Boți cti acets titu?

Când scrie, Robert Moraru are dificultăți cu ordinea literelor. Uneori nu înțelege corect nici sunetele. E bun…

Când scrie, Robert Moraru are dificultăți cu ordinea literelor. Uneori nu înțelege corect nici sunetele. E bun la algebră și e un copil ca oricare altul. Doar că e dislexic, ceea ce în alte țări e un impediment insignifiant. În România, e departe de a fi așa.

Articol publicat în DoR #12 – Vară 2013

În clasa a VI-a B de la Şcoala nr. 2 din Câmpulung Muscel miroase a nou. Parchetul e laminat, zugrăveala, lambriul, tâmplăria, ușa sunt noi. Până și drapelul de pe perete e nou. În băncile joase de o persoană nu sunt la prima oră, religie, decât 13 din cei 23 de elevi. Profesoara le-a dat să scrie pe loc o scurtă compunere, cu titlul „Învierea lui Hristos în sufletul meu”. Fetele încep să vorbească între ele, iar băieții să se foiască: își trag unii altora caietele și se împrumută ba cu un pix, ba cu o foaie ruptă din vreun caiet de română. Înghesuit în prima bancă de la geam, Robert Moraru e singurul liniștit. Pare cel mai ordonat din clasă, are caietele în coperte curate din plastic, penar albastru cu de toate. Privește încruntat la foaia goală, scrie și taie, corectează, șterge cu PIC-ul, se oprește.

„În nota deviere am siți o cadură sufletacă”, scrie băiatul după un sfert de oră.

Litere înalte, lăbărțate, care depășesc linia de jos a rândului. Şase ștersături în opt cuvinte, și doar cele monosilabice scrise corect. Asta după ce săptămâna trecută a luat zece la un test la algebră, una dintre cele două note de zece din clasă, de la una din cele mai severe profesoare de matematică din oraș. Algebra e punctul lui forte. Fracții, ecuații, transformări de unități de măsură. Îi mai plac fizica și istoria – atâta timp cât nu trebuie să rețină date –, dar urăște româna, engleza și materiile la care trebuie să scrie mult.

Robert face atâtea greșeli la scris pentru că are disgrafie (o tulburare de scriere) și dislexie (o tulburare de citire), dificultăți de învățare pe care, la nivel mondial, se estimează că le are unul din zece copii, deși cifre exacte sunt imposibil de știut, pentru că mulți nu sunt diagnosticați. (În România, frecvența celor două tulburări este aceeași.)

Dislexia se manifestă prin citire lentă și cu greșeli și prin dificultăți la înțelegerea textului citit, iar disgrafia printr-o scriere urâtă, înceată și cu greșeli. Cele două nu înseamnă că persoana respectivă are un intelect redus, ci doar că anumite mecanisme neurologice nu funcționează normal, ceea ce îngreunează învățarea scrisului și a cititului. De multe ori, dislexicii au un nivel de inteligență peste medie, sunt mai creativi, mai intuitivi și mai originali. Printre dislexicii celebri se numără Einstein, Leonardo da Vinci, Tom Cruise, Steve Jobs, Jamie Oliver.

Şi acum, la 12 ani, Robert citește pe silabe sau chiar pe litere, ori citește doar începutul cuvântului, după care îl înlocuiește cu unul care începe la fel. În scris e lent și omite litere, în special consoane  („l” în grupul „bl”), adaugă altele, unește cuvinte sau scrie diftongii așa cum îi aude: „frumoasă” devine „frumuasă”. Sunt greșeli tipice pentru un copil dislexic și disgrafic. Cei mai mulți confundă în pronunție și în scris sunete asemănătoare: „b” cu „p”, „f” cu „v”, iar grupurile de litere din categoria „ce”, „ge”, „che”, „ghe” sunt greu de înțeles și învățat.

Mai mult, dislexicii pot avea probleme cu orientarea în spațiu și timp: se rătăcesc ușor, nu rețin traseul pe care l-au parcurs, nu au noțiunea de „ieri”, „mâine”, nu cunosc ordinea lunilor și au probleme de echilibru și de coordonare a mișcărilor: nu se pot încheia la nasturi și la șireturi, nu pot sta într-un picior, nu pot merge drept de-a lungul unei linii, nu pot ține ritmul. (Robert nu are probleme de orientare în timp, dar se acomodează greu cu locurile care nu-i sunt familiare.) În formele cele mai severe, dislexicii văd litere inversate și cuvinte de la coadă la cap, iar unii citesc invers acele ceasului. E important de reținut, spun medicii și logopezii, că nu sunt doi la fel – simptomele pot fi prezente în diferite combinații și în diferite stadii de gravitate.

Cauzele dislexiei nu se cunosc, iar tratament nu există. Un copil dislexic va fi un adult dislexic. Prin terapie logopedică și metode alternative de învățare, prin multă muncă și ajutor din partea familiei, scrisul și cititul pot fi dobândite, memoria și atenția pot fi exersate, iar copilul ar putea avea o carieră în orice domeniu își dorește.

După ce termină de scris, majoritatea colegilor dintr-a VI-a B își citesc pe rând compunerile sau le dau profesoarei să le citească. Robert nu vrea să citească, așa că profesoara îi ia caietul și citește în locul lui, deși băiatul protestează și scâncește: „nu, mi-e rușine, doamna”. La puțin timp după, sună clopoțelul. Colegii o zbughesc pe ușă, iar Robert rămâne, ca mai totdeauna, în clasă.

Dacă nu va recupera rapid lacunele pe care le are la scris și la citit, Robert este în pericol să nu poată trece examenul de la sfârșitul clasei a VIII-a și să nu meargă la liceu. Legea îi dă dreptul să ceară la examen să dicteze unui profesor rezolvările subiectelor în loc să le scrie el însuși, dar pentru asta trebuie să ajungă la zi cu materia. Nu e imposibil, dar fiecare zi care trece fără recuperare face asta mai puțin probabil.

