Bucureșteanul: Berea lui Ion Iliescu

De un an jumate, Ion Iliescu e pe lista berarilor amatori premiați.

Ion Iliescu cel de 39 de ani, cu părul și barba tunse scurt, în care se amestecă fire negre și albe, și vocea răgușit-șoptită, controlată, parcă, de un auto-tuner al discreției, e șoferul agenției de branding Brandient. De un an jumate, același Ion Iliescu e și un nume pe lista berarilor amatori din România. Un nume pe care Ion îl camuflează, pe internet, în aliasuri, pentru că acolo, tizul primului președinte al României post-ceaușiste are de ales.

„Visul meu a fost să fiu șofer,” spune Ion fără urmă de bântuială. Suficient de înalt cât să ajungă la pedală, la 10 ani învăța de la tatăl lui, șoferul unei echipe de intervenții tehnice la RATB, să bage Dacia 1300 roșie a familiei în garaj. Puțin mai târziu, conducea, deja, distanțe de câțiva kilometri cu ai lui în preajmă, și toată viața de adult – ca și a celorlalți trei frați, șoferi și ei – avea să se lege de începuturile de-atunci. La 16 ani, Ion era distribuitor delegat la o editură, unde a învățat țara de pe scaunul din dreapta șoferului. Misiunile la volan care au urmat de când și-a luat carnetul au fost, pe rând, pentru o bancă, o firmă de imobiliare și o alta de curierat. La Brandient lucrează de 11 ani și e locul în care și-a găsit fericirea – pentru că aici s-a atașat de oameni –, și inspirația – pentru că e un mediu în care se vorbește mult despre antreprenoriat și povești de succes.

Sunt mai puțin de 4 mp în curtea casei lui Ion din cartierul Pantelimon, unde locuiește alături de soție, Nadia, și de cei doi copii, Alexandra și David. Aici curge o bună parte din timpul lui liber, în preajma instalației improvizate cu toate cele necesare pentru prepararea berii. O altă parte curge pe internet, unde poți să afli totul despre homebrewing – o știință cu multe secrete și-un „virus” de care cineva ca Ion, interesat de când se știe de mecanismele de funcționare a lucrurilor, nu se mai vede scăpat. În aceeași curte e un cuptor pe care Ion l-a construit dintr-un butoi de tablă, căptușit cu cărămizi. Aici a experimentat cu pâine: albă, neagră, de secară sau cu cartofi, cea care le-a rămas încă proaspătă în memorie colegilor de la birou. E și-o afumătoare, o cutie de scânduri cu rumeguș, făcută tot de el. Nimic din ce i se năzare lui Ion, în chip de moft sau de nevoie, nu pare să fie greu de reprodus, cu Google-ul la îndemână. De la mezeluri sofisticate, vin, coniac, până la panouri solare sau boiler (pe care le-a făcut din țeavă de cupru, tablă ondulată și butoaie de bere), Ion descoperă rețete și le testează.

Cea mai recentă îndeletnicire, berea artizanală, a început tot online, primăvara trecută. Pe Facebook a aflat de berea unui prieten, pe care-a încercat-o și care a schimbat ceva din experiența lui cu berea de până atunci. „Știi cum sunt oamenii ăia care beau, și se trezesc buhăiți? Eu pățeam așa de la o bere,” spune Ion, și se referă la cele industriale, care-i erau la îndemână înainte să se apuce și el de preparat acasă. Există scurtături pentru oricine vrea să experimenteze cu berea făcută acasă. De pe site-urile specializate poți cumpăra kituri cu cele necesare: extract lichid de malț și hamei, un plic de drojdie uscată și instrucțiuni de folosire, iar ce îți trebuie în plus e un echipament de bază. Adică un vas de fermentare (Ion a folosit o damigeană de vin) și diverse accesorii pe care le poți cumpăra din magazine: robinet, supapă de evacuare a dioxidului de carbon, spatulă, cântar, termometru, sticle, dopuri și un dopuitor (în lipsa lui, Ion s-a folosit de un ciocan), soluții pentru sterilizare.

Prima șarjă a lui Ion a ieșit, în termenii lui, corect: 20 de litri de bere bună, însă fără amprentă personală, un rezultat pe care îl vedea într-o măsură nemeritoriu, când ingredientele vin de-a gata într-o cutie. A doua tură, la început de vară, a fost și-o trecere la etapa următoare: berea preparată de la 0, care presupune mai multe cunoștințe și unelte. Ion avea deja în minte o rețetă de bere blondă, belgiană, când și-a cumpărat malțul de orz și de grâu, hameiul și drojdia, de pe Fabrica de bere, site-ul de unde își comandă majoritatea românilor care fac bere acasă. Instalația din curte începea să arate altfel: noi recipiente voluminoase, un dopuitor făcut din pârghii de fier prinse în șuruburi, o moară primită cadou de la un unchi – o piesă din fier de-aproape 30 de kilograme, de trei ori mai grea decât cele pe care le vezi în clipurile de pe YouTube.

