e un articol care vorbeste nu doar de boala, ci si de descoperire. cand dintr-o data fictiunea ingradirii in propriul corp devine o realitate ce constrange, incepi sa sapi in propria biografie dupa resurse. dorinte spuse cu jumatate de gura, pe cand invulnerabilitatea era litera de lege, devin stalpi de care sa te sprijini, chiar si in dans, cand vulnerabilitatea e scoasa in prim plan. si nimeni nu poate sa iti stearga negarea, sau furia, sau depresia cu un burete umed, la fel cum nu iti poate sterge tumora fara sa lase urme – fizice si emotionale. e o poveste reala, nefardata decat cand a dorit protagonista, dar ….
    si aici intervine al meu dar de care ma tem ca voi fi acuzata. sunt psiholog si in acelasi timp membru al unei familii cu suficient de multe cazuri de cancer pentru a nu avea la indemana doar raceala lecturilor de specialitate. am auzit adeseori la pacientii bolnavi de cancer discursuri crude – fie furia fata de propria „imbecilitate” (ghilimelele sunt cuvintele lor ce mi-au ramas intiparite in minte) de a fi fost persoane ce si-au reprimat emotiile si cred ca astfel au favorizat terenul canceros, fie persoane care incearca din rasputeri sa isi infunde lacrimile in spital pentru a nu afecta evolutia bolii in sens negativ. atitudinea e adesea intretinuta de doctori care spun „nu plange, iti faci mai mult rau”, de unde unii trag concluzia ca plansul e ca o celula tumorala in plus, adusa de ei in propriul organism. apare frica fata de propriile emotii. in spital vad langa ei persoane care rad sau care sunt pline de optimism, si li se inteteste tacerea si …frica de a nu fi optimist. incepe furia ca nu pot fi la fel de increzatori, sau furia ca inca mai plang, sau descurajarea fata de prima reactie de frica si un ciclu greu de intrerupt al unor emotii ce nu mai cer voie sa apara.
    circula o serie de mituri despre rolul emotiilor in boala, intretinute uneori din pacate si de psihologi si evidentiate si in articol, fara o voce ce sa le contrabalanseze. metaanalizele realizate pana in acest moment nu au reusit sa confirme implicarea personalitatii (tendintele spre reprimare, introversiunea) in aparitia bolii, la fel cum alte cercetari nu au evidentiat posibilitatea ca prin emotie sa fie influentat cursul bolii. oricat de dur suna, deprimat sau euforic, bolii (procesului fiziologic) nu ii pasa, ea isi urmeaza cursul imprimat in masinaria noastra corporala. au aparut incredibil de multe carti de psihologie care uneori te fac sa crezi ca o gandire optimista sau rasul te pot duce la vindecare, dar sunt carti a la „wishful thinking”, uneori extrem de bine scrise, dar fara a fi cercetate afirmatiile. cu totii putem scrie despre orice, dar ma indoiesc ca cineva va alege sa isi construiasca casa dupa parerile mele despre combinatia intre fan si apa de trandafiri. ar putea mirosi frumos in cele 3 zile cat ar tine.

    articolul spune o poveste pe care unii dintre noi poate nu stim sa o digeram cum trebuie. pe langa descoperire, e o poveste a amanarii care in cazul cancerului, poate insemna trecerea de la 75% rata de supravietuire pe 5 ani la 25%. ca numerele sunt reci, e drept. dar tot numerele au facut ca mii de pacienti sa fie tratati cu succes, pentru ca medicii au stiut sa faca studii clinice controlate care sa arate ce poate duce spre bine si ce e o incercare futila, dar costitistoare ca timp. tratamentele homeopate, cu distilarile lor infitezimale, fie nu sunt testate cu privire le eficienta, fie au fost testate si s-au dovedit nule sau chiar periculoase. cele medicale, chiar daca, e drept, nu sunt intotdeauna cele mai eficiente, au macar avantajul de a se fi supus testarii. stii la ce te inhami. am vazut cazuri in care amanarea unui tratament a dus la imposibilitatea de a mai face un tratament activ cand pacientul a revenit, dezamagit de tratamentele naturiste incercate.

    chimioterapia e un tratament dificil, dar nu imposibil de urmat. exista si povesti ce surprind preconceptiile noastre: au fost persoane care mi-au spus ca frica a fost mai mare decat amploarea efectelor secundare, si femei, la fel de inventive ca si dana, care au descoperit o placere a jocului cu perucile sau cu curajul de a nu avea par si de a nu acoperi asta ca pe o rusine. variante ale unei aceleiasi suferinte. in cautarea tratamentelor miraculoase, sa nu uitam resursele interne – exista un proces de habituare, si la rau. da, persoanele operate sau care urmeaza curele revin la un moment dat la starea lor emotionala pre-boala, la fel cum castigatorii la loto deprimati revin dupa o luna-doua la depresia lor, chit ca au dat de fantana cu aur.
    nu vreau sa sune a indiferentism emotional, nu e deloc. dar cred ca uneori raceala rationalitatii ne poate fi de mai mult folos.