Robert a început să vorbească destul de târziu, la doi ani, iar la grădiniță învăța cu greu poeziile. Mama i le citea, el le repeta, dar nu reținea decât ultimul cuvânt al fiecărui vers. Educatoarea din satul lor, Nămăiești, la 10 km de Câmpulung Muscel, a liniștit-o pe mamă, spunându-i că nu toți copiii învață în același ritm și că „o să-și dea drumul”. (Debutul târziu al vorbirii poate indica o predispoziție către dislexie, dar nu obligatoriu, iar un diagnostic corect nu se poate pune decât după un an de la începerea școlii, când se poate evalua în ce măsură copilul și-a însușit scrisul și cititul.)

Cea care și-a dat seama că lucrurile nu se vor ameliora de la sine a fost învățătoarea Liliana Scarlat, în clasa a II-a. Auzise despre dislexie, dar Robert era primul caz în cei 20 de ani la catedră. „La citit mi-am dat seama că e dislexic”, spune ea. „Nu citea mai mult de două sunete –  „și”, „în”, „pe” – sau citea literă cu literă, dar nu înțelegea cuvântul. Unde îl ascultam oral, știa tot. Avea Bine și Foarte Bine și era foarte atent la tot ce i se spunea.”

Robert și-a scris numele corect abia în clasa a III-a. Până atunci își semna lucrările „R” sau chiar „Roaba”; era tot ce putea să scrie în loc de „Robert”. „Am primit cuvinte de încurajare: că e vârsta, că o să se rezolve”, spune mama lui, Ionela Moraru. Pe atunci, pentru că îl credea puturos, îl mai bătea. „Credeam că de bătaie învață. După aceea, ne-a spus doamna Liliana să nu îl mai batem, că el nu poate, nu că nu vrea.”

Ionela are 37 de ani, a terminat Liceul Industrial din Câmpulung și, de când s-a născut Robert, stă acasă. Mult timp îl ducea și îl aducea de la școală cu maxi-taxi, făcea lecțiile cu el și îi pregătea ghiozdanul. Şi dacă ar fi vrut să lucreze, îi era teamă să îl lase singur. Acum că Robert se descurcă, s-ar angaja, dar nu prea sunt locuri de muncă. Încearcă să fie mamă pentru amândoi fiii și să nu facă diferențe: și Alexandru, care acum termină liceul și care joacă fotbal în echipa comunei, trebuie însoțit la București la examenele pregătitoare pentru admiterea la școala SRI, trebuie supravegheat să mănânce sănătos și să nu-și piardă nopțile pe internet. Tatăl, șofer la combinatul de ciment Holcim, este plecat mult timp de acasă, de aceea mama trebuie să se descurce mai mult singură cu copiii.

La îndemnul învățătoarei, familia a căutat să vadă cum și dacă problema lui Robert se poate remedia. Timp de trei ani au urmat păreri și diagnostice contradictorii, adesea greșite. Medicul de familie le-a spus că „e puțin mai leneș și că ar trebui să lucreze mai mult”. Un medic psihiatru de la Pitești i-a prescris somnifere și Tanakan, un stimulent care se dă celor care au suferit atacuri cerebrale sau au tulburări ale atenției și memoriei, dar părinții s-au speriat și au refuzat tratamentul.

Un psiholog din Câmpulung le-a sugerat investigații mai amănunțite, inclusiv o encefalogramă, care ar fi putut depista anumite leziuni ale creierului, dar care a ieșit normal. Pentru că firma la care lucrează tatăl este asigurată la o policlinică privată, Ionela l-a dus pe Robert anul trecut la un specialist în psihiatrie pediatrică. „Mi-au zis de la București că nu e cazul să-l umplu de medicamente, nu e ca și cum ar avea probleme cu ficatul”, își amintește mama. După mai multe consulturi, psihiatrul l-a supus unor teste de IQ care au arătat un intelect normal, l-a pus să scrie și i-a recomandat o vizită la Spitalul de Psihiatrie Titan.

Anul acesta, într-o dimineață de ianuarie, Robert și Ionela au venit din nou la București, încă un drum de trei ore cu autobuzul și multe metrouri schimbate. Pentru că e un șir lung de vizite la doctori și drumuri cu noaptea în cap, Robert urăște Bucureștiul. De-asta, și pentru că nu e aer curat ca la Nămăiești. La Spitalul Titan, pe Robert l-au consultat un neurolog și un psiholog. Când primul i-a spus să-și scrie numele și să enumere câteva dorințe, băiatul a scris ordonat „Moraru Robert”, iar dedesubt: „3 dorințe: taletă, să învăț să citesc și să săbesc.”

Tot de la Titan a venit și diagnosticul final, un certificat medical trimis prin poștă: „Se certifică de noi că Moraru Robert Ştefan, în vârstă de 12 ani și 7 luni, este suferind de tulburări specifice de dezvoltare a achizițiilor școlare (F81.3); Tulburări specifice achiziției ortografiei și lecturii (F81.1).” Adică dislexie și disgrafie.

Un disgrafic este întotdeauna și dislexic, dar nu neapărat și invers. Acestor tulburări de învățare li se asociază uneori discalculia, adică o capacitate matematică sub cea corespunzătoare vârstei și inteligenței.

Robert s-a întors la școală ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu i-a zis nimeni ceva ce nu știa și nici nu se aștepta ca la ore să se schimbe ceva: profesorii știau deja că e dislexic, învățătoarea le explicase când a intrat în clasa a V-a că vor trebui să lucreze diferit cu el și să îl evalueze mai mult oral. Unii au înțeles că Robert nu poate să lucreze în ritmul celorlați elevi, alții i-au spus mamei în față: „Dacă nu e de școală, să meargă la școala specială, eu nu-l trec.”

Diriginta Elena Marinescu, profesoară de istorie, spune însă că toți profesorii știu și înțeleg situația lui Robert. Ea are numai cuvinte de laudă pentru el: e cuminte, ascultător și cu mult bun simț. „Scrisul e problema lui”, adaugă ea. „Unde nu e de scris, se descurcă.” Spune că la început, în clasa a V-a, a vrut să îi dea la o lucrare alte subiecte decât colegilor, dar băiatul a refuzat și de atunci încearcă să îl trateze ca pe ceilalți, deși notele i le pune mai mult din evaluări orale. Nu știe, însă, în ce condiții legale poate Robert să dea examenul de la sfârșitul clasei a VIII-a și nici care sunt procedurile ca să beneficieze de un logoped. Recunoaște că ea nu prea se întâlnește nici cu profesorul de sprijin – un cadru didactic de la școala specială care ar trebui să lucreze săptămânal cu Robert – și nici nu știe de ce acesta nu a mai venit în ultima perioadă.

