Arhivele Cezarei

Cum a definit Bucureștiul viața unui istoric de artă.

Când au venit buldozerele, ea nu mai era acolo. Se mutase deja când avea 14 ani, împreună cu părinții și cu sora ei mai mare, pe bulevardul 6 Martie, care apoi s-a numit Gheorghe Gheorghiu Dej, apoi Mihail Kogălniceanu, apoi Regina Elisabeta. De fiecare dată când s-a schimbat numele străzii, a trebuit să meargă la Poliția de sector ca să le pună o ștampilă pe buletin. Dar măcar plecaseră din cartierul Uranus înainte să afle că va fi ras de pe fața pământului pentru Casa Poporului. Rasă i-a fost și școala în care copilărise, de pe băncile căreia privea pe fereastră clădirea din față și se întreba: „De ce, din trei cupole, una e descentrată?”. În ’84, când șenilele buldozerelor încă nu călcaseră peste primele case și biserici, Cezara l-a luat la o plimbare pe viitorul ei soț și i-a spus: „Hai cu mine să vezi un cartier care moare”.

La 71 de ani, Cezara Mucenic știe că Bucureștiului îi era mai bine înainte de Ceaușescu, înainte de comunism, înainte de războaie, când orașul era modificat pentru îmbunătățirea lui și nu din dorința unui singur om, când nu exista un contrast între ce voia autoritatea și ce voiau oamenii. Cezara e doctor în istoria artei, expert atestat de Ministerul Culturii pentru cercetarea monumentelor istorice, membră în Comisia Capitalei dedicată lor, președinta Comisiei de atribuire de denumiri din București și e considerată cel mai cunoscut cercetător al arhivelor bucureștene. Zeci de ani, a studiat cum erau construite casele în București acum două secole. A descoperit lucruri nebănuite despre oraș. Metodele i-au fost lăudate. A cercetat unde nu mai cercetase nimeni, și când abia avea din ce să trăiască, și când a devenit mamă. A făcut-o fără să știe în ce mod descoperirile ei aveau să-i schimbe viața.

E posibil ca întrebările despre clădiri să fi început atunci, în fața celor trei cupole, pe băncile școlii de pe strada Mihai Vodă 42, colț cu strada Uranus. La 8 ani deja nu se mai juca, îi plăcea mai mult să citească. Trăia în școală pentru că tatăl ei fusese director și putea să locuiască cu familia într-un spațiu de la etajul clădirii. În 1948, când Cezara avea doi ani și reforma învățământului a scos cadrele didactice din funcții de conducere, tatăl ei și-a păstrat meseria de bază – învățător – și locuința precară de la etaj: două camere îngrămădite, o debara pe post de bucătărie, și toaleta comună, pe care o împărțeau cu elevii. Mama ei, nepoată de preoți născută în Bucovina, care de la 16 ani suferea de o boală la inimă, muncea ca să țină locul curat și aerisit. S-au mutat în 1961, după ce un ordin a interzis cadrelor didactice să mai locuiască în școli. Indiferent unde au locuit, tatăl a pus mereu educația fetelor pe primul loc. Învățați, le spunea. Căutați adevărul, le spunea.

Cezara a hotărât destul de repede ce voia să facă în viață. După liceu, a intrat la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, secția Istoria și Teoria Artei, cu notă mare la o admitere grea pentru care se pregătise singură. Asta i-a dat încredere în ea, după ce la școală profesorii o comparaseră mereu cu Mușata, sora ei mai mare.

La facultate, când cei mai mulți colegi alegeau pentru lucrări teme din istoria picturii, ea mergea spre istoria arhitecturii. Studiul clădirilor o atrăgea. Pe fundalul anilor de liberalizare din vremea comunismului (1964-1969), studenții erau încurajați să aibă opinii diferite și le discutau în voie cu profesorii. Pentru lucrarea de licență s-a oprit la o idee care contrazicea ce se scrisese până atunci. Arhitectul Constantin Joja, care lucra la restaurarea clădirilor din Centrul Vechi, mai ales la Hanul lui Manuc, spunea că e imposibil ca în Bucureștiul secolului XIX să nu fi existat o arhitectură urbană specific românească, pe când cărțile spuneau că pe atunci casele din București aveau fie un aspect rural, fie erau construite sub influențele balcanice, de meșteri constructori și rar de arhitecți străini.

