Anca urcă munți și vrea să scrie

Anca Iosif și-a început azi ucenicia la DoR. O învățăm ce știm despre procesul de a face o revistă și încercăm s-o ajutăm să urce pe munte.

Sunt Anca, am 22 de ani și mă mănâncă tălpile foarte tare.

Prima oară când am fost la munte, eram de șapte luni în burta mamei, iar ea trăgea de tata să urce și el. N-au ajuns pe vârf, iar de atunci nici n-au mai încercat. După ce m-am născut, ne-am făcut vacanțele la Mamaia. Nici în școală n-am avut prea multe tangențe cu muntele – cel mult excursii cu clasa la Sinaia și Curtea de Argeș.

Sunt născută și crescută în București și, până în clasa a XI-a, cele mai înalte locuri pe care le-am vizitat au fost dealurile din parcul Tineretului. Apoi, în martie 2007, Dragoș, un coleg de liceu cu un an mai mare, m-a invitat la ziua lui la Cabana Mălăiești (1.720 m), din Munții Bucegi. Avea o gașcă de prieteni cu care urca pe munte, iar fotografiile și poveștile lor erau știute și invidiate de mai toți din școală. Cum să nu mă duc?

Mi-am cumpărat o pereche de bocanci ieftini din IDM, am împrumutat de la o prietenă un sac de dormit, niște pantaloni de fâș și un ghiozdan mai mare, în care am îndesat haine groase și prea multă mâncare pentru un weekend.

Traseul era de patru ore; noi – eu și trei prietene, toate începătoare – am făcut șapte. Dragoș ne îndruma la tot pasul: „Dacă vă cade vreo piatră de sub picior, strigați piatră, pentru cei din spate. La fel cu crengile pe care le forțați”. Mi-a plăcut că pe cărări ne salutam cu necunoscuții. Era ca o lege nescrisă. Când am ajuns la cabană, am descoperit că ceaiul cel mai bun e cel băut după multe ore de urcat prin zăpadă și de întrebat neîncetat „mai e mult?”.

După vreo două săptămâni, am făcut o tură în Munții Hășmaș, cu un grup mai mare de colegi. Am împrumutat un rucsac de data asta. Eram pentru a doua oară pe munte, ningea și era noapte. Deși ne cunoșteam de o zi, am împărțit toată mâncarea și hainele groase. Pe traseu, tot timpul era cineva care se asigura că nu rămâne nimeni în urmă. În tren, ori făceam toți nașul, ori niciunul.

Mi-a plăcut că muntele unea oameni. Mama nu pricepea cum, deodată, sunt plecată din două în două weekenduri. Nu înțelegea că, odată ajunsă sus, capăt încredere în mine, mă simt puternică, ambițioasă și cu lumea la picioare și în același timp mică pe lângă măreția munților.

Pe munte nu depind de nimic altceva în afară de rucsac, de vreme și de picioare și tot acolo găsesc refugiul ideal, departe de claxoane, net și aglomerație. Pe lângă vindecarea mâncărimilor de picioare, simplitatea și liniștea de pe munte provoacă efecte secundare ca zâmbetul tâmp îndelungat.

Am început să strâng bani pentru echipament – am împarțit pliante, am lucrat la promoții, am vândut blugi – și mi-am luat un rucsac de 60 de litri, polar, suprapantaloni, parazăpezi și o geacă „stăvilar de crivaț”.

Am cunoscut oameni tot mai experimentați – mai buni decât orice carte sau hartă, deși avem întotdeauna una la noi. Am făcut creasta Pietrei Craiului cu Andrei zis Pasaris; am mers pe văi alpine nemarcate din Bucegi cu Denisa și Alexandra; am învățat de la Florin „Foaie” și Costin „Morbu” la refugiul Coștila cum se face alpinism pe pereți de stâncă, cu ham, coardă și tot tacâmul.

Am învățat ce-i aia „supratentă” (folia exterioară a cortului), cum se întinde un cort  și că trebuie să verifici pământul să nu fie ceva care l-ar putea găuri. Am început să folosesc primusul, un mini-aragaz mobil. În 2009, de 1 Mai, Răzvan „Oase” m-a învățat în Retezat să fac opriri cu pioletul (ca un mic târnăcop cu care te agăți). Gabi m-a ajutat să-mi prind de bocanci colțarii  (accesorii pentru gheață). Anul trecut, în Rodnei, când ne-a plouat masiv, am realizat că natura e mai puternică decât ambițiile noastre. Muntele nu pleacă nicăieri.