Robert apreciază grija dirigintei și faptul că îi ia apărarea în fața altor profesori, dar această grijă nu înseamnă și soluții și progrese școlare. (E adevărat că Robert nu a rămas niciodată corigent la vreo materie.) „Când mă ascultă diriga la lecție, mi se face rușine, mă încurc și mă mai uit în jos, în caiet”, spune Robert într-o duminică în care ne uităm la tablete pe internet și ascultăm Lala Band, trupa lui preferată. Colegii i-au reproșat că citește, de fapt, lecția din caiet când răspunde oral. Robert însă e doar rușinat; spune că nici dacă ar vrea n-ar putea să citească.

În camera lui nu sunt cărți, ci doar jucării de pluș și calculatorul, iar de citit citește aceeași carte cu povești pe care învățătoarea i-a dat-o la sfârșitul clasei a IV-a. Când nu face lecții, stă pe net sau iese „pe drum”, să se joace cu copiii din vecini.

Se întâmplă des ca dislexicii să fie catalogați de către colegi, profesori și chiar părinți „leneși”, „răuvoitori”, „slabi la învățătură”. Sunt etichete care lasă urme și care duc de obicei la o stimă de sine scăzută, la izolare și tulburări de comportament, inclusiv la delincvență (studii din Statele Unite arată o incidență mare a dislexiei printre persoanele care se sinucid și printre pușcăriași).

De aceea este esențial ca familia să fie plasa de siguranță de care copiii dislexici au nevoie, unde ei să se simtă apreciați și valorizați. Tot familia trebuie să suplinească ceea ce sistemul educațional adeseori nu poate să ofere, și asta cât mai devreme; integrarea copilului în școală și în societate să fie cât mai firească.

Robert spune că fratele lui zice despre el că e puturos. Şi tata? „Tot la fel, ce să le fac…” Părinții acceptă greu când copiii lor nu sunt asemenea celorlalți și au probleme cu ceva atât de elementar precum scrisul și cititul, spun și specialiștii. „Taică-so nu vrea să recunoască că are dislexie, indiferent cât i-aș spune că nu trebuie să ne fie rușine de copilul nostru”, spune Ionela. „O rușine e când furi, când spargi, când dai în cap, când ești un criminal.”

Familia Ioan a suplinit multe din lipsurile sistemului și rezultatele se văd.

În camera ei de la etaj, cu geamuri care dau către mănăstirea Măgureanu, gard în gard cu parcul Cișmigiu, Ioana Maria Ioan, 13 ani, își petrece timpul pictând și exersând la pianină. Are dulapuri cu cărți și DVD-uri și o laviță din lemn în care își ține șevaletul, culorile și planșele de exerciții, iar pe peretele dinspre răsărit sunt câteva icoane. Lângă pat are Hobbitul: O călătorie neașteptată, deschis la pagina 53, și pe perete și-a lipit câte o poză de-a lui Eminescu, Creangă și Cuza.

Brunetă cu părul drept și ochii negri, zveltă și lungană de la înotul din copilărie și baschetul săptămânal de-acum, Ioana visează să se facă regizor de film și fermier (pentru pauzele dintre filme). Şi ea este dislexică, dar, datorită anilor de logopedie și de muncă suplimentară intensivă, perspectivele ei sunt altele decât ale lui Robert.

Pentru că la trei ani încă nu vorbea, părinții au dus-o la un psiho-logoped care i-a pus diagnosticul „tulburări de auz-fonematic”. Au urmat câțiva ani în care mama și fiica au mers la un logoped, care încă de la acea vârstă a fost de părere că Ioana este un copil deosebit de inteligent. Problemele mari au început însă în clasa I, când fetița învăța greu anumite litere, confunda „p” și „b”, „b” și „d” și avea dificultăți în ordonarea numerelor crescătoare și descrescătoare, a zilelor săptămânii, lunilor anului, în citirea pe silabe și scrierea după dictare. Ulterior au apărut probleme cu înțelegerea timpurilor verbale, cu tabla împărțirii, confuzii între stânga și dreapta.

„Din disperare m-am apucat să scotocesc”, spune mama ei, Angela Ioan, actriță la Teatrul Odeon și cel mai activ suporter al drepturilor copiilor dislexici în București. Citind pe internet despre simptomele Ioanei, mama a ajuns la concluzia că sunt identice cu cele specifice dislexiei și a început să caute soluții în țară și în afară, iar în clasa a V-a a mutat-o pe fetiță de la o școală de stat la una privată, sperând să-i ușureze tranziția către ciclul gimnazial.

Drumurile la medici au însemnat logopezi din Timișoara și București, teste de IQ la diferite cabinete psihologice (toate confirmând un intelect normal) și specialiști din Italia și Germania. Terapiile propuse de aceștia din urmă au variat de la soluții homeopate, diete bogate în fructe, legume și extract de păducel pentru oxigenare celulară, până la ochelari de corecție cu prisme, în funcție de cauzele pe care fiecare școală de gândire medicală le asociază dislexiei. Din Germania, Ioana s-a întors cu un certificat pe care scria „hoch intelligent” („foarte inteligent”), în ciuda rezultatelor slabe pe care le avea la școală. Diagnosticul oficial a venit acum doi ani. Pe certificatul medical scrie „tulburări de tip instrumental”, deși se referă tot la dislexie și disgrafie și a fost eliberat de Direcția pentru Protecția Copilului București.

Încercând să găsească soluții pentru Ioana în școala românească, mama a luat legătura cu Asociația Română pentru Copii Dislexici din Târgu Mureș (singura de acest fel din țară) și, după ce a găsit acolo răspunsuri pentru problemele propriului copil, s-a hotărât să facă mai mult și pentru alții aflați în aceeași situație. A făcut demersuri pe lângă Ministerul Educației și a susținut colaborarea dintre specialiștii români și străini pentru ca asemenea copii să fie integrați în învățământul de masă.

