Autoimagini

Despre locuri și momente care vor fi întotdeauna acolo, deși nu mai sunt.

Despre locuri și momente care vor fi întotdeauna acolo, deși nu mai sunt. ● Publicat în DoR #21 (Toamnă 2015) ● Abonează-te ca să nu ratezi nicio poveste.

Text de Mihnea Mihalache‑Fiastru

Am încuiat ușa apartamentului, am spus „hai, Zero!”, am trecut pe lângă balustrada de pe scara blocului și mi s-a făcut frică de înălțime. Am chemat liftul, am spus din nou: „Hai, Zero!”. Și când intrăm, și când ieșim sunt atent ca ușile liftului să nu‑l lovească. Zero e un pinscher german de 10 kilograme, adoptat de la adăpostul pentru animale fără stăpân de la Glina, când avea două luni, iar ușile l‑ar putea răni suficient de tare încât să‑i fractureze sau chiar să‑i rupă vreo labă. Mi l‑am imaginat și cu gâtul prins în ușa ascensorului, așa că trebuie să fiu atent tot timpul ce face, să am grijă de el.

Cu gândurile după mine, cobor scările din spatele blocului și trag de ușă. Iese Zero, apoi eu în urma lui. Și gata, mintea mi s‑a întrerupt. Am ieșit în parcarea din spatele blocului și s‑a făcut liniște. Gândurile au încetat să se întâmple în capul meu. Mi le imaginez ca pe niște găuri de canal aburinde pe o stradă întunecată, la sfârșitul lui noiembrie, așa cum vedeam la sfârșitul anilor ’90 pe strada Răcari. Aburul rămâne întotdeauna la nivelul străzii, apoi dispare fără să intoxice aerul din jur, dar, uneori, îl face să pută. La fel și gândurile, cele mai multe dintre ele sunt ca niște gaze ale creierului care îți împut mintea. În cea mai mare parte a ei, mintea nu e nimic și ăsta e, la rândul lui, un gând cu care te poți lupta câteva clipe sau niște zeci de ani.

Eu asta fac în fiecare zi. Mă confrunt cu gânduri despre viitor, catastrofice. Desfășor încontinuu lanțuri în care pun gânduri în loc de zale și cărora le dau drumul ca unor frânghii de ajutor, scufundate în abisul cel mai întunecat al imaginației și fanteziei. Uneori simt că acest lanț mă ține de picior întocmai cum o bilă uriașă din fier îi face drumul greu unui evadat. Dar apoi îmi întorc privirea în spate și văd că nu există niciun lanț și nicio greutate metalică și că în urma mea nu a rămas decât asfaltul greu de București, care mă suportă cu ușurință. Mintea e până la urmă ca un mușchi, care, până să se obișnuiască cu efortul, ajunge la relaxare prin surmenare. Și atunci, obosită, permite lumii să se însenineze.

Așa mă simțeam câteva clipe mai târziu, în spatele blocului, când mi‑am întors capul în dreapta și am văzut că pe zidul depozitului unde în copilărie era aprozarul, chiar la parterul blocului meu, era scris cu spray negru: „B.U”. Exact ca parfumul pe care îl vedeam în reclame la jumătatea anilor ’90. Mi‑am spus că dacă mă uit la cameră și lângă mine stă scris pe perete „B.U” și dacă în spate am textura de calciu, va ieși o imagine bună. Mi-am luat telefonul, Sony Xperia Z2, și l‑am așezat pe pervazul din spate al unui geam de la parterul scării de bloc vecine, unde a fost alimentara și unde acum e o bancă. În comunism, la parterul scărilor de la blocul meu au fost: florărie, pâine, mobilă, alimentară, tutungerie, aprozar și rame și oglinzi. A fost cea mai bună configurație de magazine pe care Calea Văcărești 300‑304 a avut‑o. Am fixat telefonul, am dat drumul la timer, m‑am dus lângă perete și așa a ieșit imaginea.

