Bucureșteanul: Ăia mici să stea în față

Nu e simplu să ții un copil locului, darămite să urci pe o scenă și să dirijezi câteva sute în două ore.

Le-a luat vreo patru minute celor aproape 500 de copii din proiectul „Cantus Mundi” să umple scena Operei Comice pentru Copii din București pe 12 decembrie, pentru gala prin care întâmpinau sărbătorile de iarnă. Veniseră 15 coruri din București, Brăila, Buzău, Focșani, Galați și Oradea, erau și copii de grădiniță, și elevi de-a șaptea și de liceu, unii mai gălăgioși și zbanghii, alții dezorientați și tăcuți, legănându-se prin culisele Operei sau prin holul în care două tobogoane roșii păzite de brăduți stăteau pe o platformă pufoasă de vată. Urma să cânte pe rând câte 1-2 melodii, apoi să încheie spectacolul prin câteva cântări cu adulții, profesioniștii Corului Național de Cameră Madrigal „Marin Constantin”, gazdele lor din acea seară și cei care au inițiat în 2011 „Cantus Mundi”, cu sloganul „Nicio școală fără cor”. De atunci, familia corurilor din România crește datorită unei platforme online pe care se distribuie partituri, lecții video și audio, și prin evenimente live, precum cel de săptămâna asta.

Într-unul din holurile care duceau spre ușile scenei, stăteau aliniați pe la ora 16:15 aproape 30 de pitici de grădiniță, costumați lucios în pantaloni aurii cu bluze verzi, sau bluze roșii cu pantaloni albaștri, cu căciulițe în ton care le ajungeau până în talie și care le tot alunecau pe frunțile mici și pe ochi. „Piticii or să intre ultimii”, vuiau adulții în jurul lor, „ca să vină în fața scenei, că doar sunt cei mai mici.” În tot timpul în care le treceau grupuri prin față, ei stăteau aliniați pe trei rânduri în hol, îngrămădiți pe vârfuri și chicotind în fața unei oglinzi, ca să se vadă și ei costumați. Se țineau de mâini cu toții, ca o comisie de întâmpinare pregătită pentru o misiune ultra-importantă.

O ceată de băieți solizi de generală cu cămăși albe și eșarfe roșii au râs când au trecut pe lângă ei. „Auzi, mă, cică nu există spiriduși.” Un băiat dintr-un alt cor se entuziasmase că a ajuns în Elf Land. Piticii se legănau stânga-dreapta și studiau cu gâturile mult îndoite în sus toți copiii care treceau prin fața lor. Erau de la 14:00 plecați de acasă și deja nu mai aveau răbdare să stea drepți.

Pe un hol mai îngust, care-l continua pe cel cu oglindă și care făcea trecerea spre scenă, se blocau constant grupuri de copii. Mame agitate care încercau să se țină după copiii lor scăpau pe jos umerașe cu costume, ghiozdane roz sau sticle cu apă. Fetele își scăpau câte un balerin și când se aplecau să se încalțe, îngrămădeau tot monomul din spate, ca-n desene animate. Piticii, care așteptau liniștiți, nu înțelegeau de ce nu merg și ei odată. „Câte un rând”, îi instruia profesoara. „Mergem cu capul drept, sus, zâmbim”, se auzea profesoara grupului din fața lor. După un moment de panică generală pentru copii din cauza luminii stinse pentru câteva secunde, le-a venit și piticilor, în sfârșit, rândul. „Mai e vreun cor!? Buzăăăul? Unde e Buzăul!?  Aveți grijă la trepte!”, se auzea de prin culise vocea unei fete slăbuțe, scunde și fâșnețe, cu păr scurt, vopsit în verde și roz, care coordona operațiunea de intrat și ieșit din scenă. „Rândul întâi, mai repede! Mai avem niște pitici aici. Acum zâmbim, bine!?”

Adunați în sfârșit cu toții pe scenă pentru repetiție, în fața Annei Ungureanu, dirijoarea Corului Madrigal, au cântat cu toții câteva piese de final de spectacol. Prima, Moș Crăciun cu plete dalbe. Copiii aveau foile cu partituri și versuri în mâinile încrucișate la spate, Anna dirija câteva strofe, un refren. „Respirăm”, le spunea din față. Urma În Bet-leee-em ni se-aratăăă. „I-auzi, piticii, ce cântă”, șoptea cineva după cortină, „sunt super.” Venea apoi imnul Cantus Mundi. Sun-tem as-tăzi copii, Mâi-ne însă când mari vom fi, ne vom re-a-min-ti, Can-tus Mun-di, doar mu-zi-ca ne poa-te uni! După imn, repetiția laolaltă era gata, dacă intraseră prin stânga scenei, ieșeau prin dreapta, așa era planul.