În clasa a VI-a, a hotărât s-o mute pe Ioana la Şcoala Italiană Aldo Moro din București, pentru că urmează curricula străină și are specialiști în abordarea dislexiei care nu se găsesc în nicio școală românească.

Aici, fetița a recuperat în nici doi ani ce nu reușise să învețe până atunci, deși nici nu știa limba italiană când a venit. Şcoala Italiană există în București din 1975 și nu este o instituție pentru copii cu probleme, ci o școală normală, care încearcă să se adapteze nevoilor copilului, și nu invers. „Când a venit, Ioanei îi era frică de școală și asta s-a schimbat”, spune Laura Tedde, neuropsihomotrician la Şcoala Italiană. (Neuropsihomotricianul este unul din specialiștii pe care sistemul nostru nu îi are și care ajută copiii să învețe prin intermediul jocului și al mișcării.)

Faptul că sunt numai șapte copii în clasă, că un profesor predă mai multe materii și ajunge să își cunoască foarte bine elevii, că nu primește aproape niciodată lucrări scrise, că nu dă teze semestriale, că are rar teme, că nu trebuie să ia notițe kilometrice în clasă sau să copieze table întregi la matematică au făcut-o pe Ioana să poată ține ritmul cu colegii ei, să se simtă valorizată și să depășească conflictul personal cu școala.

„Aici, copiii se simt bine pentru că noi nu punem accent pe dificultate, ci pe abilitate”, spune Tedde. „N-a contat că nu știa italiană, am pus accent că ea știe să deseneze.”

Ioana este talentată la desen, așa că acasă ia în fiecare luni ore de pictură, cu o profesoară care a reușit să-i cultive darul natural și să-i dea încredere în forțele proprii. Mai face pian, baschet, engleză și exerciții la română, călărește și merge la teatru. (Robert nu face pregătiri suplimentare, nu merge la vreun club al elevilor, iar în excursii merge numai cu clasa.)

Ca și lui Robert, Ioanei îi plac matematica și științele, la care a avut în semestrul întâi media opt. Acum e în clasa a VII-a și vorbește despre dislexie la timpul trecut.

– Tu nu crezi că mai ai dislexie?, am întrebat-o într-una din întâlnirile noastre.

– Nu, eu nu cred. Mama spune că mai am puțin, dar eu nu știu ce înseamnă puțin. La școala românească a mers bine dintr-a I-a până într-a IV-a. După aceea a venit haosul pe capul meu. Băieții mă înjurau, fetele nu voiau să vorbească cu mine, să se joace cu mine, așa că stăteam singură. Nu plângeam. Şi eu suportam, că știam că sunt colegii mei. Şi încă îi mai iert, dar ei trebuie… nu să cadă în genunchi, dar să vină la mine și să zică: „Ioana, ne pare rău pentru ce ți-am făcut, am fost răi cu tine”.

– Ai fi vrut să nu se știe că ai dislexie?

– Nu.

– Deci e bine că mama a spus…

– Da. Dar toată lumea era pe capul meu și ziceau: „Hei, uite-o pe Ioana, ciudata, ha, ha, ha”. Așa ziceau.

– Tu le răspundeai?

– Nu, tăceam.

– Îți lua cineva apărarea?

– Nu. Nimeni. Absolut nimeni, pentru că nu eram prietenă cu niciun coleg de-al meu. Parcă eram un perete, eram un calorifer, eram pentru ei nimic.

Pe Ioana, venirea la Şcoala Italiană, cu un sistem de învățare mai prietenos și rezultatele a șapte ani de terapie logopedică o fac să simtă că a depășit toate obstacolele. Sunt niște rezultate excepționale după ani de muncă individuală și sprijin familial necondiționat, de trăit într-un mediu intelectual stimulant.

Deși Ioana a recuperat mult, greutățile nu s-au terminat aici. Ea are în continuare nevoie de supravegherea familiei, de ajutor suplimentar pentru pregătirea examenului de la finele clasei a VIII-a, iar în vară va relua orele de logopedie.

Din fericire, ea găsește acasă acest sprijin, începând cu atenția permanentă a mamei și terminând cu taxele școlare anuale de peste 2.500 de euro. Vremurile în care simțea nevoia să le atragă atenția colegilor au trecut.

Dislexia nu este considerată un handicap, iar dislexicii nu se încadrează în categoria persoanelor cu handicap. Mai mult, diagnosticul se pune numai în cazul unui copil cu un coeficient normal de inteligență; dacă inteligența este la sau sub limita inferioară, dificultățile de învățare pot avea și alte cauze.

De aceea, locul unui copil dislexic nu ar trebui să fie într-o școală specială, unde sunt încadrați cei cu probleme de intelect sau cu alte tipuri de dizabilități, ci într-o școală de masă, unde ar trebui să se lucreze individualizat cu el.

Pentru părinții care nu își permit Şcoala Italiană sau ore suplimentare, cum e și cazul lui Robert, soluția ar trebui să vină de la sistemul de stat, în mod gratuit, pentru că din 2011 elevii cu dislexie au dreptul la curricule, metode de lucru și de evaluare adaptate nevoilor lor. Ar trebui să aibă acces la terapie logopedică, kinetoterapie și servicii de sprijin, au posibilitatea să ceară înființarea de grupe sau clase speciale în cadrul școlilor obișnuite.

Acest lucru a devenit posibil odată ce noțiunea „dificultăți de învățare” (dar nu și termenii specifici de „dislexie”, „discalculie”, „disgrafie”) a fost inclusă în 2011 în metodologiile privind învățământul special și special integrat, în categoria „cerințelor educaționale speciale”.

A fost un mare pas înainte pentru recunoașterea dislexiei de către sistemul de învățământ, deși Asociația Română pentru Copii Dislexici militează pentru acest lucru pe căi formale și informale încă din 2002. „Până acum era ca și cum copiii ăștia nu existau”, spune președinta asociației, logopedul Éva Bartók, căreia i se datorează mult din puținul care se știe la noi în legătură cu această tulburare.