După liceu, n-am știut încotro să mă îndrept. Multă lume mi-a spus că am „talent” la scris și că ar trebui să dau la jurnalism. Din primul an de facultate am început stângaci să scriu pe blog RT-uri (raport de tură) despre drumețiile noastre, despre locurile prin care trecem și oamenii pe care-i întâlnim. Îmi place să cred că scriu mai uman decât sună cuvântul „raport”.

O prietenă bună mi-a zis recent că i s-a făcut mare dor de văi după ce a recitit RT-ul de pe Valea Mălinului, din Bucegi. Când recitesc textul despre Munții Rodnei, mă văd și astăzi cum scoteam apa din cort cu cana; dacă citesc textul despre Făgăraș, zâmbesc când ajung la pasajul în care descriu cum băieții ne-au gătit la 2.100m, lângă lacul Capra.

Ușor, mi s-a conturat în fața ochilor un vis. Ce frumos ar fi dacă aș putea să îmbin jurnalismul cu muntele, dacă numărul de cititori ar fi mai mare decât numărul prietenilor mei. Apoi îmi dădeam două palme și-mi spuneam că n-o să investească nicio publicație generalistă în tipul ăsta de scrieri – despre munte, dar nu numai pentru cei care-l urcă.

De câteva luni, criza m-a obligat să-mi las bocancii și rucsacul pe balcon și să mă mulțumesc cu ușa camerei mele, plină cu poze din ture. Ultima oară am urcat pe la începutul lunii martie, la cabana Garofița Pietrei Craiului, și am făcut un traseu scurt, de de vreo două ore, până la Cerdacul Stanciului. Prietenii mei se cațără în fiecare weekend. Au fost în Bulgaria, la Herculane, în Cheile Râșnoavei. Îmi spun că le e dor de mine și de textele mele și îmi reamintesc că „ATP”. ATP e un traseu într-un perete de stâncă din Munții Bucegi. În 2009, când am ajuns în fața lui și am întrebat de la ce vin inițialele, Andrei „Fof” mi-a spus să nu-mi mai bat capul atâta. Sigur vine de la „Ancuța Trece Peste”.

Recent, Radu – un prieten de munte – m-a întrebat dacă nu aș vrea să merg cu ei pe Mont Blanc, la începutul lui august. Invitația m-a copleșit – nu era vorba doar de munte, ci și de ieșit din țară. Eu n-am plecat niciodată din România, pentru că ai mei nu și-au putut permite din salariile de bugetari decât să-mi ofere un trai decent aici.

M-am gândit că trebuie să fac tot ce pot pentru împlinirea acestui triplu vis: să ies din țară, să ating un vârf de 4.800 m și să scriu un jurnal de călătorie. Așa că am scris un post pe blog prin care ceream un loc de muncă, pentru a putea strânge niște bani în plus față de jobul pe care îl am acum.

Editorii de la DoR l-au citit și au venit cu o propunere: eu îi ajut prin redacție, iar ei îmi dau spațiu să scriu, ca să mă pregătesc pentru expediție.

Împreună – cu ei, cu voi – facem un test de îndeplinire a viselor. Eu voi scrie pentru voi pe blogul DoR, iar voi, dacă vă place ce am scris, mă ajutați să călătoresc prima oară în străinătate – chiar pe Mont Blanc –, de unde promit să revin cu cel mai bun RT pe care l-am scris vreodată.

* Îți place cum scrie Anca? Atunci hai să-i îndeplinim visul de a scrie un jurnal de călătorie de pe Mont Blanc. Anca muncește să strângă 2.500 de RON până pe 31 iulie. Poți contribui cu orice sumă prin PayPal la comanda@decatorevista.ro sau direct în contul ei: Anca-Maria Iosif, IBAN RO 77 BRDE 410 SV 228 582 64 100.