„Corul rusesc, luați-vă după corul rusesc! ”

„Culori pe portativ, unde ați fugit? Zâmbet forțat, da? ”

Corurile s-au împrăștiat repede prin toată Opera, au urcat atât pe scările din stânga, cât și pe cele din dreapta sălii de spectacol, fiecare găsindu-și o cameră ticsită cu scaune pe la al doilea etaj. Mergeau să-și repete momentele, asta după ce treceau de manechinul rubensian de la primul etaj, îmbrăcată cu o fustă parcă făcută din perdelele albe ale bunicii și un brâu roșu prins pe deasupra. Dintr-o încăpere se auzeau voci groase din Corul Madrigal repetând, la II era un foșnet general de tamburine, voci de copii, gonguri, fluiere, sau „nu e nimeni încălzit cum trebuie!”

Uuu-uuuu..Some-wheeere over the rainbooow…repeta o fată înaltă lângă care-ți venea să-ți faci un culcuș, Dreams do come truuue, s-o rogi să nu se oprească și să pună o plapumă pe tine. „Ah, ce bine sună”, îi spunea colega în ochii căreia se uitase cât cântase. Au trecut repede la coregrafii și bătăi din palme cu tot corul lor. Între timp, jos, altora le lua o mică eternitate să facă o poză împreună. 30 de copii înghesuiți în fața unui banner cu harta României în interiorul căreia scria „Nicio școală fără cor” – unii în picioare, alții pe vine, ba închidea unul un ochi, ba le lipsea un copil.

„Dar unde-i fotograful? Ne faceți și nouă o poză?”

„Doamnă, eu sunt de la o revistă independentă.”

A bătut gongul și spectacolul a început în încăperea intimă, întunecată, cu câteva rânduri tăiate de un culoar pe mijloc și alte câteva rânduri la balcon. Au intrat și piticii pe scenă la un moment dat, ușor dezorientați, au tras unii de alții ca să strângă rândurile și câțiva adulți chicoteau de la balcon. În timp ce cântau ei, forfota și rocadele din spate continuau. Copiii coborau din sălile în care repetau, se opreau pe primul hol, înaintea primelor scări, paznicul le dădea undă verde să intre în holul următor, cu oglindă, când grupul din fața lor intra pe scenă. Când corul de pe scenă se apropia de finalul interpretării, grupul din primul hol intra în holul următor, în șâșâieli și „voi ați văzut ce cuminți erau piticii? Mai sunt și de trei ori mai mici ca voi” și „zâmbim, vă rog” și „stați drepți să se vadă frumos cămășile proaspăt călcate.”

În holul dintâi, o profesoară cu un păr ca al Albei ca Zăpada, îmbrăcată într-o rochie până-n pământ, de un verde deschis, ridica ambele mâini spre cele 16 fete îmbrăcate în fuste negre, cămăși albe și papioane verzi și spre singurul băiat din cor. „Să vă amintiți că o să cântați despre seara de Crăciun, e despre bucurie”, le spunea zâmbind. „Eu o să vă șoptesc din cuvinte, să fiți atenți la mine. Se intră cu rândul întâi. Nu uitați: strofa 1, refren, strofa 1, final. Rândul 1, haideți ce mai așteptați. Rândul 2, am zis eu să plecați și voi? Vă uitați în ochii mei și faceți ce vă spun, da?”, le amintea în șoaptă.

Suntem mici, dar voinici, o să mai venim pe-aici, cântau între timp piticii dansatori pe scenă. Urma pe scenă alt cor, din Brăila. După ce au strâns și ei rândurile, profesoara i-a chemat cu o treaptă mai aproape și s-au apropiat toți sincron. Suntem fulgi de nea, ne-a crescut o stea. Între timp, pe treptele din culise se pregătea următorul cor. „Nu pornim până nu faceți liniște, s-a înțeles?” Se încolonaseră și țineau scârbiți palma stângă întinsă la marginea feței, în timp ce înaintau. Abia ce vomitase o fetiță căreia i se făcuse rău mai devreme și doamna de la garderobă venea repede să curețe, cu mopul într-o găleată roșie. Apărea din urmă și corul rusesc, în care fetele purtau rochii lungi din catifea și niște pălării cilindrice pe cap. Una din ele i-o așeza mai bine celei din fața ei cu o agrafă pe dedesubt, în timp ce așteptau să intre. Alta își reîmpletea coada. Zarva continua, cicălelile erau la ordinea zilei.

„Voi chiar nu înțelegeți că se aude în sală!? Oare piticii ăia cum puteau să stea așa cuminți?”