Apoi am postat‑o, pe Facebook sau pe Instagram sau pe ambele. Unii au spus, de‑a lungul timpului, că imaginile mele cu mine de pe internet sunt selfie‑uri, autoportrete, poze, fotografii. Eu le‑aș numi imagini. Autoimagini. De multe ori mi s‑a cerut o etichetă pentru ele, dar nu o am. Și dacă aș avea‑o, tot nu aș da‑o, cred că le-ar face mult mai mult rău decât bine. E un proces continuu de explorare pe care îl desfășor cu telefonul, peste tot pe unde mă duc, de aproape patru ani. Atunci când fac aceste imagini nu mă gândesc niciodată le ce emoție sau ce impuls ar putea crea ele cuiva care le vede. Păstrez impulsurile și momentele și trăirile pentru mine. Le exprim pe toate în ultima secundă a timerului, când a făcut clic. Dar nu‑mi amintesc să fi făcut vreo poză fără să mă gândesc cum va fi ea citită de cine urma să o vadă, ca într‑un joculeț în care trebuie să se prindă despre ce sunt.

De multe ori simt cum imaginile îmi devin materie primă cu care construiesc niște instalații ale propriului univers, în care fiecare imagine e un punct care a ajutat la crearea unui alt punct, din care s‑au dezvoltat alte puncte, întocmai cum se așază viața oricui, ca o hartă luminată de un neon dintr‑un vagon de metrou pe care fiecare stație devine rută pentru următoarele drumuri și stații.

Acum vreun an de zile, pe la începutul lui septembrie, am fost cu maică‑mea s‑o ajut să aducă nu mai știu ce lucruri de la bunică‑mea, din Văcărești 206, la 302. Am luat‑o pe o scurtătură printre blocuri și am ajuns la un punct termic pe care scria cu spray albastru și litere alandala: „Dan”.

Pereții punctului termic erau scorojiți în mai multe nuanțe de gri. I‑am spus maică‑mii că trebuie să ne oprim puțin. S‑a enervat, din câte îmi mai amintesc. Am ridicat ștergătorul de pe parbrizul unei mașini și am fixat telefonul cu el. Am dat drumul la timer și m‑am apropiat de perete. Apoi, pe drumul spre casă m‑am tot gândit la un nou album pentru Facebook, unul despre ceea ce poate ar putea fi denumit „protograffiti”, primele desene cu sprayul pe pereții blocurilor, făcute la începutul anilor ’90.

M‑am gândit că desenele acelea, care nu erau decât niște scrieri, sunt mai bogate în mesaj decât multe dintre cele care se fac acum. Că timpul trecut e în favoarea lor. Că au un strat bine construit de istorie orășenească și antropologie. Că sunt un conținut liric dispărut în zilele noastre. Gândurile au început să mi se desfășoare în minte ca un atac de panică sau un moment de anxietate puternică, dar cu final și scop pozitiv. Era doar o altă halucinație până la urmă, dar plăcută, așa că am decis să‑i dau curs.

După o săptămână sau două, am plecat într‑o călătorie minuțioasă prin spatele blocurilor din cartier. M‑am oprit pe strada Abatorului, care leagă Splaiul de Calea Văcărești și pe lungimea căreia se întinde gardul înalt din piatră a ceea ce era, cu ani în urmă, curtea abatorului. M‑am gândit la abatorul Văcărești și am coborât în amintiri ca un scafandru care a ajuns la o adâncime suficient de mare încât lumina soarelui nu mai pătrunde, dar care continuă să se adâncească sperând că mai urmează ceva.

După ce traversează Calea Văcărești, strada Abatorului se continuă cu strada Baladei. Primii ani din viață mi i‑am petrecut într‑un apartament de la etajul șapte de pe strada Baladei, după ce regimul comunist a decis demolarea vechiului Văcărești și, odată cu el, a casei tatălui meu, în care ar fi trebuit să trăiesc și eu. Ar fi trebuit să învăț să merg într‑o curte din Văcărești, să stau într‑o casă împreună cu părinții și bunicii mei și să mă joc cu o cățelușă lup pe nume Linda. Linda a murit, casa și curtea au dispărut, bunicii mei au primit în schimb un apartament cu două camere într‑un bloc cu patru etaje de pe Șoseaua Olteniței, vizavi de Orășelul Copiilor, iar eu am învățat să merg pe holul apartamentului din Baladei.