26 de comentarii

  • Claudia ·

    Anca , multa bafta iti dorsec , in tot ceea ce faci , dar nu cred ca ai nevoie de banii nimanui ca sa pleci acolo , sincera sa fiu si mie imi place multele , nici eu nu am iesit niciodata din tara …si sun multi in aceasta situatie , cred ca daca te chinui inauntrul tau ai sa gasesti forta necesara sa castigi banii necesari si sa pleci pe „picioarele tale” oriunde vei dorii .
    Bafta multa inca o data!

  • Oana Rapeanu ·

    Chiar imi place cum scrie, este foarte vie si sincera in scriere. Imi place mai ales pentru ca mi-a facut chef de munte exact cum iti aduce foamea un miros de mancare buna.

  • gabi ·

    buna ziua,
    am aflat de revista voastra pe facebook de la nepotul meu Prisacaru Tudor.
    Am citit cu mare placere povestea Ancai si vreau sa contribui la indeplinirea visului ei. Sunt fericita sa vad ca generatia care ne urmeaza mai are curajul si puterea sa viseze ca iubesc tara sta si se bucura de tot ce are frumos!
    Va doresc succes
    Cu admiratie si mult drag

  • ghjghj ·

    -poate mi se pare doar mie, dar cred ca lumea are probleme mai importante … poate sunt unii care au mai mare nevoie de bani (gen ptr o cauza nobila, cancer, etc.) decat o fata care vrea o calatorie intr-o tara straina.
    -daca am ajuns sa facem campanii de donatii pentru jurnale de calatorie poate rezultatele de la bac nu sunt asa surpinzatoare!
    (repet, e parerea mea, nu vreau sa conving pe nimeni de nimic si nici sa acuz)

    • Adelina ·

      Trebuie sa incep prin a spune ca „ghjghj” nu este un nume. Ancuta le-a dat tuturor numele …si-apoi „nick-ul”. Ca idee, zic…
      Iar tie ti s-a cerut numele. Prima ta greseala in fata noastra, a celor care sustin oamenii care au inca spera la mult mai mult. Sper sa fii singurul atat de gri si meschin.
      Printre ruine si praf nu te-ar face sa zambesti o papadie?
      Nu faci nici o donatie deci „am ajuns sa facem donatii pentru un jurnal de calatorie” inseamna ce? Cu alte cuvinte, e atat de usor sa spui niste lucruri urate, dar sa te gandesti de doua ori si sa vezi ca pana la urma rezultatele de la BAC ar putea fi imbunatatite cu o portie de aer proaspat de munte in fiecare luna… si nu cu o shaworma/o seara de club/muzica „bumti bumti”/unghii false/mers la sala…
      Nu te poti ascunde intr-o paranteza. Ti-ai publicat parerea si vreau sa te arat cu degetu’ ! Si poate n-o sa ajungi sa fii muntoman, nimeni nu zice, dar asta nu inseamna ca trebuie sa tai aripile celor care vor sa realizeze cate ceva in viata asta…
      Nu-i nimic, ATP !!

    • Andrei ·

      Sigur sunt cazuri mult mai urgente decat o iesire la munte. Dar aici vorbim de altceva: vorbim de visuri, de viitorul unei persoane care se poate afla fie intr-o situatie fericita, fie intr-una de urgenta (boala, fara locuinta, etc.).

      Doar din ce scrie se poate intelege sau macar dibui ca se intampla ceva acolo sus pe munte…Ceva ce ii va conduce mereu sa urce intr-un loc
      – in care se vor simti liberi si ca pot face orice
      – vor simti ca fac parte din grupul de prieteni, din peisajul cu stanci, brazi, nori, rauri, animale.
      ! Cel mai interesant este cand simti ca toate aceste elemente fac parte din tine si ca le vei da viata de fiecare data cand iti vei aminti si povesti !

      Ce poate face Anca pentru noi? Sa ne duca si pe noi acolo sus pe Mont Blanc, sa fie un model pentru cei care doresc sa ajunga si nu pot financiar, cat si poate din alte motive.

      Sunt sigur ca o sa faca tot ce o sa poata sa schimbe putin lumea din jurul ei si sunt sigur ca o sa se intoarca plina de energie cu toate ca va urca 4000 m in conditii nu tocmai usoare.

      Daca privezi om de lucrul care ii este cel mai drag sau, mai rau, se priveaza singur de acest lucru, acela nu mai este om.