  • Lucia ·

    Eu o inteleg mult prea bine. Degeaba o certati, conteaza extrem de mult calitatea vietii. Nu e suficient sa supravietuiesti, nu totata lumea isi considera viata implinita doar numarand un sir de ani. Cinci ani? Ce inseamna 5 ani cand trebuie sa traiesti ferindu-te de atingerea oricui? Nu vedeti ironia acestei sperante de viata?
    Iar despre medici, ce sa spun… Am o colega de serviciu al carei sot a fost diagnosticat acum 2 ani cu cancer la vezica urinara. Dupa un control de rutina, au urmat altele si s-a descoperit o tumora maricica pe vezica. Atunci medicul i-a spus transant ca trebuie scoasa vezica. Nu doar tumora, toata vezica. Altfel moare. Avea 42 de ani. Nu a conceput sa traiasca purtand o punga dupa el tot restul vietii. Si a avut norocul sa aiba rude cu relatii si sa ajunga la Spitalul Militar Central, unde profesorul nu numai ca nu a fost de acord cu extirparea vezicii, ci i-a mai zis si de dulce „medicului” care a venit cu o asa solutie desteapta. L-a operat pe om, i-a scos strict tumora, care era maligna si care s-ar putea sa mai apara la un momendat. De 2 ani face tratament si se simte extrem de bine. Merge periodic, din 3 in 3 luni la control, respecta prescriptiile medicului si isi duce viata normal. Chestia asta cu hai sa scoatem tot e veche la medicii romani, care nici macar nu vor sa se gandeasca cum va trai pacientul dupa operatie, cum se va simti si care va fi calitatea vietii sale.
    Din punctul meu de vedere, citostaticele sunt doar un adjuvant pentru moarte, e poate cel mai prost tratament descoperit vreodata de oameni si trateaza doar efectul, nu si cauza bolii. Omoara toate celulele sanatoase in speranta ca va omora si celulele canceroase cu ele. De cele mai multe ori acestea supravietuiesc si calvarul indurat e inutil. Ajungi sa mori pentru ca iti cedeaza restul organismului asteptand sa-si faca efectul asupra cancerului.
    Am in familie antecedente de cancer la san. Am avut o verisoara care a murit la 17 ani, din cauza cancerului la san in anii 70. Cu toate astea, nu as face masectomie si nici un fel de tratament din acesta invaziv. Cate zile are omul atata traieste. Multumesc lui Dumnezeu ca deocamdata ma tine pe linia de plutire.
    Cei care sustineti sus si tare ca ratiunea rece trebuie sa primeze si trebuie sa traim cu orice chip, nu ati fost niciodata in locul oamenilor cu astfel de probleme. Cand simti pe pielea ta asta, nu mai esti asa taios.

  • Povești de la lansările DoR #6 | feedarts.ro Feed Directory ·

    […] de Pânză, și cu DoR #5 — pe care l-am vândut ca s-o sprijinim pe Dana, despre care am scris în numărul trecut și care astăzi strânge bani pentru […]

  • 4 my 2 cents ·

    buna,
    nu pot vorbi din proprie experienta pe cancer la san. n-am cum, sunt baiat. probabil peste vreo 30-40 de ani ma paste si pe mine un cancer de prostata – statisticile cam asa arata. dar pana atunci mai vedem. so far, so good. am citit articolul atunci cand a aparut DOR#5 si m-am infuriat. pe Dana.
    eu n-am cancer, insa mama a avut. tot la san. candva dupa ce s-a nascut frate-miu mai mic, eu aveam vreo 4-5 ani. atunci nu prea stiam ce si cum. stiam numai ca n-am voie s-o ating, in reprizele cand venea acasa de la Iasi, de la spital. ulterior, dupa ce-am mai crescut, a inceput sa mai povesteasca una-alta: prin ce-a trecut, cat de greu i-a fost, terapia, raul, crizele, rugaciunile, alinarea. a trecut prin aceleasi lucruri ca si o parte din comentatoarele de mai sus, ca si Dana. dar un lucru a fost intotdeauna clar in discursul ei de cand o stiu: daca vrei sa traiesti, scoti cancerul din tine. punct. ai de ales intre viata si moarte, nu intre o viata calduta si una mai putin agreabila ca femeie. Nu pierzi timpul alergand dupa cai verzi pe pereti.
    Repet, nu vorbesc din experienta proprie, insa determinarea mamei e molipsitoare 🙂 A devenit mai transanta, nu pierde timpul, are prioritatile stabilite foarte clar, logica de fier, mintea si inima ii sunt la locul lor. dar a platit mult pentru asta. nu doar sanul extirpat, cat si complicatiile de dupa, alte operatii, multe, ani de tratamente, pastile etc. asa cum e, cu un san lipsa, o iubim si ne iubeste. si cam la asta se rezuma tot.
    Banuiesc ca e mai usor dupa ce ai cel putin un copil, stii ca ti-ai indeplinit macar rolul de mama, de datatoare de viata. poate te mai calmeaza si te mai implineste si face suferinta mai usoara, stiind ca ai lasat ceva in urma.
    a, inca ceva: mai usor cu „medicii din romania sunt de kkt”. unii chiar salveaza vieti. si au salarii de #$@$$. lepre sunt peste tot, dar hai sa separam graul de neghina.
    am scris repede, scuze pentru eventualele obtuzitati si incoerente din text.
    sper ca n-am suparat pe nimeni.
    sante a tous!