Cezara a vrut să vadă dacă teoria lui Joja era adevărată. Simpla dorință de a afla adevărul – și în cercetare, și în viața de zi cu zi – i se părea normală. Fără să aibă nevoie de alte motivații, a luat la pas străzile din București. „Din curte în curte, din casă în casă”, căuta elementul pe care Joja îl găsise distinctiv, cum ar fi galeria de la fațada casei, care în arhitectura urbană era închisă, pentru că dădea direct în stradă, nu în grădină, ca la sat. Pentru că nu avea aparat de fotografiat, Cezara a desenat ce vedea. Pentru că nu știa sigur dacă clădirile erau din secolul XIX sau XX, a căutat în biblioteci ziare din anii 1800 și a descifrat singură, cu puțina rusă pe care o știa, anunțuri de vânzare cu litere chirilice. Lucrarea ei de licență a fost singura care a stârnit discuții în examenul de diplomă. Își construise în ea propria teorie – că Bucureștiul a avut o arhitectură urbană specific românească în secolul XIX și nu era o copie a unei formule, dar galeriile curții nu erau orientate spre exteriorul casei, așa cum le vedea Joja, ci în curtea interioară. „Ai stofă de cercetător”, i-a spus profesorul coordonator. „Știi să găsești surse. Un cercetător trebuie să-și imagineze sursele.”

În 1969, după terminarea facultății, două lucruri importante s-au întâmplat. Repartizată ca muzeograf la muzeul din Câmpulung Muscel, s-a simțit pentru prima dată legată de Bucureștiul pe care îl părăsise, așa că după câteva luni s-a întors. Apoi, profesorul ei coordonator i-a propus să se înscrie la doctorat. Tema avea să fie o continuare a studiului de la licență: arhitectura civilă din București din întreg secolul XIX. De data asta, a mers unde nu mai mersese nimeni: la Arhivele Naționale. Cu o scrisoare de susținere de la rectorul Institului de Arte Plastice, a intrat în audiență la directorul general al Arhivelor ca să ceară acces. Documentele din anii 1800 scrise cu litere chirilice îi erau imposibil de descifrat, așa că a cerut ajutorul unui istoric, iar Arhiva a fost deschisă special pentru ei în afara programului, timp de două luni, în fiecare după-amiază. A cerut voie să fotografieze singură documentele în stare fragilă, fapt neconceput până atunci. A cercetat în total 11 ani, dintre care trei i-a petrecut în Arhive. Cu cât înainta, cu atât voia să afle mai multe.

A descoperit sute de nume de arhitecți români care construiseră case în București în secolul XIX, pe lângă meșteri. Într-o zi, a vorbit despre asta în fața a câtorva zeci de profesori de istorie, artă și arhitectură, la Muzeul Municipiului București. Autorul primei istorii a arhitecturii românești, Grigore Ionescu, a felicitat-o. „Am rugat atâția arhitecți să se ducă la Arhivă și toți mi-au spus că nu există nimic”, ține minte că i-a spus. „A trebuit să vină un istoric de artă ca să aflăm că sunt documente atât de importante acolo.”

Dar marea ei descoperire a fost o bucată de viață care i-a arătat un alt București: cererile de construcție. Când oamenii voiau să-și facă o casă, depuneau la Primărie o cerere. Citindu-le, Cezara putea să vadă cum gândeau, ce dorințe aveau, cum visau să trăiască. Unii voiau o casă în stil european, alții spuneau: „Vecinul meu și-a făcut casă mai frumoasă”. S-a îndrăgostit de limbajul lor viu și colorat. Descoperise o lume profundă a oamenilor simpli. Mai mult, arhitectul purta un dialog cu omul respectiv, îi explica de ce nu e bine să construiască într-un anumit fel. Regulile erau respectate de toată lumea: Casa Regală avea și ea nevoie de aprobare de la Primărie, iar dacă primarul voia să construiască ceva, se adresa unui serviciu de specialitate. Iar peste părerea arhitectului din serviciul tehnic al Primăriei se trecea cu greu și cu argumente întemeiate. Criteriile de aprobare erau profesionale, iar profesionistul era important.