      Daca 10 % din romani ar avea aceeasi pasiune altfel ar sta situatia in tara. Pentru ca muntele te invata respect si bun-simt fata de tine, de alti oameni, de natura, te invata sa fi unit si prietenia care dureaza o viata. Te ajuta sa iti construiesti viitorul si sa ii ajuti si pe altii la randul tau.

      Asa ca si eu o sa contribui la visul Ancai. Felicitari pentru dorinta si ambitie!

    • cili ·

      fac o constatare si apoi ma joc pe-aici pe argumentatelea 🙂

      „fata” asta, Anca, are o dorinta din ce-am inteles eu, nu o problema si nu ar avea niciun haz o discutie „problema mea e mai mare ca a ta ca nu e cazul” (si oricum intr-o astfel de situatie e fiecare cu dreptatea lui)

      mi se pare foarte bine ca oamenii infaptuiesc pentru lucrurile in care cred si cred ca asta ne face sa fim siguri pe noi, increzatori, echilibrati si senini

      legatura cu rezultatele de la bac nu o vad, pentru ca nu exista si nu as vrea sa fiu rautacios deci ma opresc

      cat despre parerea ta, sunt de acord cu tine, pentru ca chiar daca vrei, nu poti convinge cu asemenea argumente si, ma rog, pot accepta ca nu vrei sa convingi, dar la partea cu „nu vreau sa acuz” te-as ruga sa iti mai citesti comentariul o data si daca vezi ca este necesar inca o data si poate descoperi ca de fapt asta faci. Chiar daca te scuzi la un moment dat asta nu sterge chestia aruncata inainte. e ca si cum eu ti-as spune ca esti praf, zeama, muci etc. si apoi as adauga un „e doar o gluma nu trebuie sa ma iei in serios”. parca nu prea merge nu ?

      seara faina ghjghj ! poate ar fi misto sa sustii proiectele in care crezi decat sa le murdaresti pe celelalte.

  • Iulia ·

    Ancuta trece peste!

  • Ana ·

    Foarte frumos ai scris, Anca! Si mie imi place muntele foarte mult insa nu prea am cu cine sa „il vizitez”. Cred ca tocmai m-ai redat pofta nebuna de a merge pe munte! Sper sa ajungi pe Mont Blanc!

  • dan ·

    @ghjghj

    este parerea ta, intr-adevar, si ai dreptul sa ti-o exprimi, insa dai dovada de rautate gratuita. ai putea sa iti folosesti toata energia asta pentru o cauza mai nobila, etc.
    nu te obliga nimeni sa dai bani pentru o calatorie intr-o tara straina. iti poti folosi resursele pentru ce tip de cauza preferi, dar este dezgustator sa ierarhizezi nevoile, problemele si suferintele oamenilor. orice cauza va pali in fata unei alteia daca va fi minimizata in felul in care ai facut-o tu. dar ele, din fericire, nu se asaza in clasamente.
    remarca cu rezultatele la bac este superba – la obiect cum s-ar spune.

  • cristi radulescu ·

    intotdeauna lumea va avea probleme mai importante 🙂 a indeplini un vis este o problema foarte importanta, asta in general, nu doar pentru visatorul in cauza; mult succes Ancai si speram sa ne povesteasca in continuare cat de frumos este muntele

  • dora ·

    Buna Anca, mie, deși nu sunt o mare fana a cățărărilor îmi place mult muntele și-mi place cum m-ai făcut în 3000 de semne (nu cred că sunt mai multe) să mi se facă dor din nou de el. Îți urez succes și am să încerc să te ajut cu cât pot când îmi iau leafa. Nu de alta dar imaginea bocancilor tăi triști de pe balcon nu-mi place :). Du-i la plimbare!

  • Gabi ·

    Imi place mult articolul si stilul Ancai.

    Tine-o tot asa.
    Respect!

  • florynleahu ·

    @ghjghj
    daca pui problema astfel te-as intreba la cate astfel de campanii (bolnavi de cancer etc) ai contribuit pana acum, de faci atata pe moralistul? iti aduci aminte cand erai mic si te zgaiai in vitrina la vreo masinuta pe care ti-o doreai mai mult decat orice? nu era NIMIC MAI IMPORTANT DECAT MASINUTA AIA. dar, desigur, nu ai tu de unde sa stii, un om fara personalitate, visuri si aspiratii nu poate decat sa fie rautacios si invidios pe altii care stiu ce vor sa faca in viata. si spun fara aspiratii si fara personalitate si in baza pseudonimului pe care ti l-ai ales.