Nu știu din ce moment am amintiri cu abatorul, e la fel de vechi ca mine în mintea mea. Oriunde aș fi mers cu mama și cu tata, cu bunicii sau cu bonele pe care le‑am avut de‑a lungul timpului, dintre care nu mi‑o mai amintesc decât pe Maia și pe papagalul ei galben cu verde cu care venea la mine, treceam pe lângă abator. A funcționat până la jumătatea anilor ’90 și împrăștia în tot cartierul un miros de cadavre și de fecale de animale. Mirosea atât de puternic și de înțepător încât în unele zile nu puteai să stai pe trotuarul de peste drum. Îmi amintesc cum o țineam pe mama de mână la coadă la pâine la magazinul de peste drum și cât de tare mirosea de la abator. Uneori mă deranja, alteori, nu. Avea același gard înalt din beton pe care îl are și acum, cu porți metalice înalte, iar dincolo de gard și de poartă se vedeau turnurile din cărămidă ale clădirilor construite în prima parte a secolului XX.

Când s‑a întors din Primul Război Mondial, străbunică‑miu, Gheorghe Mihalache, care a moștenit porecla de „Pantofeț” de la tatăl lui care avusese o pielărie în Văcărești, și‑a deschis o măcelărie într‑un corp al casei noastre și a început să lucreze cu abatorul, de unde lua carnea și o prelucra la el în măcelărie. După 1948, măcelăria i‑a fost confiscată și, în urma naționalizării, în corpul casei în care fusese prăvălia s‑a mutat un securist, care a trăit acolo până în 1962. Străbunică‑miu a rămas angajat al abatorului până la jumătatea anilor ’50, când a ieșit la pensie.

De fiecare dată când treceam pe lângă abator, mă uitam peste gardul înalt și printre porți și încercam să văd animalele. Doar de câteva ori am zărit niște cuști mari pline cu oi și cai.

Mi‑l amintesc pe bunică‑miu cum, în anii ’80, când nu se găseau de niciunele, în unele zile când se întorcea de la serviciu de la Danubiana, se oprea la poarta abatorului și bătea în ea de câteva ori, ca un cod. Câteva clipe mai târziu, de peste gard, cineva arunca un sac plin cu carne pe care bunică‑miu îl lua și îl aducea acasă. Apoi, altă dată, prin ’86 sau ’87, știu că bunică‑mea și cu bunică‑miu s‑au certat în fața abatorului, chiar lângă zidul pe care acum scria cu spray: „ABATOR”. Am fixat telefonul pe un stâlp, am dat drumul la timer, m‑am rezemat de zid lângă „ABATOR” și am făcut poza. Apoi am postat‑o. Unora le‑a plăcut, bănuiesc că cei mai mulți dintre ei au crezut că e amuzant că scrie „abator” pe un perete sau cum arăt eu – cu ochelarii de soare mirror și cu țigara Muratti în colțul gurii – lângă acel scris.

Imaginile pe care le fac sunt poveștile pe care nu mai ajung să le scriu, iar poveștile pe care le scriu sunt imaginile pe care nu mai ajung să le fac. Folosesc scrisul și imaginile ca pe niște instrumente de explorare, expunere și extindere a universului meu. Dacă există empatie și care ar fi rolul ei în acest proces, habar n‑am, nu m‑am gândit niciodată la asta. Mie nu‑mi place empatia în ficțiune și în povești, condiția necesară ca ea să apară e existența unui drum bătătorit și inevitabil căderea în banal și tăierea entuziasmului povestitorului. Cu cât drumul e mai bătătorit, cu atât valul de empatie crește și, de cele mai multe ori, rezultatul creativ al unui produs construit pe empatie e nici mai mult nici mai puțin decât un produs comun, o rețetă sigură. Astfel că găsesc empatia dăunătoare creației, tot atât cât o găsesc vitală vieții și realității. O lume lipsită de empatie e una josnică la primul nivel și nefuncțională la ultimul. Imaginația, gândul, textul, imaginea nu au nevoie de empatie, nici de înțelegere, sunt ficțiuni, funcționează pe alte paliere decât atunci când stai de vorbă cu cineva. În viața de zi cu zi, fără să empatizăm, am ajunge, în cele din urmă, la dispariție.

Am mai făcut poze în spatele blocului la parterul căruia e frizeria Igiena, la care m‑am tuns dintotdeauna, de când au fost finalizate blocurile de la numerele impare de pe Calea Văcărești, prin ’88. Îmi amintesc cum mă urcau frizerițele pe scândura de lemn pentru a putea să mă tundă. Cum râdeam și mă agitam în scaun de fiecare dată când mă tundeau cu mașina la ceafă și cum am plâns pe scaun atunci când m‑a dus mama să mă tundă la dorința lui tata, pentru că nu mai știu ce prostie făcusem. În continuare cred că singura prostie s‑a întâmplat atunci, în frizerie, când părinții mei mi‑au provocat o suferință pentru ceva ce nu exista.

