Bucureşteanul: Comandanta de navă

Cum a ajuns o tânără de 29 de ani să conducă avioane.

  

Totul a început acum 12 ani, într-o zi de vară, când Andreea Lițescu, pe atunci o liceancă din Pitești, l-a însoțit pe tatăl ei la aerodromul Geamăna, la câțiva kilometri de oraș. Tatăl, pasionat de mic de aviație, practica aeromodelismul și o rugase să-l ajute cu manevrarea stațiilor de radio-comandă pentru aeromodelele sale.

Într-o zi din acea vară, Andreea a văzut la aerodrom un avion de acrobație. Era o apariție specială; l-a privit încontinuu, i-a făcut poze, decolarea lui a obsedat-o. Zgomotul motorului îi rămăsese în minte și nu mai putea să scape de el. Când a ajuns acasă, la masă, i-a spus tatălui că vrea să devină pilot.

Vara aceea s-a tot dus la aerodrom și, curând, s-a apucat de cursuri de pilotaj. Era într-a XII-a, îi plăcea mult chimia, să meargă pe munte și avea energie ca întotdeauna de când s-a știut. Făcuse arte marțiale, de două ori pe săptămână,  și-n clasele primare, și la gimnaziu. (Mama o dăduse inițial la balet, dar la 5 ani nu reușea să stea într-un picior, așa că a mutat-o la judo.)

Anul în care a fost la cursurile de pilotaj de la aerodrom a fost special; nu fusese niciodată matinală, dar pentru zbor se trezea fără alarmă la 7 dimineața și lua maxi-taxiul ca să ajungă la Geamăna. A învățat să piloteze pe avioane mici, un IAR 46 și un Zlin 142, alături de un grup de piteșteni care i-au devenit prieteni buni. După fiecare curs, Andreea aștepta cu nerăbdare a doua zi de pilotaj.

Când a venit momentul, a aplicat la facultăți din SUA și a fost acceptată la trei, printre care și una de aeronautică. Dar taxele erau mult prea mari, iar bursa pe care o primise nu era integrală, așa că a renunțat la America. Cum se pregătise la matematică, fizică și chimie și începuse și să zboare, i s-a părut potrivit să dea la aeronautică și inginerie spațială la București. Au urmat cinci ani de facultate pe care i-a combinat cu Școala Superioară de Aviație Civilă, unde a învățat să piloteze elicoptere. A ales asta fiindcă i se părea că are legătură cu muntele de care era atașată – la 21 de ani a urcat Mont Blanc – și-n plus știa că-n Alpi există serviciul de căutare și salvare cu ajutorul elicopterului. După ce și-a luat licența de pilot de elicoptere, a făcut conversia la avion. Știa deja că asta vrea: să piloteze avioane, nu ca pasiune, ci ca job.

În 2009, la 23 de ani, a devenit copilot și a început să lucreze la Blue Air, pe Boeing 737. De la amalgamul de sentimente, de la emoții, fericire, primul zbor – București – Arad – Barcelona și retur –, i s-a părut că a trecut într-o secundă. Într-o cursă, copilotul pilotează un tur sau un retur, de la decolare până la aterizare, în funcție de experiență, decizia comandantului și condițiile meteo. Pe când co-pilota și zbura noaptea, vedea câte o stea căzătoare și știa imediat ce dorință să-și pună: să devină comandant.

După aproximativ 2.220 de ore pe un Boeing, în 2011 s-a mutat la Wizz Air, fiindcă voia să învețe să zboare și pe Airbus. În noiembrie, anul trecut, la 29 de ani, a devenit comandant; are acum, pe mânecile sacoului bleumarin, patru trese argintii de care e mândră. De prima cursă în calitate de comandant, își amintește doar că a fost neașteptată și spre Londra. Inițial nu era în programul de zbor, dar dintr-o schimbare pe ultima sută de metri, cei de la companie au sunat-o să o întrebe dacă vrea să zboare în acea zi. De atunci, părinții o urmăresc mereu pe flightradar24.com – un site unde poți monitoriza pe hartă zborurile comerciale – îi fac poze, verifică cu ce viteză și la ce altitudine zboară, iar tatăl o sună imediat ce aterizează.

De când a devenit comandant, responsabilitatea este mai mare și sunt mai mulți ochi pe ea. „Ai foarte multă lume sub răspunderea ta,” spune „de care tu trebuie să ai grijă, plus toți pasagerii care practic îți încredințează viața”. Pasagerii o recunosc, o salută, o felicită, îi dau cereri de prietenie pe Facebook, o fetiță i-a scris o scrisoare. Îi mai lasă uneori pe copii să arunce o privire în cabina piloților și le spune apoi, glumind: „de-acum încolo trebuie să devii pilot. Fată, băiat – nu contează, trebuie să ajungi pilot”. Poate o parte din popularitate vine pentru că este femeie-pilot, dar, spune râzând, avionul nu știe că este femeie. Sunt vreo 20 de femei pilot la cele trei companii din România, iar multe dintre ele îi sunt prietene. Aviația e un subiect de conversație inepuizabil și cu prietenii, și cu iubitul ei, și el pilot.

Are unele curse preferate; de-abia așteaptă să plece spre Geneva, pentru că trece deasupra Alpilor. Dar orice zbor îi e ca o terapie: în aer, se eliberează de probleme, de viața personală și, brusc, toate grijile pe care le avea pe pământ devin minuscule. Își planifică și replanifică viața într-un timp care curge mult mai lent decât atunci când e la sol. „Văd lucrurile din viața mea altfel, îmi dau seama ce este cu adevărat important”. ●

Bucureșteanul este o serie de articole despre oameni și întâmplări din Capitală.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
[Interviu] Regizoarea Tatjana Bozic, despre documentar și autodocumentare

În documentarul „Happily Ever After”, Tatjana Bozic revine la foști iubiți pentru a înțelege unde a greșit în…

Începuturi

Timp de trei ani, am documentat cum aleg femeile din România să nască. Am aflat că rata cezarianelor este în creștere,…

[24/7] Woodish

De la pasiunea tatălui pentru lemn și întrebarea „Ce vreau să fac?”, la propriul ei atelier.