Încurajat de rezultatele testate în familie și între colegii de birou, Ion a continuat să facă bere. Un proces din care șase ore durează prepararea și încă aproximativ o lună așteptarea, până când berea trece prin etapele de fermentare și apoi de maturare în sticle, la rece. E o listă nesfârșită de tipologii de bere, iar Ion a experimentat cu rețete de blonde, nemțești și belgiene, roșcate și negre, inclusiv o rețetă cu cafea, reprodusă după o bere încercată la Origo. Nasul Alexandrei e primul tester: se strâmbă la cele negre, care-i miros a cafea și a prăjeală, și-i plac cele albe, ușoare și florale, din care are voie doar să guste la cei 15 ani. David e ucenicul credincios: la 6 ani, știe că vrea să fie berar, însă până atunci, bate cuie non-stop prin curte, oriunde apucă, atâta timp cât stă pe lângă Ion.

În ianuarie, Asociația Berarilor Amatori, activă din toamna lui 2015, a organizat primul concurs de homebrewing de la noi. Berari amatori din România, Bulgaria și Republica Moldova și-au înscris berile, împărțite în nouă categorii. Ion și-a înscris o bere pe care o avea în frigider în categoria de belgiene, lao categorie unde erau 13 participanți din totalul de 89. A obținut al șaptelea punctaj, suficient de bun cât să îl motiveze să continue.

În martie, un nou concurs de homebrewing se anunța pe Facebook, de data asta în Bulgaria. Ion s-a înscris cu o rețetă de Witbier care, între timp, devenise preferata lui: o bere albă, ușoară și parfumată, fără mult alcool, puțin tulbure din cauza grâului, ingredientul care o definește. A botezat-o Spring Beer și-a uitat de concurs până într-o sâmbătă, când, în timp ce lucra la o nouă șarjă, un prieten l-a sunat și l-a felicitat. Câștigase locul al treilea, primul premiu din viața lui Ion, și-o veste pe care încă pare să o digere, după trei luni.

„Mi s-au aprins beculețele și-am fost extaziat, dar totul te dezumflă în țara asta, aici se opresc toate,” spune. Poveștile de succes pe care le aude adesea, între colegii de birou, sunt seducătoare, însă în final, par greu de reprodus. O încâlceală de condiții și cel puțin 60.000 de euro îi stau în cale să-și deschidă fabrica de bere la care visează,  iar când vorbește despre acciză, antrepozit fiscal, chirie, utilaje și certificate de conformitate, seninătatea lui Ion capătă amăreală. Colegii i-au promis să îl ajute, în schimb, cu promovarea berilor: o să fie o etichetă super cool, i-au zis, „o să rupi, o să se cheme berea Ion Iliescu.”

O bere care îi poartă numele ar fi, pentru Ion, un act excentric: oriunde poate, în viața virtuală, Ion e altcineva. Pe Softpedia, pe YouTube, pe Gmail și pe Yahoo, e b24kef, numărul mașinii lui, un Tico verde închis. E-un alias de care îi e drag și care-l reprezintă. Pe Facebook e Silentium Silentium, iar prezența lui acolo e la fel de discretă ca în viața de zi cu zi. Nu sunt poze cu Ion Iliescu pe internet, e greu să îl găsești, iar în comunitatea berarilor cu care comunică online, puțini știu să-l felicite dacă numele lui apare pe lista de câștigători a vreunui concurs.

Ion avea 12 ani când a început să își împartă numele cu un președinte. Bucuria și hihăielile copilului au fost înlocuite, mai târziu, de disconfortul adultului, care nu rezona cu acțiunile politicianului cu vârstă dublă. A fost și bine: zilele în armată ale lui Ion Iliescu au fost ușoare, iar depășirile ilegale în trafic nepedepsite, însă „dom prezidente” și „mistăr prezident” sunt apelative pe care ar fi preferat să le evite. Într-atât de mult încât i-ar fi plăcut să-și schimbe numele în buletin, dacă ar fi crezut că cineva în spatele ghișeului biroului de evidență a persoanelor ar fi simpatizat cu el, și ar fi fost de-acord că e un nume denigrator.

În fiecare weekend, Ion continuă să facă bere. Câte șase ore în care nimic nu trebuie reparat prin casă și toată lumea știe să nu-l deranjeze, câte 20 de litri o dată, pe care îi împarte în continuare cu cei apropiați. În primul weekend de vară, și-a trimis din nou berea la concurs, de data asta în Croația. Nu știe pe ce loc a ieșit, însă numele, pe care-l crede norocos, a rămas același: Spring Beer. Dacă resursele financiare s-ar înmulți ca prin minune și Ion și-ar deschide, într-o zi, fabrica de bere, spune c-ar merge, totuși, pe mâna colegilor, și i-ar da numele lui – pentru că nu te pui cu „cei mai buni designeri din țară”, așa cum îi numește.

„Dacă vor să facă brandul ăsta de bere, nu pot să le spun nu. Mă împac cu gândul că n-o să fie brandul ăla toxic, știi. Că o să fac ceva să echilibrez balanța. OK, tu ai făcut ce-ai făcut acolo, o să-ți arăt că ceea ce fac eu lumea iubește și împărtășește, și nu știu. E ceva plăcut.”  ●

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Bucureșteanul: Non-stop, lângă proteste

Magazin cu vedere la protestele pentru Roșia Montană.

Pe Victoriei – Episodul 5

Difuzăm episodul 5 al serialului multimedia Pe Victoriei, o serie de povești în fotografii și sunet spuse de Andrei…

Bucureşteanul: Tivuri şi retuşuri în Obor

O familie din Colentina și mica lor afacere de croitorie.