Și îmi mai amintesc când am venit la frizerie cu bunică‑miu să se tundă, același bunic care cu 11–12 ani înainte lua carne în mod nepermis de la abator. Făcuse un accident vascular cerebral în urma căruia nu și‑a mai revenit niciodată și nu s‑a mai aflat niciodată în control. La sfârșit, după ce s‑a tuns, și‑a dat seama că nu avea bani suficienți. L‑am lăsat acolo, m‑am întors acasă la bunici, am luat banii, apoi am revenit la frizerie unde am plătit restul. Am fost foarte rușinat de oamenii din frizerie.

Nu‑mi place deloc că am fost crescut în așa fel încât să‑mi fie rușine. Îmi era rușine de toată lumea, atunci când eram foarte mic, dar cel mai rușine îmi era de camere video și de vorbit la microfon.

Atunci, la frizerie, am plătit, l‑am luat pe bunică‑miu și am plecat acasă. Acum, am luat‑o pe lângă frizerie, m‑am dus în spatele blocului și aici, lângă ușa de la ghenă, am găsit scris pe perete „101 Dalmațieni”. Am pus telefonul pe undeva, am dat drumul la timer, am făcut poză, apoi am postat‑o.

M‑am dus spre bunică‑mea prin locurile prin care era, la un moment dat, vechea mahala Cărămidari din care nu au mai rămas decât biserica Cărămidarii de Jos și clădirea vechiului teatru. „Când eram eu mică veneam aici la teatru pentru copii. Stăteam în pod și ne uitam la spectacole cu păpuși”, mi‑a povestit maică‑mea, când, probabil, eu eram mai mic decât fusese ea când se ducea la teatru. Am început să pun întrebări despre această ultimă construcție rămasă din Cărămidari când, în 1990, aici s‑a deschis un centru de închiriat casete video.

Stăteam la bunică‑mea și în fiecare zi după școală eram la centrul de închirieri. Îmi amintesc cum mă cocoțam pe tejghea și urmăream cu degetul listele de casete scrise pe foi dictando, prinse într‑un dosar din carton. Omul de la centrul de închiriat casete era un bărbat de 45–50 de ani, cu ochelari cu rame groase, chelie pronunțată în față, părul aspru și uscat prins în coadă și dinții galbeni dispuși într‑un mod ciudat. Mă urcam cu mâinile la sub braț și mă aplecam peste tejghea, pentru că eram prea mic ca să ajung să citesc acele liste. Mă uitam după karate, groază, ninja, kung‑fu sau acțiune și apoi citeam numele actorilor din filme. Casetele se închiriau cu buletinul, așa că în fiecare după‑amiază mă certam cu bunică‑mea, Nini, pentru că nu voia să‑mi dea buletinul ca să‑mi iau casete. În scurt timp, m‑am împrietenit cu bărbatul uscățiv de la centrul de închiriat. A învățat ce filme îmi plăceau și a început să‑mi păstreze casete cu filme care credea că ar fi fost pe gustul meu, fără ca eu să‑l rog vreodată să facă asta. Dar atunci societatea era altfel. Proaspăt ieșiți din comunism și încă obișnuiți cu munca patriotică, oamenii erau mai preocupați de ceilalți și de locurile în care trăiau decât sunt acum. Credeam că acest bărbat era un om deștept, care mă înțelegea și îmi știa gusturile, și ar fi fost primul adult din jurul meu care ar fi făcut‑o și care nu îmi spusese niciodată ce auzeam la părinții mei, că filmele care îmi plăceau mie erau niște prostii „cu bătăi și cu ninja și cu dintr‑ăia din care iese puroi”.

Într‑o zi, maică‑mea m‑a luat de mână și m‑a dus la centrul de închirieri și i‑a spus șefului de acolo să‑mi spună „ce e cu filmele astea”. Adică cu filmele care‑mi plăceau mie. Uscatul de la casete, pe care până atunci îl credeam de partea mea, a început să‑mi țină un discurs în care mi‑a spus că „filmele astea or să dispară, astea sunt niște filme specifice anilor ’80, dar de acum încolo nu vor mai fi. Trebuie să începi să te uiți la altfel de filme”. Mama îi ținea partea și amândoi încercau să mă convingă că nu mă uitam la filmele „care trebuie”. L‑am urât pe loc pe uscat, nu pentru că mi‑a spus ceea ce mi‑a spus, ci pentru că credeam că era prost. Încă mai cred că era prost sau că, cel puțin, la momentul acela, în acea discuție, a spus prostii.