La prima vedere sunt beneficii multe și flexibilitate mare, însă tocmai lipsa de detalii concrete face legea greu de aplicat. Legea nu clarifică cine și cum adaptează programele școlare, ce înseamnă exact „metode alternative de predare și evaluare”, iar învățatorii și profesorii, uneori din lipsă de experiență, alteori din lipsă de timp, preferă să tolereze elevul dislexic, în loc să îl stimuleze. Iar toleranța dăunează: copilul pierde timp prețios, părintele are impresia că situația e sub control, dar mai devreme sau mai târziu – de regulă în clasa a V-a, apar blocajele.

Robert ar putea învăța mai bine dacă i s-ar permite să înregistreze orele pe reportofon (dislexicii învață mai repede ascultând decât chinuindu-se să citească sau să ia notițe), să folosească calculatorul la școală și pentru teme, să primească un timp mai mare de rezolvare a testelor (unii profesori îi permit asta) și chiar să fie scutit să fie evaluat la orele de limbi străine. (Dislexicii au probleme în a învăța limbi străine pentru că asocierile sunet-literă sunt diferite decât cele din limba maternă.)

De un an și ceva, o profesoară de sprijin vine o dată pe săptămână și timp de o oră citește împreună cu el sau se uită peste lecțiile din clasă, însă mama a vorbit o singură dată cu ea. Comunicare nu prea există nici între profesoara de sprijin și profesorii de la clasă, deși împreună ar trebui să stabilească prioritățile și metodele de lucru pentru băiat. „O doamnă vine din când în când și mă ia de la orele de fizică”, spune Robert despre profesoara de sprijin. „Are o carte din care citim și eu o mai mint că citesc acasă.”

Un profesor de sprijin are o normă de 16 ore pe săptămână și lucrează cu 8-12 copii. El ar trebui să ajute profesorii de la clasă să facă ceea ce în lege se numește „adaptare curriculară”: pentru fiecare oră și pentru fiecare concept care trebuie predat, profesorul de la clasă ar trebui să stabilească anumite obiective de învățare pentru elevii nedislexici și altele pentru fiecare copil dislexic în parte. Este esențial ca performanțele unui dislexic să nu fie comparate cu cele ale colegilor, ci cu performanțele pe care el le-a avut anterior.

Adaptarea curriculară este însă un efort pe care puțini profesori sunt dispuși sau au timp să îl facă, cu atât mai mult cu cât nu există nici măcar un spor salarial pentru cei care lucrează cu copii cu nevoi de învățare speciale în clasele obișnuite.

Deși legea îi dădea acest drept, Robert nu a avut parte de consiliere psihologică la școală, pentru că, spune diriginta, psihologul a avut cazuri mai grave cu care a preferat să lucreze. A făcut însă o perioadă terapie logopedică, până în clasa a IV-a, pentru că învățătoarea a vorbit cu un logoped și l-a rugat să lucreze cu el. (Dintr-a V-a, sistemul de stat nu mai pune la dispoziție logopezi pentru că se consideră că recuperarea cea mai eficientă se face până la acea vârstă.)

Terapia logopedică – ședințe în care se fac exerciții pentru auzul și pronunția corectă a sunetelor – este esențială. Ca să scrii corect, trebuie în primul rând să auzi sunetele corect. Când scrie, Robert are nevoie să își dicteze literă cu literă, iar sunetele pe care nu le aude nici nu le scrie. Ioana însă a depășit aceste dificultăți.

Când are timp, mama lui Robert citește pe internet despre dislexie. A înțeles că nu e o boală și crede că nu e vina nimănui că Robert de abia se descurcă să scrie și să citească. Pentru că în clasa a V-a și a VI-a băiatul nu a făcut deloc logopedie, Ionela a vorbit anul trecut cu o logopedă de la București, care i-a spus că ar avea nevoie de două ședințe pe săptămână. O ședință la București costă în jur de 50 de lei, la care s-ar fi adăugat transportul pentru el și mamă, în total peste 200 de lei pe săptămână, prea mult pentru posibilitățile modeste ale familiei.

Cel mai mult, lui Robert îi place matematica. „La mate îi întrec pe toți din clasă, îmi plac exercițiile, m-am uitat cum le face doamna, am prins șmecheria”, spune Robert. La testul de dinainte de Paște a luat zece. „A făcut o lucrare impecabilă”, spune și profesoara de matematică. „Atâta timp cât nu are de-a face cu litere, Robert se descurcă.”

Coincidență sau nu, cel mai mult îi plac științele exacte și materiile la care îi agreează și pe profesori: matematica și informatica (pe care le face cu aceeași profesoară), fizica, istoria și urăște materiile care presupun multă citire sau cele la care nu găsește înțelegere.

Profesoara lui de fizică, Maria Popa, încă directoare când Robert a intrat într-a V-a,  i-a spus mamei atunci: „Cât oi fi eu directoare, să nu vă puneți problema că nu o să treacă”, și i-a cerut să aducă la școală certificatul medical, ca să le arate profesorilor că băiatul nu se preface și că nici mama nu vrea să îl țină în puf.

Dar „să treacă” nu e suficient. Robert are nevoie să înțeleagă și să rețină lecțiile, să-și corecteze greșelile de scriere și să învețe să citească cursiv. Or acum învață de regulă când știe sau e anunțat că va fi ascultat și copiază unele teme în clasă.

Nu-i place că-l întreb despre școală și mută subiectul la husa de iPad de pe ecranul calculatorului. Un iPad e tot ce își dorește acum. E convins că dacă ar avea un iPad și-ar descărca filme, cărți, ar citi mai mult și nu s-ar mai certa cu fratele lui pentru calculator. Până la iPad știe totul despre huse: că e mai bună cea cu elastic, că la cea cu magnet se strică magnetul, că unele pot fi rotite într-un anume fel. Are deja un model preferat: Targus 360, pentru că le-a văzut pe toate pe YouTube, deși nu înțelege engleza.