  • Anca ·

    Faptul că există o polemică pe marginea textului scris de mine (pe care l-aţi citit până la sfârşit din câte am dedus) nu poate decât să mă bucure, aşa că vă mulţumesc pt feedback. Şi celor care mă susţin, şi celor care nu 🙂

  • web hosting ·

    Ar fi bine daca tot mai multi ar urca pe munti …

  • Andreea ·

    Buna Anca. In primul rand, felicitari pentru articol. Imi plac foarte mult descrierile pe care le-ai facut. M-ai facut sa imi amintesc de ce iubesc mai mult muntele decat marea, desi nu am avut ocazia sa fac decat trasee scurte. Iti urez mult succes, si abia astept sa citesc urmatoarele relatari:)

  • Decât o Revistă » Paramongols – cinci aventurieri şi o ambulanţă ·

    […] Anca Iosif e în ucenicie la DoR. Iubeşte muntele şi vrem s-o ajutăm să-şi îndeplinească un vis: să escaladeze Mont Blanc. Până pe 31 iulie trebuie să strângă 2.500 de RON – poţi […]

  • Anca ·

    Mersi Andreea, @all: sper să vă surprind plăcut şi dăţile viitoare 🙂

  • Alina Greavu ·

    Felicitări, Ancuţo! Grupa 3 te susţine cu mândrie! Cu mine-n frunte :))

  • Anca ·

    (faţă d’aia care se-nroşeşte) Mulţumesc mult Alina, chiar contează mult pt. mine:)

  • Dragos ·

    Azi o sa primesti 1000 ron in cont. Pentru ca ai curaj sa fi pasionata, curaj sa visezi la imposibil, curaj sa ceri si curaj sa mergi mai departe 🙂

  • Oana ·

    Nu cred ca este vorba despre a compara cazuri mai grave si cazuri mai putin grave. Oameni care au nevoie mai mare de bani, pentru situatii de viata si de moarte. Asta nu este o situatie de viata si de moarte, ci este numai o situatie de viata, asa de simpla, de proaspata si de senina. Poate ca nu ne da loc sa ne simtim vindecatorii magici care au ajutat la salvarea unui om in mare primejdie. Nici sa simtim ca am facut ceva de o importanta majora. Dar eu as da bani pentru asta si chiar ma odihneste putin sa stiu ca dau si pentru un zambet, nu doar pentru alinarea unei suferinte sau pentru o speranta de vindecare. Citind, m-am simtit ca la o piesa de teatru intr-un stil nou, energetic, luminos, cu un happy-end atat de previzibil (si am nevoie de happy-enduri previzibile si implinite), care nu imi ia din puterea de a merge si la piese-tragedii, ci imi da si mai multa putere pentru ele si dorinta de a ajuta.
    Noroc bun pe muntii tai, fata draga 🙂

  • Ralu P ·

    Mi se pare extraordinar ca ai un vis si ca faci tot posibilul sa ti-l indeplinesti! Pacat ca exista oameni care nu stiu sa aprecieze asta! Muntele e extraordinar si te face sa te simti intr-un fel pe care cei care nu urca, nu-l vor intelege niciodata! Sunt sigura ca o sa ajungi pe Mont Blanc si nu numai! 🙂

  • Decât o Revistă » Muntele fabrică egoişti ·

    […] nici o lună înainte de Mont-Blanc, am pornit la o căţărare de antrenament prin Bucegi. Era cât pe ce să rămân […]

  • Decât o Revistă » La Tăşuleasa, copacii fac oamenii mai buni ·

    […] de mult așteptata plecare pe Mont Blanc, Anca, ucenica noastră, a fost la Tășuleasa, la inaugurarea unei păduri pedagogice. Iată ce a […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
CM2014: Amintiri cu fotbal

După o lună de făcut pronosticuri și vizionat meciuri în redacție, ne apropiem de finalul Campionatului Mondial.

Căciuliţă, coif, virguliţă

De unde au apărut diacriticele, cum au devenit obiect de harță lingvistică și tehnologică, de ce nu le folosim corect și de ce avem nevoie de ele.

Simona

Teodor Tiță povestește despre cea care i-a scăpat.