În acea perioadă, existența Cezarei căpăta sensuri noi și din alte motive. O zi pe care ea o numește miraculoasă e cea în care l-a cunoscut pe viitorul soț. În vara lui 1983, Cezara s-a dus la Teatrul Național din Iași pentru premiera unui spectacol regizat de sora ei. Acolo, la recepția de după, l-a întâlnit pe Mircea Filip, scriitor și secretar literar. Au început să danseze și să vorbească. „Ne-am înțeles perfect, așa o comunicare nu mai avusesem cu nimeni care nu era familia mea și am simțit că pot să-i spun absolut orice. El, la fel mie. Am stat toată noaptea împreună și am hotărât că trebuie să ne căsătorim.”

Cezara nu vedea căsătoria ca pe o obligație, nici la cei 37 de ani pe care îi avea. Un alt adevăr în care crezuse toată viața era că, dacă îi va fi dat să se mărite cu cineva, va simți din prima clipă. Anul următor, Mircea avea să vină la București și să se căsătorească. Cât timp nu s-au văzut, și-au scris scrisori în fiecare zi.

Tatăl Cezarei a murit în același an în care ea plănuise nunta. Apucase să citească prima pagină din teza de doctorat, lăsată în mașina de scris, și să-i spună mamei: „Foarte interesant ce a început Cezara. Cred că va fi o lucrare deosebită.” În testament, Cicerone Mucenic își ruga fetele să nu părăsească niciodată țara. Nunta a avut totuși loc, cu simplitate, la biserică și apoi acasă cu câțiva prieteni. Când Cezara a îmbrăcat rochia de mireasă, a simțit „o intensitate copleșitoare” pe care i-a transmis-o și lui Mircea. În toate fotografiile pe care le păstrează pe pereți, cei doi sunt sobri. Când a întrebat-o pe mama ei cum a fost, i-a răspuns: „Ți s-a citit sufletul pe față”.

Redactarea tezei a fost o conjurație a familiei. Așa îi spune Cezara. Născuse și doi băieți, la distanță de un an și jumătate, iar salariul ei și al soțului de bibliotecari și pensia de urmaș a mamei i-au întreținut pe toți un timp. Sora și soțul au bătut la mașină, iar mama ei se ocupa de copii. Cezara lucra mai ales noaptea, de la 10 seara la 5 dimineața. „Era singura perioadă în care nu auzeam «Ma-maa!»sau eu nu simțeam să strig: «Acum li se face foame». De câte ori aud pe cineva care-mi spune că n-are timp să redacteze, zic: «Nu-mi spune mie așa ceva».”

Celălalt moment din viața ei pe care Cezara îl numește miraculos a fost susținerea tezei de doctorat. Era 8 decembrie 1989, la Facultatea de Istorie, care în perioada aia „fusese rasă de tot ce înseamnă istorici importanți”, iar ei înlocuiți cu „tovarăși de încredere cu dosar foarte bun”. Așa era și decanul. Când sala s-a umplut, decanul s-a ridicat, iar primul lucru pe care l-a spus a fost: „Doamnelor și domnilor”. Nu altceva, nu „Tovarăși și tovarășe”, cum era obligatoriu pe bază de decret. „Deși eram groaznic de emoționată”, spune Cezara, „îmi venea să mor de râs, că el tot timpul mă tratase cu «tovarășă»”.

În aceeași zi, după susținere, când a sărbătorit acasă cu câțiva apropiați, a bucurat-o ce i-a spus Ana Blandiana – lucrase la biblioteca Institutului de Arte Plastice când Cezara era coordonatoare acolo.

– Cezara, n-am crezut că o să trăiesc așa ceva.

– Dar ce a fost? O susținere de lucrare.

