Bucureșteanul: Cu centura strâns legată

Despre cum forța stă ascunsă într-o liceană de 1.57 m.

Despre cum forța stă ascunsă într-o fată de 1.57 m. 

Fotografie de Cătălin Georgescu

Lorena privește salteaua fix, în timp ce restul copiilor încă se aliniază pentru a începe ultimul antrenament din prima săptămână de octombrie. Este a treia în linie și are părul strâns într-un coc în mijlocul capului. Stă desculță, ca restul colegilor ei, și așteaptă ca antrenoarea să le dea indicații pentru ce urmează să facă. E nerăbdătoare să înceapă.

Lorena Lavinia Zhuang are 14 ani, este legitimată la Steaua și o recunoști ca fata vorbăreață, nu foarte timidă, care își face ușor prieteni. Este în clasa a IX-a la liceul „Mircea Eliade” din București și a început să facă judo din 2013. Vine de obicei singură la sală, direct după școală și se antrenează două ore în fiecare luni, miercuri și vineri de la 15:30. Nu îi e greu, pentru că profesorii sunt destul de înțelegători și duce scutire atunci când mai pleacă de la ore.

A început cu scrima, de pe la 10 ani, dar s-a lăsat după primul concurs pentru că era prea mică de înălțime, iar fetele înalte de acolo o loveau mereu. Oricum, nu îi plăcea în mod deosebit. Îi era și teamă, pentru că majoritatea loviturilor le primea la cap sau prin împungere cu floreta în picioare, chiar dacă purta costumul special. Când a avut primele antrenamente de judo, a înțeles că se putea și mai rău: „După judo, loviturile alea nu mai erau nimic.” De obicei, era trântită foarte tare pe saltea sau mișcările adversarului erau prea rapide și cădea.

Prima dată când a venit la antrenamentul de judo a stat pe margine și s-a uitat la ceilalți colegi.Îi plăcea să-i privească de pe saltea și să le urmărească mișcările, dar până la final a intrat și ea în joc și a reușit să învețe căderile. S-a împrietenit și cu ceilalți colegi și s-au jucat „papucul”, un joc specific de judo prin care se testează concentrarea. Este amintirea cea mai dragă de atunci. Acum, Lorena are mișcări rapide și pare că nu obosește niciodată. Își mai dă coate sau se mai tachinează cu ceilalți colegi, dar este mereu atentă și ascultătoare când i se spune să improvizeze vreun procedeu sau să își ia prin surprindere adversarul. Îi plac mai toate procedeele, mai puțin alergarea, care îi cam dă bătăi de cap.

Părinții au susținut-o de la primul antrenament, chiar dacă au divorțat când avea 5 ani. Lorena stă în prezent cu mama, cu sora și fratele ei mai mic. Nu mai ține minte multe lucruri de când părinții ei au divorțat, știe doar că făcea multe drumuri la tribunal care nu prea îi plăceau. Tata este chinez și este stabilit în China cu soția și sora vitregă a Lorenei, pe care ea nu a văzut-o niciodată. Vara aceasta  a reușit să-l și viziteze, dar nu a fost foarte încântată pentru că nu îi plăcea căldura de peste 30 de grade și trebuia să mănânce la micul dejun gustări gătite și uneori prea iuți. Nu i-ar plăcea să se mute acolo. Nu îi plac nici oamenii și nici agomerația.

La judo, mama ei, Gabriela, a fost cea care a înscris-o. După ce s-au interesat de Centrul de la Steaua pe internet, au mers împreună în Ghencea. Acolo, li s-a recomandat să ia legătura cu antrenoarea Alina Dumitru, campioană olimpică la Beijing în 2008. Lorena își dorea să facă acest sport pentru că este unul individual, în care te bazezi doar pe tine și nu trebuie să depinzi de ceilalți coechipieri. Crede că ar trage-o în jos lucrul în echipă, pentru că este o fire mai individualistă de fel.

Mama a fost de acord cu alegerea ei  și are încredere în ea, dar îi e destul de teamă, mai ales pentru că Lorena se accidentează din ce în ce mai des: „Mama își pune mereu mâinile la ochi, nu se uită la concursuri. A venit la început la fratele meu , la gimnastică și non-stop își punea mâinile la ochi.” Lorena recunoaște că i-a fost și ei destul de greu să se reapuce de judo după ce s-a lovit prima dată. La prima națională la care a participat i-a ieșit cotul în primul meci și a trebuit să renunțe. A făcut o pauză, dar la a doua națională, tot în primul meci și-a rupt clavicula și a fost cea mai gravă accidentare a ei. Încă mai are un semn în locul acela, însă spune că s-a făcut bine și nu îi mai este frică.

Tatăl Lorenei este  și el de acord cu antrenamentele la judo, deși i-ar plăcea ca fata să se axeze mai mult pe școală. Dar cel mai mult Lorena își dorește să facă judo: „Nu mi-ar plăcea să fac altceva. Nu aș putea să stau fără antrenamente. E plictisitor doar la școală.” Cu toate astea, are note bune și îi place să meargă la liceu. Ca materii preferate, pune pe primul loc româna, iar apoi engleza, istoria și biologia. Are o pasiune pentru scris. Ține acasă un jurnal, în care scrie mereu în engleză tot ce o supără sau își notează citate care îi plac și vrea să-i rămână în minte. La fel de mult îi place ciocolata, deși uneori mănâncă prea multă și i se face rău de la ea.

În judo, cel mai mult au atras-o competițiile pentru că poate să arate tot ce a învățat și să dea ce e mai bun. Se bucură mereu când ia medalii și când e apreciată. Are până acum aproximativ 11 medalii de la competițiile locale și naționale. La primul concurs la care a participat, în ianuarie 2013, după doar două luni de antrenamente, a luat argint. A pierdut finala doar din neatenție, spune, pentru că a pus mâna pe piciorul adversarei și nu știa că nu are voie. Simțea că putea să câștige. Lorena primește bursă de doi ani în cadrul programului „Bursele de performanță Allizanz-Țiriac”, în colaborare cu Fundația Olimpică Română. Antrenoarea a fost cea care a înscris-o, pentru că a cucerit-o spiritul ei de luptătoare și rezultatele excepționale din cadrul competițiilor. Astfel, poate să acopere anumite cheltuieli pentru echipament, alimentație sau eventuale deplasări, lucruri care ajută  familia, mama fiind singura care lucrează.

Când va crește, s-ar vedea și medic veterinar pentru că adoră animalele, dar îi e frică de sânge și nu ar putea să le opereze. Totuși, deocamdată vrea doar să poarte cât mai mult timp kimonoul ei alb, de bumbac, înnodat la mijloc cu centura galbenă, să treacă peste emoții și să se accidenteze mai puțin. Își dorește să nu mai vină acasă cu răni, doar cu medalii. ●

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Bucureșteanul: Magicianul poveștilor

Marian Râlea e Magician și în prag de Crăciun, și de ziua lui, și pe stradă, într-o zi obișnuită.

Bucureşteanul: Bibliotecara de la „Cezar Petrescu”

Cristina Tudor conduce o bibliotecă unde vin de drag și învață și copii de grădiniță, și pensionari octogenari.…

Bucureşteanul: Tivuri şi retuşuri în Obor

O familie din Colentina și mica lor afacere de croitorie.