„Intrăm cu prima linie. Ce-am spus eu!? Da, dacă locul ne permite, o să ne așezăm toți pe un rând, dar vedem acolo. Oricum, cei mai mici în față.”

„Iar stai, fată, cocoșată!? Zâmbim la aparatele foto, da?”

„Stai dreaptă, ca să nu se desfacă bluza.”

Coordonatoarea cu păr verde comunica prin stație cu oamenii de la etaje, care țineau un ochi pe trupele de copii care-și repetau separat momentele. „Se pregătește numărul 12, Voces Mundis. Voces Mundis să coboare în 5!” O altă fată din echipă încerca să fluidizeze traficul de copii, pe unii îi chema în camera dinaintea scenei, pe alții îi oprea în holul cu oglinda. „Aici trebuie să fii și un foarte bun polițist de circulație”, își spunea, cu ochii în clipboard. „Marilena Rădulescu ne-a purtat deasupra norilor”, se auzea de pe scenă prezentatoarea evenimentului vorbind despre Voces Mundi, care abia ce interpretase Somewhere over the rainbow.

„În liniște maximă să fie toată lumea aici”, se transmitea prin stație, „după momentul următor se trage cortina.” Între timp apăruseră în culise și membrii Corului Madrigal, ei la costum, ele cu rochii lungi, ca de prințese cum remarca o fetiță, ciudații care nu se foiau și nu întrebau cât mai au până intră. Copiii începeau ușor-ușor să se adune iar într-un haos organizat, cu piticii primii de data asta, ca să meargă direct în fața scenei. După ce au ajuns ei în camera dinaintea scenei, urmăreau Corul Madrigal pe plasma agățată în stânga ușii. Unii dintre ei aveau părinți în cor și profesoara a atenționat-o pe una din fete. „Anastasiaaa, uite-i pe mami și pe tati!”

Erau aliniați pe trei rânduri, la fel cum au repetat, liniștiți, dar stăteau ca pe ace și întrebau constant de ce așteaptă acolo. Voiau acasă, la mami, la tati. Profesoara încerca să-i distragă, le spunea că mai e puțin, că imediat se strâng cu toții pe scenă, cum au repetat acum câteva ore și o să fie sărbătoare. „Apoi o să primiți pachețele, pentru că ați fost cuminți.” A terminat Corul Madrigal cântarea, s-a tras cortina și au început să intre toate cele 15 coruri. Pe la 18:30, o mână de oameni din echipa proiectului Cantus Mundi și un pompier stăteau lângă ușa deschisă din spatele cortinei și zoreau copiii să intre pe scenă, în fața părinților și a bunicilor. „Haideți, haideți, haideți”, repetau pentru fiecare grup de 15-20 de elevi, îndemn urmat mereu de semne rapide de circulație făcute cu mâna dreaptă. Între astea, un constant șșșșhhhht pentru fiecare copil care le trecea prin față, pe când cei mici încercau să dea „bună seara” fiecărui ghid.

Piticii, în față, în dreapta scenei; pe ultimele două rânduri, veteranii, pentru surpriza de grație. Între ei au tot intrat: Rândul 1, rândul 2, rândul 3, și corul rusesc, și Buzăul și Spirit of Sound și Voces Mundi și „hai, hai, hai, hai, hai, repede, repede, repede.” După cele patru minute de adus copii pe scena Operei Comice, au început chicotelile între adulți și se auzeau ofuri de eliberare, printre clipboarduri: „Am reușit, nu pot să cred.”

„Dar stați, stați, sper că nu s-a tras cortina, spune un băiat”.

„Imediat se trage, DE CE?”, i s-a răspuns.

„Mai avem o fetiță care s-a dus la toaletă. Uite-o, uite-o că vine.”

Se sfătuiau între ei pe repede înainte. „Asta e, a ratat, gata.”

Fetița de grădi brunetă cu bluză albă și papion verde a ajuns dezorientată și au infiltrat-o până la urmă de umeri până în buza scenei cu cortina ridicată și Moș Crăciun cu plete dalbe început și i-au făcut loc în spatele corului rusesc. Ținea mânile în șold și se tot uita în dreapta, în culise, părând să nu înțeleagă unde a aterizat. Nu mai conta, prinsese marele final al concertului.

„Vă vine să credeți că e toată lumea pe scenă?” ●

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Bucureşteanul: Nea Sandu cu tuberozele

De mai bine de 30 de ani, nea Sandu aduce-n Militari legume, fructe și flori.

Atunci, în Franța

Când avioanele au intrat în turnurile gemene din New York, mă aflam într-un supermarket la Paris, unde urma să…

Bucureşteanul: Fiona şi Alexandru

Fiona iese în fiecare zi prin București, cu Alexandru. Ea are 46 de ani, el, 31, și sunt împreună din august 2007.…