Nu știe ce lecție are la română a doua zi și pare hotărât să nici nu îi pese. „Dacă nu vrea să îmi spună când să învăț… Dacă el e supărat pe mine, mă fac și eu supărat pe el. Dacă e rău el cu mine, sunt și eu.”

„Pe mine mă urăște și doamna de geogra… anul ăsta nu așa mult, că îi mai răspund la lecții, foarte multe chiar. Nu mai e așa de rea. A înțeles situația. Mie îmi place să învăț dacă trebuie să arăt pe hartă.”

Aduce atlasul mai vechi al fratelui și, cu o voce nesigură și pauze mari între silabe, citește „Geneva” din trei încercări. Apoi „Boden”: „Bo-bo-bor-do-va, nu știu ce scrie”, zice el. Apoi Balaton: „Bal-balton. Balton?” și se oprește cu degetul pe hartă și ochii la mine așteptând confirmarea. Îl întreb ce munți sunt în Franța. Se uită, găsește Franța:

– Aici intră munții Aaalbi. Albi.

– Alpi.

– Da, Alpi… Odată ne-a întrebat în ce țări sunt munții Alpi, a fost foarte greu. Mi-e rușine că nu le știu.

În Şcoala Gimnazială Nicolae Bălcescu din Târgu Mureș, o școală normală cu predare bilingvă, funcționează din 1999 primele – și mult timp – singurele clase speciale pentru copii dislexici din România: în acest moment câte o clasă a II-a, a III-a, a IV-a, a VIII-a (în limba maghiară) și două de-a V-a (una la secția română și una la secția maghiară).

La început de aprilie, cele trei învățătoare care predau la clasele dislexice au ales ca temă pentru săptămâna Şcoala Altfel Hans Christian Andersen, și el un dislexic faimos. I-au citit poveștile, au colorat pesonajele și, după vizite la Grădina Zoologică și la Biblioteca Județeană, s-au adunat cu toții într-o clasă ca să vadă Rățusca cea urâtă și să lege foile colorate într-o cărticică. Învățătoarele folosesc metoda Meixner, brevetată în Ungaria în anii ’70 și adusă în România, la Târgu Mureș, la începutul anilor ’90.

Metoda Meixner prespune că învățarea se face în pași mici și pe o perioadă mai lungă decât spune programa normală: se învață întâi cititul și puțin mai târziu scrisul, iar ordinea însușirii literelelor este alta decât cea din alfabet: se învață alternativ vocale și consoane cât mai diferite ca formă și sunet: „a” și „i”, apoi „m”, „s”, „t”. Pentru fixarea corespondenței dintre sunet și literă se folosesc imagini: pentru litera „m”, pe peretele clasei va fi întotdeauna un desen cu un urs, pentru că ursul spune „mor, mor”, și nu un desen cu o mașină, așa cum se găsește în mai toate clasele nedislexice (unde asocierea se face între sunet și prima literă a cuvântului). Învățarea corectă a sunetelor se face în oglindă, astfel încât copilul să vadă forma buzelor și poziția limbii în momentul pronunției. Se pune mult accent pe vizual, pentru că așa dislexicii învață mai ușor. Se folosesc un abecedar special, care a fost adaptat limbii române, fișe de lucru colorate, iar socotelile la matematică se fac cu obiecte. În clase sunt și câte o saltea subțire de gimnastică, pentru că învățătoarele fac din când în când și unele exerciții de kinetoterapie cu ei, în afara orelor de sport.

Este o metodă foarte potrivită și copiilor cu note autiste și cu sindrom Down ușor, care reușesc astfel să învețe să scrie și să citească la un nivel pe care unii nu l-ar atinge nici într-o școală de masă, și nici într-o școală specială. Tocmai de această curriculă la jumătatea distanței dintre școala de masă și școala specială au nevoie copiii cu dislexie.

Învățătoarea Éva Gyorgyisor, de la clasa a II-a, are în clasă două fetițe și un băiat cu sindrom Down, alături de copii cu ADHD, cu întârziere în dezvoltarea vorbirii și alții cu dislexie, 11 în total. De multe ori, la matematică lucrează pe cinci-șase niveluri de dificultate în același timp – cu unii scrie cifre, cu unii face adunări simple, iar cu alții învață adunarea și scăderea până la 1.000. Are 14 ani de experiență și un salariu de 1.400 de lei și până acum a avut o singură dată salariu de merit, pentru că majoritatea punctajului pentru suplimentul de 25% se constituie din rezultatele la concursuri școlare, pe care copiii dislexici nu le vor obține niciodată.

„Asta e România”, spune Gyorgyisor. „Cine nu a fost aici și nu a predat, nu a stat nici măcar la o oră, nu știe. Dacă aș preda în orice altă școală, sunt convinsă că aș avea și eu copii cu care să mă duc la concursuri.”

Acești copii sunt însă într-un permanent concurs cu ei înșiși, iar rezultate există.

„Chiar dacă rezultatele par mici, ai satisfacția că nu s-a pierdut, că a învățat ce nu ar fi fost posibil dacă ar fi fost în altă clasă”, spune învățătoarea Ágnes Cseh, care acum termină a treia generație de elevi dislexici și care lucrează la un manual de română pentru elevii dislexici maghiari.

Éva Bartók, președinta Asociației Române pentru Copii Dislexici, este logoped la Şcoala Nicolae Bălcescu. Până să ajungă aici, Bartók nu era interesată de dislexie, ci de autism și copii bâlbâiți. După ce a terminat Facultatea de Psihopedagogie Specială la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj în 1996, a lucrat la Şcoala Specială pentru Surzi nr. 2 din Cluj timp de cinci ani și apoi la o școală specială din Târgu Mureș, pentru ca în 2004 să devină diriginta celei de-a doua promoții de la clasele speciale pentru dislexici. A fost, după cum îi place să glumească, probabil primul logoped diriginte din România.