  • adrian ·

    Titlul articolului este cheia interpretarii lui. „Alegerile Danei” sunt adevaratul subiect al materialului – chirurgia, terapiile naturiste, tangoul, sanii sunt doar elemente contextuale. Pusa in fata iminentei sfarsitului, Dana a inceput sa faca alegeri in rafala din simplul motiv ca nu mai are timp. Unele au fost bazate pe dovezi general acceptate, altele mai putin. Nici macar ea nu va sti daca a ales ‘bine’ la fiecare punct de cotitura. Cred, in schimb, ca cel mai important mesaj al articolului este ca Dana a inceput sa isi doreasca sa se simta bine cu sine si si-a modificat viata in acest sens. Cati dintre noi isi doresc asta si au curajul de a face pasi in aceasta directie in fiecare zi?

    Am putea sa rezistam tentatiei de a o judeca si de a propune principii universale, precum „viata primeaza” sau „calitatea vietii primeaza”. O mama cu doi copii poate va accepta fara sa clipeasca mutilarea pentru a isi creste speranta de viata, pentru a nu ii lasa orfani. O sportiva aflata cu cateva luni inainte de Jocurile Olimpice poate va prefera sa isi joace sansa de a se afla pentru o secunda pe acoperisul lumii in locul sedintelor de chimioterapie.

    Dana si-a aranjat si ea prioritatile in acest moment de criza, si ceea ce putem intelege din exemplul ei este ca astfel de experiente dramatice pot schimba modul in care ne percepem viata in context – ne confirma sau ne infirma alegerile trecute. Desigur, nu toti bolnavii de cancer isi intorc vietile la 180 grade, asa cum nu toti oamenii isi schimba viata doar atunci cand nenorocirea ii loveste. Dar Dana a incercat sa se schimbe pe sine si sa aleaga dupa cum crede cu adevarat, cu riscurile de rigoare – modul in care acestea au fost alese este, evident, discutabil. Intrebarea pe care ar trebui sa ne-o adresam la finalul articolului este: „Ce va trebui sa se intample in viata noastra ca sa devenim onesti cu noi insine, in cazul in care nu suntem deja?”

  • Adrian ·

    In fata unei povesti cu advarat de viata si de moarte, cu tot tragismul ei inevitabil si normal in acest caz nu pricep comentariile agresive cat nici pe cele care pun in paranteza subiectul si se refera la calitatea articolului…dar…. Oamenii sunt diversi si uneori ciudato.

    Ce vreau sa-ti spun Dana, este ca da, sa crezi si sa-ti doresti sunt lucrurile esentiale pentru o vindecare, sa-i zicem generala. Si ca esti meritoasa ca le ai pe amandoua. E important ca lupti pentru o viata implinita si nu pentru una ciuntita. Nu cred ca am caderea sa-ti dau sfaturi iar in privinta celor medicale ma abtin oricum ca nu ma pricep. Dar pot sa-ti spun ca mama cand avea 65 de ani (acum are 75 si e bine merci, plina de viata, putere si voie buna), a facut la distanta de un an doua boli numite incurabile si a scapat de ambele. Cancer la san, de care s-a operat cu extirpare totala (desigur la 65 de ani e mai usor sa te obisnuiesti cu consecintele) si schizofrenie, de cre s-a tratat timp de un an si jumatate cu medicatie riguroasa si multa atentie din partea celor apropiati. A facut aceste doua boli, cred, pe fondul unei caderi psihice, nu intru in detalii. Cert este ca niciuna din cele doua boli nu a mai revenit vreodata iar acum mama e cum am mai spus mai plina de viata decat multi oameni cu 20 de ani mai tineri. Reteta ei a fost inconjurata cu caldura de cei apropiati, a urmat medicatia si sfatul doctorului, a crezut ca se poate si a vrut sa reuseasca. Deci se poate! Succes si cu Dumnezeu inainte!

