Au ținut manelele la răcoare 10 ani, ca vinul

Cum a trecut România de la „boala pe manele” din anii 2000 la vânzarea lor ca underground.

Burghezia a rostogolit prima bulgărele panicii față de manele – sau, mă rog, protoclasa de mijloc de la începutul anilor 2000. Nu cred că e greșită o legătură între valul de panică morală declanșat atunci și nașterea tinerei noastre clase de mijloc care voia s-o rupă atât cu trecutul comunist, cât și cu corupția endemică a anilor ’90: noi suntem altfel, ca-n Vest, spuneau tinerii destupați ai acelor vremuri. Solidaritățile de grup se nasc și așa, prin ură de clasă sau de rasă, mai exact prin identificarea unui dușman căruia să-i pui în cârcă toate relele – manelele, se spunea, glorificau șmecheria și banul făcut ușor, erau grobiene, sunau turcește și de alaltăieri, erau cântate de romi și ascultate de interlopi sau săraci care votau PSD.

Însă nu e vorba doar despre burghezie, deși de acolo pleacă. De la un punct încolo, „boala pe manele” a contaminat segmente tot mai largi ale unei societăți care a devenit deodată obsedată de civilizație și inteligență, distribuind cu înfrigurare pe Facebook articole despre semnele omului cu IQ superior. Majoritatea comentariilor anti de sub manele sunt în egală măsură rasiste și grammar nazi; multe aparțin, cert, unor oameni simpli care nu se lasă până nu-l îngroapă sub ironii gramaticale pe unul cu patru clase.

Consensul a început să ia apă la Criză – a fost momentul în care valorile neoliberale au început să scârțâie, mulți luându-și țeapă cu creditele, iar un discurs de stânga a devenit dezirabil. Mirajul occidental s-a mai dezvrăjit, banii pentru clubbing-ul glam s-au subțiat, iar lumea a început să fie preocupată și de ograda proprie, nu doar de Londra și Berlin.

În siajul ăsta s-au strecurat manelele – o parte din hipsterime a virat discret spre buriceală. Ce mirosea rău în trecut a fost reevaluat cu 180 de grade – asocierea genului cu interlopii a devenit cool pentru un public de burghezi cuminți, iar panica morală, faptul că au fost ținute pe bară un deceniu, a devenit trecut eroic de underground. Au fost întâi petrecerile de la Centrul Dansului, apoi articolele de pe Criticatac, reportajele și petrecerile de la Casa Jurnalistului, articolele Vice, petrecerile Paradaiz și, în sfârșit, serile tematice de la Macaz.

Și televiziunile au început să schimbe discursul – devenind din duplicitare și condescendente, respectuoase cu manelele; a contat, clar, asocierea lor cu romii. Lumea bună n-o mai arde pe ură de rasă. Ce a rămas intactă e intoleranța față de săraci/asistați. Nici chiar manelele n-au o părere bună despre ei. Acolo e problema. Deocamdată, însă, adeziunea entuziastă la manele e apanajul hipsterimii și al unei părți din clasa de mijloc – în special bucureștene. Restul lumii nu prea înțelege ce se întâmplă și le ține intrigată în stand-by („n-am nimic cu manelele, doar că n-ascult”). Ce să mai zici? Burghezia le-a luat, burghezia le-a dat, numele burgheziei fie lăudat.

În definitiv, Florin Salam a fost invitat anul ăsta la Outernational; în plus, etnomuzicologi de prim rang ca Speranța Rădulescu și Margaret Beissinger spun că e un artist remarcabil. Pe scurt, pare că se pregătește canonizarea lui Florin Salam, primul lăutar de manele care o să penetreze canonul oficial.

Morala? Manelele au fost ținute la răcoare vreo 10 ani, până s-au mai domolit lucrurile, iar acum sunt vândute ca underground. E OK și așa, bine că în sfârșit se întâmplă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Un avion de hârtie care chiar zboară

Amintirile unei curse de la finalul lui decembrie ’89, în căutarea lui Dan.

Copiii Mihaelei

Cum a reușit un mic ONG din București să strângă în jurul său o comunitate care ajută la creșterea și educarea a 300 de copii foarte săraci.

Generația Rătăcită

Milenialii nu sunt pierduți; sunt doar în căutări.