„Ne-a învățat să fim oameni”, spune Lehel Fülöp, unul dintre foștii ei elevi, care anul trecut a terminat Liceul cu Program Sportiv, iar acum își așteaptă diploma de mecanic. „Făceam multe improvizații despre situații de viață: ce aș face în situația cutare, discutam despre dislexie și în ce constă ea”, spune Lehel într-o română puțin timidă. Lehel încurca la citit „m” cu „n” și „b” cu „d” și era ultimul din clasă care termina de scris. „Nu știam să citesc două strofe. Eram mult mai lent. Nu mă simțeam prost, simțeam că ăsta-s eu, dar până să vin la școala asta colegii spuneau că sunt contagios. Aici, la școală, m-au acceptat așa cum sunt, adică dislexic.”

Bartók insistă că un copil cu tulburări de învățare trebuie să beneficieze de consiliere psihologică: „Dacă aceste traume nu sunt prelucrate și copilul nu e ajutat să crească armonic din punct de vedere al personalității, nu o să reușească în viața de adult. Dar dacă îl ajuți să treacă peste asta, poate să fie orice își dorește.”

De aproape 15 ani, învățătoarele și profesoarele de la Târgu Mureș sfidează sistemul. Au înființat clase speciale când încă legea nu permitea (dar nici nu interzicea), au folosit materiale didactice din Ungaria, s-au dus la cursuri de formare pe banii lor și, din 2000, au început să țină și ele cursuri în țară.

Chiar și așa, înființarea primei clase n-a fost fără peripeții. Trebuia găsită o sală care să poată găzdui noua clasă în programul de dimineață și un director de școală suficient de deschis încât să o primească și să nu se teamă de o eventuală etichetă de „școală specială” sau „copii cu handicap”. După două refuzuri de la alte două școli, Şcoala Gimnazială Nicolae Bălcescu a acceptat să deschidă clasa pentru copii dislexici, care a funcționat inițial cu aviz de la inspectorat și ulterior cu aviz de la Ministerul Educației.

Numai că, spun Bartók și învățătoarele care predau la aceste clase, norocul de atunci s-a schimbat cu timpul. Din cauza amplasării, majoritatea elevilor școlii sunt de etnie romă și părinții se feresc să-și înscrie aici copiii cu tulburări de învățare, ceea ce pune în pericol existența acestor clase în viitor. În 2012 clasa I nu s-a mai înființat pentru că fuseseră depuse mai puțin de 12 cereri de înscriere, minimul necesar conform legii.

Pentru anul 2013-2014 au încercat deschiderea unei clase pregătitoare integratoare, în care să fie și copii dislexici și nedislexici și să se lucreze diferențiat, însă nu au existat suficiente cereri.  Există temeri că în curând aceste clase vor dispărea de tot, iar munca din ultimii 15 ani va fi pierdută.

Până în 2012, acestea au fost singurele clase pentru dislexici din România. Anul trecut s-a mai înființat una, la cererea părinților, la Şcoala Gimnazială „Nicolae Colan” din Sfântu Gheorghe, o clasă de-a V-a, tot cu predare în limba maghiară. În București s-a discutat despre înființarea unui program afterschool pentru copii dislexici, însă lucrurile au rămas deocamdată în fază de proiect.

Printr-o campanie de responsabilitate socială corporatistă a grupului OMV din 2010-2012, singura de până acum dedicată dislexicilor la noi, asociația a început să editeze cărți în limba română, dintre care trei au fost distribuie gratuit (inclusiv primul abecedar adaptat după metoda Meixner, folosit cu succes de mulți logopezi). În cadrul aceleiași campanii a fost realizat site-ul dislexic.ro și a fost organizat un simpozion național pentru logopezi și învățători. Această campanie și cursurile organizate anual de asociație cu specialiști din Ungaria sunt ocazii pentru părinți și profesori de a afla și a se forma în metoda Meixner.

Atât metoda Meixner, cât și alte metode terapeutice pot fi adaptate limbii române dacă se găsesc pedagogi, logopezi și învățători dispuși să și le însușească.

„În România integrarea unui copil dislexic se face cu adevărat atunci când dă peste un pedagog sau un dascăl, cu P mare și D mare”, spune Bartók. „Şi asta se face din instinct. Multă vreme am crezut că numai legea lipsește în țara asta, dar după ce legea a ieșit, m-am convins că nu despre asta era vorba. Ajută mult, dar nu e suficient.”

Bartók spune că norocul de a fi avut acces la metoda Meixner o obligă să dea mai departe și să se alăture luptei cu sistemul, pe care părinții copiilor dislexici o duc de unii singuri.

„Pe de o parte, vorbim de boala sistemului de învățământ românesc, pe de altă parte de modul diferit de a fi al copilul dislexic, și cele două se întâlnesc în România și atunci iese ce iese. Dacă profesorii ar fi bine informați, ar fi creativi și flexibili. Dar unii se uită la tine la cursuri și vezi că le strălucesc ochii numai când plâng. E dezastru cum s-a degradat sistemul de învățamânt, ce oameni au intrat. Le plac copiii care stau frumos în bancă. E ușor să lucrezi cu astfel de copii.”

Robert are cont pe Facebook și uneori o roagă pe mama să îi răspundă la mesajele pe care i le trimit prietenii. Îi plac și Steaua, și Dinamo, pastele și cerealele cu lapte. Se uită la Masterchef, Pariu cu viața și la Cireașa de pe tort la televizor sau pe YouTube, știe să folosească blenderul și robotul, o ceartă pe mama când curăță legumele cu cuțitul normal și nu cu cel „ergonomic”. Face origami. Are vreo 30 de jocuri pe Samsungul lui de generație veche. Le descarcă de pe internet în telefonul mamei, prin cablul de date, iar apoi și le trimite prin Bluetooth. Are și muzică și o groază de poze – multe din ele cu câini și în special cu Pufulina, ciobănescul mic și alb care i-a fost cel mai drag. Ştie meniul telefonului cu ochii închiși și are dexteritate la calculator.

Atât timp cât face toate astea, Robert e un copil ca toți ceilalți. Însă într-o țară în care sistemul educațional funcționează ca un pat al lui Procust și performanța individuală se măsoară doar în rezultate școlare, nediagnosticați la timp sau deloc, elevii dislexici riscă să se piardă.

