Bucureșteanul: Boema din Balta Albă

Un bucureștean își explică cartierul printr-un documentar.

Într-un mic studio de repetiții aflat la ultimul etaj al unei clădiri industriale din zona Timpuri Noi, nouă bărbați încearcă să nu se calce pe picioare. E o după amiază de sâmbătă, iar soarele reapărut după zile bune de cer înnorat nu intră decât printr-o ferestruică îngustă. Fiecare își caută un loc, fie pe canapeaua joasă, fie sprijinind pereții îmbrăcați în pânză neagră și bucăți subțiri de burete, fie pe holul care dă spre acoperiș. Amuzați, opt dintre ei îl privesc pe tipul înalt, cu dreaduri lungi și groase cât degetul mare, care stă în mijlocul lor, pe scăunelul de toboșar, cu o chitară de împrumut în brațe și o pălărie trasă peste niște ochelari de soare. Două camere sunt îndreptate spre el.

„Hi! Sunt Silviu Munteanu, Blues Machiiine.” Își rostește replicile punctat de chitara unui tânăr cu părul vâlvoi care stă în stânga sa. Tu-dum, tu-dum. „Sunt din Illinois, Chicago City, colț cu Ilioara”. Tu-dum, tu-dum. „Eu și bandul meu facem un documentar despre muzicienii din Balta Albă și poveștile lor.” Tu-dum, tu-dum.

Silviu Munteanu are 38 de ani, e căsătorit, are o fetiță, și e născut și crescut în Balta Albă. Părinții săi – tatăl a lucrat la 23 August, iar mama, la serele Codlea – s-au mutat în cartier în ’74. A învățat în cartier, la școala generală 92; a fost, la 15 ani, vocalist într-o formație de thrash metal pe care și-o făcuse cu niște prieteni și care se numea Quretaj („pentru că atât ne-a dus capul”); a făcut Școala Superioară de Jurnalism („pentru că am avut bunul simț elementar să-mi dau seama că nu eram vreun talent și mi-am zis «vezi-ți de școală»”); a fost mulți ani DJ de radio, ultima emisiune a avut-o la City FM („am stat mai mult în zona asta underground, de muzici care nu prea se pun în playlist”). Acum e unul dintre fondatorii Fundației Românești pentru Artă și Informație, o fundație care se ocupă cu proiecte culturale, precum documentarul despre muzicienii din cartierul bucureștean Balta Albă la care, alături de o mică echipă de prieteni, lucrează din februarie.

Într-o zi prin toamna lui 2012, Munteanu era singur acasă și s-a întâmplat să reasculte albumul București pe care cei de la Partizan l-au scos în 2003. Albumul, care conține piese ca M-am născut în București, I.O.R și Sălăjan, Sălăjan, i se pare „unul dintre cele mai bune scoase vreodată pe piață”. Munteanu știa că Artan locuiește în apropiere și, în joacă, a început să facă o listă cu muzicieni care stau în cartier cu el. A început să discute cu prietenii despre asta, iar ei i-au tot adăugat la listă. De la Marius Țeicu, care stă la trei blocuri distanță de el, la Nelu Dumitrescu de la Iris, la saxofonistul Mihai Iordache, la Sișu, cu care a fost coleg de școală la 92, și la o mulțime de trupe de care nu știe nimeni, în afara celor din cartier. S-a gândit că cel mai bine ar putea explora subiectul într-un documentar.

Unul dintre primii prieteni cu care a vorbit este regizorul Cristian Georgescu căruia i-a plăcut ideea și i-a zis „hai să-l facem”.