Câteva zile mai târziu și‑a atârnat în centrul de închiriat casete o plăcuță care stătea agățată de o ventuză și pe care am văzut scris pentru prima dată faimoasa vorbă: „În acest spațiu, o zi se fumează, o zi nu se fumează. Azi nu se fumează”. A fost printre ultimele dăți când am mai intrat în acel centru, apoi s‑a deschis unul nou, într‑un bloc chiar lângă cel în care stă bunică‑mea, și am început să merg la el. De altfel, centrul din teatrul Cărămidari s‑a și închis la scurt timp și a fost transformat într‑o sifonărie și apoi într‑un butic, iar de prin 1995 nu a mai fost nimic acolo.

Ușa de pe partea teatrului unde fusese centrul de închiriat s‑a închis ca și cum nu fusese niciodată acolo, iar teatrul a arătat la fel de secret, dubios și de nefolosit ca în anii ’80 și la fel a rămas până acum, când pe peretele de lângă ușa ruginită pe unde intrai la închirieri scria cu negru „Bucharest” și semnul anarhiei. Am sprijinit telefonul de o mașină, am dat drumul la timer, am făcut poza și am postat‑o.

Uneori, mintea îmi dă senzația că m‑ar lăsa să‑mi fac treaba, alteori, că nu. Cu toate astea, de fiecare dată când vreau să fac ceva, reușesc, doar că sunt perioade în care gândirea mea obsesională nu îmi dă voie să mă gândesc și la alte lucruri în afara obsesiei. Când am făcut albumul de Facebook nu m‑am gândit la lucrurile pe care le scriu acum, atunci mă gândeam la moarte și la viață și la sensuri și ruminam tot felul de gânduri clasice cu care mulți oameni ajung să se confrunte, la un moment dat sau pentru o perioadă mai lungă din viețile lor. Doar că acele ruminații le‑am uitat. Am și acum unele, legate de diferite lucruri, depinde cum mi se declanșează anxietatea.

Când am plecat de la bunică‑mea, am trecut pe la aleea Livada cu Duzi. Livada cu Duzi și Piscului au fost cele mai lungi și mai importante din mahalaua Cărămidari. Ele începeau în Calea Văcărești și se terminau aproape de Mărțișor, unde azi sunt Sala Polivalentă și Orășelul Copiilor. În comunism, Livada cu Duzi a fost redusă la o stradă din spatele unor blocuri, 100–200 de metri care legau Calea Văcărești și bulevardul Tineretului. Spre Livada cu Duzi aveam vederea cât am stat pe strada Baladei, iar la capătul dinspre Calea Văcărești era un magazin Mic Gros de unde mai cumpăram carne atunci când mă duceam cu mama. Când eram în școala generală îmi plăcea de o fată care stătea aici, pe Livada cu Duzi, strada Mariei Tănase. Îmi amintesc că, într‑o iarnă, între blocuri se făcuse un ghețuș atât de mare, încât mulți copii din Văcărești și Tineretului se adunau mai spre seară, după săniuș, să se dea pe gheață. Datul pe gheață era o activitate între copilărie și adolescență; puteai să vorbești cu fete și să fumezi în timp ce te dădeai pe gheață, lucruri care nu mergeau făcute când te dădeai cu sania.

La câteva luni după revoluția din 1989, la parterul unui bloc de aici s‑a deschis prima consignație din Văcărești, de unde maică‑mea sau taică‑miu sau amândoi mi‑au cumpărat un calculator HC 90, de care am fost foarte bucuros, dar de care m‑am plictisit repede. Mereu mi‑am dorit video games și computer games și de fiecare dată m‑am plictisit de orice joc și nici nu‑mi amintesc să fi fost vreodată campion la vreunul. Mi‑ar fi plăcut mult să fiu un campion la jocuri și să mă întrec cu alți copii, dar eu pur și simplu nu am putut să joc astfel de jocuri și, abia târziu, pe la 15 sau 16 ani, am înțeles cu părere de rău că gamingul nu era pentru mine și de atunci am renunțat să mai încerc să joc orice.