  • gabi ·

    Mama mea a suferit de o forma agresiva de cancer, dar a fost un pacient cuminte: si-a extirpat sanul, s-a chinuit cu chimioterapia ca un caine.

    A mai trait patru ani, timp in care s-a transformat: a devenit un om si mai bun, mai impacat.

    Insa in momentul in care i-a aparut o mica tumoare in spatele ochiului, care ii slabea destul de mult vederea, a hotarat ca e suficient. Nu a mai vrut sa manance sau sa bea, decat cu mari insistente. S-a stins din viata dupa doua luni.

    Asadar, dragii mei, va spun cu durere in suflet, dar si cu resemnare: omul traieste cat vrea el si cat considera ca merita efortul. Este strict o decizie personala…

  • Decât o Revistă » 5 din 2011 (selecţia editorilor DoR) ·

    […] Alegerile Danei (DoR #5) La 35 de ani, Dana Ene a hotărât că are multe de făcut: să înveţe să danseze tango, să se întoarcă la avocatură, să îşi găsească un partener, să aibă un copil, să viziteze Parisul şi Buenos Airesul, să se vindece de cancer. Text de Simina Mistreanu • Fotografii de Bogdan Baraghin […]

  • Tango si Comunicare « connecting dots ·

    […] interviu cu Vlad Stan despre pasi de tango in lumea de afaceri. Mai apoi descopeream un articol in DOR care vorbea, printre multe altele si despre contact in tango. Mi se parea fascinant ca ambele […]

  • Laura Popa ·

    Nu am timp sa citesc toate comentariile, dar vreau din tot sufletul sa aflu ce mai face Dana!!! Am avut si eu o prietena buna care a optat exact pentru aceleasi tratamente (fiindu-i groaza de „mutilarea care distruge feminitatea”), si culmea e ca o chema tot DANA!!! Dar ea a murit in luna octombrie a anului 2005, dupa o agonie cumplita, in urma multiplelor metastaze pulmonare (si osoase, dar alea n-au apucat s-o chinuie atata cat sufocarea lenta, din zi in zi mai completa, pana la embolia teribila care i-a adus sfarsitul!!)… De aceea as vrea TARE MULT sa stiu ce s-a intamplat cu Dana „voastra”!!!
    Toate cele bune, Laura

    • Oana Virga ·

      Dana este fiinta cea mai iubitoare si plina de viata pe care am cunoscut-o. Si-a pastrat puterea de a alege,si-a pastrat demnitatea si si-a pastrat puterea de a fi mai FEMEIE decat vom putea fi multe dintre noi..Fiecare zi traita de ea este un real castig pentru noi,cei din jurul ei. I-si traieste viata ,cu bune si cu rele ,inconjurata de prieteni,copii si caini ..

  • Connecting dots | Tango si Comunicare ·

    […] interviu cu Vlad Stan despre pasi de tango in lumea de afaceri. Mai apoi descopeream un articol in DOR care vorbea, printre multe altele si despre contact in tango. Mi se parea fascinant ca ambele […]

  • evelina ·

    Dana Ene a pierdut lupta cu cancerul la san, la sfarsitul lunii septembrie 2014. Dumnezeu sa o odihneasca in pace. Amin.

  • Edit ·

    Nu mai comenteaza nimeni?

  • Irina ·

    Un caz trist, ca multe altele si un material foarte prost scris, din nefericire. Fără empatie, fără emotie, fără nimic. Sanatate Danei si Dumnezeu s-o ajute.

  • Andra ·

    S-a mai schimbat câte ceva în anii aceştia;ca tuturor femeilor şi bărbaților care aud un acest diagnostic la un moment dat în viața lor, departe de mine să pot spune că e uşor.Intre timp reconstrucția într-un timp e posibilă.Insă pentru mine nu asta contează, ci să TRĂIESC.Am cunoscut deja câteva femei puternice foc care au fost diagnosticate şi tratate acum 3-5-10-25 ani.Secretul lor a fost acelaşi: o recalibrare a vieții.Reconfigurarea traseului.
    Dumnezeu să te odihnească în pace, Dana!
    Tuturor Danelor şi corespondenților lor masculini, cu drag.
    Cancerul nu este despre luptă, ci despre pacea cu tot ceea ce e necesar: cu tine, cu lumea, cu Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
[#dordealba] Cel mai mare ghid din cetate

Cristian Kalanyos încearcă să facă legături între turiști, istorie, kurtos și suveniruri.

Bucureșteanul: Cu picioarele pe pânză

Când un pictor își pune încrederea în portrete și în oameni.

[#dordealba] Copiii care fac roboți

Echipa de robotică Team Xeo RO001 din Alba Iulia nici nu exista acum doi ani. Acum se pregătește să plece în SUA.