Familia Moraru nu e convinsă că e doar responsabilitatea ei să lupte să corecteze ceea ce școala n-a fost în stare să-l învețe pe fiul lor. Şi ei, și alți părinți, sunt prinși între o lege generoasă și un sistem fără resurse. Ce se întâmplă la Târgu Mureș demonstrează însă că, pe lângă lege și bani, e nevoie și de voința părinților și de interesul profesorilor ca schimbarea să se producă. De aceea, deocamdată, diferențele ajung să fie făcute de resurse personale, iar Robert nu are parte nici de posibilitățile materiale ale familiei Ioanei și nici de hotărârea acestora de a suplini ceea ce sistemul nu poate să ofere.

A pierdut deja foarte mult timp, iar timpul este cel mai mare dușman.

Bartók este optimistă că și sistemul se va redresa. Bulgărele s-a pornit, dislexia a fost inclusă în metodologie în categoria cerințelor educaționale speciale, iar asta nu se mai schimbă. E nevoie de câțiva pionieri care să bată cărările instituționale și să obțină pentru copiii lor ceea ce legea le oferă de fapt pentru ca precedentul să fie creat.

Lui Robert i-ar plăcea să se facă bucătar și apoi să își deschidă un restaurant în Câmpulung. Dar până una-alta, nu știe ce fel de examen va da în clasa a VIII-a și nici nu prea are cine să îl lămurească. Nu știe nici ce se va întâmpla dacă nu va învăța curând să scrie și să citească și se bucură la fiecare notă mare pe care o ia. E singurul lucru care îi dă din când în când speranță că totul va fi bine.

Acest material a fost realizat în cadrul concursului jurnalistic „Povești pentru mai bine”, susținut de Fundația ERSTE și Decât o Revistă.

6 comentarii

  • gabita ·

    Emotionant, pur si simplu emotionant… Pacat, sunt foarte multi copii cu probleme in Romania, si sincer nimeni nu face nimic sa le fie mai bine, doar familiile care sunt alaturi de ei…

  • arakelian ·

    uimitor, ca sunt oameni care reusesc sa lupte cu toata puterea lor. Care nu vad de la inceput infrangerea.
    Bravo lor! Bravo copiiilor!

  • Angela Ioan ·

    Program conferinta
    Dislexia, disgrafia – o tulburare cunoscuta de invatamantul romanesc?
    · 09:00
    · Bd. Eroilor nr. 124-126, Voluntari, Ilfov ( fosta soseaua Stefanesti )
    · 0766 261 955
    Asociaţia Don Orione împreună cu Asociația Română pentru Copii Dislexici vă invită la workshop-ul ”DISLEXIA, DISGRAFIA – O TULBURARE CUNOSCUTĂ DE ÎNVĂȚĂMÂNTUL ROMÂNESC?” susținut de Dr. Philippe Roux marți 10 decembrie 2013, la sediul Asociației Don Orione din Voluntari, Bd. Eroilor, nr. 124-126.
    Dr. Philippe Roux, expert în tulburările severe ale limbajului scris/citit, la bază profesor în învățământul de masă și-a dedicat activitatea timp de 30 de ani Asociației și Centrului Medical și Școlar specializat pentru copii “Les Lavandes” in Orpierre (Htes Alpes) precum și cercetărilor în domeniul neuropatologiei limbajului.
    La eveniment vor fi prezenți Președintele Asociației Române pentru Copii Dislexici, D-na Eva Bartok si D-na Angela Ioan, reprezentant al părinților copiilor dislexici, cele care au realizat multiple demersuri pentru integrarea acestor copii în învățământul de masă din România precum și specialiști în domeniul Psihologiei, Logopediei, Psihopedagogiei și al Educației.
    Evenimentul este adresat specialiștilor din domeniile amintite și părinților.
    09:00 – 09:10 Inscrierea participanţilor
    09:10 – 09:20 Deschiderea workshop-ului – Cuvânt de bun venit: Magda Balaban, psihopedagog în cadrul Asociaţiei Don Orione
    09:20 – 09:30 Cuvânt înainte al d-nei Eva Bartok – Președintele Asociației Române pentru Copii Dislexici
    09:30 – 11:00 Sesiune Phillipe Roux: Aspecte generale
    11:00 – 11:20 Pauză de cafea
    11:20 – 12:40 Sesiune Phillipe Roux: Aspecte Generale
    12:40 – 12:50 Polimeni Roberto – Președintele Asociației Don Orione
    12:50 – 13:30 Prânz
    13:30 – 15:30 Sesiune Phillipe Roux: Plan Global de Actiune
    15:30 – 15:40 Pauza de Cafea
    15:40 – 16:40 Eva Bartok – Metoda Meixner
    16:40 – 17:00 Madalina Turza – Președintele Centrului European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabiliatăți
    Numărul maxim de participanți: 100 persoane.
    Costul participării: 50 RON
    Taxa de participare se va achita în contul RO48 BTRL 0490 1205 N268 83XX (RON) deschis la Banca Transilvania – Sucursala Voluntari cu specificația Workshop Phillipe Roux.
    Data limită de înscriere: 01.12.2013
    Vă rugăm să confirmați participarea dumneavoastră la adresa:
    E-mail: elena@asociatiadonorione.ro
    Persona de contact: Elena Neagu
    Tel: 0766.261.955

  • Oana Filip — Bazar de link-uri #35 ·

    […] Designul smart te ajută să înțelegi mai bine ce și cum e cu dislexia. La fel și articolul ăsta din DOR #12. […]

  • DoR (Decât o Revistă) » [EduDoR] Avem o lege, ce facem cu ea? ·

    […] spune și Angela Ioan, mama unei adolescente dislexice de 16 ani (despre Ioana, fiica ei, am scris aici), și președinta Asociației București pentru Copii Dislexici, care a inițiat congresul. […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Careul improbabil de la #EURO2016

Tabloul fazei eliminatorii de la EURO 2016 a împărțit Europa în două, cu toate marile favorite concurând pe același…

Bucureşteanul: Mărţişoreasa

Fluturi, flori și monstruleți de 1 martie.

[Eseu] De unde vin

Mi-am trăit întreaga copilărie între blocurile care formau Vietnamul, un complex de beton ca un „r” mic, întors,…