Era una dintre cele câteva, cel mai probabil sute de consignații din București care s‑au deschis în primii ani după Revoluție. A rezistat vreo trei sau patru ani, iar în 1994 s‑a transformat într‑un cuptor de pâine turcească. După consignații, cuptoarele de pâine turcească au fost un curent social și de afacere în comerțul bucureștean al anilor ’90. Și, la drept vorbind, și acum pâinea turcească de atunci mi se pare cea mai bună pe care am mâncat‑o vreodată. Mie îmi place miezul pâinii mult mai mult decât coaja, așa că pentru mine pâinea turcească a venit în întâmpinarea unei preferințe deja stabilite.

Era o pâine cu coajă subțire și miez pufos, făcută pe niște tăvi metalice cu model, astfel că cel mai ușor o recunoșteai după cerculețele de pe fund. Apăruse ca alternativă la cea clasică românească, mereu neproaspătă, fărâmicioasă și chiar tare. Pâinea turcească era mereu caldă, atât de fierbinte încât, uneori, îți topea punga. În cazul în care nu găseai, nu trebuia să aștepți mai mult de 15‑20 de minute până când una nouă era scoasă la vânzare. Rețeta a fost preluată rapid de români și, în scurt timp, toate cartierele s‑au umplut de cuptoare. Așa au ajuns și în Văcărești. Aproape în fiecare zi mergeam cu prietenii și copiii de la bloc la cuptorul de pâine și ne luam câte una pe care o împărțeam pe stradă, pe Văcărești și pe Livada cu Duzi și apoi traversam bulevardul Tineretului, fost Pionierilor, și intram în parc. O pâine costa 50 de lei.

În spatele blocului la parterul căruia e spațiul în care a fost consignația și cuptorul de pâine turcească am găsit un teren de baschet amenajat și desenat în anii ’90 cu sprayuri de niște copii din cartier. Am făcut o poză acolo și am mai făcut una la un punct termic de lângă, ai cărui pereți erau și ei vopsiți.

Albumul de Facebook în care am postat toate aceste imagini și alte câteva, în total 12, se numește „scryery dă la bloc”. Toate imaginile sunt cu mine și scrieri de pe pereți. Fiecare scriere e plasată într‑un context pe care eu îl creez în mintea mea, dar pe care nu‑l exprim niciodată ca atare prin imagini. Uneori se întâmplă să le scriu, așa cum am făcut‑o aici, dar atunci când postez imagini nu dezvolt prea mult în text: cel mult dau un indiciu sau scriu o glumă care, aparent, nu are nicio legătură cu imaginea. Le încarc cu mai multe niveluri de mesaj și le postez. Intenția mea e ca cine le vede să se uite cu atenție și să își dea seama că e ceva ce‑i scapă și în felul ăsta să devină interesat de imaginile mele și să le urmărească.

De multe ori folosesc scrisul ca pe un instrument de explicitare. Scriu despre lucruri și povești care „trebuie” scrise. În scris, lucrurile se materializează altfel decât vizual. Gândirea obsesională și tulburarea obsesiv compulsivă și alte gânduri de anxietate pot fi sugerate vizual, dar nu pot deveni un concret util pentru cineva. Se poate ca unora să le placă imaginea, să aibă anumite trăiri sau să facă cine știe ce asocieri, dar, la un anumit moment, am vrut să nu spun poezii clasice existențialiste, ci să expun ruminația gândurilor dintr‑o perspectivă nouă, deși subiectivă.

Am considerat că nu puteam face ceea ce voiam vizual și atunci am publicat două texte, pe Casa Jurnalistului și Think Outside the Box, despre anxietate și nevroza obsesiv‑compulsivă, în urma cărora mi‑am confirmat cât de prezente și acute sunt aceste suferințe printre români. Reacțiile au fost zeci, poate sute de mesaje. Pe unii dintre cei care mi‑au scris i‑am îndrumat către terapie și terapeuți, iar alții mi‑au scris doar ca să‑mi spună că se confruntau de mult timp cu gândurile expuse în text, că se simțeau singurii prinși în ele și că, dintr‑o dată, citind textul, au aflat că gândurile îngrozitoare care îi chinuiau de ani de zile sunt împărtășite de mulți oameni și că „boala” lor are un nume. M‑am bucurat, ajunsesem la rezultatul pe care mi‑l dorisem și am ales calea cea mai bună pentru a face asta, scrisul.