– Nu de aia. N-am crezut că o să merg la o reuniune unde toți cei din sală erau vizibil interesați de subiect și nimeni nu era acolo formal, că l-a trimis șeful. Și nu s-a spus nimic politic, nimic despre tovarășul mult iubit.

Teza de doctorat a Cezarei Mucenic are aproximativ 4,5 kilograme, iar angajații Bibliotecii Centrale Universitare din București o alintă „cărticica”. I-a adus o recunoaștere nebănuită în domeniu, a participat la conferințe, a publicat teza și sub forma unei cărți, în 1997 (București. Un veac de arhitectură civilă. Secolul XIX), și a început să facă studii istorice care atestă dacă anumite clădiri sunt monumente istorice, în ce grad și dacă pot fi modificate. În 2007, când căuta o cale de a lăsa cuiva toate studiile și notele din timpul cercetării, i-a povestit despre ele la o conferință unei studente la arhitectură care documenta patrimoniul degradat al Bucureștiului. Au reluat legătura ani mai târziu, când Loredana Brumă, studenta de atunci, devenise co-fondatoarea unei asociații – Rhabillage – care se ocupă de protejarea patrimoniului cultural. Împreună cu colegi și voluntari, a început digitizarea arhivei Cezarei. I-a încurajat curiozitatea descoperirii urmelor trecutului, dar și modul ei de lucru, care poate fi un model de referință atât pentru România, cât și la nivel internațional. „Pentru că [Cezara] cercetează mereu în profunzime”, spune Loredana. „La noi nu prea se obișnuiește, și are un limbaj accesibil, mai rar întâlnit într-o zonă de specialitate”.

Astăzi, Cezara trăiește împreună cu sora ei, într-un apartament închiriat în apropiere de cartierul Uranus. Emin, băiatul cel mare, este licențiat în studii europene și relații internaționale, e căsătorit, are un copil și locuiește cu familia în Zürich, iar Iustin, cel mic, lucrează ca asistent de platou în Londra și s-a căsătorit și el recent. Amândoi au venit imediat acasă în 2015, când tatăl lor a murit din cauza unei insuficiențe cardiace. „Ne-am iubit până în ultima clipă”, își amintește Cezara, „când el a plecat uitându-se la mine, ochii lui în ochii mei. Calm, pentru că eu eram lângă el și râdeam și îi spuneam că e cezaro-dependent.”

Bucureștiul e în continuare terenul ei de cercetare, prin studii istorice și prin avizele pe care le dă privind schimbarea unor nume de străzi. Regretă că acestea din urmă nu sunt luate mereu în seamă de Consiliul General. Ca în aprilie 2016, când spațiul public de lângă Cinematograful Favorit a fost redenumit Piața Ierusalim, deși ea și colegii din Comisia de atribuire de denumiri au avut altă părere: să dea numele Ierusalim unui loc din București, dar să fie poate lângă o biserică sau sinagogă, ca să aibă un sens. Orașul de acum îi mai aduce o tristețe foarte mare. Dacă în comunism profesioniștii erau demonizați și partidul era cel care lua decizii și de construire, și de demolare, spune Cezara, după ’90 regula a început să fie „eu sunt proprietarul, eu dau banul, eu mă pricep”. S-au distrus o mulțime de case, opere din veacul XIX sau interbelice, fără să fie consultați specialiști. „Cu toate încercările profesionistului de a explica, zone întregi au început să fie mutilate”. Străzi dragi ei – Romulus, Calea Moșilor, Bărăției, Berzei – păstrează doar niște rămășițe de case, iar sărăcirea lor o aduce mai aproape de regretul simțit la vederea cartierului copilăriei sub pământ.

S-ar putea să-ți mai placă:
Alte imagini, aceeași lume

Descoperite recent, negativele fotografului Costică Acsinte zgândăresc o foame de trecut mereu actuală.

Cele care apără comunitatea

Două experte în drepturile omului apără de 18 ani comunitatea LGBT. Cum le va afecta munca o eventuală schimbare a Constituției?

ColaboraDoR: Claudiu Popescu, fotograf

Claudiu Popescu are 24 de ani și este născut în Capitala…