Pe 7 februarie 2013 au făcut primul interviu, cu o formație avangardistă, Oedip Piaf. „Sunt niște domni la 40 și ceva de ani, unul e inginer, altul cardiolog, care se întâlnesc în fiecare sâmbătă, la unul dintre ei în apartament, să cânte. Nu vor să iasă de acolo, nu caută reacții, cântă pentru plăcerea lor.” Apoi au urmat Brazda lui Novac, Ștefan Iordache, Mike Godoroja, Artan de la Partizan sau Oigăn de la Kumm („despre care mulți cred că e din Cluj, dar a crescut pe Ozana”). Munteanu a strâns până acum cam 30 interviuri cu muzicieni, pe care-i împarte în trei generații: cei din anii ’70 (Nelu Dumitrescu și Țeicu), cea din anii ’80-’90 („care e și cea mai stufoasă”) și tineretul de după 2000 (trupe tinere de metal, ca Breathelast și Deadeye Dick). „Am aproape toate genurile, mai puțin lăutari – că nu-i mai găsesc, sunt plecați să cânte în afară – și dubstep”. Muzicienilor cu care a vorbit le-a plăcut ideea, mai ales că, spune Munteanu, nu se cunosc între ei și nu s-au gândit vreodată că pot fi atât de mulți într-un singur cartier.

Munteanu nu știe dacă mai sunt și alte zone în țară cu o asemenea densitate artistică, „poate o mai fi prin Timișoara pe undeva”, dar crede că fenomenul are o explicație în modul în care a apărut cartierul. „Când s-au construit primele blocuri, în ’60-’70, foarte aerisite și OK, în zonă își luau case oameni din lumea așa-zis bună, profesori, avocați, ofițeri, securiști. […] Prima generație născută din oamenii ăștia a început să formeze niște cercuri pe bază de entuziasme. De la pasionații de baschet care știau a doua zi scorul din NBA, la cei care făceau schimb de viniluri și se strângeau să asculte muzică, dădeau petreceri la care nu ajungea oricine. Apoi a crescut și industria, erau o grămadă de fabrici în zonă, 23 August, Fabrica I.O.R, Policolor, Republica, a fost o explozie de blocuri în anii ’80 și cartierul a fost brusc populat de clasa muncitoare. Oamenii au devenit foarte amestecați, nu știai nimeni ce e, cu ce se ocupă, nici nu-i interesa prea tare. Avea un aer boem.”

Documentarul, despre care Munteanu speră că va fi unul dintr-o serie, e aproape gata. Mai are în program două interviuri, apoi urmează post-producția. L-au făcut din banii lor – n-are o estimare, dar crede că probabil au ajuns pe la 10.000 de euro, unde mai pui că au bușit și o cameră și-un stativ la filmări. Finalizarea va fi cea mai costisitoare pentru că trebuie să închirieze un studio de montaj. Ăsta e motivul pentru care s-au adunat sâmbăta asta în studioul din incinta unei foste fabrici de încălțăminte – vor să facă patru clipuri pentru o campanie de crowd-funding pe we-are-here.ro prin care speră să strângă banii de care mai au nevoie. Au mai încercat o dată, pe indiegogo.com, unde „am reușit performanța să strângem fabuloasa sumă de 15 euro.” Poate e din cauză că nu sunt mulți cei care au conturi de Paypal în România, crede Munteanu.

Documentarul va fi gata în februarie anul viitor, când speră să-i facă o lansare și să-l înscrie la festivaluri de profil. Deși e primul documentar la care lucrează, crede că s-a mișcat „ca ochiul mortului”. Soția, spune el zâmbind, s-a săturat să-l audă vorbind despre film și așteaptă să-l vadă.

Când îl întrebi ce înseamnă pentru el Balta Albă, Munteanu răspunde cu o scenă de cartier. Într-o zi, astă vară, mergea pe jos spre supermarket când a trecut pe lângă o cârciumă de cartier. „Afară, câțiva tipi, știi genul, bețivii cartierului, beau bere la pet și se certau. E, pe ce crezi că se certau? Pe plecarea lui Minculescu de la Iris!”

Boema din Balta Albă, care s-a schimbat mult în timp, „a devenit din ce în ce mai scump să golănești”, mai are o șansă, crede Munteanu, „atâta timp cât mai găsești bețivi la 10 dimineața”. ●

Bucureșteanul este o serie de articole săptămânale despre oameni și întâmplări din Capitală.

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Scurta și curioasa viaţă a puiului de Crăiești

O poveste adevărată despre ce mâncăm azi și despre cum ajunge un pui din găoace în farfuria noastră.

Pe Victoriei – Episodul 2

Acesta este al doilea episod al documentarului multimedia „Pe Victoriei”, o serie de povești în fotografii și…

[24/7] Ferma Sibioara

Cum lansezi și promovezi un produs de nișă?