Știu că am prea multe povești ca să le pot scrie pe toate, despre mine și despre universul meu, despre oraș, locuri și oameni. Așa au apărut imaginile, ca o explorare a sinelui în niște locuri deja încărcate cu povești și semnificații. Când am trecut în mediul vizual a trebuit să învăț să lucrez cu corpul meu, să înțeleg în ce fel mă poate ajuta fizicul și felul în care arăt în ceea ce fac, problemă pe care nu mi‑am pus‑o atunci când doar scriam. Am înțeles ceva ce am simțit dintotdeauna, că în mine e o putere de care nu sunt conștient, și anume carisma. O folosesc ca înveliș de suprafață în mediul vizual și încerc s‑o fac să servească lucrurilor pe care le am de spus.

Cele mai multe dintre autoportretele mele le fac împreună cu cățelul meu, Zero. El trebuie să aibă răbdare cât mă chinui eu să sprijin telefonul printre borduri și pe garduri, în așa fel încât să‑mi iasă imaginile așa cum vreau. Sper că asta nu‑l supără foarte tare. Nu cred, el e un cățel vesel și agitat. Împreună am strâns imagini de peste tot de prin oraș, cu oameni diferiți, de la cei mai apropiați prieteni până la baba care cerșea pe Magheru și cu care, într‑o perioadă, stăteam de vorbă în fiecare zi. Am făcut imagini cu bulevarde și piețe și locuri specifice din oraș, unde s‑a întâmplat ceva, de unde am o poveste sau un colaj de povești sau, dintr‑un motiv cunoscut sau aparent necunoscut, creez o legătură cu ceva și atunci îmi iese imaginea. Cred că existența mea e întâmplătoare, dar mintea nu e întâmplătoare, funcționează cumva, gândurile sunt declanșate de ceva, creierul e un organ, mare și complex, dar tot un organ. Ca ficatul sau ca bila, care, ca orice organe, trebuie tratate atunci când insistă. Insistența gândurilor e felul creierului de a durea.

Din vara asta am început să filmez. Am luat amintirile celor mai frumoase veri din anii ’90 pe care le‑am petrecut pe ștrandul Văcărești și le‑am transformat într‑un proiect vizual. „Profesioniștii” ștrandului au un limbaj al lor. Nu se spune „mergem la ștrand” sau „am fost la ștrand” sau „când mergem la ștrand”, așa cum ar fi corect. Se folosește „pe”: „mergem pe ștrand”. Am început acest proiect dintr‑o perspectivă subiectivă. L‑am denumit P’afară, o vorbă retro care descria o activitate care astăzi nu se mai desfășoară decât în anumite medii sociale în care supraviețuiește și construcția „p’afară”.

E o poveste pe care mi‑am imaginat‑o prima dată în urmă cu un an, dar pe care am trăit‑o toată viața, și care se construiește pe o idee și o realitate dispărută gradual și aproape în totalitate: scăldatul public în București. Dacă în urmă cu 20–25 de ani în București se făcea baie vara în toate lacurile din oraș, în Dâmbovița și în ștranduri, acum scăldatul în public a devenit o formă de divertisment de sezon doar pentru anumite clase sociale, cele mai sărace. Așa cum l‑am gândit, P’afară se desfășoară pe mai multe straturi de estetică și conținut și, dacă se cer etichete, acestea ar fi antropologie, performance, jurnalism, entertainment, fashion. E ceva ce nici eu nu știu ce e. La fel cum nu știu ce sunt imaginile mele. Sau textele. Sau personalitatea mea. Ce însemn eu pentru lumea din jur?

Unii au spus că sunt o modă, pe alții îi enervez, că sunt un personaj, că sunt trecător, că nu e altceva de mine decât narcisism și ego, alții, că am schimbat cultura locală, că sunt neînțeles, unii au mers până într‑acolo încât au spus că sunt genial și au venit la mine să‑mi pupe mâna când m‑au văzut prin oraș. Dincolo de aceste extreme la fel de ridicole, eu mă bucur că se întâmplă un proces cu lumea din jur în ceea ce mă privește, proces care‑i plimbă pe oameni între aceste opinii extreme.

Videourile P’afară sunt filmate cu tot felul de camere. Am făcut episoade cu fiecare ștrand din București, care durează între trei și șapte minute, episoade la care lucrez cu prieteni care sunt specialiști și care au resursele tehnice necesare; din când în când mai filmez și eu cu telefonul, cu GoProul, cu tot ce se poate. P’afară nu are texte scrise și stabilite dinainte, tot ce spun e o exprimare a modului în care cunoștințele mi s‑au așezat în memorie. Comentariile și impresiile de la fața locului sunt spontane. Nu am fost niciodată în fața unei camere de filmat până în vara asta. M‑am uitat la un training pe YouTube despre „acting with the camera” din anii ’70 și am încercat să folosesc lucruri pe care le‑am aflat de acolo: care e diferența dintre a juca în fața camerei și a juca cu camera, cum să privești obiectivul, care e perspectiva pe care trebuie să o adopți când vorbești la cameră.

Din toamnă, după ce se vor închide ștrandurile, P’afară va continua cu alte modalități de petrecere a timpului liber a marii mase de bucureșteni: locuri de grătare, parcuri de distracții și alte surprize. În paralel, voi dezvolta și alte proiecte despre oraș. „Bucureștenii mulți”, majoritatea, lumea care merge cu transportul în comun, cei care își fac cumpărăturile de la supermarketuri ieftine și care au salarii de 1.500 de lei, aceasta e lumea în care am trăit și în care am crescut, pe care o cunosc și unde mă simt cel mai bine și evident că, prin identificare, acest strat social gros este și principalul meu interes.

Între cele două bazine de la Ștrandul Tineretului, cel mai vechi ștrand din București, e un fel de podeț din scânduri, de pe care poți să sari în bazinul mare de polo și unde, la o distanță de doi‑trei metri unul de celălalt, sunt niște catarge înalte în vârful cărora flutură steaguri rupte și decolorate ale diferitelor state.

Ieșeam din apa de la ștrandul Tineretului, din bazinele în care am învățat să înot și în care am jucat polo și unde am făcut primele sărituri și mă urcam, ud, pe podețul din lemn. Mergeam până la jumătatea podețului, mă lipeam cu spatele de unul dintre catargele încinse de soare și mă uitam pe ștrand, la ce făcea lumea în apă, pe marginile taluzelor, pe șezlonguri, la antrenamentele băieților de la polo. Trăgeam din țigară. Ţigara are alt gust când ieși din apă, un gust pe care îl uram când eram mic și pe care îl ador acum. Îmi roteam ochii peste tot pe ștrand și mă simțeam mai bine decât mă simțisem în ultimul an. Mă căutam de gânduri rele și le găseam tot acolo. Le zâmbeam și ele îmi zâmbeau înapoi: azi nu o să ne întâlnim, ne spuneam. Închideam ochii și îmi îndreptam fața către Agronomie, de unde vine soarele la apus, pe Tineretului. Lăsam chiștocul să‑mi cadă dintre degete.

Anul ăsta o să împlinesc 33 de ani și pot să sar la fel cum o făceam în urmă cu 20 de ani. Nu cred că o să apară în viața mea o stare fizică, emoțională și mentală care să îmi dea mai multă bucurie decât o săritură în apă. Mă gândesc că un echer executat corect e cea mai bogată metaforă a unei vieți trăite bine și, dacă încă pot să‑l fac așa cum trebuie, înseamnă că sunt, încă, în ascensiune. Vara lui 2015 a fost una dintre verile mele bune. Mi‑am târșâit tălpile de scândurile podețului, ca să mi le usuc, să nu alunec, mi‑am luat avânt și am sărit. •

Poveste publicată în decembrie 2015 în DoR #21: „Empatie”. Dacă vrei să-l ai în colecția ta și să ne susții să continuăm să facem astfel de materiale, cumpără-l din shopul DoR. Îl poți avea și în format digital. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Jocuri serioase

Vremea în care jocurile video erau solitare și uncool a apus. Acum umplu stadioane, atrag milioane de dolari și…

Cele mai bune povești din 2011

Când nu ne ocupăm de DoR, ne ocupăm să citim autorii pe care îi admirăm și publicațiile a căror abordare jurnalistică…

Bucureșteanul: Iată, vin claxonagii

Cum traficul definește, de vrem sau nu, felul în care ne trecem Sărbătorile, ne-am întrebat cum ar suna un colind…